ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5398/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5398/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

formulată la 13 august 2009, reclamanții E.C. și M.G.V. au chemat în judecată

pârâtul Municipiul București prin Primar și Primăria sectorului 3 prin Primar,

solicitând în principal, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu

privire la terenul situat în București, C.C. nr. 311, sector 3, iar, în

subsidiar, să se dispună obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri la

prețul pieței pentru imobilul teren mai sus menționat.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de către autorul

reclamanților, E.N., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

647 la 24 iunie 1957. Obiectul contractului l-a constituit imobilul situat la

adresa de mai sus și anume, corpul de clădire de la str. C.C., compus din 8

încăperi, wc în curte, împreună cu o suprafață de teren de 495 m.p. Imobilul a

fost expropriat prin Decretul de expropriere din anul 1989, când reclamanții au

și fost evacuați din casa în care locuiau, casă care ulterior a și fost

demolată.

Prin cererea

înregistrată sub nr. 10076 la Primăria sectorului 3, au solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, însă nu li s-a

comunicat nici un răspuns, ceea ce echivalează cu o soluționarea nefavorabilă

pe cale administrativă.

S-a precizat în mod

expres că obiectul litigiului îl reprezintă o acțiune în revendicare clasică

prin comparare de titluri. Sub acest aspect, se arată că titlul Statului nu

este valabil, atât din perspectiva dispozițiilor constituționale din anul 1948,

a dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., art. 6, 8, 10 și 11 din Constituția din

1948, precum și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin Sentința civilă

nr. 2361/2010 Judecătoria sectorului 3 a declinat competența de soluționare în

favoarea Tribunalului București cu motivarea că această instanță este

competentă în materia exproprierii, cauza fiind înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 22661/3/2010.

La data de 17 august

2010 reclamanții au precizat acțiunea, în sensul chemării în judecată și a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța să îi fie opozabilă acestuia.

Intimatul pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, arătând

că măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi

acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.

Pârâta a mai

învederat instanței faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea

administrativă competentă.

În drept, și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001; Legii nr. 247/2005 și

Decretul nr. 31/1954.

La termenul din 9

iunie 2010 reclamanții au precizat că temeiul de drept al acțiunii îl

reprezintă art. 480 C. civ. și că valoarea imobilului în discuție este de

7.650.000 RON.

La termenul din 3

noiembrie 2010 reclamanții au precizat că atunci când au chemat în judecată

Primăria sectorului 3 s-au referit la sectorul 3 București ca unitate

teritorial-administrativă.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1645 din 10 noiembrie 2010, a

respins ca inadmisibilă acțiunea astfel cum a fost modificată.

În considerente, s-a

reținut că s-a solicitat, în principal, restituirea în natură a bunului

stabilirea nevalabilității titlului Statului se analizează în cadrul acțiunii

în revendicare și nu ca și capăt distinct de cerere având în vedere incidența

art. 111 C. proc. civ., teza a II-a.

În egală măsură,

stabilirea existenței sau nu a unui titlu al Statului ar prezenta interes doar

în situația în care reclamanții ar avea deschisă calea obținerii fie a bunului,

fie a unei despăgubiri.

Sub un prim aspect se

impune a se lămuri în ce măsură imobilului în discuție îi sunt sau nu

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, Tribunalul a

reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate

în mod abuziv de Stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se

restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este

posibilă, în condițiile prezentei legi.

Pe de altă parte

potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 10/2001 în sensul prezentei legi,

prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate

fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale

organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

De asemenea potrivit

art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidența acestei legi terenurile

situate în extravilanul localităților la  data preluării abuzive sau la data

notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea

fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu

modificările și completările ulterioare.

Or, în concordanță cu

aceste texte de lege, Tribunalul constată că acestui imobil îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 având în vedere că nu este supus regimului

juridic prevăzut prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

În consecință, față

de cele expuse mai sus, în sensul că imobilului în discuției îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 Tribunalul a constatat incidența în cauză a

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că prin Decizia în recursul în interesul legii nr. 33/2008

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a

statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

După data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le

vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele

îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă

că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea

unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței

judecătorești.

