Decizia nr. 262/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 1239 a Curții de Apel București

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 23.03.2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. (fostă B. SRL) a solicitat obligarea pârâților Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București la plata sumei de 215.820 euro, reprezentând lipsa de folosință pe ultimii 3 ani (23.03.2019-23.03.2022) a terenului în suprafață de 5.995 mp situat în București, Aleea x, precum și în continuare, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului, cu cheltuieli de judecată.

Soluția pronunțată de Tribunal, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1674/04.11.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București, având ca obiect "actiune in răspundere delictuala", ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1239A din 03 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1674/04.11.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1239A din 03 octombrie 2023, pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ. În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a invocat că, în mod nelegal, s-a reținut a fi necesară o acțiune în constatarea nelegalității actului administrativ - pentru a se constata caracterul nelegal al măsurii încadrării terenului în categoria spații verzi. Soluția reprezentă o încălcare a prevederilor art. 1357 - 1395 Noul C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală. O acțiune în răspundere civilă delictuală nu poate fi condiționată de exercitarea în prealabil a unei acțiuni în contencios administrativ împotriva actului administrativ, deoarece ar însemna ca de plano acțiunea în răspundere civila delictuală să fie respinsă, ca inadmisibilă. Faptul că terenul este încadrat diferit prin planul de urbanism general față de încadrarea din actele de proprietate rezultă din probele administrate și nu este necesară o acțiune separată care să probeze această împrejurare. Respectarea dreptului de proprietate privată incumba oricărui subiect de drept. Câtă vreme acest drept de proprietate privată a fost încălcat, reclamanta are posibilitatea să exercite orice mijloc procesual pus la dispoziție de legea civilă în vederea protecției și recunoașterii acestui drept și a reparării pagubei pricinuite, fără a fi obligată la alegerea unui mijloc de acțiune în defavoarea altuia. Decizia Curții Constituționale nr. 1416/2018 nu menționează despre obligația persoanei prejudiciate în dreptul său de a solicita întâi in instanță anularea planului urbanistic general și apoi despăgubiri pe calea răspunderii civile delictuale. Din contra, aceasta decizie arată că nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun. Un alt argument a vizat faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a constatat faptul că nu sunt întrunite condițiile unei exproprieri de fapt, ceea ce demonstrează încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO (cauza Loizidou c. Turciei, conform căreia o măsură administrativă care îi îngrădește titularului dreptul de proprietate a exercițiului liber al atributelor de folosință și exploatare reprezintă o privare de proprietate și o violare a art. 1 Protocolul 1 la CEDO) dar și practica Înaltei Curți (prin decizia civilă nr. 1567/22.09.2016 s-a reținut că prin încadrarea terenului în zona spațiilor verzi, acesta a dobândit caracter de bun public, fiind obligatoriu să fie utilizat ca un bun public, în interesul comunității, care să aibă liber acces, și nu în interes privat). În speță, dreptul de proprietate a fost îngrădit prin planul urbanistic general aprobat în anul 2000, devenind "gol de conținut", întrucât terenul nu poate fi folosit în interesul propriu, al proprietarului, ci numai in interes public. Or, în mod evident, în condițiile în care se schimbă regimul de folosință al bunului, din bun privat, în bun public, nu se poate vorbi de o limitare rezonabilă a dreptului de proprietate, ci de o expropriere în fapt a dreptului de folosință, o pierdere a bunului. Instanța de apel a analizat în mod precar proporționalitate măsurii luate de pârâte, din perspectiva în care, deși face o analiză amplă și pertinentă a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, prin prisma practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie și reține că încadrarea terenului în zona V3b determină incidența unor reguli cu privire la restrângerea modului de folosire a bunului, nu continuă raționamentul juridic și nu face o evaluare concretă a raportului de proporționalitate, între măsura luată de pârâtă în interes public în cadrul activității de amenajare a teritoriului, și limitarea folosinței dreptului de proprietate care a fost impusă asupra terenului. Faptul că reclamanta poate utiliza terenul în condițiile stabilite restrictiî, nu înseamnă că nu există o ingerință asupra bunului, în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât prin încadrarea în zona spații verzi, se schimbă, implicit, regimul juridic al bunului, din bun proprietate privată, în bun pentru uz public. În ce privește faptul că nu s-a făcut nicio dovadă referitoare la intenția de a schimba regimul urbanistic al terenului, în perioada în care acest lucru era posibil, intervalul de timp între momentul dobândirii terenului și momentul în care a fost eliminată posibilitatea scoaterii acestuia din domeniul spatiilor verzi nu a fost suficient reclamantei pentru a permite acesteia demararea demersurilor în acest scop- edificarea unor construcții presupune investiții financiare semnificative astfel încât până la momentul obținerii finanțărilor