ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 924/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 05.06.2013, sub număr de dosar x/2013, modificată la data de 21.10.2013 în privința cadrului procesual pasiv și la datele de 21.10.2013 și 27.01.2014 sub aspectul câtimii pretențiilor, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primar General, Municipiul București – Direcția Generală Infrastructură și Servicii Publice și Municipiul București – Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, B. S.R.L., SCT București S.A., C. S.R.L. și D. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se constate exproprierea unei suprafețe de 151,62 mp din terenul situat în str. x, București, prin efectuarea lucrării de interes public intitulată "Dublarea Diametralei N-S, pe tronsonul Buzești - Berzei - Vasile Pârvan - B.P Hașdeu - Uranus – Calea x" și să se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri pentru expropriere în valoare totală de 151.620 euro, respectiv de 1000 euro/mp (în funcție de cursul Euro din data efectuării plății), precum și obligarea pârâtelor la plata sumei de 3.031 RON/mp (echivalentul în RON al sumei de 700 euro/mp pe lună), reprezentând echivalentul lipsei de folosință asupra suprafeței de teren expropriate începând cu data exproprierii în fapt - 01.06.2010, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii susținând că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru a se putea dispune acordare de despăgubiri în favaoarea reclamantei. Prin încheierea de ședință de la termenul din 24.02.2014, Tribunalul a respins excepția de netimbrare și excepția lipsei calității procesuale active și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. B. S.R.L., E. S.A., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., Municipiul București – Direcția Generală Infrastructură și Servicii Publice și Municipiul București – Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, acțiunea îndreptată împotriva acestor pârâte fiind respinsă în consecință.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 428 din 28.03.2016, Tribunalul București, secția IV-a civilă a respins ca prescris petitul având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru intervalul cuprins între 27.11.2009-04.06.2010 și în rest a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, luând act că pârâtul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 494 A din 18 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 428 din 28.03.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul București prin Primar General; a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că: a admis în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul Municipiul București să plătească reclamantei suma de 27.482 Euro (echivalent în RON la data plății) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de 140 mp teren din str. x, pentru perioada 4 iunie 2010 – 20 septembrie 2018. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs: i) reclamanta S.C. A. S.R.L., ii) pârâtul Municipiul București prin Primar General și iii) Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. i) În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat următoarele critici: - hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, instanța de apel a reținut că pentru suprafața de teren de 140 mp din str. x, înscrisă în CF nr. x, cu nr. cadastal x, proprietate A. a operat o expropriere de fapt, iar pe de altă parte, că nu se impune acordarea contravalorii terenului expropriat, cu motivarea că acesta figurează în Cartea Funciară ca fiind proprietatea recurentei reclamante; faptul că nu a operat modificarea în Cartea Funciară și nu a fost evidențiată exproprierea nu înseamnă că recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la acordarea contravalorii terenului expropriat; - ingerința Municipiului București în dreptul de proprietate al recurentei-reclamante nu este una legitimă, întrucât nu respectă dispozițiile legale și principiile recunoscute la nivel european; - certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor împreună cu anexele la acesta este un act valabil și care nu a fost anulat, document care atestă dreptul de proprietate al acesteia cu privire la terenul expropriat în mod abuziv de Municipiul București; - exproprierea realizată de Municipiul București nu a respectat principiul legalității, principiu impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale. - în hotărârile pronunțate în cauza Vergu c. României și în cauza Hutten-Czapska c. Poloniei se menționează faptul că principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor. - din analiza dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reiese faptul că lucrările privind lărgirea/reamenajarea străzilor sunt de utilitate publică. De asemenea, aceeași idee reiese și din dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea 198/2004. - Municipiul București avea obligația de a efectua toate procedurile premergătoare exproprierii impuse de Legea 33/1994 și de Legea 198/2004, printre care se