ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2124/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2124/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

12 noiembrie 1997, reclamantele, G.N.J., P.R. și P.V.E.M., au chemat în

judecată pe pârâtul, Consiliul General al municipiului București, pentru a fi

obligat să le restituie imobilul situat în București, deținut fără titlu,

cerând, totodată, constatarea nulității absolute a eventualelor acte de

înstrăinare a unor părți din imobil, către pârâții, U.E., U.S.T. și G.A., domiciliați

în imobilul din litigiu, primii în apartamentul 1 de la parter, și ultima în

apartamentul 2 de la etajul 1, al imobilului.

În motivarea acțiunii, reclamantele

au invocat prevederile art. 480 din C. civ., și au justificat demersul judiciar

prin a arăta că sunt moștenitoarele autorului, C.P., căruia i-a fost luat din

proprietate imobilul menționat și trecut la stat fără titlu, prin aplicarea

greșită a prevederilor Decretului nr. 92/1950. Au mai arătat că, anterior, au

revendicat același imobil, obținând hotărâre favorabilă, sentința civilă nr. 12675/1993

a Judecătoriei Sectorului 1 București, care, însă, în urma unui recurs în

anulare soluționat de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr.

355 din 7 februarie 1996, a fost casată și, prin consecință, acțiunea respinsă.

Au precizat că, în opinia lor, decizia instanței supreme nu constituie

autoritate de lucru judecat.

Acțiunea a fost înregistrată inițial

la Judecătoria Sectorului 1 București, care, prin sentința civilă nr. 6318 din

22 aprilie 1999, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

În aceste condiții, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a fost învestit cu judecarea cauzei (dosar nr.

2239/1999).

Acțiunea a fost de mai multe ori

modificată, precizată în raport de dovezile produse în cauză, în legătură cu

situația juridică prezentă a imobilului (vânzarea apartamentelor către chiriași),

de unele evenimente intervenite (decesul reclamantei P.R. la 16 iunie 1997,

decesul pârâtei, M.V., la 8 noiembrie 1999), astfel că, în ultima formă

prezentată în scris, aceasta se prezintă astfel:

- reclamanți: P.V.M.E.

(moștenitoare, soție supraviețuitoare a lui V.P., decedat la 12 septembrie

1988, fiul autorului C.P.); G.N.J., fiica autorului C.P. și a R.P., aceasta din

urmă decedată la 16 iunie 1997;

- pârâți: municipiul București,

Consiliul General al municipiului București; U.E. și U.S.T. (cumpărătorii

apartamentului nr. 1 de la parter, contract de vânzare-cumpărare nr. 1932/22981

din 29 noiembrie 1996; T.E., cumpărătoarea apartamentului nr. 3 de la etajul 2,

contract vânzare-cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 1996; C.P. și P.M.,

ambii cumpărători ai apartamentului nr. 4 de la etajul 3,  contract

vânzare-cumpărare nr. 313/1 din 20 ianuarie 1997.; S.F., moștenitoarea

cumpărătoarei M.V., decedată la 8 noiembrie 1999, contract de vânzare-cumpărare

nr. 217/23511 din 29 ianuarie 1997.

Obiect: constatarea naționalizării

greșite a imobilului și, ca urmare, reținerea că statul l-a deținut fără titlu;

- obligarea pârâților să le lase

imobilul, compus din teren în suprafață de 505 m.p. și din construcția ridicată

pe acesta, în deplină proprietate și pașnică posesie;

- înlăturarea titlurilor exhibate

de pârâți;

- acordarea cheltuielilor de

judecată:

În drept, reclamantele au invocat

prevederile art. 480, 948, 966, 973, 1171, 1174 și următoarele din C. civ., art.

II din Decretul nr. 92/1950, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

art. 1 pct. 4, 5, 6.

Reclamantele, pe lângă

considerentele de fapt și de drept invocate inițial, au mai susținut că,

întrucât de prevederile Legii nr. 112/1995, beneficiază locatarii din imobilele

trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță,

contractele de vânzare-cumpărare intervenite sunt nule, nepunându-se problema

bunei sau relei-credințe a cumpărătorilor, deoarece obligațiile fără cauză nu

produc nici un efect.

