ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1115/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 11 noiembrie 2020, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Subdiviziunea Administrativ Teritorială Sectorul 3 al Municipiului București, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 49.637,5 euro cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință și beneficiul nerealizat în perioada 1 noiembrie 2017- 15 februarie 2020, a terenului în suprafață de 2.375 mp, situat în București str. x, precum și a sumei de 1.000 euro/lunar începând cu data de 15 februarie 2020, până la soluționarea definitivă a cauzei, pentru suprafața de 500 mp, cu cheltuieli de judecată. La data de 9 iunie 2021, reclamanta a precizat suprafața de teren rămasă ocupată, ca fiind de 822 mp.

La termenul de judecată din data de 13 mai 2022, reclamanta a indicat valoarea pretențiilor, la suma de 123.888 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință și beneficiul nerealizat în perioada 1 noiembrie 2017-15 februarie 2020 și suma de 1.559 euro/lunar începând cu data de 15 februarie 2020, până la soluționarea definitivă a cauzei, pentru suprafața de 822 mp.

Prin sentința civilă nr. 839 din 13 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, a obligat pârâtul la plata sumei de 123.888 euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosința asupra terenului în suprafață de 2.375 mp, pentru perioada 01 noiembrie 2017-15 februarie 2020, și a sumei de 1.559,33 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului în suprafață de 822 mp, pentru perioada cuprinsă între 16 februarie 2020 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, respingând în rest pretențiile, ca neîntemeiate. A obligat pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București la plata sumei de 9.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 251A din 23 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul - pârât Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 839 din 13 mai 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 251A din 23 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primar, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru respectarea tuturor gradelor de jurisdicție sau, reținerea acesteia și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Recurentul invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, arată că hotărârea judecătorească pe care a supus-o controlului judiciar, nu este motivată corespunzător întrucât nu au fost analizate toate problemele de drept deduse judecății, prin raportare la susținerile părților. În hotărâre sunt redate fidel doar argumentele reclamantei, iar instanța a luat în considerare doar concluziile unui raport extrajudiciar prin care s-a determinat așa-zisa valoare a lipsei de folosință, fără a analiza și celelalte probe, împrejurările de fapt esențiale cauzei, normele substanțiale și procedurale dar și condițiile răspunderii civile delictuale.

O astfel de răspundere poate fi atrasă în măsura în care sunt îndeplinite o serie de cerințe impuse de lege, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția. Referitor la prejudiciu, arată că acesta constă în consecințele negative patrimoniale suferite de o persoană ca urmare a unei fapte ilicite. Însă, deși prin cererea de chemare în judecată nu se individualizează, în concret, care este ipoteza din cauză, din modul de formulare s-ar deduce că ar fi vorba de lipsa unui câștig pe care l-ar fi putut realiza reclamanta.

Or, simplul fapt al afirmării existenței unui beneficiu nerealizat, nu echivalează cu existența unui prejudiciu, ce se impune a fi reparat. Reclamanta a stat în pasivitate o perioadă de timp deși putea evita așa-zisul prejudiciu.

Neanalizând toate aspectele, instanța a cauzat recurentului o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii și rejudecarea cauzei.

Motivarea instanței se contrazice întrucât nu se stabilește cărei destinații nu poate fi folosit terenul și, totodată, nu indică culpa săvârșită de către recurent, precum și probele care au condus la soluția adoptată. De altfel, motivarea este contradictorie și contrară probatoriilor administrate.

Recurentul apreciază că i-a fost încălcat grav dreptul la apărare, că a fost privat de posibilitatea de a dovedi aspectele care fac obiect al acțiunii.

Instanța a avut în vedere o expertiză extrajudiciară care putea, cel mult, să stabilească cuantumul prejudiciului nu și culpa părții. Mai mult, sarcina probei revine celui care afirmă încălcarea unui drept subiectiv. Însă, în cauză, reclamanta nu și-a probat susținerile, soluția întemeindu-se pe împrejurări cu caracter speculator. Aceasta nu a dovedit că a reușit să obțină vreodată câștiguri din folosința terenului sau că a intenționat vreodată să obțină foloase de pe acest teren.

Neexistând faptă ilicită și nici prejudiciu, nu poate exista nici raport de cauzalitate.

Arată că, potrivit dispozițiilor art. 1349 și următoarele din C. civ., pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite cele patru condiții. Întrucât, în cauză, ele nu sunt îndeplinite, nu se poate antrena această răspundere. Scopul acestei răspunderi este, în principiu, de a repara prejudiciul suferit. Însă, dacă prejudiciul nu există sau nu s-a stabilit, cu certitudine, întinderea acestuia, obiectul dreptului de creanță nu poate fi determinat.

De asemenea, apreciază că este importantă și analiza vinovăției deoarece doar o atitudine negativă, reprobată de lege, poate duce la angajarea răspunderii civile delictuale. Vinovăția este o condiție necesară atunci când este vorba de o răspundere de tip subiectiv, pentru fapta proprie. Ea trebuie dovedită de către cel care o susține.

În cauză, reclamanta nu a probat că ar fi fost împiedicată să folosească imobilul, conform atributelor recunoscute de lege. Nu a dovedit vinovăția necesară atragerii răspunderii civile delictuale.

În consecință, reținând că reclamanta pretinde reparația unui prejudiciu incert și că, în cauză, nu s-a probat existența vreunei fapte ilicite în sarcina autorității administrativ - teritoriale, instanța nu putea considera pretențiile ca fiind justificate. Elementele de fapt, care fundamentează decizia, nu reflectă o completă stabilire a situației juridice întrucât instanța de apel, deși reține că pe terenul litigios există amenajări, respectiv loc de joacă și împrejmuire, nu a identificat corect porțiunile de teren care au fost acoperite efectiv și dacă construcțiile afectează folosința normală a terenului.

Aceste clarificări erau absolut necesare și se impuneau, cu atât mai mult cu cât posibilitatea utilizării sale de către proprietar nu este îngrădită, aspect pe care acesta nu-l contestă. Întrucât ele nu au fost analizate, nu se poate face controlul de legalitate, conform art. 488 pct. 8 coroborat cu pct. 5 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea respectării tuturor gradelor de jurisdicție, sau rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis cererea de abținere formulată domnul judecător B., completul fiind întregit cu doamna judecător C., aflată pe lista de permanență.

Prin rezoluția din data de 9 ianuarie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit termen la data de 18 aprilie 2024, pentru soluționarea recursului declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primar, împotriva deciziei nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primar, o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 și 8 din C. proc. civ.

În primul rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că decizia recurată nu respectă exigențele motivării. În acest sens, după o amplă prezentare teoretică, arată că instanțele nu au analizat problemele deduse judecății prin raportare la susținerile părților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză, iar parte din argumente sunt contradictorii.

Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanță, conform susținerilor recurentului, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent nu are în vedere situații concrete, argumentele sale fiind generice, în sensul că hotărârea nu are o motivare detaliată și că a validat soluția greșită a instanței de fond, fără a analiza situația de fapt, apărările făcute și probatoriile administrate.

Însă, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deși prin art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a explicat, detaliat, raționamentul pentru care apelul pârâtului nu poate fi primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanța de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului și-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părțile litigante, el însuși fiind ținut să respecte acest principii, și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, în speță, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispozițiile legale de drept material și procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Mai mult, nu se poate reține existența unei motivări contradictorii, așa cum se menționează în cererea de recurs. Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește condițiile legale de conținut întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța a expus, printr-un raționament logico - juridic, motivele care au condus la formarea convingerii sale, nefiind evidențiate contradicții între argumentele cuprinse în considerente sau între considerente și dispozitiv.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

În al doilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul apreciind că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât nu a ținut seama de apărările sale și de probatoriile administrate și nu a solicitat clarificări pentru a stabili raporturile reale dintre părți.

Însă, nici aceste susțineri nu sunt fondate.

Principiul dreptului la apărare, statuat în art. 24 din Constituția României și art. 13 din C. proc. civ., cu cele două componente: materială și formală, se concretizează în posibilitatea părții de a fi asistată sau reprezentată dar și de a dispune de o serie de prerogative procedurale în procesul civil.

Reprezentarea recurentului, pe întreg parcursul procesului, de către consilierul juridic a cărui delegație se găsește la dosar, acoperă componenta formală a dreptului la apărare, iar întocmirea actelor de procedură, formularea de apărări, propunerea de probe, prezentarea concluziilor, exercitarea căilor de atac dovedesc că recurentul și-a exercitat toate prerogativele puse la dispoziție de lege, ceea ce acoperă și componenta materială a dreptului la apărare.

Împrejurarea că soluția la care instanța s-a oprit este diferită de apărarea formulată de recurent, nu este de natură a conduce la concluzia că acestuia i s-a încălcat dreptul la apărare sau alte principii care guvernează procesul civil.

De asemenea, contrar afirmațiilor din cererea de recurs, în speță, nu este incidentă nici situația în care instanța de apel nu ar fi clarificat raporturile dintre părți, câtă vreme a verificat situația premisă a învestirii primei instanțe, a analizat susținerile părților și probatoriile administrate și a supus dezbaterii contradictorii chestiunile litigioase.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.. "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

În raport de aceste prevederi legale, reiese că obligația instanței de apel este de a administra probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecății, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare și aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, soluția motivată a instanței de apel, de menținere a sentinței apelate, și, în consecință, de respingere a apelului declarat de Sectorul 3 al Municipiului București, adică de cenzurare a apărărilor și probatoriilor acestuia, nu-i încalcă dreptul fundamental la apărare ci reprezintă îndeplinirea obligației instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale și nu atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al treilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul apreciind că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ., fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menționat, acesta susține o greșită aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește statuarea instanței de apel asupra faptei ilicite, prejudiciului și vinovăției, detaliind în mod inadecvat procedural - raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului, și elementele de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel.

Însă, pentru angajarea obligației de despăgubire a victimei, în raport cu dispozițiile art. 1357 din C. civ., apare necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: comiterea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse, vinovăția făptuitorului.

