ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5263/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5263/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 374 din 10 martie

2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată,

astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamanții D.O. și D.C., în

contradictoriu cu pârâții N.T., V.A.C., și Municipiul București prin Primar

General, prin care au solicitat să fie obligați pârâții persoane fizice să le

lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 6.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că sub aspectul capătului de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului apreciată ca o chestiune

incidentală în raport de cererea de revendicare, în cauză a fost făcută dovada

că apartamentul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin cele două

decizii emise în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ în vigoare la acea

dată și în baza căruia statul a înstrăinat imobilul pârâților N.

În aceste condiții,

instanța a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu

valabil, iar vânzarea lui către pârâți a fost făcută cu respectarea normelor

impuse de Legea nr. 112/1995, a respins cererea de revendicare a acestuia

formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice ca neîntemeiată, prin

această măsură neîncălcându-se prevederile art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Drepturilor Omului atâta timp cât reclamanții ce au fost privați de

bunul avut în proprietate au obținut despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995,

același drept subzistând în favoarea lor și în temeiul Legii nr. 10/2001

dispoziții de care nu au înțeles însă să se folosească, apelând direct la

formularea prezentei acțiuni pe calea dreptului comun.

Pe de altă parte, și

pârâții cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun asupra

căruia dețin posesia concretizată material.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții criticând-o ca nelegală și netemeinică,

pentru următoarele motive:

Instanța nu a

analizat primul capăt de cerere și anume constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului, ci s-a limitat la a aprecia că imobilele dobândite

de stat în baza Decretului nr. 223/1974 sunt preluate cu titlu, fără a observa

dispozițiile legale relevante și situația concretă din prezenta cauză.

Soluționarea acestei cereri are un caracter prealabil, prejudicial în contextul

caracterizării titlului statului și transmiterii acestuia intimaților - pârâți.

Potrivit

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins nefondat apelul reținând

că imobilul revendicat de către reclamanți a fost proprietatea lor conform

contractului de construire din 10 iunie 1977 încheiat de aceștia cu I.C.V.L.

București.

Prin sentința civilă

irevocabilă nr. 2458 din 23 februarie 1999 Judecătoria sectorului 6 București,

a respins ca nefondată acțiunea reclamanților împotriva acelorași pârâți prin

care se solicita revendicarea apartamentului în litigiu și nulitatea

contractului de vânzare cumpărare reținându-se că reclamanții nu mai pot

solicita restituirea în natură a apartamentului atâta vreme cât la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 acesta era ocupat de chiriași.

Având în vedere că

temeiul de drept al prezentei acțiunii diferă de cel invocat prin prima

acțiune, Curtea nu a reținut în cauză autoritatea de lucru judecat.

Instanța de fond a

reținut în considerentele sale preluarea cu titlu valabil al apartamentului în

litigiu din patrimoniul reclamanților de către stat.

Curtea a constatat că

sub acest prim aspect criticat de apelanți, hotărârea instanței de fond este

greșită.

Apartamentul în cauză

a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ abuziv

care contravine potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 atât

Constituției României și legilor interne (art. 480 C. civ.) cât și Tratatelor

internaționale la care România este parte.

Fiind sesizată de

apelanții reclamanți cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil

trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat

corect că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială

care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune, reclamanții

au indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

De asemenea, Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii nr. 33/1998 a

stabilit în considerentele deciziei mai sus menționate faptul că "existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Cu privire la

apelanții reclamanți, se reține dimpotrivă că aceștia nu au formulat până la

data introducerii acestei cereri de chemare în judecată o altă acțiune în

constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare care să fi

fost admisă și nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenție.

Pe de altă parte,

prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001

republicată, titlul de proprietate al intimaților pârâți s-a consolidat,

aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul convenției, iar dispozițiile legale

care reglementează dreptul apelanților de a primi în această situație

despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul

personal al reclamanților și interesul general la care face trimitere art. 1 alin.

(2) din Primul Protocol adițional la Convenție.

Împotriva Deciziei nr.

286/ A din 16 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții D.C. și D.O.

care au susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Apartamentul în cauză

a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ

abuziv care contravine dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, atât

Constituției României și legilor interne (art. 480 C. civ.), cât și Tratatelor

internaționale la care România este parte.

Se consideră că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., astfel că, instanța de apel nu a motivat corespunzător

soluția pronunțată, limitându-se la câteva motive generale și superficial

abordate.

Deși instanța

constată că statul a preluat fără titlu și în mod abuziv imobilul ce face obiectul

prezentului litigiu, nu a analizat corelativ și explicit în ce măsură

contractul de vânzare cumpărare încheiat de Stat cu intimații pârâți este

valabil.

