ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1481/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1481/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 6 martie 1997 sub nr. 2352/1997 la Judecătoria

sectorului 5 București, reclamantul

B.E.G.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria

Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligată să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, compus din construcție (parter, două etaje, mansardă, garaj și

beci) și terenul aferent.

În

motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea tatălui

său, E.B., care, fiind medic chirurg la Spitalul Colțea, făcea parte din

categoriile sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, așa încât

statul nu deține bunul cu titlu valabil. Reclamantul a mai susținut că după

decesul lui E.B. (28 septembrie 1958) a locuit, în calitate de chiriaș, în unul

din apartamentele imobilului, că a întreprins demersurile prevăzute de Legea

nr. 112/1995 și întrucât ele nu au fost finalizate, solicită suspendarea oricăror

proceduri stabilite de amintita lege.

La

data de 27 octombrie 1997 G.G. și G.M. au formulat cerere de intervenție

principală prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantului cu privire

la revendicarea apartamentului nr. 2 al imobilului din București, deoarece este

proprietatea intervenienților în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.

40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, act transcris

sub nr. 1138 din 3 februarie 1997. Intervenienții au susținut că sunt

cumpărători de bună-credință întrucât reclamantul nu a făcut „nici un fel de

diligențe” nici înainte și nici după apariția Legii nr. 112/1995, iar bunul

le-a fost vândut cu mult înainte de introducerea acțiunii în revendicare.

În

cursul litigiului, prin Hotărârea nr. 1214 din 16 martie 1998, Comisia municipiului

București pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a restituit în natură

reclamantului apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din str. G., și

i-a acordat despăgubiri pentru apartamentul nr. 4 situat la etajul 1, pentru

etajul 2, subsol, garaj și terenul în suprafață de 152,17 mp ale aceluiași

imobil. Reclamantul a contestat în justiție această hotărâre (dosar nr.

8308/1998 al Judecătoriei sectorului 5 București) demers suspendat în baza art.

244 pct. 1 C. proc. civ., având în vedere acțiunea în revendicare de față.

La

data de 10 octombrie 2001 numitul M.G. a formulat cerere de intervenție în

interes propriu prin intermediul căreia a solicitat: să se constate că imobilul

din București, a trecut în proprietatea statului cu încălcarea prevederilor art.

II din Decretul nr. 92/1950; să fie obligați Consiliul General al Municipiului

București, SC C. SA, G.G. și G.M. să le lase intervenientului și reclamantului

B.G.M. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, și, prin compararea titlurilor de proprietate, să se constate că

titlul reclamantului și al intervenientului este preferabil celui exhibat de

pârâți; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat de pârâții G.G. și G.M. pentru fraudă

la lege și încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

În

motivarea cererii de intervenție principală s-a susținut că moștenitorii

fostului proprietar E.B. sunt reclamantul B.G.E., în calitate de descendent de

gradul I, cu o cotă de ¾ din averea defunctului și M.(fostă B.)F., în

calitate de soție supraviețuitoare. Moștenitorul acesteia din urmă este

intervenientul M.G., în calitate de soț supraviețuitor.

La

data de 12 noiembrie 2001 reclamantul B.E.G.M. și intervenientul M.G. au

fosrmulat o precizare a cererilor adresate instanței în sensul că au chemat în

judecată în calitate de pârâți pe G.G., G.M., SC C. SA și Primăria Municipiului

București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea

deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului din București; prin

operațiunea de comparare a titlurilor și determinarea celui preferabil, să fie

obligați pârâții să le lase reclamantului și intervenientului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus; să se dispună nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996

încheiat de pârâții G.G. și G.M. cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea

nr. 112/1995 și prin fraudă la lege.

Cu

referire la acest ultim capăt de cerere reclamantul și intervenientul au

precizat că pârâții-cumpărători G.G. și G.M., care au locuit în imobil de mai

mult timp, cunoșteau situația juridică a nemișcătorului și că există

moștenitori ai fostului proprietar care au întreprins demersuri pentru

retrocedarea imobilului.

La

data de 26 noiembrie 2001 pârâții G.G. și G.M. au chemat în garanție pe SC C.

SA, Primăria Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice pentru ca, în situația în care vor cădea în pretenții, să se constate

imposibilitatea clauzei de exonerare de garanție pentru evicțiune a

vânzătorului cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4

noiembrie 1996, a cărui nulitate absolută se solicită a se dispune, precum și

obligarea chemaților în garanție, în solidar, la restituirea prețului achitat

pentru apartament, actualizat cu rata inflației.

La

3 decembrie 2001 pârâții G.G. și G.M. au promovat o cerere reconvențională prin

care au cerut obligarea reclamantului și a intervenientului, în cazul în care

cererile acestora vor fi admise, să le achite pârâților contravaloarea,

actualizate, a îmbunătățirilor pe care pârâții le-au adus apartamentului

cumpărat.

