ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1305/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 martie 1995 reclamanta C.V. a chemat în judecată Primăria municipiului București și SC C. SA solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București str. Dr. Lister compus din construcție subsol, parter etaj și teren. În motivarea acțiunii reclamanta arată că autorii ei erau proprietarii imobilului revendicat care a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, prin aplicarea greșită a prevederilor acestui act normativ. Prin sentința civilă nr. 2180 din 1 aprilie 1996 Judecătoria sectorului 5 a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis de către Tribunalul București, secția a III-a, prin decizia civilă nr. 2082 A din 24 septembrie 1996 care a casat sentința pronunțată de către instanța de fond și a trimis cauza spre rejudecare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. 826 la data de 28 ianuarie 1997. La data de 19 martie 1997, C.R.A. a formulat cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu pârâtele, solicitând ca acestea să fie obligate să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu arătând că și ea este moștenitoare a proprietarilor imobilului. E.L.I. și E.D. la data de 21 martie 1997 au formulat cerere de intervenție solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 2 în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC C. în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, cu bună credință.

La data de 9 mai 1997, C.N. a formulat cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu pârâtele, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie o parte din imobilul în litigiu având și el calitate de moștenitor a proprietarului imobilului. Reclamanta C.V. și intervenienții C.R.A. și C.N. au formulat o întâmpinare și cerere reconvențională prin care solicitau respingerea cererii de intervenție în interes propriu formulată de E.L.I. și E.D. și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia și SC C. pentru fraudă la lege. La data de 3 octombrie 1997 au formulat cerere de intervenție în interes propriu E.E.C., E.M., E.A.

și E.C. arătând că au calitatea de chiriași ai apartamentului situat la parterul imobilului în litigiu. Reclamanta și intervenienții C. au formulat întâmpinare la această cerere de intervenție solicitând respingerea ei. Judecătoria sectorului 5 prin sentința civilă 5966 din 16 septembrie 1999 a admis acțiunea principală și cererile de intervenție în interes propriu formulate de C.R.A. și C.N. A respins cererea de intevenție în interesul propriu formulată de E.L.I. și E.D. A admis cererea reconvențională formulată de reclamanta și intervenienții C.R.A. și N. și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 2 încheiat între SC C. și E.L.I. și D. A obligat pârâtele să lase reclamantei și intervenienților C.R.A.

și N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Prin decizia civilă nr. 342 A din 8 februarie 2000, Tribunalul București, secția a III-a, admis apelurile formulate de Consiliul General al municipiului București, E.L. și D., E.E., C., M., A. și C., împotriva hotărârii instanței de fond pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea principală și cererea reconvențională formulată de reclamanta C.V. ca neîntemeiată. A respins cererile de intervenție în interes propriu și cererea reconvențională formulată de către intervenienții C.R.A. și N. ca neîntemeiată.

Schimbă și încheierea din 19 martie 1999, în sensul că admite în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții E. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 a căror dispoziții au fost respectate; autorii reclamanților și intervenienților C. nefiind exceptați de la naționalizare. În ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C. și E.L. și D., a reținut că nu există motive de nulitate absolută, contractul fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea 112/1995. S-a reținut, de asemenea, că nici reaua credință a intevenienților E.L.

și D. nu a fost dovedită. Referitor la intervenienții E. instanța a apreciat, având în vedere dispozițiile art. 49 C. proc. civ., că aceștia au interes să intervină în cauză făcând dovada că au titlu locativ asupra apartamentului revendicat de către reclamantă. Curtea de apel București, secția a III-a, prin decizia civilă nr. 2213 din 22 iunie 2000, a respins, ca nefondat, recursul formulat de către reclamanta și intervenienții C.R.A. și N. împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel. Împotriva acestei decizii pronunțate în recurs reclamanta și intervenienții în nume propriu au formulat contestație în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 pct. 2 C. proc. civ. În motivarea contestației s-a susținut că, întrucât imobilul în litigiu are o valoare de circa 2 miliarde lei, competența de soluționare în fond a cauzei revenea tribunalului și nu judecătoriei.

Curtea de apel București, secția a III-a, prin decizia civilă nr. 217 din 19 ianuarie 2001 a admis contestația în anulare, a anulat decizia contestată și a fixat termen pentru recurs. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în conformitate cu prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare și atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. În acest sens s-a mai reținut că, separat de motivele de recurs invocate de către reclamantă și intervenienții în cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2000, aceștia la termenul de judecată din 25 mai 2000 au ridicat excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei în fond și apel față de valoarea obiectului pricinii de 15.898.635.825 lei.

S-a apreciat că acest motiv de casare fiind de ordine publică poate fi invocat în tot cursul judecării cauzei, iar instanța de recurs a omis să-l cerceteze. Curtea de apel București, prin decizia civilă nr. 832 din 26 martie 2001, a admis recursurile formulate de reclamantă și intervenienți împotriva deciziei civile nr. 342 di 8 februarie 2000, pe care a casat-o și în rejudecare a respins ca nefondate apelurile declarate de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 5966 din 16 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 5 București. În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 832 din 26 martie 2001 pronunțată de Curtea de apel București, secția a III-a, considerând că această hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În acest sens s-a susținut în esență că, întrucât motivul pentru care a fost admisă contestația în anulare l-a constituit omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra excepției de necompetență materială, cu ocazia rejudecării instanța de recurs trebuia să se pronunțe numai asupra acestui motiv de casare. Recursul în anulare este fondat.

În primul rând urmează a se reține că prin hotărârea prin care a fost admisă contestația în anulare s-a constatat că instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 2213 din 22 iunie 2000, a respins recursul omițând din greșeală să cerceteze motivul de casare privind necompetența materială a instanțelor care au soluționat cauza în fond și în apel. În consecință, instanța de recurs trebuia să se pronunțe numai asupra acestui motiv de casare și, ca atare, trebuia să constate fie că față de valoarea imobilului în litigiu, competența judecării cauzei în prima instanță revenea tribunalului și constatând o încălcare a unei norme de ordine publică care atrage nulitatea absolută, să caseze hotărârile și să trimită cauza spre judecare în fond la tribunal, fie să constate că nu s-au încălcat normele procedurale vizând competența materială și în consecință soluția recurată este legală.

Cum, instanța de recurs a reținut că excepția privind competența materială este nefondată, nu putea să rejudece recursul; privind celelalte motive asupra cărora s-a mai pronunțat și, pe fond, să revină asupra propriei soluții, ajungându-se la situația soluționării „unui recurs la recurs” ceea ce este inadmisibil. Astfel fiind, văzând și dispozițiile art. 313 C. proc. civ., față de considerentele mai înainte arătate urmează a admite recursul în anulare, a casa decizia recurată (nr. 832 din 26 martie 2001 a Curții de apel București secția a III-a) și a trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea recursului formulat de reclamantă și intervenienți în interes propriu împotriva deciziei nr. 342/2000 a Tribunalului București, secția a III-a, în limitele arătate în considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 832 din 26 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea recursului formulat de reclamanții C.V., C.R.A. și C.N. împotriva deciziei nr. 342/ A din 8 februarie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2004.