Reclamantele au solicitat scoaterea

din cauză a pârâtei, G.A., care ocupă, în calitate de chiriașă, apartamentul nr.

2 de la etajul 1 al imobilului.

Prin încheierea din 7 decembrie

2000, tribunalul a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea în

contradictoriu cu pârâta, G.A.

Pârâta, T.M., a formulat o cerere de

chemare în garanție a următoarelor părți: Ministerul Finanțelor Publice,

Primăria municipiului București, Consiliul General al municipiului București,

SC H.N. SA București, D.A.F.I., Ș.G., T.C., N.I., A.C., cu motivele anume

indicate, a cărei judecată s-a dispus a fi făcută separat (încheierea din 15

februarie 2001).

Pe parcursul judecății, la fond,

reclamantele, prin notele scrise depuse la dosar, au invocat, în motivarea în

drept a acțiunii, și prevederile Legii nr. 10/2001, susținând:

- că înțeleg să continue judecata și

potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, text care, interpretat corect, i-ar

permite acest lucru pentru a beneficia de calificarea preluării abuzive de

către stat a imobilului, urmând a se face distincție, conform art. 2 lit. g)

din lege, între preluarea abuzivă „cu titlu” și cea „fără titlu”;

- că, nepierzându-și calitatea de

proprietare, ca urmare a lipsei titlului statului, solicită restituirea în

natură, atât a părților vândute, cât și a celor nevândute din imobil;

- că titlurile exhibate de pârâți

(contractele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995) sunt

neopozabile, urmând a fi înlăturate, întrucât, pe de o parte, de principiu,

titlul anterior înlătură titlurile ulterioare și, pe de altă parte, în speță,

nu se regăsește situația de excepție când titlurile pârâților (ulterioare) ar

putea avea relevanță, deoarece nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1895

din C. civ., pentru a opera prescripția achizitivă (justul titlu, posesiunea de

10 până la 20 de ani, cu bună credință, sub nume de proprietar); că, în cauză,

pe plan juridic nu poate fi abordată buna-credință a pârâților la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare.

În suplimentul de note scrise depus

la dosar la 2 aprilie 2001, reclamantele au precizat că, prin aplicarea în

cauză și a prevederilor Legii nr. 10/2001, înțeleg să solicite restituirea în

natură a întregului imobil, atât a părților vândute (ap. 1 parter, ap. 3 etaj

1, ap. 4 etaj 3, ap. 6, mansarda), cât și a celor nevândute (subsol, ap. 2

etajul 1, garsoniera nr. 5 etaj 3);

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 375 din 19 aprilie 2001, a luat act de renunțarea la

judecată a reclamantelor, în raport de pârâta, G.A., a respins excepțiile

privind lipsa calității procesuale pasive a reclamantelor, autoritatea lucrului

judecat, lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului

București și, pe fond, a respins acțiunea, având în vedere temeiurile de drept invocate

inițial de reclamante.

În ce privește Legea nr. 10/2001, invocată

ulterior de reclamante, ca temei suplimentar de drept în susținerea acțiunii,

tribunalul a reținut că nu este aplicabilă în cauză, că a fost învestit cu

soluționarea unui litigiu potrivit dreptului comun, în cadrul căruia, după

intrarea în vigoare a legii menționate, nu s-a solicitat, conform art. 47 din

lege, nici suspendarea judecății, nici renunțarea la judecată.

Referindu-se la fondul pricinii,

tribunalul a reținut că temeiurile de fapt și de drept invocate s-au dovedit

neîntemeiate, că autorului reclamantelor i s-a aplicat corect art. I pct. 2 din

Decretul nr. 92/1950, deoarece nu s-a dovedit proveniența din muncă a bunului,

așa cum prevedea Decretul nr. 524/1955, de modificare a decretului de

naționalizare, că imobilul a trecut la stat cu titlu și că nu există nici un

motiv de nulitate a actelor de vânzare-cumpărare intervenite între stat și

pârâții persoane fizice, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Împotriva sentinței tribunalului au

declarat apel reclamantele, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru

următoarele motive.

