ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2124/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 12 noiembrie 1997, reclamantele, G.N.J., P.R. și P.V.E.M., au chemat în judecată pe pârâtul, Consiliul General al municipiului București, pentru a fi obligat să le restituie imobilul situat în București, deținut fără titlu, cerând, totodată, constatarea nulității absolute a eventualelor acte de înstrăinare a unor părți din imobil, către pârâții, U.E., U.S.T. și G.A., domiciliați în imobilul din litigiu, primii în apartamentul 1 de la parter, și ultima în apartamentul 2 de la etajul 1, al imobilului. În motivarea acțiunii, reclamantele au invocat prevederile art. 480 din C. civ., și au justificat demersul judiciar prin a arăta că sunt moștenitoarele autorului, C.P., căruia i-a fost luat din proprietate imobilul menționat și trecut la stat fără titlu, prin aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Au mai arătat că, anterior, au revendicat același imobil, obținând hotărâre favorabilă, sentința civilă nr. 12675/1993 a Judecătoriei Sectorului 1 București, care, însă, în urma unui recurs în anulare soluționat de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 355 din 7 februarie 1996, a fost casată și, prin consecință, acțiunea respinsă. Au precizat că, în opinia lor, decizia instanței supreme nu constituie autoritate de lucru judecat. Acțiunea a fost înregistrată inițial la Judecătoria Sectorului 1 București, care, prin sentința civilă nr. 6318 din 22 aprilie 1999, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. În aceste condiții, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost învestit cu judecarea cauzei (dosar nr. 2239/1999).

Acțiunea a fost de mai multe ori modificată, precizată în raport de dovezile produse în cauză, în legătură cu situația juridică prezentă a imobilului (vânzarea apartamentelor către chiriași), de unele evenimente intervenite (decesul reclamantei P.R. la 16 iunie 1997, decesul pârâtei, M.V., la 8 noiembrie 1999), astfel că, în ultima formă prezentată în scris, aceasta se prezintă astfel: - reclamanți: P.V.M.E. (moștenitoare, soție supraviețuitoare a lui V.P., decedat la 12 septembrie 1988, fiul autorului C.P.); G.N.J., fiica autorului C.P. și a R.P., aceasta din urmă decedată la 16 iunie 1997; - pârâți: municipiul București, Consiliul General al municipiului București; U.E. și U.S.T. (cumpărătorii apartamentului nr. 1 de la parter, contract de vânzare-cumpărare nr. 1932/22981 din 29 noiembrie 1996; T.E., cumpărătoarea apartamentului nr. 3 de la etajul 2, contract vânzare-cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 1996; C.P.

și P.M., ambii cumpărători ai apartamentului nr. 4 de la etajul 3, contract vânzare-cumpărare nr. 313/1 din 20 ianuarie 1997.; S.F., moștenitoarea cumpărătoarei M.V., decedată la 8 noiembrie 1999, contract de vânzare-cumpărare nr. 217/23511 din 29 ianuarie 1997. Obiect: constatarea naționalizării greșite a imobilului și, ca urmare, reținerea că statul l-a deținut fără titlu; - obligarea pârâților să le lase imobilul, compus din teren în suprafață de 505 m.p.

și din construcția ridicată pe acesta, în deplină proprietate și pașnică posesie; - înlăturarea titlurilor exhibate de pârâți; - acordarea cheltuielilor de judecată: În drept, reclamantele au invocat prevederile art. 480, 948, 966, 973, 1171, 1174 și următoarele din C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 1 pct. 4, 5, 6. Reclamantele, pe lângă considerentele de fapt și de drept invocate inițial, au mai susținut că, întrucât de prevederile Legii nr. 112/1995, beneficiază locatarii din imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță, contractele de vânzare-cumpărare intervenite sunt nule, nepunându-se problema bunei sau relei-credințe a cumpărătorilor, deoarece obligațiile fără cauză nu produc nici un efect.

Reclamantele au solicitat scoaterea din cauză a pârâtei, G.A., care ocupă, în calitate de chiriașă, apartamentul nr. 2 de la etajul 1 al imobilului. Prin încheierea din 7 decembrie 2000, tribunalul a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea în contradictoriu cu pârâta, G.A. Pârâta, T.M., a formulat o cerere de chemare în garanție a următoarelor părți: Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului București, Consiliul General al municipiului București, SC H.N.

