ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1305/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

9 martie 1995 reclamanta C.V. a chemat în judecată Primăria municipiului

București și SC C. SA solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București str. Dr. Lister compus din construcție subsol,

parter etaj și teren.

În motivarea acțiunii reclamanta

arată că autorii ei erau proprietarii imobilului revendicat care a fost preluat

abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, prin aplicarea greșită a

prevederilor acestui act normativ.

Prin sentința civilă nr. 2180 din 1

aprilie 1996 Judecătoria sectorului 5 a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Apelul declarat de către reclamantă

împotriva acestei hotărâri a fost admis de către Tribunalul București, secția a

III-a, prin decizia civilă nr. 2082 A din 24 septembrie 1996 care a casat

sentința pronunțată de către instanța de fond și a trimis cauza spre

rejudecare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Judecătoriei sector 5 sub nr. 826 la data de 28 ianuarie 1997.

La data de 19 martie 1997, C.R.A. a

formulat cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu

pârâtele, solicitând ca acestea să fie obligate să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu arătând că și ea este

moștenitoare a proprietarilor imobilului.

E.L.I. și E.D. la data de 21 martie

1997 au formulat cerere de intervenție solicitând să se constate că sunt

proprietarii apartamentului nr. 2 în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu SC C. în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, cu bună credință.

La data de 9 mai 1997, C.N. a

formulat cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu

pârâtele, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie o parte din imobilul în litigiu având și el calitate de moștenitor a

proprietarului imobilului.

Reclamanta C.V. și intervenienții

C.R.A. și C.N. au formulat o întâmpinare și cerere reconvențională prin care

solicitau respingerea cererii de intervenție în interes propriu formulată de

E.L.I. și E.D. și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între aceștia și SC C. pentru fraudă la lege.

La data de 3 octombrie 1997 au

formulat cerere de intervenție în interes propriu E.E.C., E.M., E.A. și E.C.

arătând că au calitatea de chiriași ai apartamentului situat la parterul

imobilului în litigiu.

Reclamanta și intervenienții C. au

formulat întâmpinare la această cerere de intervenție solicitând respingerea

ei.

Judecătoria sectorului 5 prin

sentința civilă 5966 din 16 septembrie 1999 a admis acțiunea principală și

cererile de intervenție în interes propriu formulate de C.R.A. și C.N.

A respins cererea de intevenție în

interesul propriu formulată de E.L.I. și E.D.

A admis cererea reconvențională

formulată de reclamanta și intervenienții C.R.A. și N. și a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 2 încheiat

între SC C. și E.L.I. și D.

A obligat pârâtele să lase

reclamantei și intervenienților C.R.A. și N. în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 342 A din 8

februarie 2000, Tribunalul București, secția a III-a, admis apelurile formulate

de Consiliul General al municipiului București, E.L. și D., E.E., C., M., A. și

C., împotriva hotărârii instanței de fond pe care a schimbat-o în tot, în

sensul că a respins acțiunea principală și cererea reconvențională formulată de

reclamanta C.V. ca neîntemeiată.

A respins cererile de intervenție în

interes propriu și cererea reconvențională formulată de către intervenienții

C.R.A. și N. ca neîntemeiată.

Schimbă și încheierea din 19 martie

1999, în sensul că admite în principiu cererea de intervenție în interes

propriu formulată de intervenienții E.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 a căror dispoziții au fost

respectate; autorii reclamanților și intervenienților C. nefiind exceptați de

la naționalizare.

În ceea ce privește constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C. și

E.L. și D., a reținut că nu există motive de nulitate absolută, contractul

fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea

112/1995.

S-a reținut, de asemenea, că nici

reaua credință a intevenienților E.L. și D. nu a fost dovedită.

Referitor la intervenienții E.

instanța a apreciat, având în vedere dispozițiile art. 49 C. proc. civ., că

aceștia au interes să intervină în cauză făcând dovada că au titlu locativ

asupra apartamentului revendicat de către reclamantă.

Curtea de apel București, secția a

III-a, prin decizia civilă nr. 2213 din 22 iunie 2000, a respins, ca nefondat,

recursul formulat de către reclamanta și intervenienții C.R.A. și N. împotriva

hotărârii pronunțate de instanța de apel.

Împotriva acestei decizii pronunțate

în recurs reclamanta și intervenienții în nume propriu au formulat contestație

în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 pct. 2 C. proc. civ.

În motivarea contestației s-a

susținut că, întrucât imobilul în litigiu are o valoare de circa 2 miliarde

lei, competența de soluționare în fond a cauzei revenea tribunalului și nu

judecătoriei.

Curtea de apel București, secția a

III-a, prin decizia civilă nr. 217 din 19 ianuarie 2001 a admis contestația în

anulare, a anulat decizia contestată și a fixat termen pentru recurs.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că în conformitate cu prevederile art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

în anulare și atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În acest sens s-a mai reținut că,

separat de motivele de recurs invocate de către reclamantă și intervenienții în

cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2000, aceștia la termenul de

judecată din 25 mai 2000 au ridicat excepția necompetenței materiale de

soluționare a cauzei în fond și apel față de valoarea obiectului pricinii de

15.898.635.825 lei.

S-a apreciat că acest motiv de

casare fiind de ordine publică poate fi invocat în tot cursul judecării cauzei,

iar instanța de recurs a omis să-l cerceteze.

Curtea de apel București, prin

decizia civilă nr. 832 din 26 martie 2001, a admis recursurile formulate de

reclamantă și intervenienți împotriva deciziei civile nr. 342 di 8 februarie

2000, pe care a casat-o și în rejudecare a respins ca nefondate apelurile

declarate de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 5966 din 16 septembrie

1999 a Judecătoriei sectorului 5 București.

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în

anulare împotriva deciziei civile nr. 832 din 26 martie 2001 pronunțată de

Curtea de apel București, secția a III-a, considerând că această hotărâre a

fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

În acest sens s-a susținut în esență

că, întrucât motivul pentru care a fost admisă contestația în anulare l-a

constituit omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra excepției de

necompetență materială, cu ocazia rejudecării instanța de recurs trebuia să se

pronunțe numai asupra acestui motiv de casare.

Recursul în anulare este fondat.

În primul rând urmează a se reține

că prin hotărârea prin care a fost admisă contestația în anulare s-a constatat

că instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 2213 din 22 iunie 2000, a

respins recursul omițând din greșeală să cerceteze motivul de casare privind

necompetența materială a instanțelor care au soluționat cauza în fond și în

apel.

În consecință, instanța de recurs

trebuia să se pronunțe numai asupra acestui motiv de casare și, ca atare,

trebuia să constate fie că față de valoarea imobilului în litigiu, competența

judecării cauzei în prima instanță revenea tribunalului și constatând o

încălcare a unei norme de ordine publică care atrage nulitatea absolută, să

caseze hotărârile și să trimită cauza spre judecare în fond la tribunal, fie să

constate că nu s-au încălcat normele procedurale vizând competența materială și

în consecință soluția recurată este legală.

Cum, instanța de recurs a reținut că

excepția privind competența materială este nefondată, nu putea să rejudece

recursul; privind celelalte motive asupra cărora s-a mai pronunțat și, pe fond,

să revină asupra propriei soluții, ajungându-se la situația soluționării „unui

recurs la recurs” ceea ce este inadmisibil.

Astfel fiind, văzând și dispozițiile

art. 313 C. proc. civ., față de considerentele mai înainte arătate urmează a

admite recursul în anulare, a casa decizia recurată (nr. 832 din 26 martie 2001

a Curții de apel București secția a III-a) și a trimite cauza la aceeași

instanță pentru rejudecarea recursului formulat de reclamantă și intervenienți

în interes propriu împotriva deciziei nr. 342/2000 a Tribunalului București,

secția a III-a, în limitele arătate în considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 832 din 26 martie 2001 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza la aceeași instanță

pentru rejudecarea recursului formulat de reclamanții C.V., C.R.A. și C.N.

împotriva deciziei nr. 342/ A din 8 februarie 2000 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 februarie 2004.