Declanșarea

procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din

Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită

persoanei juridice deținătoare.

S-a mai reținut că

pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește

situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un

termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit

succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent.

Tribunalul s-a

limitat la redarea unei părți din motivarea instanței supreme având în vedere

că restul motivării privește situația formulării unei notificări, or, în

prezenta cauză, după cum rezultă din susținerile reclamanților, aceștia nu au

înțeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și nici nu a

precizat care este motivul pentru care nu a uzat de această cale, cu referire

evidentă la art. 103C. proc. civ.

La dosar s-a depus

doar o cerere adresată Primăriei sectorului 3 dar formulată ulterior expirării

termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2003.

Având în vedere

motivarea instanței supreme cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să

reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv,

tribunalul a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului

de proprietate cu privire la care reclamanta susține că i-a fost încălcat de

către Stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr.

10/2001.

Reclamanții nu au

înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 care ar fi putut conduce fie la

restituirea în natură, fie la posibilitatea de a se analiza dreptul la

despăgubiri bănești pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, astfel

că au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau în echivalent, ceea ce însemnă că a pierdut inclusiv dreptul de a solicita

în mod direct despăgubiri bănești.

Tribunalul a apreciat

că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului,

având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu

este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu

soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și

imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor

omului, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi

retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunal nu este un

drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația

internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială

care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată

fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de

tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica

decizia administrativă. În acest sens Curtea europeană a drepturilor omului s-a

pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc.

Or, în cauza de fată,

Tribunalul a constatat că reclamanții aveau o astfel de cale deoarece art. 26

din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața

tribunalului, secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își

găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea

notificării refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt

Deciziile nr. IX/2006 și nr. XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de

obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a

notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a

acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanțelor este în

sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, chiar

prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se

reține că recursul în interesul legii admis prin Decizia nr. XX/2007 reprezintă

o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată

de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putut să se

adreseze instanțelor de judecată.

În speța de față,

reclamanții nu au invocat și nici nu au dovedit că neformularea notificării în

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care de altfel a fost

prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001

s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. În consecință tribunalul

constată că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de

diligentă a reclamanților.

De altfel și prin

Decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii se reține că numai persoanele exceptate de la

procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au

deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios. Acesta

este și situația din cauza de față în care imobilul se află în posesia

Municipiului București.

Consecința directă

care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel

de notificare, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri

reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent, inclusiv despăgubiri bănești.

Cu alte cuvinte au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a

dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în

discuție.

De altfel chiar și

acțiunea de față, în realitate, îmbracă forma unei acțiunii izvorâtă din

Decizia nr. XX/2007, din moment ce, în subsidiar, se solicită acordarea de

despăgubiri bănești, având în vedere că o acțiune în revendicare nu poate avea

drept scop decât retrocedarea bunului în litigiu.

Aceste argumente sunt

în egală măsură valabile atât în ceea ce privește terenul care ar fi putut fi

restituit în natură cât și în ceea ce privește terenul care face parte din

domeniul public.

Deosebit de important

în ceea ce privește soluționarea problemei admisibilității cu referire la

terenul care nu ar fi afectat unei utilități publice, prin raportare la adresa

nr. 665/2009, este constatarea că partea respectivă din imobilul în litigiu se

găsește în posesia pârâtului Municipiul București prin Primarul General și nu a

fost înstrăinat de către acesta ceea ce însemnă că, dacă reclamanta ar fi

formulat notificare și și-ar fi dovedit dreptul său de proprietate ar fi putut

redobândi, în natură, imobilul fie ca urmare a dispoziției emise de unitatea

deținătoare, fie ca urmare a hotărârii judecătorești care făcea aplicarea

Deciziei nr. XX/2007.

Prin Decizia civilă

nr. 675 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat

de reclamanți.