necesare nu au fost întreprinse demersurile prealabile. Art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 era în aceeași formă încă de la momentul promulgării acestei prevederi legale, astfel încât nu se putea anticipa faptul că va fi abrogată. Împrejurarea că limitarea dreptului de proprietate, impusă prin Legea nr. 114/2007, are o justificare socială și morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major și anume protejarea mediului înconjurător, nu reprezintă un argument pentru exproprierea de fapt, fără nicio despăgubire, ci reprezintă un argument pentru acordarea unei juste despăgubiri. În mod nelegal a reținut instanța de apel că nu se poate aprecia că ulterior dobândirii imobilului în cauză a operat o modificare a regimului acestuia care să reflecte o expropriere de fapt, având loc o încălcare a noțiunii de "așteptare legitimă" din perspectiva în care, la momentul la care reclamanta a dobândit bunul, aceasta avea o "așteptare legitimă" că regimul urbanistic al acestuia putea fi schimbat și că terenul putea fi scos din categoria spații verzi, întrucât prevederile legale în vigoare permiteau aceste demers. În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că prevederile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 nu sunt aplicabile în cauză - din perspectiva în care acțiunea constând în încadrarea terenului în categoria spațiilor verzi prin planul urbanistic general al Municipiului București aprobat prin Hotărârea CGMB nr. 269/21.12.2000 reprezintă o faptă ilicită continuă. Aceasta faptă ilicită nu este cu executare dintr-o dată - pentru a putea spune că și-a produs efectele la momentul la care a fost aprobat planul urbanistip la 21.12.2000, ci are un caracter nelimitat în timp, afectând dreptul de proprietate în mod continuu, indiferent de titularul acestuia, această încadrare continua să își producă efectele. Având în vedere faptul că efectele încadrării terenului prin planul de urbanism general 2000 nu se stinseseră la momentul la care prevederile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 au fost introduse prin Legea nr. 135/2014, rezultă ca aceste efecte reprezintă situații juridice în curs, cărora li se aplică aceste dispoziții legale. În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reclamanta a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune analiza îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, motivat de faptul că nu a fost dovedită fapta ilicită, în contextul în care judecătorul învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală este obligat să analizeze întrunirea tuturor condițiilor (fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăție), să efectueze expertize evaluatorii prin care să determine cuantumul prejudiciului și, ulterior, să dispună admiterea sau respingerea acțiunii. Expertiza evaluatorie care să determine contravaloarea lipsei de folosință a terenului a fost solicitată în apel și a fost respinsă de instanță. Procedând în mod direct la soluționarea apelului, cu respingerea cererii de efectuare a expertizei evaluatorii, judecătorul s-a antepronunțat, devenind incompatibil să soluționeze apelul, cu nesocotirea prevederilor art. 13 referitoare la dreptul la apărare și art. 42 C. proc. civ. referitor la incompatibilitatea judecătorilor.

Apărările formulate în cauză: În cauză, nu a fost formulată întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (23.03.2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 05 februarie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Relevant din perspectiva criticilor formulate este situația factuală, așa cum a fost reținută de către instanțele de fond, fără a fi contestată de către partea interesată. Recurenta reclamantă a dobândit proprietatea terenului în suprafață de 5.995 mp, situat în București, Aleea x, ca aport în natură la capitalul social, conform actului adițional autentificat sub nr. x/09.08.2006 la actul constitutiv al societății, dreptul fiind înregistrat în cartea funciară, prin încheierea nr. 25116/04.09.2006, având categoria de folosință curți construcții. Se impune a fi subliniat faptul că, anterior momentului dobândirii dreptului de proprietate de către recurenta reclamantă, potrivit planului urbanistic general al unității administrativ teritoriale, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000, terenul fusese încadrat la capitolul V (zona spațiilor verzi), subzona V3b - complexe și baze sportive, cu următorii indicatori urbanistici: POT max. cu construcții, circulații, platforme = max. 30%; CUT max. = 0,35 mp. ADC/mp teren sau conform normelor specifice în vigoare și PUZ aprobat conform legii. Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 567/24.10.2019, planul urbanistic general a fost modificat, respectiv: V3b - Complexe și baze sportive pentru construcțiile și amenajările sportive, caracterizat de următorii indicatori urbanistici: POT cu construcții = max. 50% cu suplimentare 20% cu circulații, platforme și 30% cu spații verzi. Un element important ce se impune a fi subliniat în succesiunea cronologică a dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului identificat anterior, este faptul că autorul inițial, C., a fost pus în posesie conform procesului-verbal din 08.12.2003, emis urmare a sentinței civile nr. x/26.09.2003, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2003. Așadar, terenul în litigiu, încă de la momentul intrării în proprietatea persoanelor fizice menționate în cuprinsul titlului de proprietate exhibat de recurenta reclamantă, figura încadrat în categoria spațiilor verzi, având un regim restrictiv/special