ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2313/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 29.03.2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primarul General, Sectorul 5 al Municipiului București, prin primar și Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea care se va pronunța în cauză:

- să se constatate că a fost expropriată de fapt, ca urmare a declarării terenului aflat în proprietatea sa, în suprafață de 673 metri pătrați, situat în București, Bd. x, nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului București, ca spațiu verde, fără îndeplinirea procedurii de expropriere conform legislației în domeniu;

- să se dispună despăgubirea sa la valoarea terenului din momentul transferului dreptului de proprietate, ca urmare a exproprierii de fapt suferită de aceasta.

Totodată, a mai solicitat ca, în subsidiar, în situația în care instanța nu va constata exproprierea de fapt și nu va dispune acordarea despăgubirilor aferente acestei exproprieri:

- să se dispună desființarea și evacuarea tuturor amenajărilor amplasate de pârâta care se vor dovedi că ocupă fără drept terenul său;

- să fie obligată pârâta care se va dovedi că ocupă fără drept terenul său, la plata sumei de 1346 euro/lună, respectiv 48.456 euro la momentul depunerii cererii, respectiv 216.380 RON la cursul euro-leu stabilit de Banca Națională a României pentru 24.03.2016, sub formă de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului proprietatea sa situat în București, B-dul x nr. 5 5 A, pentru ultimii trei ani și până la data eliberării efective a imobilului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 555, art. 1349, art. 1357-1371 din C. civ. art. 148-151, art. 192, art. 1034-1045 C. proc. civ. art. 18 din Legea 24/2007; art. 26 din Legea 33/1994; Legea nr. 135/1014; art. 44 din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 72 din 23 ianuarie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Sectorul 5 București, respingând acțiunea formulată de reclamata A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 5 al Municipiului București prin primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Domeniului Public sector 5, pe capetele de cerere principale (I și II) și respinge această excepție pe capetele de cerere subsidiare (I și II) și a respins capetele de cerere principale (I și II) în contradictoriu cu pârâta Administrația Domeniului Public Sector 5 ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar general și Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată și a respins capetele de cerere subsidiare (I și II) în contradictoriu cu pârâta Administrația Domeniului Public sector 5, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1673 din data de 2 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 72 din 23 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul București.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici:

- instanța de apel nu a dispus o analiză proprie a cererii introductive de instanță și nici a probatoriului administrat înaintea sa;

- prin modalitatea de soluționare a cauzei, instanța de apel, ca și prima instanță, a refuzat să judece pretențiile reclamantei și nu a dispus o analiză proprie, fundamentată pe raționamente logico-juridice, față de susținerile părților și probatoriul administrat, contrar prevederilor art. 5 din C. proc. civ.

- instanța de apel a încălcat dreptul la apărare și a nesocotit rolul activ, prin aceea că din întreg probatoriu administrat în cauză a ales să ignore toate acele mijloace care probează temeinicia cererii, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 44 din Constituția României și art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

- recurenta consideră că efectele autorității de lucru judecat nu pot privi decât acele considerente pe care o hotărâre se sprijină și cu care a fost în mod legal învestită printr-o cerere specifică; or, în cauză, nici pârâții, nici instanța din oficiu nu au invocat această excepție;

- la pronunțarea unei soluții legale, instanța de apel trebuia să aibă în vedere mai întâi situația de fapt și de drept existentă.

- instanțele fondului nu au ținut seama de faptul că terenul în speță este înscris în categoria spațiilor verzi publice cu acces nelimitat, ceea ce echivalează cu o expropriere de fapt.

- conduita și demersurile intimatelor reprezintă, în opinia recurentei, o încălcare deplină a dreptului de proprietate, drept nesocotit și de instanța de apel;

- instanța de apel s-a mărginit la a prelua în tot soluția instanței de fond, deși considerentele relevante nu erau decizorii;

- în concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Intimatul Sectorul 5 al Municipiului București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1673 din 2 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în majoritate, că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică dezvoltată prin cererea de recurs a privit absența unor argumente proprii ale instanței de apel cu privire la cererea reclamantei și împrumutarea considerentelor dintr-o altă cauză care a avut un alt obiect, anularea unui act administrativ cu caracter normativ, ceea ce echivalează, în opinia recurentei, cu refuzul de a judeca și cu încălcarea art. 5 C. proc. civ.