Instanța de apel a

reținut că prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, art. 480 - 481 C. civ., și prin comparare de titluri, a fost

înregistrată pe rolul instanțelor la data de 13 august 2009, în condițiile în

care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului în temeiul unui

decret de expropriere din anul 1989, expropriere care s-a și realizat efectiv prin

demolarea construcției aflată pe terenul proprietatea autorului reclamanților.

Tribunalul a făcut o

analiză a obiectului acțiunii, atât din punctul de vedere al regimului juridic

al acestuia, cât și a legii aplicabile, motivând expres situația bunului și

împrejurarea că acesta, datorită modului în care a fost preluat în proprietatea

statului, se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din acest punct de

vedere, rezultă că imobilul a fost preluat printr-un decret de expropriere în

anul 1989, fiind astfel, cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, o

preluare abuzivă de către Stat. Singurul demers pe care autorul reclamanților

l-a efectuat referitor la redobândirea proprietății sale este cererea adresată

Primăriei sectorului 3 București în anul 2003 și înregistrată sub nr. 10076.

Această cerere nu reprezintă o notificare în sensul dispozițiilor Legii nr.

10/2001, fiind formulată cu mult după expirarea termenelor prevăzute de lege.

Din acest punct de

vedere este lipsit de relevanță dacă cererea a fost greșit îndreptată, întrucât

ea nu poate produce efecte juridice în sensul accesării procedurii speciale

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În consecință,

regimul juridic al bunului revendicat este cel prevăzut de legea specială și nu

de dispozițiile dreptului comun, instanța de fond stabilind corect

inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care reclamanții nu au probat

existența unui bun, în condițiile art. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului și a Protocolului nr. 1.

Singura speranță legitimă

a reclamanților era calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială de

reparație, și o procedură efectivă prin care dreptul de proprietate putea fi

restabilit printr-una din modalitățile prevăzute de acest act normativ.

Prin urmare, chiar

dacă bunul în prezent se află în patrimoniul Municipiului București, acțiunea

în revendicare de drept comun este inadmisibilă, întrucât reclamanții nu au

dovedit existenta unui bun în patrimoniul lor și nici a unei speranțe legitime

întemeiată pe vreo acțiune anterioară apariției legii speciale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, formulând următoarele critici:

Instanța de apel

reține că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului în temeiul unui

decret de expropriere din anul 1989, expropriere care s-a realizat prin

demolarea construcției, fără a stabili la ce dată a avut loc demolarea

imobilului și dacă s-a realizat obiectivul de ordine publică în termenul de un

an prevăzut de lege, sau a fost realizat cu depășirea acestui termen astfel

încât la data la care a fost formulată cererea de autorul E.C., în anul 1991,

terenul era liber de construcții.

În mod greșit reține

instanța de apel, ca și instanța de fond, că cererea autorului este depusă în

anul 2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu mult după expirarea

termenelor prevăzute de lege și deși este o preluare abuzivă de către Stat

această cerere intră sub imperiul Legii nr. 10/2001, când în fapt cererea a

fost depusă în anul 1991, așa cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei, înscrisuri ce emană de la pârâta Primăria sector 3 București.

Având în vedere pe

de-o parte faptul că art. 35 din Legea nr. 33/1994, care recunoaște

proprietarilor expropriați posibilitatea de a cere instanțelor retrocedarea

bunurilor imobile dacă acestea nu au fost folosite în termen de un an în scopul

prevăzut în momentul exproprierii lor, a fost interpretat ca aplicându-se și

exproprierilor dispuse înainte de 1994 (Decizia Curții Supreme de Justiție din

data de 27 septembrie 1999), iar pe de altă parte că cererea depusă de autorul

reclamanților în anul 1991 nu a primit niciun răspuns nici până la intrarea în

vigoare a Legii nr. 33/1994, nici ulterior, iar la data formulării cererii

terenul era liber de construcții, apreciază că este culpa autorităților

Statului de a nu fi soluționat cererea, iar nu a autorului, care și-a dovedit

intenția de redobândire dreptului său de proprietate preluat în mod abuziv prin

expropriere fără plata de despăgubiri. Consideră că nu poate fi primită opinia

instanței că reclamanții nu au făcut demersuri pentru despăgubirea în natură

sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 câta vreme autorul lor a făcut

astfel de demersuri încă din anul 1991.