În esență, reclamantele, prin

motivele de apel, au susținut:

- prin primul motiv, greșita reținere

de către tribunal, că actul de naționalizare a fost corect aplicat autorului și

că imobilul a trecut la stat cu titlu, deoarece dovezile din dosar infirmă

acest lucru, în dezvoltarea motivului au precizat că Decretul nr. 92/1950, art.

I pct. 2 a fost greșit aplicat autorului C.P., pensionar, fost angajat al C.F.R.,

exceptat de la naționalizare potrivit art. II din același decret, că au dovedit

faptul că imobilul a fost dobândit de cel în cauză cu venituri provenite din

munca prestată în țară (inclusiv Basarabia) și în străinătate, Franța și

Germania, ca trimis al statului român, că este eronată invocarea, de către

tribunal, a prevederilor H.C.M. nr. 524/1955;

- prin motivul al doilea, vizând

greșita respingere a capătului de cerere, privitor la inopozabilitatea titlului

exhibat de pârâți, au reiterat susținerile făcute la fond, în sensul că, în

cauză, nu se pune problema aplicării principiului bunei-credințe, deoarece

legislația noastră nu consacră principiul achiziției prescriptive în materie de

imobile pe baza bunei-credințe, că titlul pârâților este precar, nu le este

opozabil, neîndeplinind condițiile art. 1895 din C. civ.

În faza de apel a cauzei, reclamanta,

P.V.E., a solicitat, prin cererea depusă la dosar, scoaterea din cauză a

intimaților-pârâți, C.P. și P.M. întrucât, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, aceștia au consimțit să-i restituie apartamentul ocupat, între părți

intervenind un contract de vânzare-cumpărare cu prețul fixat conform valorii

actualizate a acestuia. S-a depus la dosar acest contract, autentificat sub nr.

1943 din 25 iunie 2001, notar E.B.

Instanța de apel, prin decizia nr. 108

din 13 martie 2002, a admis apelul reclamantelor și a schimbat în parte

sentința tribunalului, în sensul că a admis acțiunea astfel cum a fost

precizată, dispunând restituirea către acestea în deplină proprietate și posesie

a apartamentelor nevândute, nr. 2 de la etajul 1 și nr. 5 de la etajul 3,

precum și a subsolului imobilului.

Prin aceeași decizie, instanța de

apel a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a respins cererea privitoare

la acordarea cheltuielilor de judecată.

Două cereri de îndreptare a unor

erori materiale strecurate în decizie, formulate de apelantele-reclamante la 29

aprilie 2002 și la 10 mai 2002, au fost respinse de către instanța de apel prin

încheierea din 15 mai 2002.

În esență, instanța de apel a

reținut:

- că actul de naționalizare a fost

greșit aplicat autorului reclamantelor, că, deci, imobilul a trecut la stat

fără titlu;

- că toate părțile pârâte, persoane

fizice, chemate în judecată au locuit în imobil în calitate de chiriași,

ulterior T.E., C.P., P.M. cumpărând apartamentele (prima apartament 3,

următorii doi apartamentul 4); că U.E. și U.S.T. au cumpărat apartamentul nr. 1,

parter, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3217 din 29 ianuarie 1997;

- că față de precizările făcute de

reclamante, în sensul renunțării la judecată în ce o privește pe G.A., pentru

că ocupă, în calitate de chiriașă, apartamentul 2 și, referitor la C.P. și P.M.,

de la care au răscumpărat apartamentul nr. 4, în cauză, a fost restrâns

obiectul acțiunii în revendicare la restituirea numai a apartamentelor nr. 2,

etajul 1 și nr. 5, etajul 3, precum și a subsolului imobilului.

- că acțiunea astfel precizată de

reclamant, revendicarea apartamentelor 2 etajul 1, nr. 5 etajul 3 și a

subsolului imobilului, este întemeiată.

- că celelalte dispoziții ale

sentinței pronunțate de tribunal, față de limitele cererii de apel urmează a fi

păstrate;

- că cererea de cheltuieli de

judecată nu a fost dovedită.