Or, fără a efectua

această analiză incidentală esențială în speță, concluzia instanței de apel care

aplică „mutatis mutantis” considerentele reținute de Înalta Curte prin Decizia

pronunțată în interesul Legii nr. 30/2008 este abruptă și lipsită de temei,

deoarece, pentru a beneficia de „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la C.E.D.O. dreptul de proprietate al pârâților ar fi trebuit să

izvorască dintr-un act valabil.

Este evident că, din

motivarea contradictorie și sumară a instanței de apel nu rezultă cum poate fi

preferabil titlul pârâților în virtutea dezlegării date problemei generale

concursului de legi în timp.

În subsidiar, se

consideră că titlul statului - autorul pârâților - este în mod evident nul,

aspect necontestat de instanța de apel.

Un alt motiv de

recurs vizează faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se consideră că

despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri bănești în sensul

ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va

reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Existența dreptului

de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării locuinței

către foștii chiriași, lipsește de obiect contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între stat și chiriași, aflându-ne în ipoteza unei vânzări a bunului

aparținând altei persoane decât proprietarul, care nu poate fi în niciun caz

apreciată ca preferabilă titlului real opus de adevărații proprietari.

Cu alte cuvinte,

întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca

valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, în conflictul dintre ele, se solicită a recunoaște

preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți ca fiind cel originar și mai

bine caracterizat față de contractele de vânzare -cumpărare ce nu au fost apte

să transfere din patrimoniul statului dreptul de proprietate în condițiile în

care acesta nu îl deținea.

În aceste condiții,

restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru

privarea de proprietate suferită de reclamanți, constatare care interesează

cererea în revendicare.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este nefondat

pentru considerentele ce succed:

I. Pentru a fi

incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să

cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Criticile

recurenților reclamanți nu pot fi primite, prin intermediul lor se susține că

instanța de apel nu a motivat corespunzător hotărârea pronunțată, limitându-se

la câteva motive generale și superficial abordate, susțineri ce nu se verifică.

Decizia Curții de Apel de Apel cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul

cărora judecătorii și-au format convingerea, cu privire la contractul de

vânzare-cumpărare prezentat de părți. Astfel, se reține în considerentele

deciziei criticate că, atâta timp cât acest contract încheiat de părți în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță, în condițiile

dispozițiilor legale, ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâții

se pot prevala de „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, motivarea

deciziei Curții de Apel răspunde exigențelor legale mai sus indicate,

examinează efectiv susținerile și apărările părților, confirmând situația de

fapt și dezlegarea în drept statuate de prima instanță, cuprinzând mențiunile

reglementate de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

II. Pentru a fi

incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea

greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45

din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Secțiile Unite nu exclude

posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată

prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la soluția

instanței de apel privind acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deținătoare” așa cum aceasta este

definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală,

pentru următoarele considerente:

Reclamanta se află în

situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului

în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original

al autoarei sale.

În ceea ce privește

revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație”.

Însă în materia

imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de

reparație, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act

normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise

de aceasta față de unitatea deținătoare, respectiv să adreseze notificarea

unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară

prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei

proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în

contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.

În speță, reclamanta

a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului

comun, art. 480 C. civ.

Or, având în vedere

cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție – Secțiile Unite, analiza cererii de față, în contradictoriu cu

pârâții persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece,

potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea

generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă.

Prin urmare, se

constată că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare

promovată, în temeiul art. 480 – 481 C. civ., de către reclamantă, în

contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, respectiv pârâții persoane juridice, ca

inadmisibilă.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate

asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile

pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1

din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., se constată caracterul nefondat al

acestora, pentru cele ce urmează;

Astfel, titlurile

pârâților nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat

mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de

proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.

Potrivit Deciziei nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire

la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a

mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia

dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de

titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de

închiriere.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul

securității raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește

noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât

bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care

să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în

acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30

iunie 2005).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23

martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13

decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în

recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o

hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu

executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie

2010).

Față de aceste

considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul

la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă

incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în

revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest

act normativ.

De precizat, că, până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României,

era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care

o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii

în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de

către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin

intermediul Fondului P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a

redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de

proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți.

Însă, urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui

drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în

măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ,

care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă

a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii

hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu

validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Referitor la

preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că,

într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin

neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege,

titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului

proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie

contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de

securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ

și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare,

reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire

care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este

inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul

pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de

considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și

ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții D.C. și D.O. împotriva Deciziei nr. 286/ A din 16 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2012.