SA București, D.A.F.I., Ș.G., T.C., N.I., A.C., cu motivele anume indicate, a cărei judecată s-a dispus a fi făcută separat (încheierea din 15 februarie 2001). Pe parcursul judecății, la fond, reclamantele, prin notele scrise depuse la dosar, au invocat, în motivarea în drept a acțiunii, și prevederile Legii nr. 10/2001, susținând: - că înțeleg să continue judecata și potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, text care, interpretat corect, i-ar permite acest lucru pentru a beneficia de calificarea preluării abuzive de către stat a imobilului, urmând a se face distincție, conform art. 2 lit. g) din lege, între preluarea abuzivă „cu titlu” și cea „fără titlu”; - că, nepierzându-și calitatea de proprietare, ca urmare a lipsei titlului statului, solicită restituirea în natură, atât a părților vândute, cât și a celor nevândute din imobil; - că titlurile exhibate de pârâți (contractele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995) sunt neopozabile, urmând a fi înlăturate, întrucât, pe de o parte, de principiu, titlul anterior înlătură titlurile ulterioare și, pe de altă parte, în speță, nu se regăsește situația de excepție când titlurile pârâților (ulterioare) ar putea avea relevanță, deoarece nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1895 din C. civ., pentru a opera prescripția achizitivă (justul titlu, posesiunea de 10 până la 20 de ani, cu bună credință,

sub nume de proprietar); că, în cauză, pe plan juridic nu poate fi abordată buna-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În suplimentul de note scrise depus la dosar la 2 aprilie 2001, reclamantele au precizat că, prin aplicarea în cauză și a prevederilor Legii nr. 10/2001, înțeleg să solicite restituirea în natură a întregului imobil, atât a părților vândute (ap. 1 parter, ap. 3 etaj 1, ap. 4 etaj 3, ap. 6, mansarda), cât și a celor nevândute (subsol, ap. 2 etajul 1, garsoniera nr. 5 etaj 3); Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 375 din 19 aprilie 2001, a luat act de renunțarea la judecată a reclamantelor, în raport de pârâta, G.A., a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a reclamantelor, autoritatea lucrului judecat, lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București și, pe fond, a respins acțiunea, având în vedere temeiurile de drept invocate inițial de reclamante.

În ce privește Legea nr. 10/2001, invocată ulterior de reclamante, ca temei suplimentar de drept în susținerea acțiunii, tribunalul a reținut că nu este aplicabilă în cauză, că a fost învestit cu soluționarea unui litigiu potrivit dreptului comun, în cadrul căruia, după intrarea în vigoare a legii menționate, nu s-a solicitat, conform art. 47 din lege, nici suspendarea judecății, nici renunțarea la judecată. Referindu-se la fondul pricinii, tribunalul a reținut că temeiurile de fapt și de drept invocate s-au dovedit neîntemeiate, că autorului reclamantelor i s-a aplicat corect art. I pct. 2 din Decretul nr. 92/1950, deoarece nu s-a dovedit proveniența din muncă a bunului, așa cum prevedea Decretul nr. 524/1955, de modificare a decretului de naționalizare, că imobilul a trecut la stat cu titlu și că nu există nici un motiv de nulitate a actelor de vânzare-cumpărare intervenite între stat și pârâții persoane fizice, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantele, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele motive. În esență, reclamantele, prin motivele de apel, au susținut: - prin primul motiv, greșita reținere de către tribunal, că actul de naționalizare a fost corect aplicat autorului și că imobilul a trecut la stat cu titlu, deoarece dovezile din dosar infirmă acest lucru, în dezvoltarea motivului au precizat că Decretul nr. 92/1950, art. I pct. 2 a fost greșit aplicat autorului C.P., pensionar, fost angajat al C.F.R., exceptat de la naționalizare potrivit art. II din același decret, că au dovedit faptul că imobilul a fost dobândit de cel în cauză cu venituri provenite din munca prestată în țară (inclusiv Basarabia) și în străinătate, Franța și Germania, ca trimis al statului român, că este eronată invocarea, de către tribunal, a prevederilor H.C.M.

nr. 524/1955; - prin motivul al doilea, vizând greșita respingere a capătului de cerere, privitor la inopozabilitatea titlului exhibat de pârâți, au reiterat susținerile făcute la fond, în sensul că, în cauză, nu se pune problema aplicării principiului bunei-credințe, deoarece legislația noastră nu consacră principiul achiziției prescriptive în materie de imobile pe baza bunei-credințe, că titlul pârâților este precar, nu le este opozabil, neîndeplinind condițiile art. 1895 din C. civ. În faza de apel a cauzei, reclamanta, P.V.E., a solicitat, prin cererea depusă la dosar, scoaterea din cauză a intimaților-pârâți, C.P. și P.M. întrucât, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceștia au consimțit să-i restituie apartamentul ocupat, între părți intervenind un contract de vânzare-cumpărare cu prețul fixat conform valorii actualizate a acestuia.

S-a depus la dosar acest contract, autentificat sub nr. 1943 din 25 iunie 2001, notar E.B. Instanța de apel, prin decizia nr. 108 din 13 martie 2002, a admis apelul reclamantelor și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, dispunând restituirea către acestea în deplină proprietate și posesie a apartamentelor nevândute, nr. 2 de la etajul 1 și nr. 5 de la etajul 3, precum și a subsolului imobilului. Prin aceeași decizie, instanța de apel a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a respins cererea privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Două cereri de îndreptare a unor erori materiale strecurate în decizie, formulate de apelantele-reclamante la 29 aprilie 2002 și la 10 mai 2002, au fost respinse de către instanța de apel prin încheierea din 15 mai 2002. În esență, instanța de apel a reținut: - că actul de naționalizare a fost greșit aplicat autorului reclamantelor, că, deci, imobilul a trecut la stat fără titlu; - că toate părțile pârâte, persoane fizice, chemate în judecată au locuit în imobil în calitate de chiriași, ulterior T.E., C.P., P.M. cumpărând apartamentele (prima apartament 3, următorii doi apartamentul 4); că U.E. și U.S.T. au cumpărat apartamentul nr. 1, parter, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3217 din 29 ianuarie 1997; - că față de precizările făcute de reclamante, în sensul renunțării la judecată în ce o privește pe G.A., pentru că ocupă, în calitate de chiriașă, apartamentul 2 și, referitor la C.P.

și P.M., de la care au răscumpărat apartamentul nr. 4, în cauză, a fost restrâns obiectul acțiunii în revendicare la restituirea numai a apartamentelor nr. 2, etajul 1 și nr. 5, etajul 3, precum și a subsolului imobilului. - că acțiunea astfel precizată de reclamant, revendicarea apartamentelor 2 etajul 1, nr. 5 etajul 3 și a subsolului imobilului, este întemeiată. - că celelalte dispoziții ale sentinței pronunțate de tribunal, față de limitele cererii de apel urmează a fi păstrate; - că cererea de cheltuieli de judecată nu a fost dovedită. Împotriva deciziei și a încheierii din 15 mai 2002, pronunțate de instanța de apel, au declarat recursuri reclamantele, P.V.E.M. și G.N.J., și, numai împotriva deciziei, pârâtul, Consiliul General al municipiului București.

În cele ce urmează, vor fi analizate, pe rând, recursul pârâtului, Consiliul General al municipiului București, și recursurile reclamantelor, declarate împotriva încheierii și respectiv deciziei instanței de apel. În ce privește primul recurs: Pârâtul, Consiliul General al municipiului București, invocă trei motive de casare prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. Prin primul motiv (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) se susține lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București, care, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, este doar autoritate deliberativă. Se invocă prevederile art. 19 și 67 alin. (1) din aceeași lege, potrivit cărora parte în proces ar putea fi doar municipiul București, prin Primarul General.

Prin motivul al doilea de recurs (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.) se susține că instanța de apel, stabilind că Decretul nr. 92/1950 contravenea complet prevederilor constituției în vigoare la acea dată, și-a depășit atribuțiile. Precizează că, un control al constituționalității legilor este de competența exclusivă a Curții Constituționale. Motivul al treilea de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) vizează faptul că instanța de apel nu a motivat în nici un fel de ce Decretul nr. 92/1950, prin prevederile sale, a fost o măsură legislativă abuzivă și de ce contravenea prevederilor Constituției din 1948. Prin motivul al patrulea de recurs (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) se susține, în esență, că reclamantele, nefăcând dovada trecerii la stat a imobilului în mod abuziv, a faptului că autorul, C.P., era exceptat de la naționalizare, acțiunea, în totalitate (deci și în ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare vizând apartamentele din litigiu), este nefondată. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei din apel și respingerea acțiunii, în principal, pentru lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București și, în subsidiar, pe considerentele de fond invocate. Acest recurs va fi admis exclusiv pentru motivul ultim vizând fondul pricinii, și numai în raport de considerentele ce vor fi prezentate, cu privire la analiza recursului reclamantelor.