numără și identificarea proprietarilor imobilelor ce urmau a fi expropriate, înștiințarea proprietarilor, întocmirea studiului de fezabilitate pe coridorul de expropriere, aducerea la cunoștința opiniei publice a amplasamentului lucrărilor, întocmirea documentațiilor cadastral-juridice pentru fiecare imobil ce urma a fi expropriat. - cu toate că Municipiul București a realizat exproprierea suprafeței de 151,62 mp din terenul recurentei-reclamante, aceasta nu a stabilit și nu a achitat despăgubirea aferentă realizării operațiunii de expropriere. În acest sens, art. 44 alin. (3) din Constituție prevede în mod expres faptul că exproprierea nu poate fi realizată decât cu achitarea unei drepte și prealabile despăgubiri. Aceeași obligație este impusă și de art. 1 din Legea 33/1994, precum și de art. 4 alin. (1) din Legea 198/2004. - instanța de apel trebuia să țină cont de dispozițiile legale incidente și să constate că se impune achitarea despăgubirilor datorate recurentei-reclamante pentru exproprierea suprafeței de 151,62 mp, deținute de aceasta în proprietate. - cum recurenta-reclamantă a fost împiedicată să își exercite dreptul de proprietate, atributul folosinței fiind încălcat prin faptul că nu a putut să utilizeze imobilul conform intereselor proprii societății în privința folosinței, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, se impune obligarea Municipiului București la plata contravalorii imobilului expropriat. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. ii) Prin recursul formulat, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a susținut următoarele critici: - instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii și care încalcă dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991, art. 2 și art. 26 din Legea nr. 13/1947 și Legii nr. 33/1994; - hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că se contrazice prin argumentația dezvoltată privind titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, reținând teoria inadmisibilă privind coexistența dreptului de proprietate publică și a dreptului de proprietate privată asupra aceleiași suprafețe de teren; - în mod greșit instanța de apel nu contrazice și nu înlătură concluzia instanței de fond referitoare la faptul că terenul în litigiu are o situație juridică incertă; - întrucât dreptul de proprietate nu a fost dovedit pe deplin de către reclamantă, instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a încălcat dispozițiile Legii nr. 33/1994, care la art. 2 prevede că "pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice". - instanța de apel avea obligația de a stabili cu exactitate data schimbării destinației terenului, respectiv trecerea acestuia din categoria trotuar în cea de loc de parcare, pentru a putea stabili dacă posesia și folosința au fost exercitate vreodată exclusiv de către reclamantă; - situația incertă a terenului, datorată atât lipsei planurilor și a menționării vecinătăților la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât și prin prisma atitudinii reclamantei care nu a lămurit niciodată inadvertențele din actele sale de proprietate, trebuia să conducă la concluzia că terenul respectiv a făcut parte întotdeauna din domeniul public, nefiind vorba despre o expropriere de fapt. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. iii) În cuprinsul cererii de recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat următoarele critici: - hotărârea atacată cu recurs cuprinde motive contradictorii atât în ceea ce privește temeiul juridic pe care se sprijină soluția, cât și cu privire la intervenirea unei exproprieri de fapt; - hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 998 - art. 999 din C. civ. din 1864; - instanța de apel a apreciat că despăgubirile civile derivând din lipsa de folosință a bunului la plata cărora a fost obligat pârâtul Municipiul București își au izvorul în fapta ilicită a acestuia care a ocupat fără drept terenul pretins a fi expropriat; - verificând în speță întrunirea cumulativă a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, se opinează că aceste cerințe nu au fost îndeplinite, nefiind dovedită comiterea unei fapte ilicite, de către Municipiul București, cu vinovăție; - în condițiile în care dreptul de proprietate al reclamantei este încă "litigios", recurentul apreciază că cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului, nu poate fi soluționată dând eficiență dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală și nici instituția "exproprierii de fapt", care nu este o instituție juridică reglementată de o normă internă de drept substanțial, fiind creată pe cale jurisprudențială; - în opinia recurentului, dacă existența dreptului de proprietate este discutabilă, această chestiune nu poate fi tranșată în cadrul unei proceduri sumare având ca obiect "expropriere de fapt", în care se dă efect definitiv unei situații de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate. - recurentul opinează că pretențiile reclamantei ar putea fi valorificate pe calea dreptului comun, care să vizeze compararea