Împotriva deciziei și a încheierii din

15 mai 2002, pronunțate de instanța de apel, au declarat recursuri reclamantele,

P.V.E.M. și G.N.J., și, numai împotriva deciziei, pârâtul, Consiliul General al

municipiului București.

În cele ce urmează, vor fi

analizate, pe rând, recursul pârâtului, Consiliul General al municipiului

București, și recursurile reclamantelor, declarate împotriva încheierii și

respectiv deciziei instanței de apel.

În ce privește primul recurs:

Pârâtul, Consiliul General al municipiului

București, invocă trei motive de casare prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C.

proc. civ.

Prin primul motiv (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.) se susține lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General

al municipiului București, care, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001,

este doar autoritate deliberativă. Se invocă prevederile art. 19 și 67 alin. (1)

din aceeași lege, potrivit cărora parte în proces ar putea fi doar municipiul

București, prin Primarul General.

Prin motivul al doilea de recurs (art.

304 pct. 4 C. proc. civ.) se susține că instanța de apel, stabilind că Decretul

nr. 92/1950 contravenea complet prevederilor constituției în vigoare la acea

dată, și-a depășit atribuțiile. Precizează că, un control al

constituționalității legilor este de competența exclusivă a Curții

Constituționale.

Motivul al treilea de recurs (art. 304

pct. 7 C. proc. civ.) vizează faptul că instanța de apel nu a motivat în nici

un fel de ce Decretul nr. 92/1950, prin prevederile sale, a fost o măsură

legislativă abuzivă și de ce contravenea prevederilor Constituției din 1948.

Prin motivul al patrulea de recurs (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.) se susține, în esență, că reclamantele, nefăcând

dovada trecerii la stat a imobilului în mod abuziv, a faptului că autorul, C.P.,

era exceptat de la naționalizare, acțiunea, în totalitate (deci și în ce

privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare vizând apartamentele din litigiu), este nefondată. Solicită

admiterea recursului, casarea deciziei din apel și respingerea acțiunii, în

principal, pentru lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului

București și, în subsidiar, pe considerentele de fond invocate.

Acest recurs va fi admis exclusiv

pentru motivul ultim vizând fondul pricinii, și numai în raport de

considerentele ce vor fi prezentate, cu privire la analiza recursului

reclamantelor.

Motivul privind lipsa calității

procesuale pasive, invocat de pârât, nu este fondat, dovedindu-se pur formal.

Din coroborarea prevederilor art. 2,

4, 5, 20 litera g), art. 40 alin. (2) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data

introducerii acțiunii, rezultă că, în litigiile care pun în discuție dreptul de

proprietate asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al

statului, au calitate procesuală atât consiliile locale, respectiv Consiliul

General al municipiului București, ca organe deliberative, cât și municipiile,

ca autorități executive.

Consiliul General al municipiului

București, cu atribuții de administrare a domeniului public și privat al

municipiului, are calitate procesuală pasivă, în speță, nu numai în baza

textelor menționate, ci și în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

De altfel, tribunalul, la cererea

reclamantelor, a introdus în cauză și pe municipiul București, împrejurare

consemnată în încheierea din 28 septembrie 2000.

Neîntemeiate sunt și următoarele

motive, vizând: depășirea de către instanță a atribuțiilor ce-i revin, prin

declararea, ca neconstituțional, a Decretului nr. 92/1950; nemotivarea

caracterului abuziv al Decretului nr. 92/1950.

Instanța de apel a stabilit corect

că Decretul nr. 92/1950, art. I pct. 2 a fost aplicat greșit, în mod abuziv,

autorului reclamantelor, întrucât acesta, pensionar, fost angajat la C.F.R., cu

venituri substanțiale obținute, care au justificat dobândirea imobilului din

litigiu, era exceptat de la naționalizare prin art. II al decretului.

Controlul constituționalității de

care face vorbire recurentul-pârât se limitează numai la legile intrate în

vigoare ulterior Constituției din 1991.

Reținând că imobilul a fost greșit

naționalizat și trecut la stat fără titlu, instanța de apel nu și-a depășit

atribuțiile ci, dimpotrivă, a adus la îndeplinire obligația ce-i revenea sub

acest aspect, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia.