În ceea ce privește fapta ilicită, negată de recurent, Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, instanțele de fond au stabilit, în urma unei riguroase analize și sinteze a probelor care au fost administrate (proba cu înscrisuri, expertiza tehnico-judiciară), că pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București a refuzat să elibereze terenul în suprafață de 2.375 mp situat în București, str. x, proprietatea reclamantei A., dreptul de proprietate al acesteia fiind recunoscut prin sentința civilă nr. 985 din 13 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 637 din 27 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Restrângerea conținutului dreptului de proprietate prin încălcarea atributului folosinței, în condițiile în care nu s-a realizat consensual sau pentru cauză de utilitate publică, reprezintă o ingerință contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituție și 555 din C. civ.. Această limitare a prerogativelor dreptului de proprietate, generată de refuzul eliberării terenului, îmbracă forma unei fapte ilicite, apte să atragă răspunderea civilă delictuală a recurentului, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel.

Împrejurările de fapt expuse în cererea de recurs, referitoare la pretinsa stare de pasivitate a reclamantei și posibilitatea folosirii imobilului de către aceasta, sunt critici care pun în discuție aspecte ce țin de relevanța probatoriului administrat în cauză, adică sunt chestiuni de netemeinicie. Însă, nu este suficientă relatarea acestor fapte ale procesului, cât timp recursul nu are caracter devolutiv și nu vizează stabilirea situației de fapt. Examinarea acestora ar însemna o nouă apreciere a probațiunii, ceea ce este nepermis prin intermediul recursului.

Referitor la prejudiciu, după o prezentare teroretică a acestei instituții juridice, recurentul afirmă că nu s-a făcut dovada acestuia, simplul fapt că exista o posibilitate reală de a obține venituri de pe urma terenului, nu echivalează cu o privare a reclamantei de un câștig viitor, cât timp nu poate fi reliefată intenția de a obține foloase.

Însă, potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. (1) din C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație. La baza răspunderii civile delictuale se afla principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. (1) din același act normativ, despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens), câștigul pe care, în condiții obișnuite, l-ar fi putut realiza și de care a fost lipsit (lucrum cessans), precum și eventualele cheltuieli pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În speță, neeliberarea terenului restituit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, de către autoritatea locală, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita un atribut esențial al acestui drept, precum folosința, în virtutea căreia reclamanta ar fi putut realiza venituri considerabile în ipoteza închirierii, așa cum a rezultat și din raportul de expertiză aflat la dosar.

Această situație a fost, așadar, una prejudiciabilă pentru reclamantă și, în mod corelativ, imputabilă recurentului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în lipsirea de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul în litigiu, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acesta este îndreptățit la contravaloarea lipsei de folosință.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că pentru acordarea despăgubirilor cu acest titlu, nu se impune ca titularul dreptului să dovedească faptul că a încercat să folosească efectiv terenul sau să obțină venituri din exploatarea acestuia. Izvorul obligației de plată, astfel stabilit de instanță în sarcina recurentului, îl reprezintă faptul juridic ilicit, respectiv folosirea fără drept a imobilului pentru care reclamanta face dovada unui drept de proprietate, împrejurările menționate în cererea de recurs neavând relavanță.

Recurentul susține că nici cuantumul prejudiciului reținut de instanță nu este legal întrucât calculul prezentat de expert este unul abstract, arbitrar și bazat pe o analogie care nu poate fi justificată față de circumstanțele de fapt ale speței.

Însă, în calea de atac a recursului se poate analiza doar problema existenței unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incidente dispozițiile art. 1357 din C. civ., problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de apreciere a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar și aceasta în limitele stabilite de legiuitor.

Mai mult, o eventuală nelegalitate a raportului de expertiză nu poate fi analizată de către instanța de control judiciar în condițiile în care recurentul nu a înțeles să formuleze obiecțiuni, să invoce pretinsele neregularități în termen procedural, în fața instanței de fond, achiesând, astfel, la concluziile expertului judiciar, sub acest aspect.

În ceea ce privește vinovăția, ca cerință a răspunderii civile delictuale, recurentul nu formulează critici concrete, referitoare la decizia recurată, limitându-se la aspecte de ordin teoretic, doctrinar, concluzionând că, în cauză, ea nu există.

Înalta Curte reține că, fiind o atitudine psihică, vinovăția nu poate fi dovedită în mod direct, dar aceasta se deduce după ce se stabilește existența faptei ilicite și a împrejurărilor în care a fost săvârșită. Or, în speță, fapta ilicită există, aspect detaliat anterior, iar ea este atribuită unei autorități locale, cu personalitate juridică, față de care nu se poate reține că nu a avut reprezentarea faptei sale și care răspunde nu doar pentru acțiunile realizate cu intenție, ci și pentru neglijență.

Rezultă, așadar, atât comiterea unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate, cât și vinovăția recurentului, elemente cumulative în prezența cărora sunt atrase efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum a apreciat și instanța de apel.

Prin urmare, nici acest motiv de casare nu este fondat.

În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primar, împotriva deciziei nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ce nefondat, recursul declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primar, împotriva deciziei nr. 251A din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.