ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1982/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

T.V. (născută R.) a chemat în

judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând să se constate

nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului, în baza

Decretului nr. 92/1950 a imobilului proprietatea autorului său R.G. și pe cale

de consecință să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și

pașnică folosință imobilul situat în București, compus din teren și construcție,

un apartament la parter, altul la etaj și o cămăruță la mansardă.

În motivarea acțiunii reclamanta a

susținut că autorul său, un modest funcționar de stat, a edificat cu credit

imobilul în litigiu care ulterior a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza

Decretului nr. 92/1950, prin încălcarea art. II al menționatului decret.

După parcurgerea unui prim ciclu

procesual, Judecătoria sectorului I București, prin sentința civilă nr. 4617

din 8 martie 2000 a respins acțiunea cu motivarea că adresa imobilului

revendicat nu corespundea cu cea din actele de proprietate deținute de

reclamantă.

Împotriva menționatei sentințe a

declarat apel reclamanta.

La termenul din 14 decembrie 2000,

în cauză au intervenit G.A.V. și G.A., cererea de intervenție fiind formulată

în interesul Consiliului General al Municipiului București învederându-se că

imobilul în discuție a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, iar

ulterior le-a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 2,

etaj I din sector I conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4082/23198

din 9 aprilie 1997 transcris în registrul de inscripțiuni transcripțiuni

imobiliare la 3 iunie 1997.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 1249/A din 3 mai 2001 a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanta T.V. împotriva sentinței civile nr. 4617 din 8 martie

2000 a Judecătoriei sectorului I București reținând că deși reclamanta a făcut

dovada identității dintre imobilul proprietatea autorului său și cel

revendicat, nu a probat împrejurarea că respectivul autor făcea parte din

categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare ci dimpotrivă în

cauză s-a făcut dovada incidenței art. I din Decretul nr. 92/1950.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a respins cererea

reclamantei de repunere în termenul de motivare a recursului ca neîntemeiată.

Aceeași instanță a constatat nul

recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei nr. 1249/A din 3 mai

2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Instanța a reținut că reclamantei

i-a fost comunicată decizia dată de instanța de apel la 27 iunie 2001, a

declarat recurs la 15 iunie 2001 fără însă a-l motiva deși putea să o facă până

la 13 iulie 2001. Mai mult, recurenta nu a probat nici că vreo împrejurare mai

presus de voința ei ar fi împiedicat-o să motiveze recursul în termenul de 15

zile de la comunicarea deciziei așa cum o cer dispozițiile art. 301, art. 303 C.

proc. civ., astfel că potrivit art. 306 C. proc. civ. recursul era nul.

S-a mai precizat că recurenta nu a

probat existența vreunei împrejurări mai presus de voința ei care ar fi putut

să o împiedice să motiveze recursul, cât timp printr-un memoriu redactat la 3

iulie 2001 s-a adresat Parlamentului României, memoriu înregistrat la Camera

Deputaților la 18 iulie 2001.

În consecință, motivele de recurs,

depuse în instanță la 1 octombrie 2001 nu au putut fi analizate pe fond, cu

atât mai mult cu cât nu au fost formulate motive de ordine publică.

În contra hotărârilor pronunțate în

cauză, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data

soluționării irevocabile a litigiului, a declarat recurs în anulare Procurorul

General a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe

considerentul că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată erau vădit

netemeinice.

Astfel, s-a susținut în esență că

potrivit adresei nr. 4862 din 8 aprilie 1998 emisă de Primăria Municipiului

București, imobilul din sector I a fost proprietatea autorului R.G. și a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția 6655 din

listele anexă la decret.

De asemenea, s-a învederat că potrivit

adeverinței nr. VIII/1/976 din 22 iunie 1998 emisă de B.N.R., D.G.O.S.,

D.O.R.U., aflată în dosarul instanței de fond autorul reclamantei a fost

salariatul B.N.R. în perioada 1 noiembrie 1920 – 1 noiembrie 1948 după care a

fost pensionat.

În raport de aceste înscrisuri, s-a

cerut să se constate că în speță aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut greșit,

astfel că statul nu deținea un titlu valabil de proprietate.

Întrucât reclamanta T.V. a decedat

la 31 decembrie 2001, în cauză a fost introdus succesorul acesteia T.D. domiciliat

în Germania, conform certificatului de moștenitor nr. 1 din 16 ianuarie 2002

emis de Biroul Notarului Public M.V.

Printr-un memoriu depus la dosar,

intervenienții G.A.V. și G.A. au învederat că recursul în anulare apărea

inadmisibil cât timp criticile formulate vizau fondul pricinii, în timp ce

ultima hotărâre atacată, a anulat recursul ca fiind tardiv motivat, iar în

legătură cu acest aspect nu s-a adus nici o obiecțiune.