titlurilor de proprietate asupra terenului în litigiu, chestiune care excedează verificările pe care le poate face instanța învestită cu soluționarea cererii de constatare a unei exproprieri de fapt; - în ceea ce privește temeiul juridic pe care se sprijină soluția de obligare a Municipiului București la plata sumei de 27.482 Euro (reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de 140 mp teren din str. x, București), deși s-a apreciat de către instanța de apel că ingerința produsă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantei constituie expropriere de fapt, soluția instanței relevă faptul că aceasta a avut în vedere, ca temei, răspunderea civilă delictuală; în acest sens, a fost efectuată de către instanța de apel chiar o analiză privind îndeplinirea condițiilor acestui tip de responsabilitate civilă, în cauza dedusă judecății; - având în vedere faptul că existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei era cel puțin discutabilă, aceasta nu era îndreptățită să primească despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului și nici ca efect al lipsei de folosință, fie grefată, în opinia instanței, pe o expropriere de fapt; - se susține că soluția instanței de fond de respingere a acțiunii reclamantei, având în vedere situația juridică incertă a terenului pretins expropriat, este corectă, situație în care în mod eronat instanța de apel a admis apelul reclamantei în sensul că a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul Municipiul București să plătească reclamantei suma de 27.482 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de 140 mp teren din str. x, București; - în mod eronat instanța de apel s-a raportat doar la certificatul de atestare a dreptului de proprietate fără a avea în vedere și înscrisurile aflate la dosarul cauzei și constatările și concluziile expertizelor în specialitatea topografie, din coroborarea cărora rezultă că, la emiterea acestui certificat, coordonatele proprietății reclamantei au fost stabilite fără observarea dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, care interziceau să le fie eliberate societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor care fac parte din domeniul public. - documentația tehnică aflată la dosar și expertizele topografice efectuate confirmă faptul că la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995, suprafața pretins a fi expropriată în fapt era formată din trotuarul aferent străzii Berzei, fiind parte a domeniului public. În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările efectuate în cauză Recurentul - pârât Municipiul București prin Primarul General a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat. Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. este nefondat în condițiile în care instanța de apel a motivat decizia adoptată relativ la respingerea capătului de cerere privitor la exproprierea suprafeței de 140 mp și a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 140 mp a rămas în patrimoniul apelantei reclamante, pretențiile acesteia de a i se acorda contravaloarea suprafeței de teren fiind nefondată. Apreciază că nu este incident în cauză art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. în condițiile în care recurenta nu a indicat în mod concret elementele contradictorii care se pot circumscrie motivului de casare invocat. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., solicită respingerea acestuia ca nefondat întrucât din memoriul de recurs nu rezultă care sunt normele de drept material încălcate de instanța de apel. Arată că la fila x din recurs, recurenta a indicat doar faptul că a fost încălcată legislația în materia exproprierii, fără a indica în mod concret care dispoziții legale au fost încălcate. Regimul juridic al terenului pretins a fi expropriat de fapt a fost corect stabilit de către instanță, trotuarul și carosabilul din fața imobilului din strada x nr. 18, sector 1 neputând face obiectul exproprierii. Articolul 2 din Legea nr. 33/1994 prevede în mod expres care sunt bunurile care pot fi expropriate: "pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor". Potrivit Ordonantei nr. 43/1997 actualizată în 2016 privind regimul drumurilor "zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protectie; ampriza drumului este suprafața de teren ocupată de elementele constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru cicliști, acostamente, șanțuri, rigole, taluzuri, șanțuri de gardă, ziduri de sprijin și alte lucrări de artă"(art. 14 si art. 15). Pe întreaga perioadă de execuție a lucrărilor de reamenajare a străzii, recurenta-reclamantă, deși are sediul la adresa din București, strada x, nr. 18, nu a dat dovadă de bună-credință, nu a prezentat expropriatorului Municipiului București niciun document de proprietate, nu a formulat nicio cerere prin care să aducă la cunoștință că pretinde vreun drept, lucrările de reamenajare a străzii Berzei efectuându-se zilnic pe o perioadă de circa un an. Afirmația recurentei-reclamante referitoare la existența unei parcări îngrădite în fața imobilului de la nr. 18 de pe strada x nu poate fi calificată decât ca fiind o simplă afirmație în contextul în care așa cum s-a reținut și în rapoartele de expertiză topografică întocmite în faza de fond și apel, societatea A. S.R.L. nu a dovedit cu vreo probă existența parcării. De altfel, nici nu poate fi posibilă amenajarea unei parcări pe trotuarul din fața imobilului proprietatea societății reclamante. Sunt lipsite de relevanță și afirmațiile privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nedovedite de altfel de recurentă. Arată că autorității publice nu i se poate imputa o încălcare a dreptului de proprietate câtă vreme autoritatea are dreptul de a administra domeniul public în conformitate cu interesul general, iar recurenta reclamantă nu a fost niciodată împiedicată să își exercite dreptul de proprietate.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție La 8 septembrie 2020 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție–Secția I civilă dosarul nr. x/2013 având ca obiect recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtul Municipiul București prin Primar General și recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 494 A din 18 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin rezoluția din data de 18 septembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost stabilită pentru recurenta-reclamantă A. S.R.L. obligația de a achita o taxă de timbru în cuantum de 10.440 RON, iar pentru recurenta-intimată Municipiul București obligația de a achita o taxă de timbru în cuantum de 1869,7 RON. Recurentele și-au îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru, sens în care la fila x se regăsește ordinul de plată a taxei de timbru achitată de recurenta intimată Municipiul București, iar la fila x se regăsește ordinul de plată a taxei de timbru achitată de recurenta-reclamantă A. S.R.L.. Prin încheierea din data de 28 octombrie 2021, recursurile au fost admise în principiu și acordat termen de judecată la data de 20 ianuarie 2021. La termenul de judecată din data de 17 martie 2022 cauza a rămas în pronunțare, fiind amânată succesiv pronunțarea pentru datele de 31 martie 2022 și 14 aprilie 2022, dată la care cauza a fost repusă pe rol în vederea invocării excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 140 mp, acordându-se termen la data de 26 mai 2022. Cauza a fost ulterior amânată succesiv în vederea depunerii și comunicării înscrisurilor încuviințate în cauză. La data de 4 mai 2023, cauza a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casației și Justiție. Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Cu valoare de observație preliminară, Înalta Curte înțelege a preciza că prezenta judecată, fiind una în recurs, este limitată, prin voința legii, la examinarea aspectelor de nelegalitate ale judecății din apel, fără a putea presupune ori implica reanalizarea ori restabilirea unor elemente de fapt ale cauzei, prin raportare la probele administrate. O asemenea concluzie rezultă, cu evidență, din examinarea prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la motivele de recurs, deci la limitele verificării jurisdicționale realizate de Înalta Curte, ca instanță de recurs, prin coroborare cu prevederile art. 497 C. proc. civ. privitoare la particularitățile soluțiilor pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție. Rezultă, așadar, și că stabilirea stării de fapt, în urma administrării probelor apreciate ca legale și utile cauzei și a interpretării acestora, reprezintă o prerogativă acordată de lege instanțelor fondului, deci primei instanțe și celei de apel, însă, în cauză, nu și instanței de recurs. Singurele elemente de fapt noi ce ar putea fi avute în vedere de către Înalta Curte, ca instanță de recurs, sunt cele care ar rezulta, eventual, din noi înscrisuri depuse înaintea sa, conform prevederilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ.: "În instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea". Pe cale de consecință, Înalta Curte va ține seama de aspectele de natură factuală stabilite în prezentul proces de instanța de apel și, după caz, de prima instanță, urmând a le da efectele juridice cuvenite, precum și, dacă va aprecia că este cazul, de noile înscrisuri depuse în recurs. Astfel fiind, este util a observa că, în ceea ce privește situația de fapt reclamată, instanța de apel, în urma administrării și interpretării probelor (inclusiv ca urmare a efectuării în apel a unei noi expertize topografice, după ce la prima instanță se administrase deja aceeași probă), a stabilit, între altele, următoarele: "Examinând materialul probator administrat în cauză, Curtea reține că la momentul întocmirii documentației în baza căreia a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995, suprafața de teren de 140 mp. din str. x, având număr cadastral x, înscrisă în prezent în CF nr. x cu proprietar A. S.R.L., s-a aflat în afara incintei societății comerciale, dincolo de gardul care se află pe același aliniament cu gardul imobilelor învecinate – nr. 14, nr. 16, nr. 20 și nr. 22. Partea