de construire. Prin acțiunea introductivă, s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaților Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București, conținutul faptei ilicite fiind concretizat în următoarele comportamente: includerea terenului proprietate personală în planul de urbanism general la categoria spațiilor verzi, dreptul părții fiind golit de conținut, determinat de condițiile restrictive impuse prin O.U.G. nr. 195/2002, chestiune care echivalează cu o expropriere de fapt, contrară atât prevederilor interne cât și europene. Totodată, s-a reproșat părții intimate Municipiul București inacțiunea de derulare a procedurii de expropriere, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007, dat fiind faptul că destinația terenului îl include în categoria bunurilor afectate de utilități publice locale. Și nu în ultimul rând, lipsa unui răspuns la solicitarea părții recurente de schimbare a încadrării terenului în categoria de folosință curți-construcții. În aceste condiții s-a afirmat că prejudiciul constă în lipsa de folosință a terenului, conform naturii și destinației sale de curți construcții, dat fiind faptul că nu poate fi edificată nicio construcție pe acesta conform opțiunii proprietarului. Instanța de fond a respins acțiunea, reținând că nu a fost identificată săvârșirea unei faptei ilicite de către intimați, întrucât: reclamanta are posibilitatea de a folosi terenul, potrivit regimului urbanistic specific, reclamanta cunoștea încă de la momentul dobândirii terenului încadrarea acestuia în zona V3b, neputând fi utilizat pentru construcții de tip rezidențial, reclamanta nu a contestat planul urbanistic general, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000, astfel că nu se poate stabili, în acest cadru procesual, încadrarea greșită în zona V3b, modificarea legislativă restrictivă intervenită în anul 2007 nu poate fi imputată pârâților, având posibilitatea de a solicita declanșarea procedurii de expropriere, singurul demers efectuat la data de 12.05.2020, cuprindea solicitarea de integrare a terenului, din punct de vedere urbanistic, în categoria de folosință curți-construcții. În etapa procesuală a apelului, recurenta reclamantă a criticat punctual argumentele expuse de prima instanță în cadrul raționamentului juridic, invocând, cu titlu suplimentar, prevederile art. 29 alin. (2 1 ) din Legea nr. 350/2001, privind lipsa notării reglementărilor urbanistice în cartea funciară, dar și împrejurarea că încadrarea terenului, proprietate privată, în categoria spațiilor verzi reprezintă o faptă ilicită continuă ce continuă să producă prejudicii în patrimoniul recurentei reclamante. Instanța de apel a confirmat soluția de respingere a acțiunii, validând argumentele care au condus la o lipsă a faptei ilicite în sarcina intimaților pârâți. În cadrul deciziei civile recurate s-a procedat la o amplă analiză a criteriilor impuse de Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se considera că ceea ce se pretinde a fi o expropriere de fapt, vizează doar o reglementare a folosinței bunului, prin imposibilitatea de edificare a unor construcții rezidențiale în condițiile în care planul urbanistic impune anumite restricții de construire; această limitare a exercitării folosinței bunului, proprietate privată, respectă principiul legalității și urmărește un obiectiv legitim prin mijloace proporționale cu interesul general și nu se impune o justă despăgubire pentru reclamantă. Terenul poate fi folosit în condițiile date și nu s-a dovedit în vreun fel că s-ar fi intenționat să se schimbe modul de folosire, astfel că nu se poate conchide în sensul că reclamanta ar fi suportat o sarcină excesivă disproporțională și că justul echilibru ar fi fost rupt. În calea de atac a recursului, recurenta reclamantă, fără a combate situația de fapt reținută, a reluat argumentele exprimate pe parcursul judecății, prezentând într-o manieră proprie caracterul fondat al acțiunii. Într-un prim aspect de critică asupra soluției de neangajare a răspunderii civile delictuale, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat greșita argumentare a instanței de apel asupra necesității introducerii unei prealabile acțiuni în constatarea nelegalității planului urbanistic general. Înalta Curte observă că o atare motivare a fost determinată de susținerile reclamantei care a contestat includerea terenului, proprietate personală, în categoria spațiilor verzi, o astfel de conduită, în accepțiunea acesteia intrând în componența faptei ilicite săvârșită de către intimații pârâți. Așa cum s-a menționat anterior, încă de la momentul punerii în posesie a autorului inițial, C., prin procesul-verbal din 08.12.2003, urmare a sentinței civile nr. x/26.09.2003, terenul în suprafață de 5.995 mp, situat în București, Aleea x, era încadrat la capitolul V (zona spațiilor verzi), subzona V3b - complexe și baze sportive, potrivit planului urbanistic general al unității administrativ teritoriale, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000. În mod corect s-a reținut că modalitatea de includere a terenului într-o astfel de categorie tinde la contestarea legalității unui act administrativ cu valoare normativă, operațiune ce nu poate fi realizată decât printr-o acțiune în contencios administrativ, în absența exercitării ei, actul administrativ bucurându-se de prezumția de legalitate. Existența unor motive de nelegalitate în privința planului urbanistic general nu pot genera formularea unor pretenții întemeiate pe dispozițiile legale ce vizează răspunderea civilă delictuală, câtă vreme demersul judiciar pus la dispoziție