Pe cale de consecință lipsa unei

argumentări pe aspectul tardivității motivării recursului, este de natură a

conduce la concluzia lipsei uneia din condițiile de admisibilitate a recursului

în anulare.

De asemenea, la dosar a fost depus

memoriul succesorului T.D. adresat Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care înțelege să renunțe la

calea judiciară, motivat de faptul că în temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat

notificarea nr. 3210 din 3 mai 2001, urmând a cere despăgubiri așa cum de

altfel și autoarea sa T.V. a solicitat încă din anul 1996 conform Legii nr.

112/1995.

Cu adresa nr. 250/P/1517/2002 din 12

decembrie 2005, în temeiul art. 330

4

C. proc. civ. în vigoare la

data rămânerii irevocabile a hotărârilor atacate Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a retras recursul

în anulare.

Printr-o declarație depusă la dosar,

intimatul T.D. a precizat că nu înțelege să renunțe la restituirea în natură a

imobilului, iar mandatara sa este împuternicită să îl reprezinte în vederea

susținerii recursului în anulare, motiv pentru care și personal cere admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și pe fond admiterea

acțiunii în revendicare formulată de autoarea sa T.V.

Poziția exprimată de intimatul T.D.,

se încadrează în dispozițiile art. 330

4

C. proc. civ., în prezent

abrogat, potrivit cărora până la închiderea dezbaterilor, Procurorul General

își poate retrage motivat recursul în anulare, caz în care părțile din proces

pot cere continuarea judecății.

În acest context, analizând pe fond

recursul în anulare declarat în cauză, acesta urmează a fi respins.

Astfel, în speță, recursul în

anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la

data când hotărârea instanței de fond a devenit irevocabilă, a fost declarat

pentru două considerente și anume încălcarea esențială a legii ce a determinat

o soluționare greșită a cauzei pe fond și respectiv vădita netemeinicie a

hotărârii irevocabile.

Or, sentința civilă nr. 4617 din 8

martie 2000 a Judecătoriei sectorului I București prin care s-a respins

acțiunea în revendicare promovată de T.V., a devenit irevocabilă, după

respingerea apelului acesteia, prin decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care a constatat nul recursul

reclamantei întrucât acesta nu a fost motivat.

Prin urmare, decizia menționată nu a

soluționat cauza pe fond. Trebuie însă precizat că încălcarea unor reguli

procedurale esențiale, pot conduce și ele la o soluționare greșită a cauzei,

chiar dacă, împiedică însăși cercetarea fondului. Din această perspectivă,

rațiunea căii extraordinare de atac a recursului în anulare în perioada când

această instituție s-a aflat în vigoare și anume, restabilirea ordinii de

drept, subzistă și în ipoteza în care instanța a soluționat pricina pe baza

unor excepții peremptorii ce au împiedicat examinarea în fond a cauzei, iar

soluția dată era esențial nelegală.

Astfel fiind decizia nr. 2966 din 12

noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care

sentința instanței de fond a devenit irevocabilă și în raport de care fost

calculat și termenul de 1 an pentru exercitarea recursului în anulare, a fost

pronunțată prin examinarea încălcării de către reclamanta recurentă a unor

norme procedurale de ordine publică (art. 306 C. proc. civ.) încălcare ce

împiedica însăși cercetarea fondului pricinii.

În adevăr, în acord cu dispozițiile

art. 306 C. proc. civ., stabilind că recursul reclamantei nu a fost motivat în

termenul defipt de lege instanța a constatat nulitatea acestuia.

Prin urmare, în raport de soluția

dată în recurs și care nu a vizat fondul litigiului, recursul în anulare

motivat pe încălcarea esențială a legii trebuia să acopere situația în care

instanța de recurs ar fi aplicat eronat dispozițiile art. 306 C. proc. civ., și

prin aceasta a împiedicat cercetarea în fond a pricinii.

Considerentele recursului în anulare

însă se referă exclusiv la critici privind greșita respingere a acțiunii în

revendicare promovată de reclamantă, critici ce acoperă doar sentința instanței

de fond și decizia instanței de apel.

Or, pentru a putea examina

menționatele critici era necesar ca în prealabil să fi fost evidențiate

eventuale încălcări ale regulilor procedurale de ordine publică înscrisă în

art. 306 C. proc. civ., dar de către instanța de recurs.

Cum în speță, Procurorul General nu

a formulat astfel de critici, iar recursul, așa cum deja s-a relevat a fost

constatat nul însă pentru nerespectarea unor reguli procedurale esențiale dar

de către reclamanta recurentă, ceea ce nu a permis analizarea motivelor de

casare vizând fondul cauzei, recursul în anulare urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei civile nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, deciziei civile nr. 1249 A din 3 mai

2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a sentinței civile nr.

4617 din 8 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 februarie

2006.