2

.

În ce privește recursul al

doilea, declarat de reclamantele, P.V.M.E. și G.N.J., împotriva încheierii din

15 mai 2002, a instanței de apel, se rețin următoarele:

Prin criticile formulate,

reclamantele susțin că, deși prin cele două cereri formulate, în 29 aprilie și

10 mai 2002, au solicitat îndreptarea unor erori strecurate în decizie (în ce

privește obiectul cauzei, omiterea unor părți pârâte, situațiile noi

intervenite referitor la apartamentele din litigiu), instanța de apel le-a

respins, fără o motivare convingătoare.

Referindu-se la greșelile de

dactilografiere, recurentele critică modul de abordare a lor în cuprinsul

încheierii, atacate prin reținerea că ar fi fost remediate pe exemplarele

deciziei redactate. În ce privește omiterea menționării ca părți pârâte în

proces, a municipiului București și a numitei F.S., recurentele-reclamante

consideră că, prin comunicarea deciziei făcută acestora, nu înseamnă că a fost

remediată eroarea, în opinia lor deloc întâmplătoare, sub acest aspect.

Recursul urmează să fie respins,

reținând că încheierea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor art.

281 C. proc. civ.

Se constată, în primul rând, că

decizia, chiar dacă rămâne deficientă, prin faptul că nu menționează ca

intimați-pârâți și pe municipiul București și pe S.F., a fost totuși comunicată

tuturor părților, inclusiv celor două părți omise. De asemenea, este de

reținut, în al doilea rând, că unele erori semnalate nu se regăsesc în decizia

de la dosar a instanței, iar altele, vizând greșeli de judecată, în mod corect

au fost respinse, îndreptarea acestora excedând cadrul de reglementare din art.

281 C. proc. civ.

de reclamante, împotriva deciziei instanței de ape

l

, se rețin

următoarele:

Motivele de recurs formulate sunt

încadrate în prevederile art. 304 pct. 6, 8, 9, 10 C. proc. civ.

Prin primul motiv (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., cu referire la art. 294 din același cod), reclamantele impută

instanței de apel că, interpretând greșit finalul notelor scrise depuse la

dosar la 22 februarie 2002, a reținut că ele și-ar fi restrâns acțiunea la

revendicarea spațiilor din imobil nevândute, adică la apartamentul nr. 2 etajul

1 (locatară G.A.), apartamentul nr. 5 etaj 3 (locatari soții M.) și subsolul

imobilului, ceea ce înseamnă că, prin soluția pronunțată (de admitere a

apelului și de schimbare în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost precizată, cu păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței),

de fapt le-a fost respinsă acțiunea cu privire la apartamentele înstrăinate

pârâților, U.E., U.S.T. (apartamentul 1 parter), T.E. (ap. 3 etajul 2) și S.F.,

moștenitoarea V.M. (ap. 6 mansardă), fără a li se analiza motivele de apel. Se

mai susține că, prin soluția dată, instanța de apel a încălcat prevederile art.

294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, „în apel nu se poate schimba

obiectul cererii de chemare în judecată”.

În următoarele trei motive și în cel

de-al șaselea (în ordinea prezentării), încadrate în prevederile art. 304 pct. 9,

304 pct. 8, 9, 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante reiterează

susținerile făcute, prin motivele de apel neanalizate de instanță, cu privire

la vânzarea celor trei apartamente, în opinia lor, nelegală, în condițiile

lipsei titlului statului, cu încălcarea prevederilor Legilor nr. 112/1995, nr. 10/2001,

nr. 213/1998, deciziilor pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite

nr. V, din 20 noiembrie 2000, nr. VIII din 27 septembrie 1999, deciziei Curții

Constituționale nr. 73 din 19 iulie 1995, textelor incidente din C. civ., art. 644,

966, 1898.