de legiuitor e unul specific, determinat de existența dispozițiilor speciale, iar din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamanta sau autorii săi anteriori, după dobândirea dreptului de proprietate, l-au exercitat în legătură cu adoptarea Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000. Art. 44 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală (în vigoare la data aprobării hotărârii) dispoziție preluată ulterior prin art. 27 1 din Legea nr. 350/2001, conferă atribuții primarului de a elabora proiecte de strategii de dezvoltare urbană și teritorială, planuri urbanistice și de a le supune aprobării autorității deliberative, cât și de a acționa pentru respectarea și punerea în practică a prevederilor documentațiilor de urbanism aprobate. Așadar, intră în competența autorității locale stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan, precizarea condițiilor de amplasare și conformare a terenurilor construite, amenajate și plantate, stabilirea direcțiilor de dezvoltare funcțională în teritoriu, reglementarea și aprobarea prin planul urbanistic general a tuturor acestor aspecte ținând de o abilitare legală a autorității publice locale în domeniu. Exercitarea tuturor acestor atribuții legale, fără ca acestea să fi fost supuse unui control jurisdicțional care să confirme încadrarea eronată a terenului curți construcții în categoria spațiu verde, nu poate fi socotită faptă ilicită, după cum eronat argumentează recurenta reclamantă. Mai mult, Înalta Curte reține că încadrarea urbanistică a terenului în litigiu la cap. V3b în planul urbanistic general, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000, nu a fost de natură să impună limite asupra dreptului de proprietate, chiar recurenta reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată afirmând că, până la adoptarea O.U.G. nr. 114/2007, dispozițiile legale permiteau schimbarea destinației unui teren cu o astfel de încadrare urbanistică (cu trimitere la dispozițiile art. 63 din Legea nr. 137/1995 ori ale art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006). Posibilitatea schimbării încadrării terenului a fost suprimată prin adoptarea O.U.G. nr. 114/2007, acesta fiind actul normativ văzut de parte ca generând ingerința asupra dreptului său de proprietate. Așadar, nu se poate reține ca faptă ilicită în sarcina intimaților pârâți includerea terenului proprietatea recurentei reclamante în categoria spațiilor verzi prin planul de urbanism general, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000. Din acest punct de vedere, raționamentul juridic al instanței de apel care a reținut lipsa demersului judiciar pus la dispoziție de legislația contenciosului administrativ este corect. Criticile recurentei reclamante privitoare la incidența unei exproprieri în fapt, determinată de limitarea dreptului de folosință a bunului, care, prin includerea în planul urbanistic general ca spațiu verde, dobândește caracter de utilitate publice, sunt nefondate. Cu alte cuvinte recurenta reclamantă afirmă că limitarea legală impusă prin O.U.G. nr. 114/2007, respectiv imposibilitatea schimbării încadrării urbanistice a terenului, proprietate personală, din categoria spații verzi produce consecințe asupra dreptului său de proprietate, prin lipsirea de atributele posesiei și folosinței, fapt ce echivalează cu o veritabilă expropriere de fapt, o imposibilitate a exercitării dreptului de proprietate sub toate aspectele. Însă, Înalta Curte reține că atribuirea caracterului de utilitate publică pentru terenul proprietate personală al recurentei reclamante, justificat de încadrarea urbanistică în capitolul V (zona spațiilor verzi), subzona V3b - complexe și baze sportive, conform planului urbanistic general, este greșită. Aprobarea planului urbanistic general nu echivalează cu declararea utilității publice a unui imobil, cele două operațiuni având naturi juridice diferite și finalități distincte, fiind eronată interpretarea pe care o oferă recurenta reclamantă. După cum și încadrarea într-o anumită categorie urbanistică nu poate produce consecința atribuirii afectațiunii publice unui bun și nici a schimbării regimului juridic al proprietății asupra acestuia, așa cum eronat față de realitatea speței apreciază recurenta. Conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind urbanismul și amenajarea teritoriului, planul urbanistic general are atât caracter director și strategic, cât și caracter de reglementare și reprezintă principalul instrument de planificare operațională, constituind baza legală pentru realizarea programelor și acțiunilor de dezvoltare. Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unități administrativ-teritoriale de bază, cu privire la: (…) g) formele de proprietate și circulația juridică a terenurilor; h) precizarea condițiilor de amplasare și conformare a volumelor construite, amenajate și plantate;(…) Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu și lung cu privire la: (…) f) stabilirea și delimitarea zonelor cu interdicție temporară și definitivă de construire (art. 46 alin. (2) și (3). Din economia acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că planul de urbanism general al unei localități este o reglementare, cu caracter general, a folosinței bunurilor cărora li se aplică, conținutul său stabilind, diferențiat pe fiecare zonă și subzonă, funcțiunile admise, activitățile permise, modul și limitele de exercitare a dreptului de construire, ca parte a manifestării atributelor posesiei și folosinței specifice dreptului de proprietate și doar sub acest aspect poate influența conținutul ori