ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1481/2005

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 martie 1997 sub nr. 2352/1997 la Judecătoria sectorului 5 București, reclamantul B.E.G.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din construcție (parter, două etaje, mansardă, garaj și beci) și terenul aferent. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea tatălui său, E.B., care, fiind medic chirurg la Spitalul Colțea, făcea parte din categoriile sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, așa încât statul nu deține bunul cu titlu valabil.

Reclamantul a mai susținut că după decesul lui E.B. (28 septembrie 1958) a locuit, în calitate de chiriaș, în unul din apartamentele imobilului, că a întreprins demersurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și întrucât ele nu au fost finalizate, solicită suspendarea oricăror proceduri stabilite de amintita lege. La data de 27 octombrie 1997 G.G. și G.M.

au formulat cerere de intervenție principală prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantului cu privire la revendicarea apartamentului nr. 2 al imobilului din București, deoarece este proprietatea intervenienților în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, act transcris sub nr. 1138 din 3 februarie 1997. Intervenienții au susținut că sunt cumpărători de bună-credință întrucât reclamantul nu a făcut „nici un fel de diligențe” nici înainte și nici după apariția Legii nr. 112/1995, iar bunul le-a fost vândut cu mult înainte de introducerea acțiunii în revendicare.

În cursul litigiului, prin Hotărârea nr. 1214 din 16 martie 1998, Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a restituit în natură reclamantului apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din str. G., și i-a acordat despăgubiri pentru apartamentul nr. 4 situat la etajul 1, pentru etajul 2, subsol, garaj și terenul în suprafață de 152,17 mp ale aceluiași imobil. Reclamantul a contestat în justiție această hotărâre (dosar nr. 8308/1998 al Judecătoriei sectorului 5 București) demers suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., având în vedere acțiunea în revendicare de față. La data de 10 octombrie 2001 numitul M.G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin intermediul căreia a solicitat: să se constate că imobilul din București, a trecut în proprietatea statului cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950; să fie obligați Consiliul General al Municipiului București, SC C. SA, G.G.

și G.M. să le lase intervenientului și reclamantului B.G.M. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, și, prin compararea titlurilor de proprietate, să se constate că titlul reclamantului și al intervenientului este preferabil celui exhibat de pârâți; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat de pârâții G.G. și G.M. pentru fraudă la lege și încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995. În motivarea cererii de intervenție principală s-a susținut că moștenitorii fostului proprietar E.B. sunt reclamantul B.G.E., în calitate de descendent de gradul I, cu o cotă de ¾ din averea defunctului și M.(fostă B.)F., în calitate de soție supraviețuitoare.

Moștenitorul acesteia din urmă este intervenientul M.G., în calitate de soț supraviețuitor. La data de 12 noiembrie 2001 reclamantul B.E.G.M. și intervenientul M.G. au fosrmulat o precizare a cererilor adresate instanței în sensul că au chemat în judecată în calitate de pârâți pe G.G., G.M., SC C. SA și Primăria Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului din București; prin operațiunea de comparare a titlurilor și determinarea celui preferabil, să fie obligați pârâții să le lase reclamantului și intervenientului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus; să se dispună nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat de pârâții G.G.

și G.M. cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și prin fraudă la lege. Cu referire la acest ultim capăt de cerere reclamantul și intervenientul au precizat că pârâții-cumpărători G.G. și G.M., care au locuit în imobil de mai mult timp, cunoșteau situația juridică a nemișcătorului și că există moștenitori ai fostului proprietar care au întreprins demersuri pentru retrocedarea imobilului. La data de 26 noiembrie 2001 pârâții G.G. și G.M.

au chemat în garanție pe SC C. SA, Primăria Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca, în situația în care vor cădea în pretenții, să se constate imposibilitatea clauzei de exonerare de garanție pentru evicțiune a vânzătorului cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996, a cărui nulitate absolută se solicită a se dispune, precum și obligarea chemaților în garanție, în solidar, la restituirea prețului achitat pentru apartament, actualizat cu rata inflației. La 3 decembrie 2001 pârâții G.G. și G.M. au promovat o cerere reconvențională prin care au cerut obligarea reclamantului și a intervenientului, în cazul în care cererile acestora vor fi admise, să le achite pârâților contravaloarea, actualizate, a îmbunătățirilor pe care pârâții le-au adus apartamentului cumpărat.

Sesizată inițial cu soluționarea cauzei Judecătoria sectorului 5 București, având în vedere valoarea nemișcătorului revendicat, prin sentința civilă nr. 293 din 21 ianuarie 2002, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. La data de 29 octombrie 2001, în dosarul nr. 11412/2001 al Judecătoriei sectorului 5 București, pe cale separată, B.E.G.M. și M.G. au formulat o acțiune identică cu aceea promovată la data de 12 noiembrie 2001 în dosarul nr. 2352/1997 al aceleași judecătorii. Și în dosarul nou astfel format, Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 681 din 11 februarie 2002, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Astfel sesizat, Tribunalul București, prin încheierea din 10 iunie 2002, a conexat cele două dosare pentru a fi soluționate împreună.

Prin sentința nr. 1090 din 28 iunie 2002 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunile conexe, precizate și completate, a constatat ca fiind nelegală decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului din București, și a obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA să lase reclamantului și intervenientului în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la etajul II al imobilului, garajul, beciul și terenul aferent. Prin aceeași sentință tribunalul a admis cererea de intervenție principală formulată de G.G. și G.M.

și s-a constatat calitatea lor de cumpărători de bună-credință ai apartamentului nr. 2 situat la etajul I al imobilului din București, și al terenului aferent, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996. S-au respins capetele de cerere referitoare la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 și la revendicarea apartamentului deținut de pârâții G.G. și G.M., prin compararea titlurilor de proprietate și s-au disjuns cererile de chemare în garanție și reconvențională. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamantul B.E.G.M. și de intervenientul M.G., au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 180 din 15 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele interpretând prevederile art. 1 și art. 6 din Legea nr. 112/1996 și art. 3, art. 4 și art. 5 din H.G. nr. 11/1997, au ajuns la concluzia că pârâții G.G. și G.M. au fost cumpărători de bună–credință, aspect care paralizează acțiunea în revendicare a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia. Întrucât reclamantul a precizat oral, la termenul când s-a judecat procesul, că în procedura urmată conform Legii nr. 112/1995 a solicitat doar restituirea în natură a apartamentului în care locuiește pentru restul imobilului doar despăgubiri, s-a considerat că probele solicitate de reclamant și intervenient pentru a dovedi că pârâții au fost de rea-credință nu sunt utile, pertinente și concludente cauzei.

Făcând aplicațiunea Legii nr. 10/2001 instanța de apel a mai motivat că „prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat legal un criteriu de valabilitate și de preferabilitate conferit de buna-credință, reținută, de altfel, la analiza cauzei și de către instanța de fond și care paralizează acțiunea în revendicare a imobilului preluat de către stat fără titlu valabil și promovată de adevăratul proprietar al imobilului”. Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a menținut sentința tribunalului, în termen legal, pe cale separată, au declarat recurs reclamantul B.G.M. și intervenientul M.G.

care au invocat următoarele motive de casare: instanțele au interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 112/1995 întrucât puteau fi vândute foștilor chiriași doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, or, în cauză, s-a reținut că bunul a fost preluat fără titlu din proprietatea autorului recurenților; vânzarea apartamentului a avut lor în perioada cât se desfășurau procedurile urmate conform Legii nr. 112/1995; greșit au fost respinse cererile de probatorii formulate de recurenți cu care doreau să dovedească reaua-credință a cumpărătorilor, care locuiau în același imobil cu recurentul-reclamant și care cunoșteau atât situația juridică a bunului cumpărat, cât și demersurile recurenților de retrocedare a nemișcătorului; se reproșează instanțelor că în mod eronat au aplicat în litigiul de față prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 unui act juridic încheiat la 4 noiembrie 1996 și în care atât vânzătorul, cât și cumpărătorii au cunoscut pericolul evicțiunii, odată ce în contract a fost înserată o clauză de exonerare, iar cumpărătorii au dobândit pe propria lor răspundere.

Recursurile sunt fondate, în sensul considerentelor care succed: Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu situațiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ. Nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat în mod expres.

Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei. Este evident, în speță, că instanța de apel a interpretat greșit această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptățite (reclamantul și intervenientul) își exprimau în mod neechivoc voința, fie în sensul renunțării la prezenta judecată, începută la data de 6 martie 1997 potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea acestei judecății. Pe cale de consecință, reproșul adus de recurenți instanța de apel în sensul că a aplicat dispozițiile legii civile noi unui proces început la 6 martie 1997 și unui act juridic încheiat la data de 4 noiembrie 19963, se privește ca fondat, întrucât Legea nr. 10/2001, publicată în M. Of.

nr. 75 din 14 februarie 2001, a fost aplicată raporturilor juridice dintre părți cu încălcarea principiului constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile. Întrucât instanța de apel a soluționat litigiul în temeiul unor dispoziții legale inaplicabile speței, se impune admiterea recursurilor, casarea deciziei și reluarea judecății în apel. Într-un alt considerent, se constată că atât reclamantul, cât și intervenientul au investit în cauză instanțele judecătorești cu o acțiune, respectiv o cerere de intervenție, prin care au cerut, printre altele, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâți la data de 4 noiembrie 1996 cu referire la apartamentul nr. 2 situat la etaju I al imobilului din București, cât și, prin compararea titlurilor, apartamentul să fie restituit moștenitorilor fostului proprietar.

S-a susținut de reclamant și de intervenient că pârâții nu au fost cumpărători de bună-credință în sensul că ei au cunoscut situația juridică a nemișcătorului, cât și demersurile întreprinse de recurenți în scopul retrocedării bunului și au invocat, totodată, o situație atipică, dar particulară speței: atât reclamantul, cât și pârâții au locuit ani buni, în calitate de chiriași ai statului, în imobilul revendicat. Reclamantul în apartamentul de la parterul imobilului.

Pârâții în apartamentul de la etajul I. Pentru a dovedi cele invocate, reclamantul și intervenientul au cerut administrarea de dovezi în scopul a demonstra că pârâții cumpărători au fost de rea-credință, însă atât tribunalul (încheierea din 10 iunie 2002), cât și instanța de apel (încheierea din 8 aprilie 2003) le-au respins în mod nejustificat, cu toate că administrarea acestor dovezi, prin care urma să se stabilească poziția subiectivă a părților față de actul juridic încheiat, era de esența litigiului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 (fila 40 dosar nr. 2352/1997 al Judecătoriei sectorului 5 București) proprietarul aparent (vânzătorul), cât și pârâții cumpărători, au convenit ca cel dintâi să fie exonerat de obligația de garanție pentru evicțiune în cazul în care bunul va fi revendicat de moștenitorii fostului proprietar, de unde rezultă că ambele părți contractante au avut cel puțin o urmă de îndoială, dacă nu chiar convingerea, că vânzătorul nu era și proprietarul nemișcătorului vândut. În adevăr, cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat.

Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărători a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca fiind de bună sau rea-credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei. Nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiență distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său inițial, a fost preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă, în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu, de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilit raporturile juridice.

S-a considerat că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna-credință a cumpărătorului. Din punct de vedere juridic, soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizat în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul erros communis facit jus . Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții, privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

În adevăr, instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat. Și în temeiul acestor considerente, se impuse admiterea recursurilor și reluarea judecății în apel pentru a se verifica pe bază de dovezi, susținerile reclamantului și ale intervenientului referitoare la faptul că pârâții cumpărători au cunoscut, chiar mai înainte de încheierea contractului, realitatea atât cu privire la calitatea de adevărați proprietari a recurenților, cât și cu privire la demersurile întreprinse de ei pentru apropierea bunului la care autorul lor a fost nelegal deposedat.

Totodată, instanța de apel, ca instanță de control judiciar, în raport, desigur, de soluția ce o va da acțiunii și cererii de intervenție principală, va cerceta legalitatea măsurii luată de tribunal de disjungere a cererii de chemare în garanție și a cererii reconvenționale și va reanaliza, în rejudecare, dacă nu cumva, pentru o mai bună administrare a justiției și pentru soluționarea completă a raporturilor dintre părți, se impune ca atari cereri să fie rezolvate împreună cu cererile principiale, printr-o unică hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamantul B.G.M. și de intervenientul M.G. împotriva deciziei nr. 180 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2005.