desenată a documentației, la care se face referire în procesul-verbal de constatare întocmit de Comisia pentru stabilirea și evaluarea terenului împreună cu reprezentanții legali ai I.A.L. și A.D.P., nu permite raportarea la imobilele învecinate (schițe file x - vol. I dosar apel și planul de situație întocmit de F. – fila x apel), relevante pentru determinarea suprafeței de teren ce se afla în incinta societății fiind cele două planuri de amplasament ce fac parte din documentația cadastrală, cel aflat la dosar fond, precum și planul scara 1:500 cu rețele edilitare la nivelul anului 1986 în care imobilul are aceeași amprentă evidențiată de Fișa bunului imobil, fiind mărginit pe partea dinspre strada x de un gard ce vine în continuarea gardului de la numerele 2, 4, 4b, 6, 8, 10, 12, 14 și 16 și se continuă cu gardul de la numerele 20 și 22. Aceeași situație se regăsește și în anul 1966, conform planului de amplasament întocmit în anul 1955 și actualizat în anul 1966, fiind confirmată și de planul de amplasament întocmit în anul 2015, când a fost format lotul de 140 mp în discuție în prezentul dosar (prin dezlipirea suprafeței de 855 mp cu număr cadastral x – file x – 261, vol. I, dosar apel), de această dată terenul fiind evidențiat parțial ca porțiune din str. x și parțial ca porțiune între stradă și gardul despărțitor al imobilelor de pe str. x. Mai mult, astfel cum se arată în adresa nr. x/26.05.2014, emisă de Direcția Patrimoniu a Primăriei Municipiului București ca urmare a solicitării Direcției Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației de a transmite date referitoare la situația juridică a străzii Berzei – zona care cuprinde numerele poștale 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22 și 24 precum și date din care să rezulte dacă au fost efectuate exproprieri pentru lărgirea străzii Berzei între anii 1911 – 1990, în anii 1913, 1913 și 1934 Primăria orașului București a cumpărat sau a declarat ca fiind de utilitate publică și expropriate mai multe suprafețe de teren "pentru alinierea străzii Berzei prelungită", între documentele identificate regăsindu-se o schiță ce prezenta situația existentă în 1914 cu privire la suprafețele de teren avute în vedere pentru expropriere. Din coroborarea acestor înscrisuri cu concluziile rapoartelor de expertiză ce au fost efectuate la fond și în apel, se reține că incinta proprietății societății comerciale cu capital de stat A. S.A., al cărei continuator este apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., era mărginită pe latura dinspre strada x de gardul despărțitor, același care, conform constatărilor experților, există și în prezent, iar suprafața evidențiată ca parcare auto la lit. C) din documentul denumit "recapitularea suprafețelor" s-a aflat în afara împrejmuirii, utilizarea sa ca parcare pentru autoturismele cu care se desfășura activitatea de taxi nefiind de natură a-i schimba regimul juridic conferit de art. 4 și art. 5 din Legea nr. 18/1991 (forma în vigoare la acel moment) coroborat cu art. 2 și art. 26 din Legea drumurilor în vigoare la acel moment (Legea nr. 13/1974, abrogată de O.G.43/1997) respectiv acela de domeniu public de interes local, aflat în proprietatea Municipiului București. În raport de aceste dispoziții legale, porțiunea de teren ce separă strada x (indiferent de lățimea acesteia) de gardul proprietăților cu acces din respectiva stradă a făcut dintotdeauna parte din "zona drumului" și, astfel, era destinată uzului public, aspect relevat și de planșele foto pe care apelanta reclamantă le-a depus la dosar încă din faza judecății la fond, ce înfățișează pietoni, autoturisme parcate (inclusiv pe stradă), stâlpi de iluminat și arbori plantați pe această porțiune de teren, aceeași situație rezultând și din planșele foto – plan de încadrare în zonă – anexele 2-5 la raportul de expertiză întocmit de expert G. . De altfel, expertul tehnic H. (desemnat de prima instanță), ale cărui concluzii au fost confirmate de expertul tehnic G. (desemnată în apel pentru efectuarea expertizei judiciare în specialitatea topografie), a precizat, în răspunsul la obiecțiunile formulate de S.C. A. S.A., faptul că "prin trotuar înțeleg spațiul existent, în secțiunea unei străzi, dintre limitele de proprietate privată și partea carosabilă a străzii respective. Acest spațiu poate avea și pomi plantați în alveole speciale și alte dotări. Or pe planșele topocadastrale figurează ca existând numai copaci, plantați din loc în loc, în alveole speciale, pe marginea trotuarului.", iar situația de fapt nu este negată de către apelanta reclamantă, care își întemeiază susținerile referitoare la exproprierea de fapt a suprafeței de 140 mp pe existența dreptului său de proprietate asupra acestui teren, drept constituit în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 și înscris în cartea funciară, arătând că verificarea temeiniciei pretențiilor sale se realizează exclusiv prin raportare la documentația în baza căreia a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/21.06.1995.! Toate aceste aspecte de fapt stabilite