ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 700/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.02.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar general, B., C. și S.C. D. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 12585/30.04.2010 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care terenul situat în București, în suprafață de 6.496 mp, identificat cu numărul cadastral x (nr. cadastral vechi x), înscris în cartea funciară nr. x, a fost înstrăinat din patrimoniul Municipiului București către E. și să se constate nulitatea absolută a actului constitutiv actualizat, autentificat sub nr. x/14.07.2016 de BNP F., prin care o suprafață de 1.505 mp din acest teren, identificată cu numărul cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x, a fost înstrăinată de către B. și C. (succesorii lui E.) către S.C. D. S.R.L., cu titlu de aport în natură la capitalul social al societății.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 2391/01.11.2019, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate; a respins cererea, ca neîntemeiată; a luat act că pârâții B., C. și S.C. D. S.R.L. înțeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 72/25.01.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul pârâților B., C. și D. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2391/01.11.2019, ca nefondat; a admis apelul reclamantei A. împotriva aceleiași hotărâri; a schimbat, în parte, sentința în sensul că a admis, în tot, acțiunea; a constatat nulitatea absolută a Dispoziției administrative nr. 12585/30.04.2010 emisă de Primarul General al Municipiului București; a constatat nulitatea absolută a actului constitutiv actualizat autentificat sub nr. x/14.07.2016 de Biroul Notarului Public F.; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a luat act că apelanții-pârâți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar apelanta-reclamantă și intimatul-pârât nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 72/25.01.2022 au declarat recursuri pârâții D. S.R.L., B., C. și Municipiul București prin Primar general. Prin cererea de recurs, pârâții D. S.R.L., B. și C. au solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Primul motiv de recurs a fost subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., pârâții considerând că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, atât în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei de interes, cât și a fondului cauzei. În ceea ce privește excepția lipsei de interes, au arătat că aceasta a fost întemeiată pe două argumente: (i) faptul că terenul solicitat a fi restituit în natură nu mai poate fi utilizat potrivit afectațiunii speciale impuse de cele două acte de împroprietărire și (ii) faptul că apelanta - reclamanta nu deține un "bun" în sensul CEDO. Potrivit recurenților, instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei de interes, întrucât a considerat că aspectul respectării afectațiunii speciale a terenului a fost definitiv tranșată de Curtea de Apel București într-un litigiu anterior, invocând puterea lucrului judecat în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și statuând că ar fi "succesorii cu titlu particular ai Municipiului București" prin faptul reconstituirii dreptului lor de proprietate. Au menționat că sunt succesorii în drepturi ai autoarei lor, E., și că sunt deținătorii unei dispoziții de compensare emise în cadrul procedurii administrative de reconstituire a dreptului de proprietate și nu de constituire, nefiind, prin urmare, succesorii cu titlu particular ai Municipiului București. Au arătat că situația juridică dezbătută în cadrul litigiului soluționat prin decizia civilă nr. 729A/28.04.2021 este diferită de situația pendinte, întrucât în litigiul respectiv s-a pronunțat o soluție de principiu cu privire la îndreptățirea societății A. la restituirea terenului, în timp ce în cauza de față se analizează constatarea nulității absolute a unui titlu de proprietate emis pe numele unei persoane îndreptățite, la rândul ei, la restituire, titlu care a intrat in circuitul civil și a produs efecte juridice. În opinia recurenților, nu pot fi obligați să suporte, o dată în plus, efectele culpei statului și nu le poate fi imputată decizia statului de a face să înceteze alergările de cai. Au considerat că sunt îndreptățiți a solicita instanței să constate faptul ca nu este respectat un element esențial care afectează dreptul reclamantei de a deține în proprietate un bun: dacă terenul nu poate fi folosit în scopul organizării curselor de cai sau a dezvoltării raselor de cai, acesta nu poate fi deținut de reclamantă. Au susținut că, întrucât nu cunosc ce apărări s-au formulat în cadrul dosarului soluționat prin decizia civilă nr. 729A/28.04.2021, au dreptul să aducă în atenția instanței aspecte care să fie avute în vedere, în virtutea principiului resjudicata pro veritate habetur, acum fiind momentul de a se verifica dacă sunt întrunite condițiile ca reclamanta să mai dețină în proprietate acest imobil. În ceea ce privește existența în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul CEDO, recurenții susțin că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a jurisprudentei constante a Curții de la Strassbourg în sensul că a afirmat că CEDO nu limitează accesul la justiție și include în sfera noțiunii de "bun" și "demersurile efectuate în vederea dobândirii unui drept". S-au prevalat de Decizia nr. 42/2016 pronunțată de Înalta Curte și au susținut că opinia curții de apel este complet străină jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg (cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe, Van der Mussele contra Belgiei, Mayer si alții împotriva Germaniei, Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Pine Valley Developments Limited și alții contra Irlandei, Kopecky împotriva Slovaciei, Mario de Napoles Pacheco contra Belgiei, Brezny contra Slovaciei, Lupas și alții împotriva României, Caracas împotriva României Faimblat împotriva României, Constandache împotriva României). De asemenea, opinia curții de apel care afirmă că reclamanta deține un "bun" în sensul CEDO care constă în dreptul de a obține măsura reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 în favoarea sa (pag. 27, paragraful 3) se află în flagrantă contradicție cu opinia Curții de la Strassbourg care stabilește că "speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție". Potrivit recurenților, instanța de apel face o gravă eroare atunci când afirmă că reclamanta deține un "bun" în sensul CEDO, întrucât dreptul acesteia a fost recunoscut definitiv prin decizia civilă nr. 729A/28.04.2021, ignorând un aspect esențial și obligatoriu menționat de Curtea Europeană, acela că recunoașterea dreptului trebuie să fie anterioară înstrăinării bunului către un terț. Ceea ce înseamnă că dreptul reclamantei ar fi trebuit recunoscut anterior emiterii dispoziției de compensare nr. 12585/30.04.2010, deci anterior datei de 30 aprilie 2010. Prin urmare, în opinia recurenților, din examinarea conținutului prezentului dosar se poate lesne observa că reclamanta nu deține un "bun" în sensul CEDO, deci nu se poate bucura de protecția Convenției și nu poate obține restituirea în natură a bunului pe care îl pretinde. Spre deosebire de reclamantă, recurenții dețin un "bun" în sensul CEDO, dreptul lor fiind recunoscut și concretizat printr-un act emis cu respectarea legii, înscris în Cartea Funciară încă din anul 2010. Au învederat astfel că extrasele din decizii CEDO prezentate de instanță nu sunt relevante în speță, întrucât aceste hotărâri se referă la situația în care ambele părți dețin un "bun" în sensul CEDO, întregul silogism exhibat de curte plecând de la aceeași ipoteză eronată. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții au susținut că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, printr-un raționament forțat, dispoziția de compensare fiind greșit calificată ca fiind act de înstrăinare care intra sub incidența sancțiunii prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Curtea de apel a apreciat că, chiar dacă legea nu include expresis verbis dispozițiile de restituire în sfera actelor de înstrăinare, acestea sunt incluse implicit în această categorie, întrucât prin actele respective operează un transfer de proprietate. Potrivit recurenților, ceea ce omite, însă, curtea este faptul că dacă legiuitorul ar fi intenționat să califice dispozițiile de restituire ca fiind acte de înstrăinare, atunci ar fi menționat acest aspect, enumerarea cuprinsă în textul de lege fiind exhaustivă, iar Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, instituie o procedură administrativă pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor care intră sub incidența sa, dispozițiile de restituire reprezentând finalizarea procedurii administrative stabilite de lege. Au considerat, astfel, că actul atacat nu este un act de înstrăinare în accepțiunea Legii nr. 10/2001, ci este un act de reparație, emis în baza legii și cu respectarea prevederilor acestui act normativ, document care le conferă un "bun" în sensul CEDO. Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă fără dubiu că legiuitorul a dorit să introducă în sfera noțiunii de "act de înstrăinare", actele juridice civile în care transferul dreptului de proprietate nu are un caracter reparator, ci oneros. Este adevărat că prin emiterea Dispoziției nr. 12585/30.04.2010 a operat un transfer de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul autoarei recurenților, însă aceasta era, la rândul ei, persoana îndreptățită la redobândirea dreptului de proprietate, îndeplinind procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Au criticat raționamentul instanței de apel prin care s-a infirmat soluția tribunalului ca fiind unul defectuos și lipsit de fundament juridic întrucât, pe de o parte, ignoră faptul că principiul securității raporturilor juridice este puternic valorizat de Curtea Europeană în jurisprudența sa, care are prioritate în fața oricărei dispoziții interne (art. 148 Constituția României), iar lipsa culpei înseamnă, de fapt, buna credință care, în baza unui principiu elementar de drept intern, permite salvarea actului juridic încheiat în atare condiții, concluzia fiind tocmai opozabilitatea erga omnes a bunei credințe, nu doar între părțile actului. Aspectul bunei credințe este, în opinia recurenților, extrem de important în prezenta cauză, întrucât dacă Dispoziția de restituire nr. 12585/30.04.2010 este calificată ca fiind un act de înstrăinare în accepțiunea Legii nr. 10/2001, atunci acestui document urmează să i se aplice regimul juridic stabilit pentru actele de înstrăinare de acest act normativ. Din cuprinsul sentinței civile nr. 3966/19.04.1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1993, rezultă ca preluarea bunului de către stat a fost făcută fără titlu, recurenții învederând conținutul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Au susținut că, în ceea ce-i privește, este evidentă buna credință cu care au dobândit terenul, în sensul că imobilul a intrat în patrimoniul autoarei lor în urma soluționării notificării pe care a formulat-o respectând prevederile legale, iar dispunătorul era persoana abilitată de lege să emită astfel de acte. Chiar în condițiile în care buna-credintă se prezumă și deși Legea nr. 10/2001 nu instituie obligația pentru dobânditori de a verifica dacă imobilul pe care intenționează să îl achiziționeze este sau nu notificat, practica instanțelor a cerut dobânditorului să facă dovada minimelor diligente depuse în scopul aflării situației juridice a imobilului. În cazul recurenților este vorba despre un teren oferit in compensare în cadrul soluționării administrative a cererii autoarei lor. Din considerentele hotărârii (pagina 30 paragraful 4) reiese că instanța de apel nu a observat mențiunile pârâților privind verificările pe care le-au făcut pe portalul PMB cu privire la situația juridică a bunului care le-a fost propus pentru restituire, verificări în urma cărora nu au identificat proceduri administrative sau judiciare deschise pentru adresa din b-dul x nr. 1D. În aceste condiții, în speță este aplicabilă teoria proprietarului aparent (error communis facit jus), buna credință a autoarei lor fiind probată, mai ales că la data la care Primarul General a emis dispoziția contestată, terenul în suprafață de 6.496 mp situat în b-dul x nr. 1D figura intabulat în Cartea Funciară având ca titular Primăria municipiului București, intabularea făcându-se prin încheierea nr. 986080/7.09.2007. Nu în ultimul rând, au considerat că instanța trebuie să aibă în vedere și faptul că, odată cu intrarea în circuitul civil a dispoziției a cărei nulitate absolută se solicită prin prezenta acțiune, recurenții, acționând cu buna credință, au plătit taxe notariale și impozite consistente la bugetul de stat, astfel cum reiese din încheierea de autentificare a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 42/21.04.2016 și din încheierea de autentificare nr. x/7.05.2012. Totodată, aportul în natură la constituirea societății D. S.R.L. a fost făcut cu aceeași bună credință care a caracterizat toate activitățile si demersurile, atitudine protejată de CEDO care a ridicat la rang de principiu securitatea raporturilor juridice. Prin cererea de recurs, pârâtul Municipiul București prin primar general a solicitat, prin prisma pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., casarea deciziei pronunțată de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. A apreciat că instanța de apel a realizat o interpretare eronată a practicii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește noțiunea de "bun" în sensul CEDO. A criticat, astfel, raționamentul curții de apel prin care s-a reținut că reclamanta are un "bun actual", această ipoteză fiind eronată. A învederat că CEDO a statuat că nu va fi considerat "bun", în sensul art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, speranța de a dobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin îndeplinirea condiției. Făcând referire la o serie de hotărâri (cauza Penția și Penția împotriva României, cauza Lindner și Hammerrmzer împotriva României, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, cauza Caracaș împotriva României, cauza Deagne și alții împotriva României), inclusiv la cea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, recurentul a arătat că CEDO a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului ci trebuie să existe o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. În speță, reclamanta a inițiat doar o procedură administrativă prin care a urmărit a beneficia de măsuri reparatorii sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc. Recurentul a solicitat a se constata, în plus, că autoarea pârâților beneficiază de o decizie administrativă ce a soluționat, la rândul ei, o notificare formulată de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001 și în raport de care s-a reținut calitatea acesteia de persoană îndreptățită, sens în care i s-a atribuit un bun în compensare. În opinia recurențului, față de titlul deținut de autorul pârâților, acesția beneficiază de un bun actual în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul 1. A mai arătat că, inclusiv în eventualitatea în care terenul s-ar întoarce în natură în proprietatea reclamantei, aceasta nu l-ar mai putea utiliza pentru scopul în care societatea a fost constituită, respectiv acela de a desfășura activități hipice. Un alt motiv de casare privește modalitatea eronată în care instanța de apel a calificat dispoziția administrativă nr. 12585/30.04.2010 emisă de Primarul general al municipiului București ca fiind un act de înstrăinare susceptibil să atragă incidența art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A considerat că prin emiterea dispoziției nu s-a realizat o înstrăinare a terenului către pârâți ci este un act de reparație realizat față de autoarea acestora. A susținut, în plus, că instanța de apel nu a respectat principiul securității juridice care exprimă în esență faptul că cetățenii trebuie protejați "împotriva unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze".

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a reținut că recursurile declarate în cauză sunt admisibile în principiu. Privitor la motivele de recurs ale pârâților D. S.R.L., B. și C. și ale pârâtului Municipiul București prin Primar general s-a constatat că pot fi circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. criticile privind interpretarea eronată a practicii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește noțiunea de "bun" în sensul CEDO, precum și modalitatea în care instanța de apel a calificat dispoziția administrativă nr. 12585/30.04.2010 emisă de Primarul general al municipiului București ca fiind un act de înstrăinare susceptibil să atragă incidența art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la criticile privind greșita reținere a puterii lucrului judecat în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. s-a reținut că pot fi subsumate pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16.11.2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la data de 22.03.2023. Ulterior, prin încheierea din 7 februarie 2023, s-a dispus preschimbarea, din oficiu, a termenului de judecată din 22.03.2023 la data de 3 mai 2023.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. A solicitat a se constata caracterul nefondat al criticii privind reținerea greșită a incidenței în cauză a efectelor deciziei nr. 729A/28.04.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017. Prin prisma art. 430 alin. (1) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., intimata a arătat că aspectele reținute în considerentele hotărârii se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, precum și de cel al opozabilității. Privitor la critica prin care este contestată vocația intimatei la restituirea în natură, referindu-se la modalitatea de preluare a terenului, a arătat că modalitatea de preluare și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat reprezintă probleme de drept ce au făcut obiectul hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate până în prezent și care se impun cu valoare de prezumție de adevăr, astfel cum acestea decurg din sentința civilă nr. 636/19.03.2018, menținută prin decizia civilă nr. 525/2.04.2019. În ceea ce privește critica potrivit căreia reclamanta nu este beneficiara unui bun, în sensul CEDO, intimata a arătat că nu a invocat existența dreptului de proprietate în patrimoniul său și nici existența unui atare bun, ci a declanșat procedura de soluționare a cererii de restituire în natură a terenului, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, iar în condițiile în care imobilul a fost înstrăinat după intrarea în vigoare a legii și după depunerea notificării, soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii este obstrucționată de înstrăinarea realizată de unitatea deținătoare. Potrivit intimatei, indiferent dacă, în virtutea hotărârilor judecătorești definitive prin care a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a altor parcele de teren ce compun obiectul aceleiași notificări, este sau nu deținătoare unui bun în sensul CEDO este relevant faptul că nici instanța de apel nu a acordat acestui aspect caracter determinant. Contrar susținerii recurenților, intimata a învederat că justifică în cauză folosul practic al demersului său procesual ce reprezintă un folos actual, personal și direct, întrucât scopul urmărit prin acțiunea promovată este acela de a clarifica statutul juridic al bunului în privința căruia a fost demarată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001. Intimata a susținut și caracterul nefondat al motivelor de recurs referitoare la fondul cauzei, arătând că legea nu distinge între actele de înstrăinare, dispoziția de restituire în compensare fiind, fără discuție, un act de înstrăinare. Referitor la motivul de recurs prin care s-a invocat buna-credință a dobânditorilor din actele de înstrăinare a solicitat a se observa că acesta ignoră natura căii de atac a recursului, prin care nu poate fi examinată decât conformitatea deciziei cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor expres prevăzute de lege, fără a mai putea fi pusă în discuție situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată. Intimata a mai solicitat a se constata caracterul nefondat și al criticii prin care a fost invocată încălcarea principiului securității raporturilor juridice, susținând că recurenții nu puteau invoca deținerea unui bun atâta timp cât actul prin care, aparent, dobândiseră dreptul, era lovit de nulitate. Recurenții-pârâți D. S.R.L., B., C. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin gruparea criticilor formulate de partea pârâtă, C., B., D. S.R.L. și Municipiul București, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde greșita soluționare a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 12585/30.04.2010, întemeiată pe art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., are în vedere justificarea dată de partea reclamantă pentru exercitarea unei anumite cereri în justiție, respectiv, folosul practic pe care aceasta îl urmărește prin punerea în mișcare a acțiunii civile. Ca atare, cerința relativă la interes se analizează în raport de obiectul cererii deduse în concret judecății și de temeiurile de fapt și de drept pe care partea reclamantă își sprijină pretențiile, nu în abstract și, cu atât mai puțin, prin evaluarea șanselor de câștig ale unei părți/părților din perspectiva unor proceduri administrative ori judiciare reglementate de alte acte normative. În speță, prin dispoziția nr. x/30.04.2010 emisă de Primarul Municipiului București s-a stabilit suma de 13.966.000 euro ca valoarea echivalentă pentru imobilul-teren în suprafață de 25.000 mp., situat