Această critică, ce poate fi examinată atât prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - referitor la încălcarea art. 5 C. proc. civ. - cât și a cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - referitor la absența motivării - apare ca vădit nefondată odată ce se observă că linia de argumentare a instanțelor de fond a urmat valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, cât timp s-a reținut că unele chestiuni litigioase au fost dezlegate cu caracter definitiv și că erau întrunite cerințele pentru reținerea autorității de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv (chestiune ce va fi analizată în cadrul altui motiv de recurs), instanțele de fond nu mai puteau realiza propria analiză a faptelor și a raportului juridic litigios, în privința acelor aspecte deja tranșate.

De aceea, nefondat se reproșează instanței de apel absența unor considerente proprii cu privire la acțiunea reclamantei și la faptele reclamate, după cum nu se poate reține nici un refuz de a judeca în sensul art. 5 C. proc. civ., cât timp instanța a analizat cererea cu care a fost învestită și a pronunțat o soluție fundamentată în drept pe prevederi legale incidente cauzei.

Corelativ, nu se poate reține nici încălcarea dreptului la apărare sau a rolului activ al instanței, deoarece aplicarea regulilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate îmbrăca forma unei atare abateri de la principiile generale ale procesului civil, ci constituie demersul justificat legal de soluționare a cauzei, în măsura în care dezlegarea chestiunii s-a realizat cu respectarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Cu referire la această din urmă chestiune, în cadrul unor critici care pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta a susținut prin cererea de recurs că aplicarea normei evocate s-a făcut în mod greșit, pentru că acele considerente avute în vedere în cauza de față nu se bucură de efectul autorității de lucru judecat, nefăcând parte dintre considerentele pe care se sprijină hotărârea, neavând caracter decizoriu.

Conex, s-a susținut în cererea de recurs că pricina în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești din care s-a reținut autoritatea de lucru judecat a avut un alt obiect decât cauza pendinte, respectiv anularea unui act administrativ cu caracter normativ.

În primul rând, se impune sublinierea că acel efect al hotărârii judecătorești care se discută în speță nu include cerința ca litigiul anterior să fi avut același obiect - aceasta fiind una dintre distincțiile esențiale față de ipoteza efectului negativ al autorității de lucru judecat, care presupune identitatea de părți, obiect și cauză.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că în cauza cu nr. x/2016, ce s-a aflat pe rolul secțiilor specializate în contencios administrativ și fiscal ale Tribunalului București și Curții de Apel București, reclamanta din cauza de față a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București (ce stau în judecată și în procesul prezent) anularea în parte a HCGMB nr. 279/2000, prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal "Zone construite protejate", cu referire la zona protejată B., în ceea ce privește încadrarea ca spațiu verde amenajat a terenului proprietatea sa din Bd. x, precum și obligarea pârâților să încadreze spațiul ca spațiu construibil.

Pentru a verifica dacă între hotărârile pronunțate în acel dosar (prin care acțiunea menționată a reclamantei a fost respinsă cu caracter definitiv) și cauza de față există legătura la care se referă dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. - care reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat - și totodată dacă respectivele considerente, evocate de instanțele de fond, au caracter decizoriu, este necesar a examina care a fost cauza, fundamentul juridic al acțiunii anterioare a reclamantei.

Din considerentele hotărârilor rezultă că reclamanta a invocat în susținerea cererii sale privind anularea PUZ în partea sa referitoare la terenul proprietatea sa argumente ce dezvoltau o pretinsă expropriere în fapt, încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional CEDO, instituirea în dauna sa a unei sarcini excesive, disproporționate ca urmare a stabilirii acestui regim juridic al terenului, precum și aplicarea retroactivă a legii la momentul refuzului emiterii certificatului de urbanism în scopul construirii, alături de critici de nelegalitate extrinsecă, ce priveau procedura de adoptare a hotărârii atacate.

La soluționarea cauzei, în cadrul considerentelor expuse de instanțele de fond și a căror reproducere nu este necesară, tribunalul și curtea de apel care au soluționat acțiunea de contencios administrativ au subliniat inexistența unei exproprieri de fapt ca urmare a adoptării hotărârii CGMB privind aprobarea PUZ, absența unei atingeri aduse în acest mod dreptului de proprietate al reclamantei în sensul prevăzut de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și reflectat în jurisprudența instanței europene, precum și neîndreptățirea reclamantei la a invoca o atare atingere rezultată inclusiv din împrejurările că situația de fapt cercetată corespunde încadrării zonei ca spațiu verde și că la data dobândirii dreptului de proprietate cu privire la acest teren situația juridică era deja stabilită, reclamanta achiziționând bunul pe riscul său, în cunoștință despre restrângerile ce fac obiectul nemulțumirilor sale.

De asemenea, a fost înlăturată și susținerea privind aplicarea retroactivă a legii în conduita autorităților pârâte, derivat din aceleași argumente mai sus evocate.

Nu se poate reține, cum susține recurenta-reclamantă, că față de obiectul cauzei din primul dosar aceste considerente nu au caracter decizoriu; cât timp motivele pentru care reclamanta a cerut anularea acelui act administrativ izvorau tocmai din pretenția sa că măsurile luate de autoritate constituiau o atingere adusă dreptului său de proprietate, o privare de proprietate (echivalentă unei exproprieri de fapt), toate acele considerente care tranșau pretinsa nevalabilitate a Hotărârii CGMB nr. 279/2000 și înlăturau criticile reclamantei situate în acest registru sunt dintre cele la care se referă art. 430 alin. (2) C. proc. civ., și anume unele pe care se sprijină dispozitivul hotărârii.

Totodată, contrar susținerilor reclamantei, cauza juridică a celor două acțiuni nu este distinctă, ci între ele există o strânsă legătură, care este aptă a atrage aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens sunt avute în vedere considerentele cererii de chemare în judecată din cauza de față, unde reclamanta solicită angajarea răspunderii pârâților pentru fapte ilicite care constă în exproprierea de fapt fără dreaptă și prealabilă despăgubire, împiedicarea sa de a exercita plenar toate prerogativele dreptului de proprietate, toate aceste aspecte constituind, în aprecierea sa, o încălcare a dreptului său de proprietate.

De aceea, instanța de recurs apreciază că în cauză sunt tranșate cu autoritate de lucru judecat în sensul efectului pozitiv aspectele litigioase deduse judecății din nou de reclamantă și care valorifică o pretinsă încălcare a dreptului său de proprietate protejat de art. 44 din Constituția României, respectiv art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO.

Legat de chestiunea autorității de lucru judecat, s-a mai arătat în cererea de recurs că nici pârâții și nici instanța din oficiu nu au invocat excepția autorității de lucru judecat și nici măcar efectul pozitiv al lucrului judecat.

Curtea reține însă că această formă a efectului hotărârii judecătorești (efectul pozitiv al lucrului judecat) nu se materializează în plan procesual într-o excepție peremptorie, care să conducă la respingerea cererii pentru acest motiv (cum este cazul efectului negativ, ce atrage inadmisibilitatea unei noi cereri având același obiect, aceeași cauză și purtând între aceleași părți).

În schimb, în cazul chestiunilor litigioase definitiv tranșate în alt litigiu ce poartă între aceleași părți, acestea nu mai pot fi contrazise, iar judecata finalizată se impune cu valoare de adevăr juridic și este inatacabilă în litigii ulterioare, deoarece hotărârea judecătorească definitivă pronunțată ca urmare a unor dezbateri contradictorii, într-un litigiu ce s-a bucurat de toate garanțiile procedurale ale unui proces echitabil, se bucură de imutabilitate și se impune părților litigante cu valoare obligatorie.

De aceea, instanța nu era obligată a invoca ea însăși cu ocazia dezbaterilor o excepție a autorității lucrului judecat și, în raport cu circumstanțele speței, nici să pună expres în discuția părților efectul pozitiv al acestor hotărâri.

Astfel, în cauză însăși reclamanta a cerut tribunalului suspendarea judecării pricinii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea definitivă a cauzei aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ, iar cu ocazia reluării judecății, când cauza s-a soluționat definitiv, decizia Curții de Apel București, secția VIII-a pentru cauze de contencios administrativ și fiscal a fost atașată la dosarul cauzei.

Prin urmare, chestiunile litigioase dezlegate în dosarul deja soluționat făceau parte din probatoriul administrat în cauză, aflându-se implicit în dezbaterea părților și a instanței ca urmare a cererii formulate chiar de reclamantă, care la acel moment a apreciat că soluționarea cauzei pendinte depinde de soluția ce va fi pronunțată în cauza nr. x/2016 - susținând astfel incidența cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, hotărârile în privința cărora s-a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat au fost avute în vedere de prima instanță și orice vătămare ce ar fi putut rezulta din invocarea lor intempestivă și imprevizibilă (împrejurări ce nu s-au petrecut, după cum s-a arătat) era aptă a fi acoperită prin formularea căii de atac devolutive a apelului, unde reclamanta a putut aduce toate argumentele pe care le-a considerat necesare pentru a combate statuările tribunalului legate de aceste hotărâri - ceea ce s-a și întâmplat, Curtea de apel analizând în decizia recurată modalitatea concretă în care s-au produs efectele primei hotărâri definitive pronunțate.

În consecință, nu se identifică un viciu rezultat din încălcarea vreunei norme procedurale de către instanța de apel și toate criticile ce privesc greșita reținere a autorității de lucru judecat sunt nefondate.

Consecutiv, în prezența dezlegării legale a acestui aspect, devin inutile soluționării cauzei celelalte aspecte invocate prin cererea de recurs, care privesc întrunirea cerințelor pentru existența unei exproprieri de fapt, respectiv pentru a se reține atingerea adusă dreptului de proprietate, astfel cum au fost ele dezvoltate pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, chiar lăsând deoparte faptul că expunerea se referă cu precădere la chestiuni de fapt ce pot fi reținute prin analiza probatoriului administrat (și care nu pot face în mod direct obiectul judecății în recurs, față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac), nu se poate reține nici o omisiune a instanțelor de fond de a examina toate aceste susțineri (chestiune ce putea fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.) și nici un refuz de soluționare pe fond cauzei.

Aceasta întrucât, cum s-a arătat inclusiv în cadrul primului motiv de recurs, în cele ce preced, dezlegarea cu efect obligatoriu a chestiunilor litigioase - invocate din nou în pricina de față ca fundament al angajării răspunderii pârâților - împiedica instanța să realizeze o proprie evaluare a faptelor și a existenței faptei ilicite invocate, în privința căreia opera efectul pozitiv, iar celelalte condiții ale răspunderii nu mai necesitau o analiză pentru ele sunt condiții cumulative și absența uneia dintre ele este suficientă pentru respingerea acțiunii.

În acest sens este relevant, cum s-a subliniat și anterior, că ceea ce reproșează reclamanta pârâților este tocmai luarea măsurilor de stabilire a unui regim juridic restrictiv pentru terenul proprietatea sa, ce constituie, în argumentarea din cererea introductivă, o faptă ilicită, absența unei atare încălcări fiind constatată deja cu caracter definitiv.

De aceea, nu pot fi primite criticile prin care, dezvoltând cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, se susține și absența unei judecăți reale în fond.

Nu pot fi primite nici motivele recursului care privesc capătul subsidiar al acțiunii (prin care s-a solicitat despăgubirea exclusiv pentru lipsirea reclamantei de folosința bunului), deoarece instanțele de fond au statuat în sensul absenței unei fapte ilicite, prin aprecierea împrejurărilor de fapt rezultate din probațiune, care s-au referit inclusiv la împrejurarea că nu s-a dovedit nici împiedicarea reclamantei de a folosi bunul și nici modalitatea concretă în care aceasta a intenționat sau chiar a încercat a proceda astfel.

Aceste dezlegări intră în registrul situației de fapt, a cărei analiză și evaluare este rezervată exclusiv instanțelor de fond și care este exclusă controlului judiciar în recurs, limitat la cazurile de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în prezența statuării instanțelor de fond în sensul că nici din perspectiva solicitării de despăgubire pentru lipsirea reclamantei de folosința bunului nu există o faptă ilicită, instanța de recurs nu este învestită cu o critică de nelegalitate care să poată face obiectul analizei.

Legat de cazurile de casare invocate, Înalta Curte mai observă că în cererea de recurs s-a arătat generic că ea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4-8 C. proc. civ., fără a se indica circumstanțiat care este temeiul juridic pentru fiecare motiv dezvoltat.

Procedând conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instanța de recurs a identificat critici ce pot fi subsumate cazurilor de casare prevăzute de pct. 5, 6, 7 și 8 ale textului, analizate mai sus, observând că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat formal, el nefiind susținut de critici concrete, care să poată fi examinate.

Pentru toate aceste considerente, în majoritate, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1673 din 2 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Administrația Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 al Municipiului București prin Primar, Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.

Cu opinia separată a doamnei judecător C. în sensul admiterii recursului, casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Punctul de vedere diferit pe care îl exprim se raportează exclusiv la soluția dată capătului de cerere de chemare în judecată al reclamantei recurente relativ acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Preliminar se impune a fi constatat aspectul că instanțele devolutive ale fondului cauzei și instanța de recurs nu au reținut în privința acestui capăt de cerere incidența autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul de contencios administrativ nr. x/2016, autoritate pe care au reținut-o exclusiv în privința capetelor de cerere afectate exproprierii de fapt invocate.

Grefat pe această constatare, observ în continuare că ambele instanțe devolutive ale fondului cauzei au respins acest capăt al cererii de chemare în judecată prin prisma neîntrunirii cerinței existenței unei fapte ilicite a intimaților pârâți, cerință specifică răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ.

Însă, lecturând cererea de chemare în judecată, constat că unul dintre temeiurile juridice ale sale este reprezentat de art. 44 din Constituția României (al cărui prim alineat prevede:

"Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate") și de art. 555 C. civ. ("(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege").

Conjugat, în cuprinsul expunerii motivelor de fapt și de drept ale acestui capăt de cerere, reclamanta a indicat în cererea de chemare în judecată în mod expres faptul că "Dreptul subscrisei la acordarea despăgubirilor a fost constatat și de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008 în care a stabilit că:

"pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri"" .

Într-adevăr, în cadrul acestei Decizii de referință a Curții Constituționale nr. 1416/2008 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 77 din 10 februarie 2009, s-a arătat:

"Curtea Constituțională a constatat că dreptul de proprietate, prevăzut la art. 44 din Constituție, nu este un drept absolut. Potrivit alin. (1) al acestui text, "Conținutul și limitele acestor drepturi (dreptul de proprietate și creanțele asupra statului) sunt stabilite de lege", ceea ce permite legiuitorului ca, în considerarea unor interese specifice, să instituie reguli care să armonizeze incidența și a altor drepturi fundamentale ale cetățenilor decât cel de proprietate, într-o interpretare sistematică a Constituției, astfel încât ele să nu fie suprimate prin modul de reglementare a dreptului de proprietate.

Totodată, Curtea a reținut constant în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituție, "legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat". De altfel, chiar art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală prevede respectarea de către titularul unui drept de proprietate privată a tuturor "sarcinilor privind protecția mediului".

În plus, limitarea exercițiului dreptului de proprietate impusă de art. 71 din ordonanța criticată are și o justificare socială și morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci și a spațiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes național. (...)

De altfel, Curtea reține că, pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun".

Recunoașterea generică a unui astfel de drept la despăgubiri și în astfel de situații, caracterizate prin impunerea unor limitări prin lege, se poate decela inclusiv din aspectul modificării de către legiuitor relativ recent, a art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, în următoarea formă:

"Terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria curți-construcții, terenuri ce se află în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nu pot fi inventariate sau declarate ca spații verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere conform legislației în domeniu".

Or, dacă în prezent declararea ca spațiu verde a unui imobil aflat în proprietate privată impune legal în mod prealabil efectuarea procedurii de expropriere, atunci pentru identitate de rațiune și tratament egal, este rezonabil a se aprecia că și proprietarii unui imobil deja declarat spațiu verde trebuie să se bucure măcar de despăgubiri pentru lipsa de folosință cauzată.

Raportat la aceste jaloane de referință conjugate enunțate, apreciez că în cererea sa reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință cauzată prin limitările de exercițiu aduse dreptului său de proprietate prin includerea imobilului litigios ca "spațiu verde amenajat" în PUZ Zone Construite Protejate aprobat prin HCGMB nr. 279/2000, și în virtutea acestui drept la despăgubiri recunoscut pentru situația impunerii prin lege a unor interdicții în privința exercițiului dreptului de proprietate, independent deci, de existența vreunei fapte ilicite.

De altfel, observ că în privința reclamantei recurente, acest drept la despăgubiri menționat a fost stabilit de altfel, cu autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv, în cadrul chiar al sentinței nr. 1001/2018 a Tribunalului București, secția a II - a de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin respingerea recursului ca nefondat prin Decizia nr. 6793/2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2016 și reținute de instanțele prezente devolutive ale fondului cauzei ca având în cauză autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv în privința unor largi considerente referitoare la cererea de expropriere.

Astfel, prin respectiva sentință de contencios administrativ s-a arătat în mod expres:

"Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că este natural ca, într-un domeniu atât de complex și dificil cum este amenajarea teritoriului, statele contractante să se bucure de o largă marjă de apreciere pentru a-și putea duce politica urbanistică (Hotărârea Sporrong și Lonnroth versus Suedia), iar reclamanta, în cazul în care se consideră prejudiciată, are dreptul de a solicita despăgubiri în condițiile dreptului comun".

Or, tribunalul, în cadrul sentinței pronunțate, ca și curtea de apel în cadrul deciziei recurate, au analizat acest capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință exclusiv din perspectiva fundamentului reprezentat de răspunderea civilă delictuală.

Deși reclamanta a reinvocat în motivele de apel statuările Curții Constituționale nr. 1416/2008, curtea de apel și-a justificat decizia pronunțată, exclusiv prin prisma primei cauze expuse a acestui capăt al cererii de chemare în judecată, răspunderea civilă delictuală, fără a ilustra nici măcar un considerent de natură să răspundă argumentului apelantei reclamante reprezentat de statuarea Curții Constituționale relativă recunoașterii dreptului la despăgubiri inclusiv pentru situația când interdicțiile, limitările au fost instituite legal.

Dimpotrivă, curtea de apel a arătat:

"fapta imputată nu are un caracter ilicit, întrucât limitarea este impusă prin dispozițiile unei legi, iar nu comportamentul pârâtelor a condus la pretinsa lipsă de folosință, ci un atribut al terenului existent încă de la momentul cumpărării acestuia (...). Situația descrisă nu se încadrează situațiilor în care poate fi atrasă răspunderea civilă pentru lipsirea de folosință asupra bunului, întrucât, așa cum corect a reținut Tribunalul, prima și cea mai importantă condiție pentru atragerea acestei răspunderi nu a fost îndeplinită".

Așadar, întrucât instanțele devolutive ale fondului cauzei nu au cercetat acest capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului și din perspectiva cauzei distincte menționate, omisiune care echivalează cu nesoluționarea parțială a fondului cauzei, apreciez că în virtutea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 44 din Constituția României și art. 555 C. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea sa spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Distinct, constat și faptul că în cadrul deciziei recurate, considerentele arondate cercetării acestui capăt de cerere prin prisma cauzei reprezentate de răspunderea civilă delictuală, sunt afectate de deficiența contradictorialității prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deși pe de o parte, curtea de apel constată, astfel cum am expus anterior prin citat, inexistența unei fapte ilicite, cu toate acestea în finalul deciziei, arată că "nici nu au încălcat în mod manifest dreptul de proprietate al reclamantei".

Or, raportat la explicația cuvântului "manifest" utilizat de curtea de apel, aceea de "evident, vizibil", potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, se poate aprecia că astfel, instanța de apel a acceptat totuși ideea încălcării fie ea și într-un mod latent a dreptului de proprietate, aspect de natură a contrazice considerentele sale anterioare care evidențiau inexistența unei fapte ilicite și astfel, de natură a afecta claritatea statuărilor instanței de apel, premisă a controlului jurisdicțional al instanței superioare.

Pe cale de consecință, inclusiv din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se impune în opinia mea, soluția anterior expusă.