ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5743/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5743/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

la data de 11 iunie 2009, precizată, reclamanții

H.I.G. și H.A.L. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea

pârâților la a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul - teren în suprafață

de 434,65 m.p. - situat în București, str. G.G., fără nr., teren ce a constituit

parcela X din fosta parcelare S.N.I.C. SAR - și obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

În drept a fost invocat art. 480 C.

civ.

În motivare s-a arătat că imobilul situat

în București - teren în suprafață de 434,65 mp, ce a constituit parcela X din fosta

parcelare S.N.I.C. SAR - a fost cumpărat, la data de 11 februarie 1950, de autorii

reclamanților, G.M. și E.M., de la S.N.I.C. SAR, potrivit actului de vânzare-cumpărare

autentificat ]n 1950 de Tribunalul Ilfov, secția civilă și comercială.

Potrivit contractului mai sus amintit,

imobilul vândut era compus din „teren în suprafață de 434,65 m.p. circa, din terenul

fost Hipodromul F., situat în București, și care poartă nr. X pe planul de parcelare,

aprobat de Primăria Municipiului București, prin rezoluția din 09 august 1939 și

comunicată S.N.I.C. SAR”.

Prin Decretul nr. 54/1951 - Tabelul

nr. 1 cuprinzând parcelele de teren neconstruite, din fosta parcelare S.N.I.C. și

N. - acest imobil a fost trecut în proprietatea Statului Român și în administrarea

Sfatului Popular al Capitalei.

După această dată, parcela X din parcelarea

S.N.I.C. a fost inclusă în terenul imobilului situat în București, str. G.G.,

nr. 11.

Potrivit adresei din 01 septembrie 2006

eliberate de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală,

Serviciul Evidența Proprietății, imobilul cu adresa str. G.G., nr. 11, era înscris

cu teren în suprafață totală de 18.425 m.p., din care total construcții 1.764 m.p.,

proprietate de stat.

În prezent, imobilul pe care subsemnații

îl revendică este liber de construcții și nu este folosit.

Pentru restituirea acestui imobil, reclamanții

au făcut demersuri în condițiile Legii nr. 18/1991, însă, până în prezent, aceste

demersuri nu au avut nicio finalitate.

Având în vedere că și în prezent, terenul

revendicat de reclamanții este liber, nefiind afectat de construcții sau lucrări,

rezultă că nu fost atins scopul pentru care acesta a fost expropriat, respectiv

construcția de locuințe.

De asemenea, având în vedere că până în

prezent, demersurile făcute în condițiile Legii nr. 18/1991, au rămas fără niciun

fel de rezultat, singura modalitate prin care reclamanții își pot realiza în mod

efectiv și eficient dreptul lor de proprietate asupra terenului indicat mai sus

constă în promovarea unei acțiuni în revendicare.

S-a mai susținut că acțiunea în revendicare

este admisibilă ținând seama de practica Curții Europene a Drepturilor Omului care

a reținut că „deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la

o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă,

acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă

într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri”.

Prin sentința civilă nr. 1076 din 10 septembrie

2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut

că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 februarie 1950 de către

Tribunalul Ilfov, secția notariat, numiții G.M. și E.M. au dobândit dreptul de proprietate,

asupra terenului în suprafață de 434,65 m.p., fost Hipodrom F., situat în București.

Prin Decretul nr. 54/1951 privind exproprierea

unor terenuri și imobile pentru declararea de utilitate publică, terenul a trecut

în proprietatea statului și în administrarea Sfatului Popular al Capitalei. La tabelul

din Anexa 1 la aceste decret sunt înscriși G.M. și E.M. cu teren în suprafață de

434,80 m.p. situat în str. D. De asemenea, din adresa din s-a reținut că parcela

de teren X a fost inclusă ulterior în terenul de la adresa din București, str.

G.G., nr. 11, proprietate de stat - categoria de folosință „dotări învățământ”.

Conform raportului de expertiză topografică

efectuat în cauză de expert C.G., suprafața terenului revendicat este de 434 m.p.,

având vecinătățile prevăzute în anexa la acest raport, fiind situat în intravilanul

mun. București.

Tribunalul a constatat potrivit adresei

din 17 iunie 2010, că imobilul ce face obiectul prezentului dosar, așa cum a fost

identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de ing. C.G., reprezintă

o secțiune din imobilul - Liceul C.A.R. - înscris în C.F. nr. A a Municipiul București,

conform încheierii din 08 martie 2006, ca proprietate publică a Municipiului București

și cu drept de administrare al Consiliului Local al Sectorului 2.

Din extrasul de carte funciară aflat la

dosar rezultă că parcela de teren în cauză face parte din domeniul public al Municipiului

București.

Reclamanții nu au depus notificarea în

temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care cauza a fost analizată din perspectiva

deciziei nr. 33/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul

legii.

Față de situația juridică a terenului în

litigiu, așa cum a fost reținută mai sus, Tribunalul a constatat că art. 11 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

consacră caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al dreptului de

proprietate aparținând domeniului public.

Prin urmare, reclamanții nu pot dobândi

pe calea prezentei acțiuni în revendicare un bun care face parte din domeniul public

al unității administrației teritoriale. Cum restituirea în natură a imobilului nu

este posibilă, Tribunalul a apreciat că singura reparație echitabilă pentru reclamanți,

în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ar fi aceea a acordării de despăgubiri pentru imobilul expropriat. Însă

reclamanții, prin cererea de față, au solicitat numai obligarea pârâților la lăsarea

în deplină proprietate și posesie a imobilului și, în consecință, având în vedere

principiul disponibilității în procesul civil, Tribunalul a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții

H.I.G. și H.A.L. au declarat apel.

S-a susținut că întregul imobil situat

în București, str. G.G., fără nr., - teren în suprafață de 435 m.p. (conform raportului

de expertiză topografică efectuat în cauză), ce a constituit parcela X din fosta

parcelare S.N.I.C. - a fost cumpărat, la data de 11 februarie 1950, de autorii acestora,

G.M. și E.M., de la S.N.I.C. SAR, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat

în 1950 de Tribunalul Ilfov, secția civilă și comercială.

Potrivit contractului mai sus amintit,

imobilul vândut era compus din „teren în suprafață de 434,65 m.p. circa, din terenul

fost Hipodromul F., situat în București și care poartă nr. X pe planul de parcelare,

aprobat de Primăria Municipiului București, prin rezoluția (...) din 09 august 1939

și comunicată Societății S.N.I.C. (...)”.

Potrivit certificatului de moștenitor de

calitate din 20 iulie 2006, apelanții-reclamanții sunt moștenitorii testamentari

ai celor doi cumpărători.

Din adresa din 01 septembrie 2006 eliberată

de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală,

Serviciul Evidența Proprietății, reiese că potrivit Decretului 54/1951 - Tabelul

nr. 1 cuprinzând parcelele de teren neconstruite, din fosta parcelare S.N.I.C. și

N. - imobilul la care am făcut referire a fost trecut în proprietatea Statului

Român și în administrarea Sfatului Popular al Capitalei.

Din adresa din 04 decembrie 2009 eliberată

de Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale reiese că „în decret (Decretul

nr. 54/1951) nu figurează G.M. și E.M.”

După data preluării, parcela X din parcelarea

S.N.I.C. a fost inclusă în terenul imobilului situat în București, str. G.G.,

nr. 11, potrivit aceleiași adrese din 01 septembrie 2006, imobilul cu adresa str.

G.G., nr. 11, era înscris cu teren în suprafață totală de 18.425 m.p., din care

total construcții 1.764 m.p., proprietate de stat.

Din extrasul de carte funciară depus la

dosarul cauzei reiese că în prezent, imobilul din str. G.G., nr. 11 - din care face

parte terenul a cărui revendicare se cere - este domeniul public al Municipiului

București.

Acest aspect rezultă și din adresa din

28 mai 2010 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Generală de

Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală

- Serviciul Evidența Proprietății, și din adresa din 16 iunie 2010 eliberată de

Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și

Planificare Urbană - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură

Urbană.

După cum reiese din raportul de expertiză

efectuat în cauză și din planșele fotografice depuse la dosar, în prezent, imobilul

pe care apelanții-reclamanți îl revendică este liber de construcții și nu este folosit.

Reclamanții au mai arătat că Decretul

nr. 54/1951 reprezintă o modalitate abuzivă de preluare a terenului de către stat,

motiv pentru care nici trecerea terenului din domeniul privat în domeniul public

nu poate fi considerată ca valabilă. Autorii reclamanților nu au primit o despăgubire

pentru acest teren și, de asemenea, nu s-a atins scopul exproprierii.

Față de această situație, autorii reclamanților

nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, care ș-a transmis prin succesiune

către reclamanți.

Prin decizia nr. 463 A din 02 mai 2011,

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a

admis apelul reclamanților, a schimbat

sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul individualizat în expertiza

realizată de expertul tehnic C.G., respectiv terenul în suprafață de 434,65 m.p.

din București, str. G.G., nr. 11.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

a reținut reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare de drept

comun, privind un imobil preluat abuziv de stat și aparținând domeniului public

al Municipiului București.

Existența Legii nr. 10/2001 nu împiedică

realizarea dreptului reclamanților pe calea dreptului comun deoarece practica Curții

Europene a Drepturilor Omului a reținut că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este

unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil,

la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru

care restituirea în natură nu mai este posibilă. De altfel, chiar și în urma listării

la bursă a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea Deciziei Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțate în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și

alții contra României, procedura dovedește ineficacitatea acestui fond, motiv pentru

care Legea nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă de redobândire

a drepturilor proprietarilor asupra imobilelor.

S-a reținut că decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, recunoaște admisibilitatea unei

astfel de acțiuni în revendicare de drept comun (ca și mecanism judiciar eficient),

în contextul aflării în vigoare a legii speciale, cu condiția de a fi avut în vedere

și mecanismul legii speciale.

În prezenta cauză, nu s-a făcut abstracție

de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci au fost considerate ineficace, potrivit

și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât

nu se poate opune principiul „specialia generalibus derogant” în sensul deciziei

în interesul legii.

Cu privire la titlul statului reprezentat

de Decretul nr. 54/1951 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare

România, s-a reținut că preluarea bunului s-a făcut abuziv, fără o prealabilă și

dreaptă despăgubire așa cum era prevăzută de art. 8 și 10 din Constituția din 1948

și de art. 481 C. civ.

Acțiunea în revendicare a fost definită

ca fiind acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual

determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului

și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Instanța, comparând titlul reclamanților

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 februarie 1950

de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, cu cel al statului, respectiv Decretul

nr. 54/1951 a reținut că reclamanții sunt cei ce vor avea câștig de cauză, în acest

concurs.

În privința situației faptice și juridice

a imobilului, s-a reținut în baza probelor că terenul face parte din dotarea de

învățământ a Liceului C.A.R., însă potrivit schiței sale și concluziilor expertului,

rezultă că el este distinct de terenul de sport al liceului, fiind liber și neafectat

de utilități publice.

În ce privește apartenența imobilului la

domeniul public al unității administrativ teritoriale s-a reținut că art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, modificată, nu disting sub aspectul revendicării

în discuție, între bunurile aflate în domeniul public și cele din domeniul privat:

„Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora,

dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Folosind argumentul de interpretare ubi

lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, s-a apreciat că faptul apartenenței

invocat nu poate reprezenta un obstacol dirimant în calea admiterii cererii de retrocedare

în natură, cum greșit a menționat instanța de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București,

și Municipiul București.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P.,

și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În critici se susține că în mod greșit

instanța de apel a considerat incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum

rezultă din înscrisurile depuse la dosar reclamanții nu au formulat notificare

în temeiul acestei legi.

Instanța trebuia să aibă în vedere decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, prin care s-a

reținut ca după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare

nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.

S-a mai susținut că, prin decizia nr.

53 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, a reținut

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile.

Hotărârea instanței de apel mai este criticată

pentru că în mod eronat a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci e posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala

la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional. Reclamanții

nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției, nu au făcut dovada că au

acționat injustiție anterior introducerii prezentei acțiuni și că dețin o hotărâre

judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar.

Reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul

promovării acțiunii, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 putând

fi valorificate doar dacă s-ar fi parcurs procedura administrativă prealabilă.

Recurentul Municipiul București

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea este dată cu aplicarea greșită

a Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 213/1998.

Terenul revendicat se află în incinta Liceului

C.A.R. având categoria „dotări învățământ” și aparținând domeniului public al Municipiului

București (administrator fiind Direcția Generală de Administrare a Patrimoniului

Imobiliar Sector 2).

Acest teren a intrat în proprietatea statului

în temeiul Decretului-Lege nr. 54/1951, acțiunea în revendicare introdusă în anul

2009 fiind inadmisibilă în raport de deciziile nr. 53/2007 și 33/2008 ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite.

Din perspectiva dreptului comun, respectiv

art. 480 C. civ. nu pot avea calitatea de posesor neproprietar două persoane juridice

distincte.

Recursurile sunt fondate și vor fi admise

pentru următoarele considerente comune:

Dispozițiile deciziei nr. 33/2008, secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat cu privire la principiile

în raport cu care instanțele judecătorești au a analiza și soluționa acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit deciziei menționate, „Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială”.

În

aplicarea acestui principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale

de reparație, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ. și aceasta indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat către

terțe persoane.

Pe cale de consecință, numai persoanele

exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta

nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași.

În

speța supusă analizei, se constată că reclamanților le erau

aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 și că aceștia nu au invocat și nu au demonstrat

că ar fi fost exceptați de la procedura legii speciale de reparație, respectiv că

ar fi fost în imposibilitate, din motive independente de voința lor, să apeleze

la procedurile administrative și judiciare prevăzute de această lege.

Prin decizia dată în interesul legii instanța

supremă a statuat, de asemenea, că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Invocarea în procesele de revendicare a

imobilelor preluate de statul comunist de către părțile interesate a priorității

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea de către

instanțele judecătorești a unor verificări în vederea statuării cu privire la calitatea

părților, îndeosebi a părții reclamante, de titular a unui bun, valoare protejată

de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu alte cuvinte, părțile interesate nu

pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție decât în măsura în care instanțele ar statua greșit cu privire

la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi („bunuri actuale”

ori „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe în baza cărora se poate pretinde existența

unei „speranțe legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate)”.

Cât privește accepțiunea noțiunii de „bun

actual”, se impun a fi observate statuările Curții Europene în Hotărârea din 12

octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, invocată de

reclamanți, parag. 140: „existența unui «bun actual» în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației

de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea

bunurilor, care ține de prima fază a primului alin. al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menționată mai sus parag.

65 și 75)”.

În

acest context al analizei, este de observat că, în parag.

73 din hotărâre, Curtea Europeană se rezumă să prezinte soluțiile adoptate prin

deciziile nr. 53 din 04 iunie 2007 și 33 din 09 iunie 2008 de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

speța supusă analizei,

se constată că reclamanții nu se pot prevala de faptul că

sunt titularii unui bun actual aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, întrucât nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat o hotărâre

judecătorească prin care, anterior legiferării procedurii de restituire ori de despăgubire

prin Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea titlului

statului, respectiv prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate cu

privire la imobilul în litigiu și să se fi dispus în mod expres restituirea în favoarea

lor.

Dimpotrivă, primul demers în justiție pentru

recuperarea imobilului în litigiu, preluat de statul comunist din patrimoniul autorilor

reclamanților, a fost declanșat abia la 11 iunie 2009.

Or, de la intrarea în vigoare a Legilor

nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevedea

un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei d

espăgubiri, caz în care

reclamanții nu se pot prevala de protecția conferită de prevederile art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Așa fiind, față de dispozițiile art. 312

alin. (2) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, cu consecința modificării în

tot a deciziei recurate în sensul, respingerii apelului reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, și Municipiul

București împotriva deciziei nr. 463A din 02 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică

în tot în sensul ca respinge apelul declarat de reclamanții H.A.L. și H.I.G. împotriva

sentinței civile nr. 1076 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

septembrie 2012.