Prin motivul nr. 5 (în ordinea

prezentării în recursul scris), încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., raportat la prevederile art. 1295 alin. (2) , art. 1171 și art. 1802

din C. civ., reclamantele susțin că actele exhibate de către pârâți nu le sunt

opozabile ca titluri translative de proprietate împotriva titlului lor, care

este anterior, întrucât sunt acte sub semnătură privată (chitanțe) încheiate de

salariatul unei societăți comerciale.

Prin motivul al șaptelea (ca

prezentare), încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentele-reclamante reproșează instanței de apel că nu a fost preocupată să

determine, pentru fiecare apartament vândut, cota parte procentuală din părțile

de folosință comună, respectiv cota parte de teren aferent.

Prin motivul al optulea, încadrat în

prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante susțin că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate, atât în ce

privește terenul în suprafață de 547 m.p., capăt de cerere în acțiune, cât și

referitor la cheltuielile de judecată respinse fără temei, în condițiile în

care chitanța doveditoare se afla la dosar.

În același motiv, se invocă

omisiunea menționării în decizie a părților intimate-pârâte, municipiul

București și S.F.

În dosarul cauzei de față,

recurentele-reclamante au depus o cerere și declarații autentificate, în

cuprinsul cărora au precizat că renunță la recurs, în ce privește părțile

nevândute din imobil, problemă care urmează să fie soluționată conform Legii nr.

10/2001, de către Primăria municipiului București.

Recursul este întemeiat numai în

sensul considerentelor care vor fi prezentate.

Instanța de apel a fost chemată să

judece, în sens devolutiv, un apel care, prin criticile formulate, a vizat

greșita respingere de către tribunal a acțiunii cu cele trei capete de cerere

privitoare: la actul de naționalizare, pretins greșit aplicat autorului

reclamantelor, respectiv la nevalabilitatea titlului statului, la constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind pe soții U. (ap. 1 parter),

pe T.E. (ap. 3 etajul 2), pe S.F., succesoarea V.M. (ap. 6 mansarda) și la restituirea

celor trei apartamente, cu părțile de uz comun și cu terenul aferent fiecăruia.

În ce privește primul capăt de

cerere, soluția din apel se dovedește corectă, instanța reținând, pe baza

probatoriilor administrate pe tot parcursul judecății, inclusiv la fond, că

titlul statului nu este valabil, deoarece actul de naționalizare a fost greșit

aplicat autorului, P.C., care se încadra în categoria socio-profesională

exceptată de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950 (pensionar,

fost angajat C.F.R., cu venituri substanțiale provenite din activitatea

prestată atât în țară cât și în străinătate, Franța, Germania, ce justifică

dobândirea imobilului din litigiu).

Referitor la celelalte capete de

cerere precizate la fond, cu privire la care reclamantele au formulat motive de

apel, se constată că instanța nu numai că nu le-a analizat în sens devolutiv,

prin aprofundarea materialului probator și prin punerea în discuție a

prevederilor legale incidente în cauză, dar a comis și greșeala de a reține că,

în această fază procesuală, ar fi avut loc o restrângere a acțiunii la spațiile

nevândute, ap. 2 etajul 1 (G.A.), ap. 5 etajul 3, M.D., M.O.C., și subsolul,

spații care, potrivit precizărilor apărătorului reclamantelor, constituie

obiect al notificării în cadrul procedurii administrative ce se desfășoară,

potrivit Legii nr. 10/2001.

Această greșeală, obiect de critică

în primul motiv de recurs, a fost generată de interpretarea eronată a notelor

scrise depuse la dosar de către reclamante, care, într-un subsidiar, fără a

exclude cererea principală consemnată în aceleași concluzii scrise, au

solicitat să se dispună, potrivit Legii nr. 10/2001, a li se restitui și

spațiile nevândute (ap. 2 etajul 1, G.A., ap. 5 etajul 3, M.D., și subsolul).

Greșeala instanței, tocmai pentru că

a favorizat pe pârâți, nu constituie o nesocotire a exigențelor art. 294 din C.

proc. civ. Imputabilă instanței este neanalizarea motivelor de apel privitoare

la apartamentele vândute (ap. 1 parter, U.E., ap. 3 etajul 2 T.E., ap. 6

mansarda S.F.).

Procedând astfel, instanța de apel a

pronunțat o soluție casabilă ce impune rejudecarea pricinii, în ce privește

capetele de cerere referitoare la constatarea nulității celor trei contracte de

vânzare-cumpărare menționate mai sus și la revendicarea, limitată, potrivit

precizărilor scrise și declarațiilor autentificate ale reclamantelor aflate în

dosarul de recurs de față, la spațiile vândute familiei U., E.T. și F.S.

Limitarea făcută de către reclamante,

cu privire la revendicare, la care s-a făcut referire mai sus, este justificată,

întrucât problema spațiilor nevândute este în curs de rezolvare în cadrul

procedurii administrative, potrivit Legii nr. 10/2001. În dosarul de recurs s-a

depus, în acest sens, dispoziția nr. 666 din 29 noiembrie 2002, emisă de către

Primarul General.

În rejudecare, instanța de apel, la

soluționarea pricinii, în ce privește capetele de cerere, privind constatarea

nulității celor trei contracte de vânzare-cumpărare ale căror titulari sunt

soții U., T.E. și S.F. (moștenitoarea V.M.), și revendicarea apartamentelor

respective, va avea în vedere următoarele considerente:

Problema de drept pe care instanța

de trimitere o va avea în atenție, spre rezolvare, privește soarta actelor de

înstrăinare încheiate conform Legii nr. 112/1995, privitoare la apartamentele

menționate mai sus, părți dintr-un imobil preluat de stat cu un titlu ce s-a

dovedit a fi nevalabil.

În cauză, fiind vorba, așadar, de

vânzarea lucrului altuia, instanța de rejudecare, în urma analizei materialului

probator, se va pronunța dacă, în speță, este sau nu aplicabil principiul

aparenței de drept, cunoscut în doctrină și jurisprudență, dar și legislativ (art.

46 din Legea nr. 10/2001), potrivit căruia, chiar dacă titlul transmițătorului

se constată ulterior că nu a fost valabil, actul încheiat cu titlu oneros, cu

bună-credință, în condițiile unei erori comune și invincibile, profită

dobânditorului și se menține, urmând ca adevăratul proprietar să fie dezdăunat

de către vânzătorul fără drept.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele întocmite în procesul

de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt

lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință.

În sensul art. 1899 alin. (2) din C.

civ., buna-credință care guvernează obligațiile civile se presupune, doar

reaua-credință, atunci când se invocă, trebuie dovedită potrivit art. 1169 din

același cod.

În sfârșit, referitor la principiul

aparenței de drept enunțat mai sus, este important a se arăta că, atunci când

se impune a fi aplicat, este menit să asigure securitatea circuitului civil,

stabilitatea raporturilor juridice.

Reaua-credință, a cumpărătorilor

apartamentelor din litigiu, invocată de reclamante, nu se va putea reține decât

din probe convingătoare care vor fi în atenția instanței, spre analiză (existența

unui proces pe rol la data cumpărării, încunoștințarea fiecărui pârât despre

intenția de revendicare, alte elemente, cum ar fi momentul cumpărării,

atitudinea vânzătorului care să permită o concluzie corectă).

Este de reținut că, în actualul

stadiu probator din cauză, în afară de notificarea făcută de reclamanți

pârâților U., la 22 august 1996, nu există alte elemente din care să se tragă o

concluzie corectă cu privire la reaua-credință a cumpărătorilor pârâți.

De altfel, pe tot parcursul

judecății, reclamantele, prin apărător, au susținut, în principal, că, în

cauză, fiind vorba de un titlu al statului dovedit nevalabil, ar fi exclusă o

discuție cu privire la buna-credință a cumpărătorilor.

Doar în dosarul acestei instanțe de

recurs, în cadrul motivelor, se observă o motivare nuanțată juridic în ce

privește pretinsa rea-credință a cumpărătorilor.

Un aspect esențial, care se impune a

sta în atenția instanței de trimitere, este și acela privind soarta capătului

de cerere privitor la revendicare, în situația în care se va dovedi

reaua-credință a cumpărătorilor apartamentelor, și în ipoteza în care probele

nu o vor confirma.