de instanța de apel sunt concordante cu cele stabilite și avute în vedere de prima instanță, fiind limpede că terenul în litigiu, în suprafață reală de 140 mp, nu s-a aflat niciodată în stăpânirea faptică a reclamantei, având încă dinainte de dobândirea de către reclamantă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/21.06.1995 o utilizare publică, făcând parte din "zona drumului", în înțelesul de suprafață de teren utilizată pentru trecerea pietonilor sau parcarea autoturismelor. Instanța de apel a evidențiat în mod util și că această situație de fapt se regăsea inclusiv în anul 1966, fiind reflectată în planul de amplasament întocmit în anul 1955, actualizat în anul 1966, concluzia fiind aceea că este vorba despre o suprafață de teren situată în exteriorul suprafeței de teren împrejmuite a reclamantei care, întins în timp, a fost destinată uzului public, iar nu aflată în posesia ori în folosința reclamantei. Această concluzie nu este infirmată sau modificată de noile înscrisuri depuse în recurs, consecutiv invocării din oficiu a excepției de nelegalitate parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, din acestea nerezultând că ar trebui reconsiderate cele stabilite în plan factual de instanța de apel și, anterior ei, de prima instanță. Aceste esențiale elemente de caracterizare a situație de fapt a terenului în litigiu au condus instanța de apel la concluzia că este vorba despre un teren care poate fi calificat ca fiind unul al cărui regim juridic este stabilit de prevederile art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991 coroborate cu cele ale art. 2 și 26 din Legea nr. 13/1974, respectiv domeniu public de interes local aflat în proprietatea Municipiului București. Această statuare a instanței de apel este corectă. Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data emiterii în beneficiul reclamantei a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995: "Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor. Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilități publice. Art. 5 din Legea nr. 18/1991: "Aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public". Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil." În sensul acestor prevederi legale, utilizarea publică a unui teren reprezintă un criteriu esențial de stabilire a regimului său juridic, determinându-i apartenența la domeniul public (de interes național sau local, după caz) și, deci, impunându-i caracteristicile fundamentale ale oricăror asemenea bunuri, acelea de a fi inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Inalienabilitatea acestor terenuri (și, în genere, a bunurilor integrate domeniului public) este, în mod specific, reafirmată prin dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat (ca act normativ în temeiul căruia reclamantei i-a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate litigios), potrivit cărora "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care în condițiile legii, fac parte din domeniul public (...)". Rezultă, deci, cu deplină claritate că atunci când un teren aparține, prin uzul și destinația sa ori prin determinarea legii, domeniului public, el nu poate face obiectul atestării dreptului de proprietate printr-un certificat emis în condițiile acestui act normativ. Este vădită concluzia că atunci când un teren aparține domeniului public, indiferent dacă acesta este de interes național sau local, alcătuind deci obiectul unui drept de proprietate publică, aceasta exclude posibilitatea ca același teren să se mai afle sau să fie inclus în patrimoniul subiecților de drept care, în sensul H.G. nr. 834/1991, pot beneficia de emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate. În considerarea protecției excepționale pe care legea o acordă proprietății publice, rezultă că emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate cu privire la un teren ce aparține domeniului public nu poate fi socotită validă, căci ea contravine în mod direct dispozițiilor legale cu caracter imperativ privitoare la proprietatea publică. Pe cale de consecință și, totodată, față de faptul că un certificat de atestare a dreptului de proprietate precum cel în litigiu este un act administrativ cu caracter individual, invalidarea acestuia se poate produce și prin invocarea excepției de nelegalitate, în acord cu prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată." Este util a remarca, în context, și că prin decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea cu caracter prealabil a unor chestiuni de drept în condițiile art. 519 – 521 C. proc. civ. s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că dispozițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, permit invocarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual chiar direct în recurs. Excepția de nelegalitate reprezintă, așadar, un instrument procesual extrem de energic prin intermediul căruia pot fi suprimate efectele juridice ale unui act administrativ cu caracter individual emis cu încălcarea legii, admiterea acestei excepții având efectul că