în București, fosta comună Băneasa-Herăstrău, imposibil de restituit în natură notificatoarei E., sumă în limita căreia i s-a acordat în compensare, ca măsură reparatorie, bunul imobil/teren situat în B-dul x nr. 1D, București, în suprafață de 6496 mp, pe care pârâții persoane fizice, în calitate de acționari majoritari, în procent de 99,9818%, l-au adus ca aport social, în natură, la constituirea societății pârâte D. S.R.L.. Interesul în promovarea acțiunii în nulitate deduse judecății a fost justificat de partea reclamantă prin aceea că în privința terenului menționat a formulat notificarea nr. x/08.11.2001 a BEJ G., în baza căreia s-a format dosarul administrativ nr. x, prin care a solicitat restituirea în natură a acestuia, în considerarea faptului că a fost preluat, abuziv, din patrimoniul său de statul comunist, notificare a cărei rezolvare impune cerința ca imobilul să se regăsească în patrimoniul unității deținătoare, Municipiul București, atât la momentul înregistrării notificării, cât și la momentul soluționării acesteia. Cu alte cuvinte, partea reclamantă a justificat interesul în formularea acțiunii în nulitate prin nevoia de a obține reintroducerea terenului în suprafața de 6.496 mp în patrimoniul Municipiului București, unitate deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001, în vederea soluționării notificării transmise. Potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, rezultă că prin notificarea nr. x/08.11.2001, partea reclamantă, A., a solicitat pârâtei Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a următoarelor imobile: - terenul în suprafață de 52 ha, donat prin Decretul regal nr. 376/1906; - terenul în suprafață de 10 ha dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/1950; - hipodrom de galop de la Băneasa situat pe Șos. x, construit de societate în 1906, conform procesului-verbal nr. x/1940/278 al Comisiei pentru Înființarea Cărților Funciare în București (în care se include suprafața de 6.993 mp, pentru care s-a rezervat adresa B-dul x nr. 1D, la cererea Ministerului Industriei Ușoare, în baza Deciziei C. pen..M.B. nr. 960/1973). Înregistrarea, în privința terenului situat B-dul x nr. 1D, București, a notificării nr. x/08.11.2001 atrăgea, în temeiul dispozițiilor legii speciale de reparație, indisponibilizarea acestuia în patrimoniul unității deținătoare, Municipiul București, până la soluționarea notificării. În acest sens, jurisprudența constantă a instanței supreme (de exemplu, decizia nr. 357/24.01.2012 a ICCJ, secția I civilă, decizia nr. 3982/25.09.2013 ICCJ, secția I civilă decizia nr. 2119/2.07.2014 ICCJ, secția I civilă). Or, prin emiterea de către unitatea deținătoare, în anul 2010, a dispoziției de compensare nr. 12585, în favoarea numitei E., terenul a ieșit din patrimoniul unității deținătoare, iar soluționarea notificării formulate de partea reclamantă nu mai era posibilă din perspectiva pretenției de restituire în natură. Așa fiind, în considerarea celor arătate și a limitelor învestirii, corect, instanța de apel a statuat că partea reclamantă justifică interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a dispoziției de compensare, nr. 12585/30.04.2010, emisă de Primăria municipiului București, anterior soluționării notificării nr. x/2001, pe temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Statuând cu privire la interesul părții reclamante în formularea acțiunii în nulitate, instanțele de fond nu aveau însă a examina apărări ce excedează limitele învestirii, astfel cum au fost stabilite, prin cererea dedusă judecății, de partea reclamantă, și nici a tranșa asupra unor chestiuni litigioase străine raportului juridic dedus judecății în procesul pendinte. Astfel, instanța de apel a examinat, greșit, subsumat cerinței relative la interes, apărarea prin care partea pârâtă a pretins a se constata că partea reclamantă nu mai este îndreptățită la restituirea în natură a terenului notificat, sub motiv că nu l-ar mai putea utiliza în scopul pentru care a fost constituită, terenul având o afectațiune specială, legată de destinația folosinței, prevăzută în actele de împroprietărire sub condiție rezolutorie, subordonată scopului înființării societății, îmbunătățirea rasei cailor din România si alergările de cai. Statuarea asupra îndrituirii părții reclamante la restituirea în natură a terenului, ca măsură reparatorie, prin examinarea actelor de proprietate, statuarea asupra caracterului abuziv al preluării de către stat și a caracterului liber al terenului, în accepțiunea dată acestor sintagme prin legea de reparație, se verifică în cadrul procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale instituite de legiuitor în acest scop prin această lege, nr. 10/2001, pentru soluționarea notificării, nu pe cale incidentală, în litigiul pendinte, cum eronat s-a apărat partea pârâtă. În consecință, vor fi înlăturate ca fiind indiferente (supraabundente) cauzei, considerentele prin care, cu depășirea limitelor învestirii, instanța de apel a examinat și a respins apărarea prin care partea pârâtă a pretins lipsa de îndreptățire a părții reclamante la restituire în natură a terenului, în considerarea faptului că, prin decizia civilă nr. 729A/28.04.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a statuat în sensul că afectațiunea dată terenului în litigiu prin actele de împroprietărire nu constituie un impediment în privința restituirii în natură, pe temeiul legii de reparație, dispunând, în respectiva cauză, restituirea, în natură, în favoarea părții reclamante, a unei alte parcele de teren, în suprafață de 1500 mp, (lotul nr. 20), pe care o dobândise în baza acelorași acte de împroprietărire. Prin urmare, instanța de recurs nu va examina criticile prin care partea pârâtă cere să se constate nelegalitatea dezlegării date acestei chestiuni litigioase prin considerentele hotărârii ce au fost înlăturate, sub motiv că raționamentul judiciar exhibat de instanța de apel ar încălca, pentru argumentele pe larg detaliate, principiului res judicata pro veritate habetur și normele de drept prevăzute de art. 430-431 C. proc. civ. Instanța de apel a examinat, greșit, subsumat cerinței relative la interes, și apărarea prin care partea pârâtă a pretins a se statua că partea reclamantă nu este îndreptățită la restituirea în natură a terenului sub motiv că nu deține un "bun", în accepțiunea dată acestei concept în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului generată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenție. Aceasta, pentru că în privința imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adică anterior ratificării de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului (prin Legea nr. 30/1994), cererile în justiție, întemeiate pe prevederile legii de reparație, cum este și cea dedusă judecății în procesul pendinte, nu impun părții pretins îndreptățite la măsuri reparatorii cerința de a proba că deține un "bun" în sensul art. 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la Convenție, cum susține, fără temei, partea pârâtă, pretinzând a se constata, pe cale incidentală, că ea deține un "bun actual", în considerarea dispoziției de compensare a cărei nulitate absolută se invocă. Așa fiind, se privesc ca indiferente cauzei și vor fi înlăturate și considerentele prin care instanța de apel a examinat și respins apărarea prin care partea pârâtă a combătut interesul în formularea acțiunii în nulitate prin aceea că inițierea de către partea reclamantă a unei proceduri administrative pe temeiul Legii nr. 10/2001 și constatarea preluării fără titlu de către stat a imobilului, statuată prin sentința civilă nr. 3966/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, nu erau suficiente pentru a legitima demersul judiciar din procesul pendinte, ci era necesar să existe o dispoziție prin care să-i fi fost recunoscut dreptul de proprietate, deoarece speranța de a-l redobândi după ce s-a stins de mult timp nu este protejată în jurisprudența instanței de contencios european. Pe cale de consecință, instanța de recurs nu va examina nici criticile prin care partea pârâtă pretinde a se constata că interpretarea corectă a jurisprudenței instanței instanței de contencios european impunea concluzia contrară celei reținute prin considerentele înlăturate, cu trimitere la hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele indicate în cuprinsul memoriilor de recurs. - este nefondată și critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 21 alin. (5) Legea nr. 10/2001, sub motiv că dispoziția de compensare nr. 12585/30.04.2010 nu este act de înstrăinare, ci act ce finalizează procedura prevăzută de această lege de reparație. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede următoarele: Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi. Procedurile administrative și, după caz, judiciare la care face trimitere norma de drept sunt generate de formularea unei notificări de către persoana ce pretinde că a fost deposedată, abuziv, de statul comunist, și, deopotrivă, că este îndreptățită la restituirea în natură a acestuia, în temeiul normelor de drept prevăzute de legea specială de reparație și se finalizează prin emiterea de decizii ori dispoziții motivate. În acest sens, art. 25 alin. (1) din lege prevede următoarele: În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 21 din lege impune concluzia arătată și în precedent, potrivit căreia înregistrarea unei notificări în privința unui imobil determinat de către persoana pretins deposedată de acesta de statul comunist conduce la indisponibilizarea imobilului notificat, posibil restituibil, până la soluționarea notificării. Astfel cum s-a statuat prin normele metodologice de aplicare a legii, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, indisponibilizarea imobilului vizează orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul din patrimoniul entității deținătoare către alte persoane, decât aceea îndreptățită la restituire. Prin urmare, în privința părții reclamante, pretins îndreptățite la restituirea în natură potrivit legii de reparație, atribuirea terenului în compensare unei alte persoane, indiferent dacă îndreptățită sau nu la măsuri reparatorii compensatorii, are ca efect scoaterea acestuia, nepermis, din patrimoniul unității deținătoare, adică înstrăinarea sa, anterior soluționării cererii de restituire în natură notificate de aceasta. Statuarea asupra interdicției oricărui act de înstrăinare a unor astfel de imobile, preluate abuziv de statul român, s-a impus unităților deținătoare în considerarea faptului că în situația în care restituirea în natură a imobilului este posibilă, această măsură este obligatorie, în aplicarea principiului prevăzut de art. 1 din lege, și prevalează oricărei alte opțiuni a deținătorului bunului imobil notificat de persoana îndreptățită. Statuarea s-a impus, totodată, în considerarea faptului că orice act de înstrăinare a imobilului de către unitatea deținătoare, anterior soluționării notificării formulate de persoana îndreptățită, ar conduce la lipsirea acesteia, nepermis, de însuși dreptul la restituirea în natură recunoscut prin legea specială, lege al cărei scop este acela de a repara abuzul la care persoana îndreptățită la restituire a fost supusă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin deposedarea, nelegal, de imobil. Prin urmare, în considerarea efectelor pe care le produce, se subsumează actelor de înstrăinare prevăzute la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și dispoziția/decizia emisă de unitatea deținătoare potrivit art. 26 din lege, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare cu imobile pentru care există înregistrată notificare de restituire în natură de persoana pretins îndreptățită la restituirea în natură. Așa fiind, corect, instanța de apel a statuat că decizia de atribuire în compensare a terenului în suprafață de 6.496 mp, situat în municipiul București, bd. x, pentru care era/este înregistrată notificare de restituire în natură de către partea reclamantă, ce pretinde că este îndreptățită la restituire, semnifică un act de înstrăinare ce cade sub incidența normei de drept prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancționabil cu nulitatea absolută. Cum norma de drept prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu distinge între caracterul oneros, gratuit ori reparator al actelor de înstrăinare încheiate/întocmite de unitatea deținătoare în privința imobilelor deținute și care cad în sfera de aplicare a acestei legi, astfel de distincții, contrar susținerilor părții pârâte invocate prin recursuri, nu sunt permise nici părților și nici interpretului legii, motiv pentru care, susținerile sunt neîntemeiate. De altminteri, susținând că prin dispoziția nr. x/30.04.2010 a operat un transfer de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul autoarei, recurenților, partea pârâtă pretinde că soluția nulității absolute se impunea a fi înlăturată în considerarea faptului că dispoziția a fost emisă numitei E. tot în calitate de persoană îndreptățită, care a urmat procedura administrativă prevăzută de legea de reparație, semnificând actul de soluționare a notificării sale. Critica nu poate fi primită întrucât omite că, potrivit legii de reparație, măsura restituirii în natură nu se confundă cu măsura reparatorie prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri, ce poate fi dispusă prin dispoziție/decizie, pe temeiul art. 26 din legea de reparație, doar în privința bunurilor disponibile deținute de unitatea deținătoare, inventariate și aduse la cunoștință publică, potrivit art. 1 alin. (5) din lege, categorie în care nu se încadra imobilul în litigiu. Ca atare, cum terenul de 6.496 mp, situat în municipiul București, bd. x, nu era disponibil, în sensul legii de reparație, în privința sa fiind notificată cerere de restituire în natură de către partea reclamantă, pe cale de consecință, nu putea fi atribuit în compensare numitei E., ce nu era persoană îndreptățită la restituirea în natură. Rezultă, potrivit constatărilor de fapt ale instanței de apel, că numita E. prin notificarea nr. x/16.10.2001 a BEJ H. a pretins că este îndreptățită la restituirea în natură a altor imobile, printre care, se afirmă, că s-ar regăsi și suprafața de 25.000 mp teren, din București, fosta comună Băneasa-Herăstrău, dobândită de autorul său, I., prin actul de vânzare autentificat sub nr. x/1906, imposibil de restituit în natură, constatare ce a stat la baza compensării. Potrivit acelorași constatări de fapt, numita E. a acționat în justiție unitatea deținătoare, Municipiul București, pentru a fi obligată la atribuirea în compensare a terenului în litigiu, în schimbul terenului de 25.000 mp, solicitare respinsă prin sentința civilă nr. 593/03.05.2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă, însă pentru alte motive, ce vizează însuși dreptul părții la măsuri reparatorii, anume sub motiv că terenul autorului său ar intra sub incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, că, așa cum rezultă din planul din anul 1926 "Parcul Național Proprietăți Expropriate", plan pe care figurează inscripționată proprietatea J., terenul în litigiu ar fi fost expropriat în anul 1926, pentru ca ulterior acest amplasament al fostei proprietăți să facă obiectul Decretului nr. 289/1988, prin care s-a extins Fabrica de pâine Băneasa. - este nefondată critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel a interpretat, greșit, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a cărui corectă aplicare impunea înlăturarea sancțiunii nulității, pe temeiului principiului ocrotirii bunei-credințe. Invocând considerentele hotărârii recurate de la pag. 30 paragr. 4, se susține că instanța de apel a ignorat probele ce confirmă verificarea informațiilor de pe portalul (pagina wikipedia) unității deținătoare, care nu au permis, însă, o informare adecvată cu privire la situația juridică a imobilului situat b-dul x nr. 1D, propus a fi atribuit în compensare. Se reiterează susținerea că numita E. a formulat notificare și a urmat procedura administrativă prevăzută de legea de reparație și se învederează faptul că pârâții C., B. și D. S.R.L. au plătit taxe notariale și impozite consistente la bugetul de stat, astfel cum reiese din încheierea de autentificare a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 42/21.04.2016 și din încheierea de autentificare nr. x/7.05.2012. Se susține, totodată, că dreptul de proprietate dobândit de E. prin decizia de compensare a fost intabulat în cartea funciară, imobilul fiind adus, ca aport în natură, la constituirea societății D. S.R.L.. Cum toate demersurile au fost făcute cu bună-credință, partea susține că sunt protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Critica nu poate fi primită, deoarece, contrar susținerilor părții pârâte, instanța de apel nu numai că nu a ignorat probatoriile administrate, ci, dimpotrivă, le-a analizat și a statuat, explicit, că numita E. a fost de rea-credință la momentul acceptării măsurii reparatorii prin echivalent constând în compensare cu imobilul situat municipiul București, Bd. x. precum și faptul că succesorilor săi li se opune reaua-credință a acesteia. Aprecierea a fost fundamentată de instanța de apel pe evaluarea înscrisurilor existente în dosarul administrativ constituit la nivelul unității deținătoare în baza notificării transmise, amplu detaliate la pct. II.2.iii al hotărârii, ce relevă, printre altele, că terenul nu a fost ales/propus spre atribuire, în compensare, de unitatea deținătoare, ci a fost indicat și evaluat de autoarea pârâților, ignorând faptul că la nivelul anilor 2005-2006 exista o identificare ce atesta că aparținea fostului Hipodrom de Galop, ce-i permitea să ia la cunoștință de existența notificării părții reclamante. Or, astfel de aprecieri, date probatoriilor administrate de părți, scapă controlului instanței de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 481 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, pârâții pretind nepermis instanței de recurs să reevalueze probe și să constate că autoarea E. a fost de bună-credință la momentul acceptării măsurii reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu imobilul în litigiu, prin dispoziția nr. x/2010, anulată, respectiv, să dispună înlăturarea sancțiunii nulității dispoziției și a actului constitutiv, actualizat, al societății, autentificat sub nr. x/2016 de BNP F., pe temeiul principiului error communis facit jus. - este nefondată și critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin se susține că hotărârea recurată, prin soluția conținută, încalcă principiul securității juridice, sub motiv că anularea unor dispoziții de atribuire în compensare de imobile, emise de unitățile deținătoare și acceptate, cu bună-credință, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, generează insecuritate în circuitul civil. Principiul securității juridice, principiu fundamental al unui stat de drept, presupune asigurarea protecției oricărui subiect de drept împotriva unui eventual pericol care poate veni chiar din aplicarea unor norme juridice, a căror implementare, este de natură să creeze insecuritate juridică. Or, formularea unei acțiuni în constatarea nulității unui act juridic, pe temeiul unor norme de drept clare și previzibile, nu este natură să pună în discuție, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă, siguranța raporturilor juridice. În formularea criticii, pârâții C., B. și D. S.R.L. omit faptul că instanța de apel nu a constatat buna-credință în dobândirea, în compensare, a imobilului în litigiu, ci, dimpotrivă reaua-credință, ceea ce face necesară înlăturarea actelor astfel emise din circuitul civil. Pârâtul Municipiului București, la rându-i, ignoră faptul că anularea, în litigiul pendinte, a dispoziției nr. 12585/30.04.2010 îi este imputabilă, cât timp soluția s-a impus pentru nerespectarea obligațiilor ce îi incumbă potrivit legii de reparație și cât timp a omis să prezinte motivele pentru care, anterior emiterii dispoziției anulate, nu a soluționat notificarea nr. x/08.11.2001 ce viza imobilul ce făcea obiectul măsurii reparatorii prin echivalent ori motivele ce au permis calificarea ca bun disponibil, potrivit legii. Relevant din perspectiva criticii este și faptul că, potrivit constatărilor de fapt al instanței de apel, deși aflată în circuitul civil, decizia de compensare a fost contestată inclusiv de autoritățile publice abilitate să exercite controlul unor astfel de acte emise în procedura legii de reparație. Anume, considerentele hotărârii recurate relevă formularea unei contestații de Prefectul municipiului București, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalul București, secția a IV-a civilă, finalizat prin sentința civilă nr. 285/27.05.2020, pe temeiul unei excepții procesuale, a lipsei capacității de folosință a numitei E., decedată la 12.01.2012, deși succesorii acesteia sunt cunoscuți, fiind evidențiați în actul de lichidare a regimului comunității de bunuri, autentificat sub nr. x/7.05.2012 de BNP K., înscris în registrele de publicitate imobiliară și, deopotrivă, părți în litigiul pendinte. În fine, se impune precizarea că anularea dispoziției de compensare nu exonerează unitatea deținătoare, Municipiul București, de obligațiile ce îi incumbă pentru soluționarea notificării formulate de numita E., nr. 4100/16.10.2001, în privința căreia are a statua dacă a avut ca obiect și cererea de restituire a terenului în suprafață de 25.000 mp situat în zona Complexului de morărit și panificație Băneasa, București, dobândit de I. prin actul de vânzare autentificat sub nr. x/1906, cu luarea în considerarea a dezlegărilor statuate prin hotărârile judecătorești ce au avut ca obiect examinarea acestei pretenții. Pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea pârâtă, Municipiul București prin Primarul General, C., B. și D. S.R.L..