Motivul privind lipsa calității procesuale pasive, invocat de pârât, nu este fondat, dovedindu-se pur formal. Din coroborarea prevederilor art. 2, 4, 5, 20 litera g), art. 40 alin. (2) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data introducerii acțiunii, rezultă că, în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului, au calitate procesuală atât consiliile locale, respectiv Consiliul General al municipiului București, ca organe deliberative, cât și municipiile, ca autorități executive. Consiliul General al municipiului București, cu atribuții de administrare a domeniului public și privat al municipiului, are calitate procesuală pasivă, în speță, nu numai în baza textelor menționate, ci și în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

De altfel, tribunalul, la cererea reclamantelor, a introdus în cauză și pe municipiul București, împrejurare consemnată în încheierea din 28 septembrie 2000. Neîntemeiate sunt și următoarele motive, vizând: depășirea de către instanță a atribuțiilor ce-i revin, prin declararea, ca neconstituțional, a Decretului nr. 92/1950; nemotivarea caracterului abuziv al Decretului nr. 92/1950. Instanța de apel a stabilit corect că Decretul nr. 92/1950, art. I pct. 2 a fost aplicat greșit, în mod abuziv, autorului reclamantelor, întrucât acesta, pensionar, fost angajat la C.F.R., cu venituri substanțiale obținute, care au justificat dobândirea imobilului din litigiu, era exceptat de la naționalizare prin art. II al decretului.

Controlul constituționalității de care face vorbire recurentul-pârât se limitează numai la legile intrate în vigoare ulterior Constituției din 1991. Reținând că imobilul a fost greșit naționalizat și trecut la stat fără titlu, instanța de apel nu și-a depășit atribuțiile ci, dimpotrivă, a adus la îndeplinire obligația ce-i revenea sub acest aspect, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. 2 . În ce privește recursul al doilea, declarat de reclamantele, P.V.M.E.

și G.N.J., împotriva încheierii din 15 mai 2002, a instanței de apel, se rețin următoarele: Prin criticile formulate, reclamantele susțin că, deși prin cele două cereri formulate, în 29 aprilie și 10 mai 2002, au solicitat îndreptarea unor erori strecurate în decizie (în ce privește obiectul cauzei, omiterea unor părți pârâte, situațiile noi intervenite referitor la apartamentele din litigiu), instanța de apel le-a respins, fără o motivare convingătoare. Referindu-se la greșelile de dactilografiere, recurentele critică modul de abordare a lor în cuprinsul încheierii, atacate prin reținerea că ar fi fost remediate pe exemplarele deciziei redactate. În ce privește omiterea menționării ca părți pârâte în proces, a municipiului București și a numitei F.S., recurentele-reclamante consideră că, prin comunicarea deciziei făcută acestora, nu înseamnă că a fost remediată eroarea, în opinia lor deloc întâmplătoare, sub acest aspect.

Recursul urmează să fie respins, reținând că încheierea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor art. 281 C. proc. civ. Se constată, în primul rând, că decizia, chiar dacă rămâne deficientă, prin faptul că nu menționează ca intimați-pârâți și pe municipiul București și pe S.F., a fost totuși comunicată tuturor părților, inclusiv celor două părți omise. De asemenea, este de reținut, în al doilea rând, că unele erori semnalate nu se regăsesc în decizia de la dosar a instanței, iar altele, vizând greșeli de judecată, în mod corect au fost respinse, îndreptarea acestora excedând cadrul de reglementare din art. 281 C. proc. civ. 3. În ce privește recursul declarat de reclamante, împotriva deciziei instanței de ape l , se rețin următoarele: Motivele de recurs formulate sunt încadrate în prevederile art. 304 pct. 6, 8, 9, 10 C. proc.

civ. Prin primul motiv (art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 294 din același cod), reclamantele impută instanței de apel că, interpretând greșit finalul notelor scrise depuse la dosar la 22 februarie 2002, a reținut că ele și-ar fi restrâns acțiunea la revendicarea spațiilor din imobil nevândute, adică la apartamentul nr. 2 etajul 1 (locatară G.A.), apartamentul nr. 5 etaj 3 (locatari soții M.) și subsolul imobilului, ceea ce înseamnă că, prin soluția pronunțată (de admitere a apelului și de schimbare în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, cu păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței), de fapt le-a fost respinsă acțiunea cu privire la apartamentele înstrăinate pârâților, U.E., U.S.T.

(apartamentul 1 parter), T.E. (ap. 3 etajul 2) și S.F., moștenitoarea V.M. (ap. 6 mansardă), fără a li se analiza motivele de apel. Se mai susține că, prin soluția dată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, „în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată”. În următoarele trei motive și în cel de-al șaselea (în ordinea prezentării), încadrate în prevederile art. 304 pct. 9, 304 pct. 8, 9, 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentele-reclamante reiterează susținerile făcute, prin motivele de apel neanalizate de instanță, cu privire la vânzarea celor trei apartamente, în opinia lor, nelegală, în condițiile lipsei titlului statului, cu încălcarea prevederilor Legilor nr. 112/1995, nr. 10/2001, nr. 213/1998, deciziilor pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite nr. V, din 20 noiembrie 2000, nr. VIII din 27 septembrie 1999, deciziei Curții Constituționale nr. 73 din 19 iulie 1995, textelor incidente din C. civ., art. 644, 966, 1898. Prin motivul nr. 5 (în ordinea prezentării în recursul scris), încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., raportat la prevederile art. 1295 alin. (2) , art. 1171 și art. 1802 din C. civ., reclamantele susțin că actele exhibate de către pârâți nu le sunt opozabile ca titluri translative de proprietate împotriva titlului lor, care este anterior, întrucât sunt acte sub semnătură privată (chitanțe) încheiate de salariatul unei societăți comerciale. Prin motivul al șaptelea (ca prezentare), încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante reproșează instanței de apel că nu a fost preocupată să determine, pentru fiecare apartament vândut, cota parte procentuală din părțile de folosință comună, respectiv cota parte de teren aferent. Prin motivul al optulea, încadrat în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., recurentele-reclamante susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate, atât în ce privește terenul în suprafață de 547 m.p., capăt de cerere în acțiune, cât și referitor la cheltuielile de judecată respinse fără temei, în condițiile în care chitanța doveditoare se afla la dosar. În același motiv, se invocă omisiunea menționării în decizie a părților intimate-pârâte, municipiul București și S.F. În dosarul cauzei de față, recurentele-reclamante au depus o cerere și declarații autentificate, în cuprinsul cărora au precizat că renunță la recurs, în ce privește părțile nevândute din imobil, problemă care urmează să fie soluționată conform Legii nr. 10/2001, de către Primăria municipiului București.

Recursul este întemeiat numai în sensul considerentelor care vor fi prezentate. Instanța de apel a fost chemată să judece, în sens devolutiv, un apel care, prin criticile formulate, a vizat greșita respingere de către tribunal a acțiunii cu cele trei capete de cerere privitoare: la actul de naționalizare, pretins greșit aplicat autorului reclamantelor, respectiv la nevalabilitatea titlului statului, la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind pe soții U. (ap. 1 parter), pe T.E. (ap. 3 etajul 2), pe S.F., succesoarea V.M. (ap. 6 mansarda) și la restituirea celor trei apartamente, cu părțile de uz comun și cu terenul aferent fiecăruia.

În ce privește primul capăt de cerere, soluția din apel se dovedește corectă, instanța reținând, pe baza probatoriilor administrate pe tot parcursul judecății, inclusiv la fond, că titlul statului nu este valabil, deoarece actul de naționalizare a fost greșit aplicat autorului, P.C., care se încadra în categoria socio-profesională exceptată de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950 (pensionar, fost angajat C.F.R., cu venituri substanțiale provenite din activitatea prestată atât în țară cât și în străinătate, Franța, Germania, ce justifică dobândirea imobilului din litigiu).

Referitor la celelalte capete de cerere precizate la fond, cu privire la care reclamantele au formulat motive de apel, se constată că instanța nu numai că nu le-a analizat în sens devolutiv, prin aprofundarea materialului probator și prin punerea în discuție a prevederilor legale incidente în cauză, dar a comis și greșeala de a reține că, în această fază procesuală, ar fi avut loc o restrângere a acțiunii la spațiile nevândute, ap. 2 etajul 1 (G.A.), ap. 5 etajul 3, M.D., M.O.C., și subsolul, spații care, potrivit precizărilor apărătorului reclamantelor, constituie obiect al notificării în cadrul procedurii administrative ce se desfășoară, potrivit Legii nr. 10/2001.

Această greșeală, obiect de critică în primul motiv de recurs, a fost generată de interpretarea eronată a notelor scrise depuse la dosar de către reclamante, care, într-un subsidiar, fără a exclude cererea principală consemnată în aceleași concluzii scrise, au solicitat să se dispună, potrivit Legii nr. 10/2001, a li se restitui și spațiile nevândute (ap. 2 etajul 1, G.A., ap. 5 etajul 3, M.D., și subsolul). Greșeala instanței, tocmai pentru că a favorizat pe pârâți, nu constituie o nesocotire a exigențelor art. 294 din C. proc. civ. Imputabilă instanței este neanalizarea motivelor de apel privitoare la apartamentele vândute (ap. 1 parter, U.E., ap. 3 etajul 2 T.E., ap. 6 mansarda S.F.).

Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o soluție casabilă ce impune rejudecarea pricinii, în ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea nulității celor trei contracte de vânzare-cumpărare menționate mai sus și la revendicarea, limitată, potrivit precizărilor scrise și declarațiilor autentificate ale reclamantelor aflate în dosarul de recurs de față, la spațiile vândute familiei U., E.T. și F.S. Limitarea făcută de către reclamante, cu privire la revendicare, la care s-a făcut referire mai sus, este justificată, întrucât problema spațiilor nevândute este în curs de rezolvare în cadrul procedurii administrative, potrivit Legii nr. 10/2001. În dosarul de recurs s-a depus, în acest sens, dispoziția nr. 666 din 29 noiembrie 2002, emisă de către Primarul General.

În rejudecare, instanța de apel, la soluționarea pricinii, în ce privește capetele de cerere, privind constatarea nulității celor trei contracte de vânzare-cumpărare ale căror titulari sunt soții U., T.E. și S.F. (moștenitoarea V.M.), și revendicarea apartamentelor respective, va avea în vedere următoarele considerente: Problema de drept pe care instanța de trimitere o va avea în atenție, spre rezolvare, privește soarta actelor de înstrăinare încheiate conform Legii nr. 112/1995, privitoare la apartamentele menționate mai sus, părți dintr-un imobil preluat de stat cu un titlu ce s-a dovedit a fi nevalabil.

În cauză, fiind vorba, așadar, de vânzarea lucrului altuia, instanța de rejudecare, în urma analizei materialului probator, se va pronunța dacă, în speță, este sau nu aplicabil principiul aparenței de drept, cunoscut în doctrină și jurisprudență, dar și legislativ (art. 46 din Legea nr. 10/2001), potrivit căruia, chiar dacă titlul transmițătorului se constată ulterior că nu a fost valabil, actul încheiat cu titlu oneros, cu bună-credință, în condițiile unei erori comune și invincibile, profită dobânditorului și se menține, urmând ca adevăratul proprietar să fie dezdăunat de către vânzătorul fără drept. Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele întocmite în procesul de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

În sensul art. 1899 alin. (2) din C. civ., buna-credință care guvernează obligațiile civile se presupune, doar reaua-credință, atunci când se invocă, trebuie dovedită potrivit art. 1169 din același cod. În sfârșit, referitor la principiul aparenței de drept enunțat mai sus, este important a se arăta că, atunci când se impune a fi aplicat, este menit să asigure securitatea circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice. Reaua-credință, a cumpărătorilor apartamentelor din litigiu, invocată de reclamante, nu se va putea reține decât din probe convingătoare care vor fi în atenția instanței, spre analiză (existența unui proces pe rol la data cumpărării, încunoștințarea fiecărui pârât despre intenția de revendicare, alte elemente, cum ar fi momentul cumpărării, atitudinea vânzătorului care să permită o concluzie corectă).

Este de reținut că, în actualul stadiu probator din cauză, în afară de notificarea făcută de reclamanți pârâților U., la 22 august 1996, nu există alte elemente din care să se tragă o concluzie corectă cu privire la reaua-credință a cumpărătorilor pârâți. De altfel, pe tot parcursul judecății, reclamantele, prin apărător, au susținut, în principal, că, în cauză, fiind vorba de un titlu al statului dovedit nevalabil, ar fi exclusă o discuție cu privire la buna-credință a cumpărătorilor. Doar în dosarul acestei instanțe de recurs, în cadrul motivelor, se observă o motivare nuanțată juridic în ce privește pretinsa rea-credință a cumpărătorilor. Un aspect esențial, care se impune a sta în atenția instanței de trimitere, este și acela privind soarta capătului de cerere privitor la revendicare, în situația în care se va dovedi reaua-credință a cumpărătorilor apartamentelor, și în ipoteza în care probele nu o vor confirma.

Dacă, în rejudecare, se va dovedi reaua-credință a pârâților cumpărători, evident, soluția nu va putea fi decât de constatare a nulității contractelor și, prin consecință, de admitere și a capătului de cerere privind revendicarea. Dimpotrivă, dacă din probele dosarului existente și din cele ce vor fi administrate nu se va dovedi reaua credință a pârâților, vor fi respinse atât primul capăt de cerere, menținându-se ca valabile titlurile cumpărătorilor, cât și, prin consecință, cel de-al doilea capăt de cerere referitor la revendicare. Considerentele prezentate mai sus constituie răspuns la motivele de recurs 1, 2, 3, 4, 6 (în ordinea prezentării de către reclamante), și, deopotrivă, la motivul de recurs vizând fondul pricinii, invocat de pârâtul, Consiliul General al municipiului București.

Motivul de recurs nr. 5 este nefondat, susținerea recurentelor-reclamante, că cele trei contracte prezentate de pârâți ar fi „acte sub semnătură privată (chitanțe) încheiate de salariatul unei societăți comerciale”, nu poate fi decât eronată. Contractele exhibate de pârâți au valoarea unor înscrisuri autentice, calitate conferită acestora de însăși Legea nr. 112/1995. Ele au fost transcrise în registrul de transcripțiuni, operație care privește doar înscrisurile de proprietate autentice. De altfel, o mențiune în acest sens, este făcută și în cuprinsul fiecărui contract. Motivul nr. 7, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat.

Susținerile recurentelor-reclamante urmează a fi avute în vedere de către instanța de rejudecare pentru situația că se va pune problema restituirii apartamentelor vândute, fiind de neconceput a nu fi determinate, pentru fiecare dintre acestea, cota procentuală din părțile de folosință comună, respectiv cota parte de teren aferent. În sfârșit, se dovedește a fi întemeiat și motivul nr. 8 de recurs, încadrat în prevederile art. pct. 6 C. proc. civ. Fără îndoială, acțiunea reclamantelor a vizat și terenul, astfel că soluția ce va fi pronunțată nu va putea să nu cuprindă și referiri la acest bun. Cât privește respingerea, fără temei, a cererii de cheltuieli de judecată, obiect de critică în cadrul motivului în discuție, este de arătat că susținerea este exactă, deoarece la dosar se află, într-adevăr, chitanța privind onorariul încasat de la reclamante (1.500.000 lei).

Urmează ca, în rejudecare, instanța de trimitere să aibă în vedere soluționarea, pe bază de dovezi, și a acestui capăt de cerere. Omisiunea instanței, de a menționa în decizie pe intimații-pârâți, municipiul București și S.F., este reală, astfel că, și sub acest aspect, recursul este întemeiat. În rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere importanța, din punct de vedere procedural, a citării tuturor părților implicate în proces în această fază procesuală, precum și a menționării acestora în decizia ce va fi pronunțată. Se impune precizarea, sub acest aspect, că, în afară de cele două reclamante, P.V.E.M., G.N.J., părți pârâte, în cauză, sunt: municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al municipiului București, U.E., U.S.T., T.E.

și S.F. În consecință, recursurile declarate de către reclamante și de pârâtul, Consiliul General al municipiului București, împotriva deciziei instanței de apel, vădindu-se a fi întemeiate numai în raport de considerentele prezentate, vor fi admise, în sensul casării hotărârii criticate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pentru motivele prezentate, recursul reclamantelor, declarat împotriva încheierii din 15 mai 2002, a aceleiași instanțe, va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantele, P.V.E.M. și G.N.J., precum și de pârâtul, municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 108 din 13 martie 2002, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează. Respinge recursul declarat de reclamante împotriva încheierii din 15 mai 2002, a aceleiași instanțe, pronunțată în dosarul nr. 2649/2001. Trimite cauza, spre rejudecare a apelului, la Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2004.