judecarea procesului se va realiza cu ignorarea actului a cărui nelegalitate a fost contestat, deci ca atunci când actul respectiv nu ar fi fost emis. În acest fel, orice efecte sau implicații juridice ale respectivului act administrativ sunt înlăturate, legea impunând o formă de aneantizare (nimicire) juridică a acestuia care, în concret, are consecința că, în respectivul proces, nici un efect al actului declarat nelegal nu poate fi recunoscut sau tolerat. În prezentul proces, toate aceste statuări sunt incidente, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, terenul în suprafață reală de 140 mp cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1995, înscrisă în prezent în CF nr. x București în favoarea reclamantei, făcea parte, la data emiterii certificatului, din domeniul public al Municipiului București, în considerarea îndelungatului său uz public și pe fondul neapartenenței sale reale la suprafața în mod efectiv folosită de reclamantă și aflată în interiorul perimetrului mărginit, înspre strada x, cu un gard. Instanța de apel a reținut în mod corect și incidența în cauză a prevederilor art. 2 din Legea nr. 13/1994 (aflată în vigoare la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate), potrivit cărora "Drumuri, în înțelesul prezentei legi, sunt căile de comunicație terestră, altele decât căile ferate, special amenajate pentru circulația vehiculelor și a pietonilor". Fac parte integrantă din drum: "Podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcțiile de apărare și consolidare, trotuarele, locurile de parcare și staționare, plantațiile, indicatoarele și instalațiile pentru circulație, cantoanele și clădirile de servicii, precum și orice alte construcții, amenajări sau instalații destinate apărării sau exploatării drumului". De asemenea, în mod corect a fost avută în vedere și incidența prevederilor art. 26 din Legea nr. 13/1974, potrivit cărora: "Zona drumului este constituită din ampriză și două fâșii laterale denumite zone de siguranță și cuprinde zonele de teren ocupate de drum și de lucrările arătate la art. 2 alin. (2) (...)". Prin urmare, terenul în litigiu reprezintă, în sensul legii, "zonă a drumului" și fiind destinat uzului public (circulație pietoni, parcare autoturisme, plantare arbori și stâlpi de iluminat), el aparținea și aparține domeniului public al Municipiului București, fiind, din acest motiv, inalienabil, astfel că nu putea fi cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.06.1996 emis în favoarea reclamantei. Această constatare trimite, în mod necesar, și la concluzia că excepția de nelegalitate parțială a certificatului de atestare în discuție se impune a fi admisă cu privire la suprafața de teren litigioasă, ceea ce înseamnă că judecarea prezentului proces trebuie realizată fără a se mai ține seama de emiterea în beneficiului reclamantei a certificatului, în ce privește suprafața de 140 mp teren, acesta nemaiputând fi lăsat să producă efecte, în acord cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Întrucât instanța de apel, deși a reținut apartenența terenului în litigiu la domeniul public al Municipiului București, în urma unui raționament juridic corect, întemeiat pe o stare de fapt atent stabilită, i-a acordat, totuși, anumite efecte juridice ca urmare a neinvocării în apel a excepției de nelegalitate nici de către instanță din oficiu, nici de către părți, dispunând acordarea de despăgubiri în beneficiul reclamantei pentru lipsirea ei de folosința terenului în perioada 04 iunie 2010 – 20 septembrie 20183, Înalta Curte apreciază că este necesară, în baza art. 497 C. proc. civ., admiterea recursurilor declarate de pârâtul Municipiul București și de Ministerul Public, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeași curte de apel. Se va respinge, însă, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., căci față de motivele acestuia și de scopul urmărit de reclamantă, înțelese în relație cu admiterea, prin prezenta decizie, a excepției de nelegalitate parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, soluția casării cu trimitere spre rejudecare nu poate fi o consecință a recursului pe care reclamanta l-a declarat. În rejudecare se va ține seama de toate dezlegările ce preced, precum și de admiterea excepției de nelegalitate în limitele arătate în prezenta decizie, după cum, de asemenea, se va ține seama și de faptul că deși reclamanta este încă înscrisă în cartea funciară cu privire la suprafața de 140 mp teren în legătură cu care se poartă prezenta judecată, esențial este că certificatul ei de atestare a dreptului de proprietate, ca act ce a întemeiat atât înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, cât și, în esență, prezenta acțiune civilă, rămâne fără efecte în ce privește suprafața de 140 mp. În acest fel se asigură, în concret și în mod efectiv, respectarea dispozițiilor deja evocate ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora admiterea excepției de nelegalitate obligă la soluționarea cauzei "… fără a se ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată".