ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1982/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: T.V. (născută R.) a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului proprietatea autorului său R.G. și pe cale de consecință să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, compus din teren și construcție, un apartament la parter, altul la etaj și o cămăruță la mansardă. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că autorul său, un modest funcționar de stat, a edificat cu credit imobilul în litigiu care ulterior a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, prin încălcarea art. II al menționatului decret.

După parcurgerea unui prim ciclu procesual, Judecătoria sectorului I București, prin sentința civilă nr. 4617 din 8 martie 2000 a respins acțiunea cu motivarea că adresa imobilului revendicat nu corespundea cu cea din actele de proprietate deținute de reclamantă. Împotriva menționatei sentințe a declarat apel reclamanta. La termenul din 14 decembrie 2000, în cauză au intervenit G.A.V.

și G.A., cererea de intervenție fiind formulată în interesul Consiliului General al Municipiului București învederându-se că imobilul în discuție a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, iar ulterior le-a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 2, etaj I din sector I conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4082/23198 din 9 aprilie 1997 transcris în registrul de inscripțiuni transcripțiuni imobiliare la 3 iunie 1997. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1249/A din 3 mai 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta T.V.

împotriva sentinței civile nr. 4617 din 8 martie 2000 a Judecătoriei sectorului I București reținând că deși reclamanta a făcut dovada identității dintre imobilul proprietatea autorului său și cel revendicat, nu a probat împrejurarea că respectivul autor făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare ci dimpotrivă în cauză s-a făcut dovada incidenței art. I din Decretul nr. 92/1950. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a respins cererea reclamantei de repunere în termenul de motivare a recursului ca neîntemeiată. Aceeași instanță a constatat nul recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei nr. 1249/A din 3 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Instanța a reținut că reclamantei i-a fost comunicată decizia dată de instanța de apel la 27 iunie 2001, a declarat recurs la 15 iunie 2001 fără însă a-l motiva deși putea să o facă până la 13 iulie 2001. Mai mult, recurenta nu a probat nici că vreo împrejurare mai presus de voința ei ar fi împiedicat-o să motiveze recursul în termenul de 15 zile de la comunicarea deciziei așa cum o cer dispozițiile art. 301, art. 303 C. proc. civ., astfel că potrivit art. 306 C. proc. civ. recursul era nul. S-a mai precizat că recurenta nu a probat existența vreunei împrejurări mai presus de voința ei care ar fi putut să o împiedice să motiveze recursul, cât timp printr-un memoriu redactat la 3 iulie 2001 s-a adresat Parlamentului României, memoriu înregistrat la Camera Deputaților la 18 iulie 2001. În consecință, motivele de recurs, depuse în instanță la 1 octombrie 2001 nu au putut fi analizate pe fond, cu atât mai mult cu cât nu au fost formulate motive de ordine publică.

În contra hotărârilor pronunțate în cauză, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data soluționării irevocabile a litigiului, a declarat recurs în anulare Procurorul General a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe considerentul că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată erau vădit netemeinice. Astfel, s-a susținut în esență că potrivit adresei nr. 4862 din 8 aprilie 1998 emisă de Primăria Municipiului București, imobilul din sector I a fost proprietatea autorului R.G. și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția 6655 din listele anexă la decret.

De asemenea, s-a învederat că potrivit adeverinței nr. VIII/1/976 din 22 iunie 1998 emisă de B.N.R., D.G.O.S., D.O.R.U., aflată în dosarul instanței de fond autorul reclamantei a fost salariatul B.N.R. în perioada 1 noiembrie 1920 – 1 noiembrie 1948 după care a fost pensionat. În raport de aceste înscrisuri, s-a cerut să se constate că în speță aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut greșit, astfel că statul nu deținea un titlu valabil de proprietate. Întrucât reclamanta T.V. a decedat la 31 decembrie 2001, în cauză a fost introdus succesorul acesteia T.D. domiciliat în Germania, conform certificatului de moștenitor nr. 1 din 16 ianuarie 2002 emis de Biroul Notarului Public M.V. Printr-un memoriu depus la dosar, intervenienții G.A.V.

și G.A. au învederat că recursul în anulare apărea inadmisibil cât timp criticile formulate vizau fondul pricinii, în timp ce ultima hotărâre atacată, a anulat recursul ca fiind tardiv motivat, iar în legătură cu acest aspect nu s-a adus nici o obiecțiune. Pe cale de consecință lipsa unei argumentări pe aspectul tardivității motivării recursului, este de natură a conduce la concluzia lipsei uneia din condițiile de admisibilitate a recursului în anulare. De asemenea, la dosar a fost depus memoriul succesorului T.D. adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care înțelege să renunțe la calea judiciară, motivat de faptul că în temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat notificarea nr. 3210 din 3 mai 2001, urmând a cere despăgubiri așa cum de altfel și autoarea sa T.V.

a solicitat încă din anul 1996 conform Legii nr. 112/1995. Cu adresa nr. 250/P/1517/2002 din 12 decembrie 2005, în temeiul art. 330 4 C. proc. civ. în vigoare la data rămânerii irevocabile a hotărârilor atacate Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a retras recursul în anulare. Printr-o declarație depusă la dosar, intimatul T.D. a precizat că nu înțelege să renunțe la restituirea în natură a imobilului, iar mandatara sa este împuternicită să îl reprezinte în vederea susținerii recursului în anulare, motiv pentru care și personal cere admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și pe fond admiterea acțiunii în revendicare formulată de autoarea sa T.V.

Poziția exprimată de intimatul T.D., se încadrează în dispozițiile art. 330 4 C. proc. civ., în prezent abrogat, potrivit cărora până la închiderea dezbaterilor, Procurorul General își poate retrage motivat recursul în anulare, caz în care părțile din proces pot cere continuarea judecății. În acest context, analizând pe fond recursul în anulare declarat în cauză, acesta urmează a fi respins. Astfel, în speță, recursul în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârea instanței de fond a devenit irevocabilă, a fost declarat pentru două considerente și anume încălcarea esențială a legii ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și respectiv vădita netemeinicie a hotărârii irevocabile.

Or, sentința civilă nr. 4617 din 8 martie 2000 a Judecătoriei sectorului I București prin care s-a respins acțiunea în revendicare promovată de T.V., a devenit irevocabilă, după respingerea apelului acesteia, prin decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care a constatat nul recursul reclamantei întrucât acesta nu a fost motivat. Prin urmare, decizia menționată nu a soluționat cauza pe fond. Trebuie însă precizat că încălcarea unor reguli procedurale esențiale, pot conduce și ele la o soluționare greșită a cauzei, chiar dacă, împiedică însăși cercetarea fondului.

Din această perspectivă, rațiunea căii extraordinare de atac a recursului în anulare în perioada când această instituție s-a aflat în vigoare și anume, restabilirea ordinii de drept, subzistă și în ipoteza în care instanța a soluționat pricina pe baza unor excepții peremptorii ce au împiedicat examinarea în fond a cauzei, iar soluția dată era esențial nelegală. Astfel fiind decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care sentința instanței de fond a devenit irevocabilă și în raport de care fost calculat și termenul de 1 an pentru exercitarea recursului în anulare, a fost pronunțată prin examinarea încălcării de către reclamanta recurentă a unor norme procedurale de ordine publică (art. 306 C. proc.

civ.) încălcare ce împiedica însăși cercetarea fondului pricinii. În adevăr, în acord cu dispozițiile art. 306 C. proc. civ., stabilind că recursul reclamantei nu a fost motivat în termenul defipt de lege instanța a constatat nulitatea acestuia. Prin urmare, în raport de soluția dată în recurs și care nu a vizat fondul litigiului, recursul în anulare motivat pe încălcarea esențială a legii trebuia să acopere situația în care instanța de recurs ar fi aplicat eronat dispozițiile art. 306 C. proc. civ., și prin aceasta a împiedicat cercetarea în fond a pricinii. Considerentele recursului în anulare însă se referă exclusiv la critici privind greșita respingere a acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, critici ce acoperă doar sentința instanței de fond și decizia instanței de apel.

Or, pentru a putea examina menționatele critici era necesar ca în prealabil să fi fost evidențiate eventuale încălcări ale regulilor procedurale de ordine publică înscrisă în art. 306 C. proc. civ., dar de către instanța de recurs. Cum în speță, Procurorul General nu a formulat astfel de critici, iar recursul, așa cum deja s-a relevat a fost constatat nul însă pentru nerespectarea unor reguli procedurale esențiale dar de către reclamanta recurentă, ceea ce nu a permis analizarea motivelor de casare vizând fondul cauzei, recursul în anulare urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, deciziei civile nr. 1249 A din 3 mai 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a sentinței civile nr. 4617 din 8 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2006.