ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 929/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă la data de 25.09.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, Sectorul 1 București, Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. (CNADNR), a solicitat: 1. să se constate afectațiunea de utilitate publică totală a imobilelor - teren proprietatea reclamantului situate în București; 2. să se constate afectațiunea parțială de utilitate publică a imobilelor - teren proprietatea reclamantului situate în București; 3. să se stabilească cuantumul scăderii valorii de piață a suprafețelor de teren neafectate de utilitate publică situate în București; 4. obligarea pârâtelor la plata contravalorii terenurilor afectate de utilitate publică și a pierderii de valoare a suprafețelor de teren neafectate de utilitate publică; în subsidiar, obligarea pârâtelor la efectuarea procedurilor de expropriere pentru terenurile afectate de utilitate publică cu obligarea la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 10.000 RON/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a sentinței până la data exproprierii efective; 5. stabilirea de către instanță a contravalorii lipsei de folosință a imobilelor sus-menționate cauzată de afectarea acestora de utilitate publică și obligarea pârâtelor la plata sumelor reprezentând lipsa de folosință începând cu data de 09 septembrie 2012 și până la exproprierea efectivă sau până la încetarea afectațiunii de utilitate publică; Prin cererea depusă la data de 29.03.2016 la dosar, reclamantul a precizat temeiurile juridice, respectiv art. 35 C. proc. civ. și art. 2 din Legea 255/2010 pentru primul capăt de cerere și capătul doi; art. 26 din Legea nr. 33/1994 pentru capătul trei de cerere; art. 44 și 52 din Constituție, art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, art. 1 și art. 26 din Legea nr. 33/1994; art. 1528 C. civ., art. 1, 8 și 24 din Legea nr. 554/2004, precum și art. 26 din Legea nr. 33/1994 pentru subsidiarele capătului 4 din cerere; art. 44 din Constituție și art. 555 C. civ. pentru capătul 5 de cerere. Prin sentința civilă nr. 1421 din 09 noiembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, tribunalul a respins ca inadmisibile capetele de cerere 1, 2, 3 și 4, astfel cum au fost completate și a disjuns capătul 5 de cerere pentru care s-a format prezentul dosar. La termenul din 05.04.2017, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Sectorul 1 București, motiv pentru care a dispus scoaterea din cauză a acestui pârât, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, față de precizările reclamantului și a dispus scoaterea din cauză a pârâților Ministerul Transporturilor și C.N.A.D.N.R.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2034/18.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.507.473,09 RON (echivalentul sumei de 330.369 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2012- 27 iunie 2017 și suma de 216.948 RON (echivalentul sumei de 47.545 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 28.06.2017 - noiembrie 2017. S-a respins cererea de acordare a sumei de 9.268,02 euro/lună până la exproprierea efectivă sau până la încetarea afectațiunii de utilitate publică.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1528A din 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă a admis ambele apeluri; a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare pe fond. Prin decizia civilă nr. 402A din 11 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în evocarea fondului, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.; a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, la plata sumei de 755.621,1 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prejudiciu cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor în suprafață totală de 5109 mp, pentru perioada 09.09.2012-09.03.2021. Totodată, a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 22.236,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în primă instanță și în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziilor civile nr. 1528A din 29 noiembrie 2018 și nr. 402A din 11 martie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă civile, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reclamat o interpretare greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a dispozițiilor art. 1385-1386 C. civ. privind întinderea și formele reparației în cazul răspunderii civile delictuale. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că deși curtea de apel a reținut, prin decizia intermediară, necesitatea unor lămuriri și dezbateri în privința modalității de cuantificare a prejudiciului, a cărui sarcină îi revine reclamantului, ulterior, la pronunțarea deciziei în evocarea fondului, nu a luat în considerare propriile repere și obiective trasate. Totodată, a arătat că prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privința existenței sale, cât și în privința posibilității de evaluare. Sub acest aspect, a susținut că reclamantul nu a probat faptul că ar fi putut să închirieze terenul în perioada analizată în speță și, chiar prin raportul de expertiză efectuat în cauză se arată că a fost luată ca referință valoarea chiriei pe care reclamantul ar putea teoretic să o obțină. Or, chiar și admițând că reclamantul ar fi putut să închirieze terenul, a apreciat că se impune a fi aplicată prezumția că terenul nu ar fi putut fi închiriat pe toată suprafața și pe toată perioada. În continuare, a apreciat că raționamentul instanței cu privire la caracterul cert al prejudiciului, potrivit căruia acest prejudiciu cert rezultă chiar din restrângerea drepturilor reclamantului, iar pârâtul nu se poate exonera de răspundere bazându-se pe o simplă supoziție, aceea că imobilul nu ar fi putut să fie închiriat pe întreaga perioadă, precum și că este cert prin simplul fapt că reclamantul nu a putut să se folosească de bunul său, fără a avea relevanță posibilitatea ca terenul să fi fost închiriat sau nu, este total eronat. Concluzionând, recurentul susține că prejudiciul nu îndeplinește condiția de a fi cert, pârâtul nu și-a îndeplinit sarcina probei cu privire la acest aspect, iar instanța de apel a pronunțat decizia fără a arăta din ce elemente probatorii rezultă caracterul cert al prejudiciului, limitându-se la o argumentație mai degrabă teoretică. Prin cel de al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că prin decizia pronunțată, pe de o parte, instanța de apel nu a oferit o motivare efectivă cu privire la caracterul cert al prejudiciului, iar, pe de altă parte, instanța nu a motivat de ce din cele două ipoteze de evaluare a lipsei de folosință avute în vedere de expert prin răspunsul la obiecțiuni a ales valoarea mai mare, respectiv cea de 718.581 euro.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 15 iunie 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 10.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în ședință publică la 04 mai 2022, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtului Municipiului București la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilele în litigiu, proprietatea reclamantului A.. Prin sentința civilă nr. 2034 din 18 decembrie 2017, prima instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.507.473,09 RON (echivalentul sumei de 330.369 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2012- 27 iunie 2017 și suma de 216.948 RON (echivalentul sumei de 47.545 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 28 iunie 2017 - noiembrie 2017. Prin această sentință, prima instanță a reținut că mare parte din imobilele deținute de reclamant sunt afectate de viitoarea autostradă București-Brașov, pentru care nu a fost încă demarată procedura de expropriere, astfel încât indisponibilizarea terenurilor reprezintă o încălcarea a dreptului de proprietate și o împiedicare de folosire a bunului de către proprietar. Reținând caracterul ilicit al faptei pârâtului, instanța l-a obligat pe acesta la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului suportat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 1528A din 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis ambele apeluri formulate atât de reclamant, cât și de pârât; a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare pe fond. În evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 402A din 11 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.; a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, la plata sumei de 755.621,1 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prejudiciu cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor în suprafață totală de 5109 mp, pentru perioada 09.09.2012-09.03.2021. Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1385 și art. 1386 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea de privește criticile subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente: Recurentul pretinde că în cauză au fost aplicate și interpretate greșit de către instanța de apel normele care reglementează întinderea și formele reparației în cazul răspunderii civile delictuale, respectiv îndeplinirea condiției caracterului cert al prejudiciului, atât din privința existenței sale, cât și în privința posibilității de evaluare. Totodată, susține că instanța de apel nu a luat în considerare propriile repere și obiective trasate prin decizia intermediară. Raportat la aceste susțineri, Înalta Cute constată că, deși recurentul-pârât se prevalează de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., anume cele prin care se critică și nerespectarea deciziei intermediare pronunțată în dosar. În ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului, Înalta Curte reține că repararea integrală a prejudiciului, astfel cum este aceasta reglementată în art. 1385 alin. (1) C. civ., presupune, în primul rând, stabilirea întinderii prejudiciului cert. În literatura juridică s-a statuat că prejudiciul este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și aptă de a fi evaluată în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor. Cu referire la acest aspect, se constată că, potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel pe baza probelor administrate în cauză-sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt revenind în exclusivitate instanțelor de fond-indisponibilizarea terenului reclamantului, fără a fi demarate lucrările de expropriere, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate și o împiedicare de folosire a bunului de către proprietar, fapt ce dă naștere unui prejudiciu care trebuie reparat. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel caracterul cert al prejudiciului, având în vedere că existența sa este sigură, nu a fost contestată și poate fi evaluat prin cuantificarea lipsei de folosință pentru perioada solicitată. Criticile referitoare la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor (prin care se pretinde că: este incert că reclamantul ar fi putut închiria imobilul; chiar dacă ar fi putut închiria imobilul, trebuia aplicată prezumția că nu ar fi putut închiria întreaga suprafață și pentru toată perioada; instanța ar fi trebuit să aplice o ajustare), pun în discuție aspecte de evaluare a probelor, întrucât nu pot fi cenzurate din perspectiva nerespectării unor criterii legale de evaluare cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, în stabilirea căruia se pot lua în calcul comparabile privind tranzacțiile efectuate pe piața imobiliară, la care se pot aplica eventuale corecții negative. Prin urmare, criticile nu pot fi primite, întrucât interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond, o asemenea interpretare neputând fi cenzurată de instanța de recurs. Simplul fapt că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurent cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantului pune în discuție o pretins greșită stabilire a situației de fapt în raport de probele administrate. Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel nu a ținut cont de propriile repere și obiective trasate prin decizia intermediară, se constată că și această critică este nefondată, având în vedere cele ce succed: Prin decizia intermediară pronunțată în cauză, curtea de apel a reținut că este necesară administrarea unei probe cu expertiză topografică prin care să se stabilească despăgubirile. Totodată, a reținut că se impun lămuriri și dezbateri în privința modalității de cuantificare a prejudiciului, a cărui sarcină probatorie îi revine reclamantului, prin raportare la aspecte legate de: felul, destinația și configurația imobilelor teren în discuție, modul în care au fost folosite anterior terenurile, caracterul construibil al acestora, regimul de construire admis, demersuri ale reclamantului de amenajare prin construire, existența utilităților în zonă, regimul de folosință al proprietăților limitrofe etc. Analizând decizia nr. 1528A din 29 noiembrie 2018, Înalta Curte constată că instanța de apel, în evocarea fondului, a urmărit întocmai reperele trasate prin decizia intermediară, dispunând efectuarea unei expertize de specialitate prin care expertul, potrivit considerentelor curții de apel (pag. 10 primul paragraf) a avut în vedere criteriile stabilite de instanță prin prima decizie pronunțată în cauză - de admitere a apelurilor. Față de aspectele expuse, se constată că instanța de apel a respectat reperele trasate prin decizia intermediară și a interpretat și aplicat corect prevederile art. 1385 și art. 1386 C. civ., astfel că sub acest aspect nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct.

Prin ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat decizia instanței de apel susținând că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a susținut că decizia nu oferă o motivare efectivă cu privire la caracterul cert al prejudiciului, instanța limitându-se la o argumentație pur teoretică, precum și faptul că instanța de apel nu a detaliat motivul pentru care, din două ipoteze de evaluare a lipsei de folosință, a ales valoarea cea mai mare. Din verificarea considerentelor deciziilor atacate rezultă că instanța de apel a motivat existența prejudiciului, reținând că aceasta rezultă din restrângerea dreptului reclamantului de a își folosi bunul. Totodată, curtea de apel a reținut că prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, expertul a stabilit care ar fi valoarea rezonabilă ce ar reprezenta o justă despăgubire a reclamantului-proprietar, a expus criteriile avute în vedere, fără a avea relevanță, sub acest aspect, posibilitatea ca terenul să fi fost închiriat sau nu. În același sens, evaluarea prejudiciului nu poate fi raportată la prețul de vânzare al terenului, întrucât în cauză nu a avut loc o expropriere în fapt, ci doar restrângerea folosinței. În ceea ce privește stabilirea sumei despăgubirilor, în cuantum de 755.621,1 euro, instanța de apel a arătat că suma de 1,45 euro/mp/lună stabilită de expert reprezintă (în aprecierea acesteia) o despăgubire justă pentru acoperirea prejudiciului încercat de reclamant. (pag. 10, paragraf 5 din decizia atacată). Totodată, este de menționat că, așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, precum și în jurisprudența instanței de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO și dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative. Astfel, nemulțumirea părții litigante cu privire la volumul motivării nu echivalează cu o nearătare a argumentelor ce au fost avute în considerare de instanță la pronunțarea hotărârii. Drept urmare, din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată, cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că susținerile recurentului sunt nefondate în ansamblul lor, în raport cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.