Dacă, în rejudecare, se va dovedi

reaua-credință a pârâților cumpărători, evident, soluția nu va putea fi decât

de constatare a nulității contractelor și, prin consecință, de admitere și a

capătului de cerere privind revendicarea.

Dimpotrivă, dacă din probele

dosarului existente și din cele ce vor fi administrate nu se va dovedi reaua

credință a pârâților, vor fi respinse atât primul capăt de cerere,

menținându-se ca valabile titlurile cumpărătorilor, cât și, prin consecință,

cel de-al doilea capăt de cerere referitor la revendicare.

Considerentele prezentate mai sus

constituie răspuns la motivele de recurs 1, 2, 3, 4, 6 (în ordinea prezentării

de către reclamante), și, deopotrivă, la motivul de recurs vizând fondul

pricinii, invocat de pârâtul, Consiliul General al municipiului București.

Motivul de recurs nr. 5 este

nefondat, susținerea recurentelor-reclamante, că cele trei contracte prezentate

de pârâți ar fi „acte sub semnătură privată (chitanțe) încheiate de salariatul

unei societăți comerciale”, nu poate fi decât eronată.

Contractele exhibate de pârâți au

valoarea unor înscrisuri autentice, calitate conferită acestora de însăși Legea

nr. 112/1995. Ele au fost transcrise în registrul de transcripțiuni, operație

care privește doar înscrisurile de proprietate autentice.

De altfel, o mențiune în acest sens,

este făcută și în cuprinsul fiecărui contract.

Motivul nr. 7, încadrat în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat.

Susținerile recurentelor-reclamante

urmează a fi avute în vedere de către instanța de rejudecare pentru situația că

se va pune problema restituirii apartamentelor vândute, fiind de neconceput a

nu fi determinate, pentru fiecare dintre acestea, cota procentuală din părțile

de folosință comună, respectiv cota parte de teren aferent.

În sfârșit, se dovedește a fi

întemeiat și motivul nr. 8 de recurs, încadrat în prevederile art. pct. 6 C.

proc. civ.

Fără îndoială, acțiunea

reclamantelor a vizat și terenul, astfel că soluția ce va fi pronunțată nu va

putea să nu cuprindă și referiri la acest bun.

Cât privește respingerea, fără temei,

a cererii de cheltuieli de judecată, obiect de critică în cadrul motivului în

discuție, este de arătat că susținerea este exactă, deoarece la dosar se află,

într-adevăr, chitanța privind onorariul încasat de la reclamante (1.500.000

lei).

Urmează ca, în rejudecare, instanța

de trimitere să aibă în vedere soluționarea, pe bază de dovezi, și a acestui

capăt de cerere.

Omisiunea instanței, de a menționa

în decizie pe intimații-pârâți, municipiul București și S.F., este reală,

astfel că, și sub acest aspect, recursul este întemeiat.

În rejudecare, instanța de trimitere

va avea în vedere importanța, din punct de vedere procedural, a citării tuturor

părților implicate în proces în această fază procesuală, precum și a

menționării acestora în decizia ce va fi pronunțată.

Se impune precizarea, sub acest

aspect, că, în afară de cele două reclamante, P.V.E.M., G.N.J., părți pârâte,

în cauză, sunt: municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General

al municipiului București, U.E., U.S.T., T.E. și S.F.

În consecință, recursurile declarate

de către reclamante și de pârâtul, Consiliul General al municipiului București,

împotriva deciziei instanței de apel, vădindu-se a fi întemeiate numai în raport

de considerentele prezentate, vor fi admise, în sensul casării hotărârii

criticate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru motivele prezentate, recursul

reclamantelor, declarat împotriva încheierii din 15 mai 2002, a aceleiași

instanțe, va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantele, P.V.E.M. și G.N.J., precum și de pârâtul, municipiul București,

prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 108 din 13 martie 2002, a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

Respinge recursul declarat de

reclamante împotriva încheierii din 15 mai 2002, a aceleiași instanțe,

pronunțată în dosarul nr. 2649/2001.

Trimite cauza, spre rejudecare a

apelului, la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 10 martie 2004.