exercițiul dreptului de proprietate. În considerarea naturii sale juridice și a funcțiilor pe care le îndeplinește, nu poate constitui un act de declarare/atribuire a utilității publice unui bun aflat sub incidența sferei sale de aplicare. Totodată, contrar celor afirmate de partea recurentă, acest document nu poate determina o schimbare a regimului proprietății, din proprietate privată în proprietate publică, raportarea fiind la bunurile și teritoriile pe care le reglementează conform regimului lor legal. Așadar, acest act de autoritate nu poate constitui, în sine, un act de expropriere de fapt cum afirmă partea recurentă. Declarația de utilitatea publică nu poate fi realizată decât în condițiile Legii nr. 33/1994, precedată de efectuarea unor cercetări prealabile și condiționată de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, utilitatea publică neputând fi confundată ori izvorâtă din chiar planurile urbanistice. Tot astfel, prin art. 1 al Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru utilitate publică se stabilește cadrul juridic pentru luarea măsurilor necesare executării, între altele, a lucrărilor de conservare sau de amenajare a spațiilor verzi, lucrărilor de regenerare urbană, lucrărilor de interes public local de amenajare a teritoriului și de urbanism, iar conform art. 2 alin. (1) lit. k) sunt declarate de utilitate publică lucrările de interes public local de conservare a spațiilor verzi existente, definite conform Legii nr. 24/2007 și/sau de amenajare de noi spații verzi, caz în care expropriator este, potrivit alin. (3) lit. e) al aceluiași articol, unitatea administrative-teritorială reprezentată de autoritățile administrației publice locale. Niciun element al situației de fapt dintre cele avute în vedere în analiza instanțelor de fond nu a relevat că, în legătură cu terenul în litigiu, ar exista intenția executării de către autoritatea publică locală sau chiar punerea în executare de lucrări de conservare a spațiilor verzi existente sau de amenajare de noi spații verzi. Nu s-a stabilit că în legătură cu terenul proprietatea reclamantei s-ar fi demarat lucrări pentru amenajarea sa ca spațiu verde ori parc public sau că ar exista anunțate sau declarate, conform legii, astfel de intenții ale autorității publice locale. Tot astfel, nu există nicio lucrare de cercetare prealabilă care să fi stat la baza declarării utilității publice, după cum nu există nicio declarație de utilitate publică referitoare la amplasamentul proprietății reclamantei, aceasta afirmând utilitatea publică pe care ar fi dobândit-o bunul acestuia prin simpla sa încadrare într-o anumită categorie urbanistică și sprijinit exclusiv pe denumirea dată acestei categorii prin planul urbanistic general, respectiv capitolul V (zona spațiilor verzi), subzona V3b - complexe și baze sportive. Încadrarea unui teren într-o anume categorie urbanistică (spații verzi) nu are semnificația instituirii utilității publice, a anunțării intenției de preluare a bunului ori a amenajării sale ca spațiu verde sau parc public. Prin urmare, este eronată și lipsită de suport legal, dar și de o necesară corespondență cu realitatea de fapt a speței, asimilarea realizată de către recurenta a încadrării terenului în categoria urbanistică corespunzătoare capitolului V (zona spațiilor verzi), subzona V3b - complexe și baze sportive, unui caz de atribuire a afectațiunii publice, mențiunea fiind relevantă - în situația unui bun cu regimul de proprietate privată atestat ca atare - doar sub aspectul reglementării folosinței acestuia din perspectiva limitelor urbanistice. Într-un al treilea aspect de critică, recurenta reclamantă a invocat analiza precară a proporționalității măsurii dispuse de către intimatele pârâte, reafirmând incidența art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta reafirmă că jurisprudența europeană recunoaște competența statului de a reglementa folosința unor bunuri proprietate personală, atunci când se urmărește un scop de interes general, cu respectarea raportului de proporționalitate, ce impune acordarea de despăgubiri, având în vedere imperativele de protejare a interesului individual. Relativ la criticile formulate, Înalta Curte reține argumentarea extensivă pe care a realizat-o instanța de apel cu privire la presupusa incidență a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analizând punctual fiecare cerință impusă de legislația europeană, cu care recurenta a fost, în principiu, de acord, mai puțin criteriul proporționalității între interesul general și cel particular. Raportat la acest criteriu, instanța de apel a reținut că, în anumite condiții, reglementarea folosinței bunurilor poate reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate, însă, la analiza proporționalității măsurii, se are în vedere, chiar potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Fredin împotriva Suediei, ŁĄCZ împotriva Poloniei), și comportamentul celui care reclamă despăgubirile. Instanțele de fond au reținut că, la momentul dobândirii terenului de către recurenta-reclamantă, acesta avea aceeași încadrare urbanistică ca cea a cărei sancționare se solicită în cauză, că reclamanta putea să solicite schimbarea destinației de spațiu verde în condițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, modificate prin Legea nr. 265/2006, însă nu au fost oferite date în raport de care să se poată aprecia că reclamanta ar fi demarat vreo procedură în acest sens. Relativ la aceste argumente, recurenta a invocat perioada scurtă între data dobândirii dreptului de proprietate și data intervenirii modificării legislative, lipsa de anticipare cu privire la această modificare, iar absența demersurilor privitoare la schimbarea încadrării urbanistice a terenului nu golește de conținut dreptul de proprietate. Înalta Curte, în completarea raționamentului juridic corect expus de către instanțele de fond, menționează faptul că situația dedusă judecății nu implică o privare de proprietate, pentru că măsurile criticate de reclamantă nu au condus la stingerea dreptului său de proprietate, la deposedarea fizică de bun sau la afectarea dreptului în substanța sa, respectiv lipsa oricărei posibilități de exercitare a atributelor conferite de acest drept. Ceea ce se reclamă este imposibilitatea folosinței terenului pentru edificarea unor construcții rezidențiale în condițiile în care planul urbanistic general impune anumite restricții de construire. În acest sens este de menționat hotărârea europeană pronunțată în cauza Phocas contra Franței, prin care reclamantul, proprietar al unui imobil (teren și construcție cu destinație comercială) aflat la intersecția unor artere de circulație pentru care autoritățile locale intenționau demararea unor lucrări de modernizare și fluidificare, s-a plâns pentru faptul că solicitarea sa de modernizare a clădirii (prin adăugarea a două etaje celor 6 existente) a rămas fără răspuns o vreme îndelungată. Curtea a reținut că această situație a durat din iulie 1965 și până în ianuarie 1982, timp în care s-au desfășurat diferite proceduri, fără ca imobilul să fi fost expropriat și fără ca reclamantul să fi primit o compensație pentru această ingerință și a calificat această împrejurare în coordonatele regulii privind principiul general al dreptului la respectarea bunurilor, observând că dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul reclamantului și că nu a avut loc nici o reglementare a folosinței bunurilor. Analizând raportul de proporționalitate între ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului și interesul public al autorităților de a amenaja urbanistic zona în care se găsea imobilul în discuție, Curtea a considerat că echilibrul necesar între aceste două categorii de interes nu a fost atins și că în speță nu a existat o încălcare a dreptului recunoscut de art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. În cauza Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, reclamantul s-a plâns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de restricțiile impuse de autorități amenajării terenului proprietatea reclamantului, incluse într-un plan urbanistic emis în anul 1968, coroborat cu absența unei compensări pentru o atare interdicție; Curtea a calificat această ingerință, ce includea și interdicția parțială de a construi (cu privire la anumite categorii de construcții) ca fiind una ce se încadrează în regula inclusă în paragraf 1 al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. Reținând și prevederile legislației naționale italiene referitoare la situațiile în care restrângerile aduse dreptului de proprietate dau naștere unui drept la despăgubiri, Curtea a conchis în sensul că echilibrul dintre interesele comunității și cele private ale reclamantului a fost păstrat, astfel încât nu a existat o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. Înalta Curte observă că în cauza de față atingerile reclamate au privit același tip de limitare a exercițiului folosinței bunului, ca parte componentă a dreptului de proprietate, respectiv restrângerea parțială a dreptului de a construi pe terenul reclamantei, care a fost încadrat în zona spațiilor verzi, unde puteau fi edificate autorizat numai anumite construcții, cu regim de înălțime limitat și cu funcțiuni specifice. Cu privire la raportul de proporționalitate, contestat de către recurenta reclamantă în ceea ce privește aprecierea lui, Înalta Curte observă că, în acord cu jurisprudența constantă a instanței europene, în materia protecției mediului este necesar a recunoaște statului - prin autoritățile locale, în acest caz - o marjă largă de apreciere, în contextul mai larg al degradării cunoscute a condițiilor de trai din marile orașe, cauzată de creșterea gradului de poluare, ca urmare a aglomerării clădirilor rezidențiale - ce atrage per se creșterea numărului de locuitori dintr-o anumită zonă, a numărului de autovehicule necesare desfășurării activității acestora, respectiv a cantității de deșeuri produse, etc. În aceste coordonate, jurisprudența mai sus evocată a Curții Europene a Drepturilor Omului sprijină concluzia că restrângerea parțială a dreptului de a construi, justificată de necesitatea asigurării unor condiții adecvate de trai locuitorilor orașului este compatibilă cu respectarea dreptului de proprietate, iar în aceste cazuri, echilibrul dintre interesul general al autorității și interesul privat al cetățeanului este păstrat. Analiza acestui raport de proporționalitate în cauza de față are în vedere, așa cum corect a observat și instanța de apel, împrejurarea că restricțiile impuse prin încadrarea terenului ca spațiu verde nu au determinat o imposibilitate absolută de utilizare, ci cu o anumită destinație și anumite restricții ceea ce nu poate echivala, în contextul dat, cu golirea de conținut și "precaritatea" dreptului de proprietate al reclamantei. Încă de la momentul transferului dreptului de proprietate către autorul C. terenul era încadrat în zona V3b, astfel că nu putea fi folosit pentru construcții de tip rezidențial, asumându-și acest aspect. Impunerea unor restricții, adică reglementarea modului de folosire a bunului nu intră în coliziune cu respectarea dreptului de proprietate privată decât dacă o astfel de măsură ar reprezenta o sarcină excesivă sau exorbitantă pentru titularul dreptului; or anterior modificării legii nici reclamanta nici autorii săi nu au întreprins demersurile necesare schimbării încadrării urbanistice a terenului, deși o asemenea posibilitate a existat. Înalta Curte, observând faptele astfel cum au fost reținute de instanțele de fond, succesiv examenului jurisprudențial necesar, conchide că în cauza de față nu s-a produs încălcarea reclamată. Cât privește pretinsa încălcare a noțiunii de "așteptare legitimă" de către instanța de apel, în sensul că la momentul dobândirii dreptului de proprietate reclamanta avea reprezentarea permisiunii legale de schimbare a încadrării urbanistice a terenului, ipoteză exclusă prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, Înalta Curte reține că argumentarea demersului de angajare a răspunderii civile delictuale în sarcina intimaților pârâți nu a fost motivată pe o astfel de așteptare legitimă și pierderea unei astfel de șanse, după cum nici cadrul procesual trasat, conform principiului disponibilității, nu conduce la o asemenea concluzie. În cuprinsul acțiunii introductive, recurenta reclamantă a argumentat existența faptei ilicite în sarcina pârâților Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București, determinat de includerea terenului proprietate personală în planul de urbanism general prin hotărârea nr. 269/2000 în categoria spațiilor verzi, chestiune apreciată ca fiind o expropriere de fapt. Totodată, s-a reproșat părții intimate Municipiul București inacțiunea de derulare a procedurii de expropriere, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007, dat fiind faptul că destinația terenului îl include în categoria bunurilor afectate de utilități publice locale. Și nu în ultimul rând, lipsa unui răspuns la solicitarea părții recurente de schimbare a încadrării terenului în categoria de folosință curți-construcții. În aceste condiții s-a afirmat că prejudiciul constă în lipsa de folosniță a terenului potrivit categoriei de folosință curți construcții. Instanța de fond a înlăturat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaților, fundamentând argumentația prin înlăturarea apărărilor formulate de partea reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de apel nu s-a reproșat primei instanțe neanalizarea unor aspecte esențiale ale cererii sale, ci s-au formulat contraargumente la raționamentul juridic expus în cuprinsul hotărârii apelate. Instanța de apel a validat atât soluția pronunțată cât și motivele care au condus la o atare soluție, realizând o analiză mai amplă a cauzei atât din perspectiva dreptului intern, cât și a celui european, suplimentând argumentația cu analiza unor posibile pretenții din partea reclamantei, dată fiind situația invocată. În atare condiții, instanța de apel a reținut că încadrarea terenului într-o anume zonă, deși preexistentă dobândirii dreptului de proprietate, își produce efectele în continuare, însă nu determină o schimbare de paradigmă, întrucât aplicarea criteriului justului echilibru se raportează la eventuala sarcină excesivă ori exorbitantă real suferită de titularul dreptului, ceea ce implică a se avea în vedere configurația juridică și faptică a bunului său astfel cum a fost dobândită de acest. Ceea ce a "pierdut" reclamanta este posibilitatea conferită de lege la momentul dobândirii dreptului de proprietate de a mai schimba încadrarea terenului. Ca atare, doar corelat înlăturării acestei posibilități, măsura poate fi privită și analizată drept eventuală ingerință în dreptul său de proprietate. Deși acțiunea introductivă nu a fost fundamentată pe o asemenea cauză, instanța de apel a analizat-o, într-o manieră corectă, prin raportare la cadrul procesual formulat, reținând că modificarea legislativă restrictivă nu poate fi imputată intimatelor-pârâte ca faptă ilicită, iar în privința efectelor pe care le produce și care ar putea justifica o sarcina excesivă și exorbitantă, probatoriul administrat nu a evidențiat o restrângere nepermisă a modului în care reclamantă a preconizat/a înțeles să se bucure de bunul său, respectiv efectuarea unor demersuri pentru realizarea unor construcții rezidențiale, menționând că aprecierea justului echilibru nu se poate face in abstracto, ci doar în funcție de particularitățile cauzei. Recurenta reclamantă a criticat acest raționament în calea de atac a recursului, fără să aducă argumente care să susțină o aplicare eronată a dispozițiilor legale la circumstanțele factuale necontestate, ci să afirme că pierderea șansei de schimbare a încadrării urbanistice a terenului a condus la o privare de bun în sensul art. 1 din Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însă, art. 1 din Protocolul nr. 1 invocat pe parcursul judecății de către reclamantă într-o manieră echivocă, fără o suprapunere clară peste situația de fapt necontestată, cuprinde trei reguli distincte: prima regulă, care figurează în prima teză a primului paragraf, are un caracter general și enunță principiul dreptului la respectarea bunurilor; cea de a doua regulă, cuprinsă în a doua teză a primului paragraf, se referă doar la privarea de proprietate și face obiectul anumitor condiții, iar cea de a treia regulă, prevăzută la al doilea paragraf, recunoaște faptul că statele contractante au dreptul, inter alia, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Odată stabilită ingerința în drepturile reclamantului Curtea examinează, în mod particular, în ce categorie dintre cele de mai sus se înscrie ingerința reclamată. În cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului a fost stins în temeiul dispozițiilor de drept intern, va examina cauza în temeiul celei de-a doua teze a primului paragraf, și anume ca privare de proprietate. Privarea de proprietate acoperă o serie de situații, indiferent de modul în care sunt clasificate în temeiul dreptului intern, în cazul în care însăși substanța unui drept individual a fost stinsă. În jurisprudența Curții, măsurile legislative, administrative sau faptice mai puțin radicale decât privarea de proprietate au fost clasificate drept "reglementarea folosinței bunurilor". În anumite cauze, a fost trasată o linie fină între măsurile care se califică drept reglementarea folosinței bunurilor și cele care reprezintă privare de proprietate. Același lucru este valabil în ceea ce privește distincția care trebuie făcută între reglementarea folosinței bunurilor și măsurile examinate de Curte în temeiul primului principiu general al dreptului la respectarea bunurilor. Ca regulă generală, cu cât este mai puțin intruzivă măsura, cu atât mai mult se pretează analizei în temeiul primului principiu general decât din perspectiva reglementării folosinței bunurilor. În atare coordonate teoretice, Înalta Curte, în acord cu instanțele de fond, reține că situația dedusă judecății în cauza de față nu este o privare de proprietate, așa cum eronat afirmă partea reclamantă, neputând fi inclusă într-o atare ipoteză legală pierderea posibilității de a mai cere schimbarea încadrării urbanistice restrictive a terenului în una permisivă pentru clădiri rezidențiale, ținând cont de circumstanțele factuale evocate anterior. Nici modalitatea în care au fost interpretate prevederile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 nu reprezintă motiv de retractare a deciziei civile recurate. Deși reclamanta afirmă că aceste dispoziții legale sunt incidente, și trebuie avute în vedere prin prisma art. 6 din C. civ., Înalta Curte reține caracterul eronat al argumentației. Este evident că o atare prevedere legală, reglementată printr-un act normativ intrat în vigoare ulterior aprobării actului administrativ presupus generator al faptei ilicite, nu poate fi avută în vedere decât cu respectarea principiilor aplicării legii civile și neretroactivității. Nu se poate reține că o normă legală introdusă prin Legea nr. 135/2014 poate fi incidentă situației de fapt reclamate anterior acestei date, chestiune cu care partea recurentă este de acord. Totodată, aceasta pretinde o acțiune omisivă continuă din partea intimaților pârâți, în sensul în care nu au procedat la demararea formalităților pentru exproprierea terenului încadrat în categoria spațiu verde, procedură introdusă prin textul de lege menționat, astfel că ar fi justificată antrenarea răspunderii civile delictuale. Însă o astfel de inacțiune reproșată intimaților pârâți, începând cu data intrării în vigoare a actului normativ menționat, ținând cont de situația factuală prezentată, nu poate atrage per se o răspundere civilă delictuală și cu atât mai mult nu poate determina un prejudiciu de natura celui solicitat prin acțiunea introductivă, respectiv lipsa de folosință a terenului corespunzător categorie de folosință curți construcții, prin raportare la contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat. Acest tip de prejudiciu nu poate fi decât o consecință a excluderii integrale a atributelor posesie și/sau folosinței, prin ocuparea fără drept a terenului de către un posesor neproprietar. Or, în cauză nu aceasta este ipoteza factuală invocată, ci neîndeplinirea procedurii exproprierii de către intimații pârâți, conform art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007, recurenta reclamantă fiind în continuare deținătorul tuturor atributelor dreptului de proprietate, limitarea impusă prin O.U.G. nr. 114/2007 fiind restrictivă numai în ceea ce privește edificarea de construcții rezidențiale. Într-un ultim aspect de critică, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel neanalizarea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv respingerea probei cu expertiză evaluatorie imobiliară, situație care a condus la o situație de antepronunțare conform art. 42 din C. proc. civ.. Modalitatea în care instanța de judecată înțelege să desfășoare judecata într-o speță dată, prin analiza probelor solicitate în susținerea sau combaterea pretențiilor, apreciind asupra necesității și utilității lor după caz, nu reprezintă caz de incompatibilitate, care să conducă la nulitatea hotărârii, în sensul menționat. Un asemenea incident procedural, de natură a relua judecata intervine doar în situații de excepție, prevăzute de legiuitor și nu vizează aprecierea judecătorului asupra utilității probelor, acesta dispunând de o marjă de apreciere asupra acestei chestiuni, care poate fi verificată, numai în calea de atac și dacă se susține un motiv de nelegalitate care să vizeze încălcarea normelor de procedură. Din această perspectivă, recurenta reclamantă nu a justificat necesitatea administrării probei conform art. 255 din C. proc. civ., respectiv să își dovedească utilitatea în ceea ce privește lămurirea situației de fapt. Instanța de apel, în acord cu prima instanță, a reținut că nu e întrunită condiția faptei ilicite, astfel că nu se mai impune analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, demers apreciat superfluu de către Înalta Curte, fiind evitate și costuri nejustificate de administrare a probei pentru partea recurentă. Este evident că o atare critică este lipsită de finalitate, nefiind în măsură să susțină o încălcare a normelor legale de către instanța de apel. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.