Sesizată

inițial cu soluționarea cauzei Judecătoria sectorului 5 București, având în

vedere valoarea nemișcătorului revendicat, prin sentința civilă nr. 293 din 21

ianuarie 2002, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

La

data de 29 octombrie 2001, în dosarul nr. 11412/2001 al Judecătoriei sectorului

5 București, pe cale separată, B.E.G.M. și M.G. au formulat o acțiune identică

cu aceea promovată la data de 12 noiembrie 2001 în dosarul nr. 2352/1997 al

aceleași judecătorii. Și în dosarul nou astfel format, Judecătoria sectorului 5

București, prin sentința civilă nr. 681 din 11 februarie 2002, și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului București.

Astfel

sesizat, Tribunalul București, prin încheierea din 10 iunie 2002, a conexat

cele două dosare pentru a fi soluționate împreună.

Prin

sentința nr. 1090 din 28 iunie 2002 Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis în parte acțiunile conexe, precizate și completate, a constatat ca

fiind nelegală decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului din

București, și a obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București

și SC C. SA să lase reclamantului și intervenientului în deplină proprietate și

posesie apartamentul situat la etajul II al imobilului, garajul, beciul și

terenul aferent.

Prin

aceeași sentință tribunalul a admis cererea de intervenție principală formulată

de G.G. și G.M. și s-a constatat calitatea lor de cumpărători de bună-credință

ai apartamentului nr. 2 situat la etajul I al imobilului din București, și al

terenului aferent, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4

noiembrie 1996.

S-au

respins capetele de cerere referitoare la constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 și la revendicarea

apartamentului deținut de pârâții G.G. și G.M., prin compararea titlurilor de

proprietate și s-au disjuns cererile de chemare în garanție și reconvențională.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de

reclamantul B.E.G.M. și de intervenientul M.G., au fost respinse ca nefondate

prin decizia nr. 180 din 15 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele interpretând

prevederile art. 1 și art. 6 din Legea nr. 112/1996 și art. 3, art. 4 și art. 5

din H.G. nr. 11/1997, au ajuns la concluzia că pârâții G.G. și G.M. au fost

cumpărători de bună–credință, aspect care paralizează acțiunea în revendicare a

fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia. Întrucât reclamantul a

precizat oral, la termenul când s-a judecat procesul, că în procedura urmată

conform Legii nr. 112/1995 a solicitat doar restituirea în natură a

apartamentului în care locuiește pentru restul imobilului doar despăgubiri, s-a

considerat că probele solicitate de reclamant și intervenient pentru a dovedi

că pârâții au fost de rea-credință nu sunt utile, pertinente și concludente

cauzei.

Făcând aplicațiunea Legii nr. 10/2001 instanța de

apel a mai motivat că „prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a

reglementat legal un criteriu de valabilitate și de preferabilitate conferit de

buna-credință, reținută, de altfel, la analiza cauzei și de către instanța de

fond și care paralizează acțiunea în revendicare a imobilului preluat de către

stat fără titlu valabil și promovată de adevăratul proprietar al imobilului”.

Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a

menținut sentința tribunalului, în termen legal, pe cale separată, au declarat

recurs reclamantul B.G.M. și intervenientul M.G. care au invocat următoarele

motive de casare: instanțele au interpretat și aplicat greșit prevederile Legii

nr. 112/1995 întrucât puteau fi vândute foștilor chiriași doar imobilele

trecute în proprietatea statului cu titlu, or, în cauză, s-a reținut că bunul a

fost preluat fără titlu din proprietatea autorului recurenților; vânzarea

apartamentului a avut lor în perioada cât se desfășurau procedurile urmate

conform Legii nr. 112/1995; greșit au fost respinse cererile de probatorii

formulate de recurenți cu care doreau să dovedească reaua-credință a

cumpărătorilor, care locuiau în același imobil cu recurentul-reclamant și care

cunoșteau atât situația juridică a bunului cumpărat, cât și demersurile

recurenților de retrocedare a nemișcătorului; se reproșează instanțelor că în

mod eronat au aplicat în litigiul de față prevederile art. 46 din Legea nr.

10/2001 unui act juridic încheiat la 4 noiembrie 1996 și în care atât

vânzătorul, cât și cumpărătorii au cunoscut pericolul evicțiunii, odată ce în

contract a fost înserată o clauză de exonerare, iar cumpărătorii au dobândit pe

propria lor răspundere.

Recursurile sunt fondate, în sensul considerentelor

care succed:

Unul din principiile care guvernează aplicarea legii

civile în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu

care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în

practică după adoptarea ei, iar nu situațiilor anterioare, trecute. Într-o altă

formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest

principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp, fiind

consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C.

civ.

Nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul

nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat

în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile

acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau

solicitând suspendarea ei.

Este evident, în speță, că instanța de apel a

interpretat greșit această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi

(Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptățite

(reclamantul și intervenientul) își exprimau în mod neechivoc voința, fie în

sensul renunțării la prezenta judecată, începută la data de 6 martie 1997

potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea acestei judecății.

Pe cale de consecință, reproșul adus de recurenți

instanța de apel în sensul că a aplicat dispozițiile legii civile noi unui

proces început la 6 martie 1997 și unui act juridic încheiat la data de 4

noiembrie 19963, se privește ca fondat, întrucât Legea nr. 10/2001, publicată

în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001, a fost aplicată raporturilor juridice

dintre părți cu încălcarea principiului constituțional și de drept civil al

neretroactivității legii civile.

Întrucât instanța de apel a soluționat litigiul în

temeiul unor dispoziții legale inaplicabile speței, se impune admiterea

recursurilor, casarea deciziei și reluarea judecății în apel.

Într-un alt considerent, se constată că atât

reclamantul, cât și intervenientul au investit în cauză instanțele

judecătorești cu o acțiune, respectiv o cerere de intervenție, prin care au

cerut, printre altele, să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de către pârâți la data de 4 noiembrie 1996 cu

referire la apartamentul nr. 2 situat la etaju I al imobilului din București,

cât și, prin compararea titlurilor, apartamentul să fie restituit

moștenitorilor fostului proprietar.

S-a susținut de reclamant și de intervenient că

pârâții nu au fost cumpărători de bună-credință în sensul că ei au cunoscut

situația juridică a nemișcătorului, cât și demersurile întreprinse de recurenți

în scopul retrocedării bunului și au invocat, totodată, o situație atipică, dar

particulară speței: atât reclamantul, cât și pârâții au locuit ani buni, în

calitate de chiriași ai statului, în imobilul revendicat. Reclamantul în

apartamentul de la parterul imobilului. Pârâții în apartamentul de la etajul I.

Pentru a dovedi cele invocate, reclamantul și

intervenientul au cerut administrarea de dovezi în scopul a demonstra că

pârâții cumpărători au fost de rea-credință, însă atât tribunalul (încheierea

din 10 iunie 2002), cât și instanța de apel (încheierea din 8 aprilie 2003)

le-au respins în mod nejustificat, cu toate că administrarea acestor dovezi,

prin care urma să se stabilească poziția subiectivă a părților față de actul

juridic încheiat, era de esența litigiului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în

contractul de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 (fila 40 dosar

nr. 2352/1997 al Judecătoriei sectorului 5 București) proprietarul aparent

(vânzătorul), cât și pârâții cumpărători, au convenit ca cel dintâi să fie

exonerat de obligația de garanție pentru evicțiune în cazul în care bunul va fi

revendicat de moștenitorii fostului proprietar, de unde rezultă că ambele părți

contractante au avut cel puțin o urmă de îndoială, dacă nu chiar convingerea,

că vânzătorul nu era și proprietarul nemișcătorului vândut.

În adevăr, cauza, fiind una dintre condițiile

generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției

subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau,

dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărători a faptului că bunul înstrăinat nu

aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul

urmează a fi calificat ca fiind de bună sau rea-credință, își are un

incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Nici practica și nici doctrina nu au înțeles să

recunoască, în toate cazurile, eficiență distructivă principiului potrivit

căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul

de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de

bună-credință al bunului său inițial, a fost preferat cel din urmă.

Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost

impusă, în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care au creat un adevărat

principiu, de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a

stabilit raporturile juridice.

S-a considerat că legea, care apără proprietatea,

urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de

justiție: buna-credință a cumpărătorului. Din punct de vedere juridic, soluția

și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizat în

principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în

adagiul

erros communis facit jus

.

Incidența acestui principiu este însă subsecventă

întrunirii cumulative a două condiții, privind eroarea cu privire la calitatea

de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și,

de asemenea, invincibilă, și a unei condiții privind buna-credință a

subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă

sau chiar îndoială imputabilă acestuia. În adevăr, instanțele judecătorești au

cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să

fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în

care a căzut să fie generală și mai cu seamă invincibilă, imposibil de

prevăzut, imposibil de înlăturat.

Și în temeiul acestor considerente, se impuse

admiterea recursurilor și reluarea judecății în apel pentru a se verifica pe

bază de dovezi, susținerile reclamantului și ale intervenientului referitoare

la faptul că pârâții cumpărători au cunoscut, chiar mai înainte de încheierea

contractului, realitatea atât cu privire la calitatea de adevărați proprietari

a recurenților, cât și cu privire la demersurile întreprinse de ei pentru apropierea

bunului la care autorul lor a fost nelegal deposedat.

Totodată, instanța de apel, ca instanță de control

judiciar, în raport, desigur, de soluția ce o va da acțiunii și cererii de

intervenție principală, va cerceta legalitatea măsurii luată de tribunal de

disjungere a cererii de chemare în garanție și a cererii reconvenționale și va

reanaliza, în rejudecare, dacă nu cumva, pentru o mai bună administrare a

justiției și pentru soluționarea completă a raporturilor dintre părți, se

impune ca atari cereri să fie rezolvate împreună cu cererile principiale,

printr-o unică hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de reclamantul B.G.M. și

de intervenientul M.G. împotriva deciziei nr. 180 din 15 aprilie 2003 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la

aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie

2005.