ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1651/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1651/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a

civilă, la data de 23 septembrie 1999, sub nr. 4050/1999, reclamantele I.E.V.

,

S.B. și M.G. au solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța, în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, să se

constate lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului situat în

București, și să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie acest imobil.

Reclamantele au

arătat că sunt moștenitoarele fostului proprietar, de la care a fost

naționalizat imobilul, în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă

nr. 324 din 04 aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în dosarul nr. 4959/1999, s-a

respins,

ca neîntemeiată, acțiunea, reținându-se că imobilul revendicat a

intrat

în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar reclamantele nu

au făcut dovada faptului că autorul lor a făcut parte din categoriile exceptate

de la aplicarea acestui act normativ.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 190

din 18 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.

2623/2001, s-a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele, iar prin decizia nr. 4393 din

31 octombrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosar nr. 2937/2002, a fost

admis recursul, au fost casate atât decizia recurată cât și sentința nr. 324

din 4 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a fost

trimisă cauza spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța supremă a reținut că prima instanță și instanța de

apel nu au dat relevanță juridică înscrisurilor necombătute, aflate la filele

107 - 110 dosar fond, din care rezultă că imobilul în litigiu a fost înscris în

evidențele fiscale pe numele C.R., care a plătit impozitele și taxele către

stat.

S-a mai

reținut că, la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, C.R. a fost casnică

iar soțul acesteia a fost profesor universitar, Prim Președinte al Înaltei

Curți de Casație și Justiție în perioada 1936-1940 și Președinte al Academiei

Române între anii 1946-1948, fiind exceptați de la aplicarea acestui decret.

In urma

casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, sub nr. 308/2004, la data de 11 martie 2004.

In ședința publică

din 01 aprilie 2004, reclamantele și-au precizat acțiunea și au solicitat

obligarea pârâtelor SC A.O. SA și Consiliul General al Municipiului București

să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în sector

2 București, format din teren în suprafață

de 832 mp și casă având două

corpuri cu parter, corp comun cu imobilul

situat în str. C. nr. 19, sector 2 format din teren în suprafață de 3.500 mp pe

care se găsesc trei corpuri de case și un garaj, totalizând o suprafață de

4.332 mp cu ieșire atât în str. O. nr. 76 cât și în str. C. nr. 19.

La data de 28

octombrie 2004, reclamantele și-au precizat cererea și au solicitat citarea, în

calitate de pârât, a SC R.T. SRL, motivat de faptul că SC A.O. SA a transmis

imobilul către această din urmă pârâtă, solicitând ca prin sentința ce se va

pronunța aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, str. C. nr. 19, compus din teren

intravilan în suprafață de 4.356 mp și construcțiile existente pe teren.

Prin sentința

civilă nr. 981 din 15 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în dosarul nr. 308/2004, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București; a

fost admisă acțiunea

formulată de

reclamante împotriva pârâtei SC R.T. SRL; a fost

obligată această pârâtă

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor imobilul din

str. O. nr. 76, care corespunde cu str. str. C. nr. 19 , sector 2, astfel cum a

fost identificat de expertul

C.V.V., compus din teren în suprafață de

4.356 mp și construcții cu o suprafață construită de 2.310,48 mp.

A constatat că

imobilul arătat a fost preluat de stat fără titlu valabil.

A fost omologat

raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de C.V.V.

A fost respinsă

acțiunea față de pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

A fost respinsă

excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului Consiliul General al

Municipiului București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil,

întrucât imobilele în discuție aveau calitatea de locuință, iar acestea nu

reprezentau mijloacele de producție, astfel că naționalizarea a fost făcută cu

încălcarea Constituției atunci în vigoare.

Mai mult, au fost

încălcate chiar dispozițiile Decretului nr. 92/1950 deoarece naționalizarea

trebuia făcută în considerarea identității și a statutului socio-profesional al

proprietarului, ori, în speță, autoarea reclamantelor era casnică iar soțul

acesteia a fost profesor universitar, astfel că, și din acest punct de vedere,

autorii reclamantelor nu se încadrau în prevederile Decretului nr. 92/1950.

În cauză a

fost efectuată și o expertiză tehnică de specialitate, identificându-se

imobilul a cărui revendicare s-a solicitat.

S-a mai reținut că, deși pârâta SC R.T. SRL a dobândit cu bună-credință

imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 400 din 10 februarie 2000 de către

BNP F.D., de la SC A.O. SA (care, la rândul său, dobândise dreptul de

proprietate conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor seria MO 7 nr. 1843 din 20 septembrie 1993 emis de

Ministerul Agriculturii și Alimentației, pentru teren, iar construcția, conform

Protocolului din

31

august 1991

și H.G.

nr. 13 din 10 ianuarie 1991), nu se poate reține că principiul ocrotirii

bunei-credințe poate paraliza acțiunea în revendicare a adevăratului

proprietar, în speță nefiind îndeplinită condiția existenței unei erori comune

și invincibile asupra calității statului de proprietar al imobilului

înstrăinat, câtă vreme, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 400 din 10 februarie 2000, pe rolul instanțelor de

judecată se afla introdusă acțiunea de față privind constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în cauză și revendicarea acestui imobil.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC R.T. SRL, iar prin decizia civilă nr. 231

din 29 mai 2006 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în dosar nr. 34772/2/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC R.T. SRL, aducându-i următoarele critici:

1.

În cauză, calitate

procesuală pasivă trebuia să aibă Statul Român, reprezentat de Ministerul de

Finanțe, precum și titularul dreptului de administrare și anume Ministerul

Agriculturii și Industriei Alimentare.

imobilului în litigiu și a instalațiilor existente la data naționalizării era

aceea de mijloace de producție și nu de locuință, astfel că au trecut în mod

legal în proprietatea statului.

3.

mobilul în litigiu nu provenea din munca

reclamantelor ori a autorilor lor, ci din calitatea de legatare universale a

numitei R.C.

4.

La momentul privatizării, SC A.O. SA nu avea

nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului.

5.

Prin adoptarea legilor privatizării (Legea

nr. 15/1990 și H.G. 834/1991), legiuitorul a stabilit bazele unui sistem

economic compatibil cu regulile economiei de piață, iar bunurile ce au trecut

în proprietatea privată a noilor societăți comerciale au urmat regimul juridic

al proprietății private, putând fi înstrăinate în condițiile legii.

6.

La data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, pârâta a avut credința că tratează cu adevăratul proprietar,

bazându-se pe titlul de proprietate al vânzătoarei și pe extrasul de carte

funciară.

7.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat, fără titlu valabil, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație, însă, în ce privește imobilul în

litigiu, reclamantele au făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege care

era aplicabilă în situația imobilului respectiv, acțiunea în revendicare

nefiind admisibilă.

8.

Prin decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a

Curții Constituționale s-a statuat că în conflictul de interese legitime dintre

proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului a fost preferat

acesta din urmă, soluția bazându-se pe principiul validității aparenței în

drept, această soluție fiind aplicabilă și în speța de față.

Pârâta și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantele

au depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care au solicitat respingerea

recursului.

Recurenta SC

R.T. SRL a invocat excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție de a

soluționa recursul,

având în vedere valoarea obiectului litigiului care este

sub 500.000 RON, valoare ce rezultă dintr-un

raport de expertiză

extrajudiciară, solicitând trimiterea dosarului la

Curtea de Apel București, pentru soluționarea recursului.

Analizând

lucrările dosarului, Înalta Curte constată și reține

următoarele:

I. Î

n ce privește excepția

de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu

poate fi reținută, deoarece:

1.

Raportat

la valoarea obiectului litigiului, problema competenței se referă la competența

în primă instanță, aceasta revenindu-i, eventual, judecătoriei și nu

tribunalului, iar problema care s-ar fi putut pune în fața instanței de recurs

era aceea de a casa decizia recurată și a trimite cauza

instanței

competente să judece în primă instanță.

Înalta Curte este competentă să judece recursul, pentru că a fost

învestită cu soluționarea unui recurs declarat împotriva unei decizii

pronunțate de o curte de apel și, nu putea să decline competența de

soluționare a acestui

recurs tot în favoarea instanței care a pronunțat

decizia recurată.

2.

Deoarece

nici în primă instanță, nici în apel nu s-a efectuat o expertiză care să aibă

ca obiectiv stabilirea valorii obiectului cererii de

revendicare, această valoare este cea indicată de

reclamanți.

Cum în recurs s-a depus un raport de expertiză ( filele 37-40 dosar

recurs ) întocmit la

cererea reclamanților, din care rezultă că valoarea

imobilului este de

25.707.018.360 lei ROL. înseamnă că valoarea

obiectului litigiului este mult

mai mare decât 500.000 RON, acest fapt

atrăgând competența în primă instanță a tribunalului

și nu a judecătoriei,

potrivit

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Având

în vedere cele arătate, Înalta Curte va respinge excepția de

necompetență materială

a acestei instanțe de a soluționa recursul declarat

de pârâtă.

II.

În ce privește recursul

declarat de pârâtă, Înalta Curte constată

că acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

statului, aceasta nu

poate fi reținută, deoarece reclamantele sunt cele care

au ales persoana care are

calitate procesuală pasivă în litigiul de față,

aceasta fiind pârâta, care este

deținătoarea imobilului, acțiunea în

revendicare fiind acțiunea pe care o are

proprietarul neposesor împotriva

posesorului

neproprietar.

Totodată, s-a

respectat și principiul disponibilității, într-o acțiune civilă reclamantul

fiind acela care alege pe pârâtul împotriva căruia își formulează cererea sa.

2.

Criticile cu privire la destinația

imobilului în litigiu la data naționalizării și cu privire la faptul că acesta

nu provenea din munca reclamantelor sau ascendenților acestora, nu mai poate fi

reținut, deoarece, prin decizia civilă nr. 4393 din 31 octombrie 2003 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a

reținut, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul a fost preluat fără titlu

valabil.

Mai mult, așa cum a reținut și instanța de apel, nu s-a făcut dovada

faptului că preluarea imobilului s-a făcut cu

o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, astfel că, și din acest punct de

vedere, statul a făcut o preluare fără titlu valabil.

3.

În ce privește criticile de la punctele 4,

5, 6 și 8 din recursul pârâtei, nici acestea nu pot fi reținute, neputându-se

da prioritate bunei-credințe a pârâtei, în cauză nefiind aplicabil principiul

erorii comune invincibile, deoarece societatea pârâtă, SC R.T. SRL era acționar

al SC A.O. SA, așa după cum rezultă din adresa Oficiului Național al

Registrului Comerțului, aflată la pag. 80 din dosarul primei instanțe.

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare dintre SC A.O. SA și SC R.T. SRL, respectiv

la 20 februarie 2000, exista pe rolul instanțelor acțiunea în revendicare și în

constatarea nevalabilitătii titlului statului, formulată de către reclamante,

astfel că nu se poate reține nici măcar faptul că pârâta a fost de

bună-credință la încheierea acestui contract, ba dimpotrivă, având în vedere

calitatea de acționar al SC A.O. SA, se poate concluziona că a urmărit doar să

transfere dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, de la o

societate al cărei acționar era, în patrimoniul său, sperând astfel că va fi

socotită subdobânditor de bună-credință.

4.

Nici critica cu privire la faptul că

reclamantele ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că

nu ar fi admisibilă o acțiune în revendicare, în condițiile apariției Legii nr.

10/2001, nu poate fi reținută deoarece acțiunea în revendicare și în

constatarea nevalabilitătii titlului statului a fost introdusă în anul 1999,

deci înainte de apariția Legii nr. 10/2001, fiind evident că, în această

situație, acțiunea în revendicare este admisibilă, neaflându-ne în ipoteza

descrisă în Decizia XXXIII/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Având în vedere cele

de mai sus, Înalta Curte constată că atât prima instanță cât și instanța de

apel au făcut o corectă aplicare a legii și

că hotărârile pronunțate au temei legal, astfel că, în

baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție de a

soluționa recursul declarat de pârâta SC R.T. SRL

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva

deciziei nr. 231 din 29

mai 2006 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 februarie 2009.