ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1651/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1651/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 23 septembrie 1999, sub nr. 4050/1999, reclamantele I.E.V. , S.B. și M.G. au solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, să se constate lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului situat în București, și să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil. Reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele fostului proprietar, de la care a fost naționalizat imobilul, în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin sentința civilă nr. 324 din 04 aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 4959/1999, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținându-se că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar reclamantele nu au făcut dovada faptului că autorul lor a făcut parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestui act normativ. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 190 din 18 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 2623/2001, s-a respins, ca nefondat, apelul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, iar prin decizia nr. 4393 din 31 octombrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosar nr. 2937/2002, a fost admis recursul, au fost casate atât decizia recurată cât și sentința nr. 324 din 4 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a fost trimisă cauza spre rejudecare la același tribunal. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că prima instanță și instanța de apel nu au dat relevanță juridică înscrisurilor necombătute, aflate la filele 107 - 110 dosar fond, din care rezultă că imobilul în litigiu a fost înscris în evidențele fiscale pe numele C.R., care a plătit impozitele și taxele către stat.
S-a mai reținut că, la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, C.R. a fost casnică iar soțul acesteia a fost profesor universitar, Prim Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție în perioada 1936-1940 și Președinte al Academiei Române între anii 1946-1948, fiind exceptați de la aplicarea acestui decret. In urma casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 308/2004, la data de 11 martie 2004. In ședința publică din 01 aprilie 2004, reclamantele și-au precizat acțiunea și au solicitat obligarea pârâtelor SC A.O.
SA și Consiliul General al Municipiului București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în sector 2 București, format din teren în suprafață de 832 mp și casă având două corpuri cu parter, corp comun cu imobilul situat în str. C. nr. 19, sector 2 format din teren în suprafață de 3.500 mp pe care se găsesc trei corpuri de case și un garaj, totalizând o suprafață de 4.332 mp cu ieșire atât în str. O. nr. 76 cât și în str. C. nr. 19. La data de 28 octombrie 2004, reclamantele și-au precizat cererea și au solicitat citarea, în calitate de pârât, a SC R.T. SRL, motivat de faptul că SC A.O. SA a transmis imobilul către această din urmă pârâtă, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. C. nr. 19, compus din teren intravilan în suprafață de 4.356 mp și construcțiile existente pe teren.
Prin sentința civilă nr. 981 din 15 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 308/2004, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București; a fost admisă acțiunea formulată de reclamante împotriva pârâtei SC R.T. SRL; a fost obligată această pârâtă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor imobilul din str. O. nr. 76, care corespunde cu str. str. C. nr. 19 , sector 2, astfel cum a fost identificat de expertul C.V.V., compus din teren în suprafață de 4.356 mp și construcții cu o suprafață construită de 2.310,48 mp. A constatat că imobilul arătat a fost preluat de stat fără titlu valabil.
A fost omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de C.V.V. A fost respinsă acțiunea față de pârâtul Consiliul General al Municipiului București. A fost respinsă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului Consiliul General al Municipiului București. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, întrucât imobilele în discuție aveau calitatea de locuință, iar acestea nu reprezentau mijloacele de producție, astfel că naționalizarea a fost făcută cu încălcarea Constituției atunci în vigoare. Mai mult, au fost încălcate chiar dispozițiile Decretului nr. 92/1950 deoarece naționalizarea trebuia făcută în considerarea identității și a statutului socio-profesional al proprietarului, ori, în speță, autoarea reclamantelor era casnică iar soțul acesteia a fost profesor universitar, astfel că, și din acest punct de vedere, autorii reclamantelor nu se încadrau în prevederile Decretului nr. 92/1950.
În cauză a fost efectuată și o expertiză tehnică de specialitate, identificându-se imobilul a cărui revendicare s-a solicitat. S-a mai reținut că, deși pârâta SC R.T. SRL a dobândit cu bună-credință imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 400 din 10 februarie 2000 de către BNP F.D., de la SC A.O. SA (care, la rândul său, dobândise dreptul de proprietate conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 7 nr. 1843 din 20 septembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, pentru teren, iar construcția, conform Protocolului din 31 august 1991 și H.G.
nr. 13 din 10 ianuarie 1991), nu se poate reține că principiul ocrotirii bunei-credințe poate paraliza acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar, în speță nefiind îndeplinită condiția existenței unei erori comune și invincibile asupra calității statului de proprietar al imobilului înstrăinat, câtă vreme, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 400 din 10 februarie 2000, pe rolul instanțelor de judecată se afla introdusă acțiunea de față privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în cauză și revendicarea acestui imobil. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC R.T. SRL, iar prin decizia civilă nr. 231 din 29 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosar nr. 34772/2/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R.T. SRL, aducându-i următoarele critici:
În cauză, calitate procesuală pasivă trebuia să aibă Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe, precum și titularul dreptului de administrare și anume Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare.
Destinația imobilului în litigiu și a instalațiilor existente la data naționalizării era aceea de mijloace de producție și nu de locuință, astfel că au trecut în mod legal în proprietatea statului. 3. mobilul în litigiu nu provenea din munca reclamantelor ori a autorilor lor, ci din calitatea de legatare universale a numitei R.C.
La momentul privatizării, SC A.O. SA nu avea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului.
Prin adoptarea legilor privatizării (Legea nr. 15/1990 și H.G. 834/1991), legiuitorul a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, iar bunurile ce au trecut în proprietatea privată a noilor societăți comerciale au urmat regimul juridic al proprietății private, putând fi înstrăinate în condițiile legii.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâta a avut credința că tratează cu adevăratul proprietar, bazându-se pe titlul de proprietate al vânzătoarei și pe extrasul de carte funciară.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat, fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, însă, în ce privește imobilul în litigiu, reclamantele au făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege care era aplicabilă în situația imobilului respectiv, acțiunea în revendicare nefiind admisibilă.
Prin decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curții Constituționale s-a statuat că în conflictul de interese legitime dintre proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului a fost preferat acesta din urmă, soluția bazându-se pe principiul validității aparenței în drept, această soluție fiind aplicabilă și în speța de față. Pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamantele au depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului. Recurenta SC R.T. SRL a invocat excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursul, având în vedere valoarea obiectului litigiului care este sub 500.000 RON, valoare ce rezultă dintr-un raport de expertiză extrajudiciară, solicitând trimiterea dosarului la Curtea de Apel București, pentru soluționarea recursului. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată și reține următoarele: I. Î n ce privește excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu poate fi reținută, deoarece: 1. Raportat la valoarea obiectului litigiului, problema competenței se referă la competența în primă instanță, aceasta revenindu-i, eventual, judecătoriei și nu tribunalului, iar problema care s-ar fi putut pune în fața instanței de recurs era aceea de a casa decizia recurată și a trimite cauza instanței competente să judece în primă instanță. Înalta Curte este competentă să judece recursul, pentru că a fost învestită cu soluționarea unui recurs declarat împotriva unei decizii pronunțate de o curte de apel și, nu putea să decline competența de soluționare a acestui recurs tot în favoarea instanței care a pronunțat decizia recurată. 2. Deoarece nici în primă instanță, nici în apel nu s-a efectuat o expertiză care să aibă ca obiectiv stabilirea valorii obiectului cererii de revendicare, această valoare este cea indicată de reclamanți. Cum în recurs s-a depus un raport de expertiză ( filele 37-40 dosar recurs ) întocmit la cererea reclamanților, din care rezultă că valoarea imobilului este de 25.707.018.360 lei ROL. înseamnă că valoarea obiectului litigiului este mult mai mare decât 500.000 RON, acest fapt atrăgând competența în primă instanță a tribunalului și nu a judecătoriei, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Având în vedere cele arătate, Înalta Curte va respinge excepția de necompetență materială a acestei instanțe de a soluționa recursul declarat de pârâtă. II. În ce privește recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Referitor la critica cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului, aceasta nu poate fi reținută, deoarece reclamantele sunt cele care au ales persoana care are calitate procesuală pasivă în litigiul de față, aceasta fiind pârâta, care este deținătoarea imobilului, acțiunea în revendicare fiind acțiunea pe care o are proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Totodată, s-a respectat și principiul disponibilității, într-o acțiune civilă reclamantul fiind acela care alege pe pârâtul împotriva căruia își formulează cererea sa. 2. Criticile cu privire la destinația imobilului în litigiu la data naționalizării și cu privire la faptul că acesta nu provenea din munca reclamantelor sau ascendenților acestora, nu mai poate fi reținut, deoarece, prin decizia civilă nr. 4393 din 31 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Mai mult, așa cum a reținut și instanța de apel, nu s-a făcut dovada faptului că preluarea imobilului s-a făcut cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, astfel că, și din acest punct de vedere, statul a făcut o preluare fără titlu valabil. 3. În ce privește criticile de la punctele 4, 5, 6 și 8 din recursul pârâtei, nici acestea nu pot fi reținute, neputându-se da prioritate bunei-credințe a pârâtei, în cauză nefiind aplicabil principiul erorii comune invincibile, deoarece societatea pârâtă, SC R.T. SRL era acționar al SC A.O. SA, așa după cum rezultă din adresa Oficiului Național al Registrului Comerțului, aflată la pag. 80 din dosarul primei instanțe. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre SC A.O. SA și SC R.T. SRL, respectiv la 20 februarie 2000, exista pe rolul instanțelor acțiunea în revendicare și în constatarea nevalabilitătii titlului statului, formulată de către reclamante, astfel că nu se poate reține nici măcar faptul că pârâta a fost de bună-credință la încheierea acestui contract, ba dimpotrivă, având în vedere calitatea de acționar al SC A.O. SA, se poate concluziona că a urmărit doar să transfere dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, de la o societate al cărei acționar era, în patrimoniul său, sperând astfel că va fi socotită subdobânditor de bună-credință. 4. Nici critica cu privire la faptul că reclamantele ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că nu ar fi admisibilă o acțiune în revendicare, în condițiile apariției Legii nr. 10/2001, nu poate fi reținută deoarece acțiunea în revendicare și în constatarea nevalabilitătii titlului statului a fost introdusă în anul 1999, deci înainte de apariția Legii nr. 10/2001, fiind evident că, în această situație, acțiunea în revendicare este admisibilă, neaflându-ne în ipoteza descrisă în Decizia XXXIII/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că atât prima instanță cât și instanța de apel au făcut o corectă aplicare a legii și că hotărârile pronunțate au temei legal, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursul declarat de pârâta SC R.T. SRL Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 231 din 29 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 februarie 2009.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.