De asemenea nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

bunul să nu fi ieșit din patrimoniul Statului care l-a preluat în mod abuziv,

iar a nega într-o asemenea situație accesul la acțiunea în revendicare înseamnă

în fapt o nouă expropriere și, în aceeași măsură, încălcarea dreptului de acces

la justiție.

Era necesar ca

instanța să constate, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, că

legea internă (Legea nr. 10/2001) intră conflict cu Convenția europeană a

drepturilor omului dacă este interpretată în sensul în care împiedică

revendicarea în baza dreptului comun a terenului liber de construcții și, în

consecință, să aplice dispozițiile art. 20 din Constituție, care statuează cu

privire la prevalența dispozițiilor internaționale asupra dispozițiilor legii

interne aflată în conflict cu acestea.

În cauza dedusă

judecății, reclamanții susțin că au un bun în sensul Convenției, care intră sub

protecția articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În lipsa unei

proceduri speciale de restituire a imobilelor aflate în proprietatea

chiriașilor cumpărători, rămân aplicabile dispozițiile de drept comun și

dispozițiile Legii nr. 213/1998, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia

putând solicita instanței de judecată să stabilească nevalabilitatea titlului

Statului și să-i restituie în natură imobilul, prin compararea titlului său de

proprietate cu titlul invocat.

O astfel de soluție

respectă atât dispozițiile articolului 6 din Legea nr. 213/1998, cât și

dispozițiile constituționale care ocrotesc și garantează dreptul de

proprietate, articolul 17 din Declarația universală a drepturilor omului și, nu

în ultimul rând, este în concordanță cu practica Curții europene a drepturilor

omului, obligatorie conform articolului 20 din Constituție pentru instanțele

naționale.

Analizând recursul

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată din data de 13 august 2009 E.C. și M.G.V. au solicitat

obligarea pârâților Municipiul București prin Primarul General și Primăria

sectorului 3 prin Primar să constate nevalabilitatea titlului Statului cu

privire la terenul situat în București, str. C.C. nr. 311, sector 3, iar în

subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri la

prețul pieței.

Reclamanții au

indicat ca temei juridic dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6, 8, 10 și 10 din

Constituția din 1948, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

În ceea ce privește

critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea

priorității Legii nr. 10/2001, în raport cu dispozițiile dreptului comun în

materie, din probele administrate a rezultat că imobilul revendicat a fost

proprietatea antecesorilor reclamanților, fiind preluat abuziv de către Statul

Român prin Decretul de expropriere nr. 41 din 22 februarie 1989.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul Statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică

prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480 - 481

C. civ., invocate de reclamanți în acțiune.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru recurenții - reclamanți de a opta

între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv Codul civil ar însemna încălcarea principiului

specialia generalibus derogant.

Decizia nr.

XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul

legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către

ambele instanțe, în sensul că, în ipoteza concursului dintre legea specială și

cea generală, are prioritate acțiunea în revendicare de drept comun numai în

măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Prin legea specială

sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ,

fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile - a căror situație juridică și-ar

fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.

480 și art. 481 C. civ.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun și instituie atât o

procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite

să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de Stat.

Critica recurenților

- reclamanți că li s-ar fi încălcat dreptul de recurs la un tribunal și art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este nefondată.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil

cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită

marjă de apreciere.

Instanța de contencios

european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai

larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt

care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanelor care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă, Legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia

i se conferă o jurisdicție deplină, după cum posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul Legii nr.

10/2001.

Or, recurenții puteau

obține măsuri reparatorii, dacă formulau notificări în condițiile Legii nr.

10/2001.

Prin respingerea

acțiunii în revendicare nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, norma convențională garantând protecția unui bun actual

aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu

privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea europeană a

drepturilor omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat

de Stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, astfel că

recurenții nu pot invoca garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în

cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ce nefondat

recursul declarat de reclamanții M.G.V. și E.C. împotriva Deciziei nr. 675 din

12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG