ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6053/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6053/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5480/2002 (număr unic 1057/3/2002), la

data de 31 iulie 2002, reclamanta Z.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

SC H.N. SA, C.M. și C.A.C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună,

în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001,

constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului situat în București, str.

P., sectorul 1, casă parter cu 4 (patru) camere și dependințe și una cameră în

subsol cu dependințe și una camera la mansarda cu terenul de 220 mp; în temeiul

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a solicitat a se

constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la

acest imobil încheiat între pârâta SC H.N. SA., în calitate vânzătoare și

pârâții C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători.

În subsidiar, în

temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a solicitat să

se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul

mai sus descris încheiat între pârâta SC H.N. SA, în calitate vânzătoare și

pârâții C. în calitate de cumpărători (vânzarea lucrului altuia); cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul în cauză a aparținut antecesoarei în drepturi a

reclamantei, D.M.L., casnică, iar reclamanta este unica moștenitoare a fostei

proprietare, potrivit certificatului de moștenitor nr. 841 din 27 mai 1991.

S-a mai arătat că

imobilul în cauză a fost preluat fără titlu valabil, în accepțiunea

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, adică

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv

art. 2 din Decretul nr. 92/1950, care excepta de la naționalizare imobilul în

cauză - proprietara fiind casnică - intelectuală.

Drept urmare,

contractul de vânzare-cumpărare privind acest imobil este lovit de nulitate

absolută, actul fiind încheiat cu rea-credință, reclamanta exprimându-și

dorința de restituire în natură prin cererea formulată și înregistrată sub nr.

366 din 30 aprilie 1996 la Primăria Sectorului 1 București, de care aparține

pârâta SC H.N. SA, fiind indiferent faptul dacă una sau ambele părți

contractante au fost de rea-credință.

În subsidiar, pe baza

constatării că preluarea a fost fără titlu valabil, dat fiind faptul că

potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de moștenitorii

acestuia numai dacă aceștia din urmă locuiau în calitate de chiriași în

imobilul în cauză sau dacă acesta era liber, în caz contrar imobilul putând fi

înstrăinat chiriașilor care locuiau în acesta la data apariției Legii nr.

112/1995.

S-a mai arătat că

actul a cărui nulitate se solicită nu a fost încheiat cu rea-credință, așa cum

se susține de către reclamantă, pârâții fiind cumpărători de bună-credință.

Anterior încheierii

actului de vânzare-cumpărare, pârâții au depus o cerere la SC H.N. SA, care a

primit toate avizele favorabile în vederea vânzării de la departamentele

abilitate în acest sens, respectiv de la Biroul Fondului Locativ, Oficiul

Juridic, Serviciul Tehnic Producție, Oficiul Vânzări, ceea ce demonstrează că

actul translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

dintre pârâți și statul român s-a încheiat în condiții legale, cu respectarea

tuturor condițiilor și termenelor impuse de lege.

Au mai arătat pârâții

că buna lor credință se prezumă, conform art. 54 din Constituție, invocând,

totodată, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 46

pct. 1, 2 și 4 din același act normativ, arătând că actele juridice de

înstrăinare având ca obiect imobilele căzând sub incidența legii anterior

amintite sunt valabile câtă vreme au fost încheiate cu respectarea legilor în

vigoare la data înstrăinării.

Or, contractul de

vânzare-cumpărare între statul român și pârâți a fost încheiat în absența

oricărui litigiu de revendicare și a oricărei notificări prealabile și, de

asemenea, a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 și 14 din Legea

nr. 112/1995.

În ceea ce privește

susținerea invocată de către reclamantă prin care afirmă că vânzătorul,

respectiv statul român, nu era proprietarul bunului vândut, procedând astfel la

vânzarea lucrului altuia, ignorând cererea din 30 aprilie 1996 depusă de Z.R.

la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 prin care solicita retrocedarea în

natură, s-a precizat că prin această cerere numita Z.R. nu a solicitat

retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, ci a solicitat statului român

acordarea de despăgubiri pentru imobilul intrat în patrimoniul acestuia din

urmă.

Chiar dacă prin

cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 reclamanta ar fi

solicitat retrocedarea în natură a imobilului, aceasta nu putea, în condițiile

legii, să constituie o cerere valabilă de revendicare și nici nu putea să ducă

la oprirea actelor de vânzare-cumpărare între statul român și chiriașii din

imobilul în cauză, câtă vreme încheierea acestora era expres prevăzută de art.

9 din Legea nr. l 12/1995.

Fostul proprietar își

păstrează calitatea de proprietar al imobilului, reclamanta a solicitat a se

constata că actul juridic este anulabil pentru vânzarea lucrului altuia,

vânzătorul aparent (SC H.N. SA.) răspunzând de evicțiune față de cumpărători.

La data de 07

octombrie 2002, reclamanta a depus la dosar cerere prin care a arătat că, în

temeiul art. 132 C. proc. civ., înțelege să-și întregească acțiunea, chemând în

judecată, în calitate de pârât, Municipiul București, prin Primarul General.

La data de 25

octombrie 2002, pârâții C.M. și C.A.C. au formulat întâmpinare, prin care au

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, s-a

arătat că imobilul situat în București, str. P., sectorul 1 a fost naționalizat

în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa de București a

Decretului la poziția 1914 ca fiind preluat de la D.L.

Pârâții au învederat

că imobilul în cauză a fost preluat cu titlul valabil de către statul român,

respectiv a fost preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa

de București a decretului la poziția 1914, statul român fiind, pe cale de

consecință, legitimat ca proprietar și putând să dispună prin acte de

înstrăinare de imobilul în litigiu.

S-a mai arătat că nu

poate fi primită nici afirmația prin care se susține că D.L., autoarea

reclamantei, era exceptată de la naționalizare deoarece la aceea dată era o

simplă casnică - intelectuală.

Astfel, conform art.

I pct. 1 și a art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, în vederea exceptării de

la naționalizare, persoanele trebuiau să îndeplinească cumulativ două condiții:

să nu fie exploatator de locuințe; să se încadreze în una din următoarele

categorii: muncitori, funcționari, mici meseriași, intelectuali profesioniști

sau pensionari.

Au mai arătat pârâții

că D.L. era la data naționalizării proprietara mai multor imobile, fiind

menționată în Anexa de București a Decretului-lege nr. 92/1950 ca fiindu-i

naționalizate 5 apartamente din mai multe imobile, bunuri pe care fosta

proprietară le închiria, realizând venituri suplimentare și, pe cale de

consecință, aceasta nu putea fi exceptată de la actul naționalizării, ceea ce

înseamnă că susținerea reclamantei nu poate constitui o bază de discuții în

sensul apărării invocată de către reclamantă.

Prin urmare, pârâții

au apreciat că imobilul situat în București str. P., sector 1 se află sub

incidența prevederilor Legii nr. 112/1995 și deci putea fi revendicat în natură

de către fostul proprietar.

S-a mai arătat că

Z.R. nu s-a conformat prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în

sensul că nu a anexat copiile legalizate ale actelor de proprietate, ale

actelor de stare civilă și ale certificatelor de moștenitor, menite să facă

dovada temeiniciei cererii privitor atât la proprietatea în sine, cât și la

calitatea de moștenitor.

Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 a soluționat cererea reclamantei care i-a fost

adresată conform legilor în vigoare la acea dată, astfel încât comisia a

consemnat, în registrul de evidență a cererilor, mențiunea

"despăgubiri" în dreptul numărului sub care s-a înscris petiția mai

sus amintită.

Imobilul în cauză

putea fi înstrăinat în mod legal, atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995,

cât și având în vedere art. 1310 C. civ.

În ședința publică

din data de 20 ianuarie 2003, pârâții au invocat excepția lipsei calității de

reprezentant a apărătorului reclamantei, iar în ședința publică din data de 10

februarie 2003, reclamanta a depus la dosar contractul de asistență juridică și

copie de pe întâmpinarea avocațială, făcând astfel dovada calității de

reprezentant la data depunerii acțiunii.

De asemenea,

reclamanta a învederat tribunalului că valoarea imobilului este sub 2 miliarde

RON.

În ședința publică de

la aceeași dată, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii ca

urmare a apariției Legii nr. 10/2001, numai pentru primul capăt de cerere,

tribunalul respingând excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la primul

capăt de cerere motivat de faptul că acțiunea, atât primul cât și al doilea

capăt de cerere, este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ședința publică

din data de 24 martie 2003, pârâții au invocat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada

identității de număr poștal al imobilelor, întrucât adresa emisă de Primăria

Municipiului București se referă doar la concordanța denumirii de stradă,

precum și a faptului că nu s-a făcut dovada identității de nume în ceea ce

privește autoarea reclamantei, proprietara terenului în litigiu fiind D.L. și

nu D.M.L.

Tribunalul a dispus

unirea excepției lipsei calității procesuale active cu fondul cauzei, apreciind

că pentru soluționarea acestei excepții sunt necesare administrarea de probe

comune cu soluționarea fondului.

La data de 21 aprilie

2003, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar cerere prin care au solicitat să

se ia act că reclamanta nu și-a motivat în drept capătul unu din acțiune, pct.

a) și, în consecință, pârâții nu pot aprecia dacă este vorba de o acțiune în

constatare, conform art. 111 C. proc. civ., ori este vorba de o acțiune prin

care se tinde a se stabili un act abuziv al statului care ar intra sub incidența

altor dispoziții legale prezentate în principal de Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de

ședință din data de 06 mai 2003, tribunalul a respins excepția

inadmisibilității acțiunii pe capătul 1 de cerere și excepția prematurității în

ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere.

La data de 18

septembrie 2003, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar cerere precizatoare,

arătând că în mod legal și corect apartamentul situat în București, str. P., ce

face obiectul cauzei a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului

nr. 92/1950, întrucât fosta proprietară nu se încadra în excepțiile prevăzute

de art. 2 din decret, posedând 5 apartamente pe care le folosea în scopul

închirierii, obținând astfel venituri.

În acest sens,

pârâții au solicitat emiterea unei adrese oficiale către Direcția de Impozite

și Taxe Locale Sectorul 1 București, pentru a se comunica istoricul de rol,

privind ocuparea apartamentelor cu chiriași în perioada 1940 - 1950, atât

pentru apartamentul situat în București, str. P., sectorul 1 cât și pentru

apartamentele situate în București, str. A., sectorul 1 (Decretul nr. 92/1950,

poziția 1914).

La data de 12

ianuarie 2004, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar cerere, prin care au

solicitat suspendarea judecării prezentei cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1)

C. proc. civ., apreciind că soluționarea prezentei cauzei depinde de

soluționarea Dosarului nr. 204/2004 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1

București, având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului întocmit

de D.M.L., testament autentificat sub nr. 3997 din 03 iulie 1975 de Notariatul

de Stat al Sectorului 1 București și anularea certificatului de moștenitor din

27 mai 1991, eliberat în baza testamentului menționat.

Prin încheierea de

ședință din data de 12 februarie 2004, tribunalul a dispus în temeiul art. 244

pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, față de existența pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, a Dosarului nr. 204/2004, fiind depus

certificat de grefă cu privire la acest dosar și termenul de judecată acordat.

Cauza a fost repusă

pe rol la data de 21 martie 2006, în vederea discutării excepției de perimare.

La data de 14 martie

2006, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar întâmpinare, solicitând să se

constate că motivul suspendării cauzei subzistă și în continuare, astfel că se

impune respingerea excepției și menținerea măsurii suspendării, conform art.

244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei

având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului.

La data de 15 martie

2006, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat, de asemenea,

menținerea măsurii suspendării.

Prin încheierea de

ședință din data de 21 martie 2006, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus menținerea măsurii

suspendării judecării cauzei.

Reclamanta a depus

cerere de redeschidere a judecării cauzei, la data de 17 decembrie 2008,

fixându-se termen la data de 14 aprilie 2009.

Prin încheierea de

ședință din data de 14 aprilie 2009, tribunalul a dispus în temeiul art. 245 C.

proc. civ., repunerea cauzei pe rol.

La data de 11

noiembrie 2009, pârâții C.M. și C.A.C. au formulat o nouă cerere de suspendare

a judecării cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei ce

face obiectul Dosarului nr. 22273/200/2009, motivat de faptul că la data de 10

noiembrie 2009, pârâții au formulat cerere de chemare în judecată împotriva

reclamantei Z.R., prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se constate nulitatea absolută și să se anuleze certificatul de moștenitor din

27 mai 1991 privind succesiunea defunctei D.M.L., eliberat în baza

testamentului autentificat nr. 3997 din data de 3 iulie 1975, în temeiul

prescripției dreptului de opțiune succesorală al pârâtei, iar în prezent

acțiunea se află pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, așa cum reiese

și din copia de pe acțiune cu viza Judecătoriei sectorului 2 București și face

obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009.

Pârâții au arătat că,

în prezenta cauză, reclamanta R.Z. și-a întemeiat calitatea procesuală activă

pe faptul că este moștenitoare cu titlu universal a lui D.M.L., fapt dovedit

prin certificatul de moștenitor din 27 mai 1991.

Prin încheierea de

ședință din data de 24 noiembrie 2009, tribunalul a respins cererea de

suspendare a cauzei ca neîntemeiată, constatând că soluționarea cauzei de față

ar putea depinde de existența dreptului ce formează obiectul Dosarului nr.

22273/300/2009 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub aspectul

legitimării procesuale active în cauza dedusă judecății, însă, având în vedere

caracterul facultativ al măsurii suspendării, față de prevederile art. 244 pct.

1 C. proc. civ., enunțate mai sus, tribunalul a apreciat asupra oportunității

acesteia în raport cu datele concrete în speță dedusa judecății.

Prin încheierea de

ședință din data de 09 martie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată

excepția autorității de lucru judecat cu privire la petitul acțiunii vizând

constatarea nevalabilității titlului statului invocată de către pârâții C.M. și

C.A.C., conform art. 166 C. proc. civ. constatând că nu este îndeplinită

cerința triplei identități de părți, obiect și cauză între acest dosar și

Sentința civilă nr. 1962/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar

autoritatea de lucru judecat a considerentelor din sentința civilă invocată de

pârâții C.M. și C.A.C. nu poate fi avută în vedere ca o excepție procesuală,

această excepție urmând a fi avută în vedere ca apărare de fond.

Prin Sentința civilă

nr. 843 din 8 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea,

astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Z.R. în contradictoriu cu

pârâții C.M. și C.A.C., SC H.N. SA, și Municipiul București, prin Primarul

General; a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului situat în

București, str. P., sector 1 (casă parter cu 4 camere și dependințe, o cameră

la mansardă și terenul aferent), a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria

Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și

C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători și a respins ca neîntemeiată cererea

pârâților C.M. și C.A.C., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția a IX-a Notariat sub nr. 4197 din 08

februarie 1940, autoarea reclamantei, L.D.D. a cumpărat imobilul format din

teren în suprafață de 225 mp și construcții, situat în București, parcul J.

Conform

certificatului din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului București -

Direcția Evidență Proprietăți, fosta stradă W. - Parcul J. poartă, începând cu

anul 1948, denumirea de strada B.

De asemenea, potrivit

istoricului de rol fiscal comunicat de DITL Sector 1 București pentru imobilul

din str. W., fostă parcela 19, în perioada 1942 - 1950, a figurat cu rol fiscal

L.D.D., pentru imobilul din str. W., compus din subsol și garaj, înscris la

matricola 2, poziția 946, la aceeași matricolă fiind făcută mențiunea

"imobil naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92 din 20 aprilie 1950,

poziția 1914". În același sens este și istoricul de rol fiscal comunicat

tribunalului prin adresa din 06 noiembrie 2003.

Reclamanta a făcut

dovada calității de moștenitor de pe urma defunctei D.M.L., potrivit

certificatului de moștenitor din 27 mai 1991, emis de Notariatul de Stat Sector

II București în baza testamentului autentificat sub nr. 3997/1975, schimbarea

numelui de familie al reclamantei fiind atestată de Sentința civilă nr. 529 din

11 octombrie 1976 a Judecătoriei Sectorului 8 București.

Potrivit adresei din

02 aprilie 2002 emisă de CGMB - AFI, cu privire la situația juridică a

imobilului din București, str. P., sector 1, acesta a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de București, poziția 1914,

fostă proprietatea numitei D.L., fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 de

Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA către pârâții C.M. și C.A.C.

Analizând cu

prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată

de pârâți, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, prin

înscrisurile menționate (situația juridică a imobilului, certificatul din 31

decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență

Proprietăți și în special adresa din 17 octombrie 2003 emisă de PMB - Serviciul

Nomenclatură Urbană) s-a făcut dovada identității între imobilul ce face

obiectul prezentei acțiuni, situat în București, str. P., sectorul 1 și

imobilul dobândit prin act autentic de autoarea reclamantei, D.M.L., iar

împrejurarea că în titlul de proprietate și în actul de preluare numele

acesteia a fost menționat ca fiind D.L. (cu omiterea unui prenume) nu poate

conduce la concluzia că nu ar fi vorba de aceeași persoană (având în vedere și

declarația de notorietate autentificată sub nr. 335 din 02 aprilie 2003 și actele

de stare civilă depuse în copie la dosar).

Examinând

valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, conform

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a constatat că,

potrivit alin. (1) al acestui articol, fac parte din domeniul public sau privat

al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției,

a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare

la data preluării lor de către stat.

În speță, imobilul a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de

București, poziția 1914, decret care contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11

din Constituția din anul 1948, prevederi constituționale care recunoșteau și

garantau dreptul de proprietate particulară, fiind expres și limitativ

menționate excepțiile de la principiul garantării dreptului de proprietate

privată, în acest sens fiind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce

se putea face în baza legii și numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea,

prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau și dispozițiilor legale de la acea

dată, privitoare la proprietate, respectiv dispozițiilor art. 481 C. civ.

(potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai

pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire"), precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care

România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a

Drepturilor Omului, care prevedea la art. 17 că "orice persoană are

dreptul la proprietate atât singur cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate

fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."

Prin urmare,

tribunalul a constatat că statul nu a avut titlu valabil asupra imobilului

situat în București, str. P., sectorul 1, atât timp cât Decretul nr. 92/1950

contravine atât Constituției din 1948, cât și dispozițiilor legale și

tratatelor internaționale de la acea dată. În această situație, nu se mai

impune analizarea împrejurării dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu

exceptată de la naționalizare, fiind casnică, din moment ce, indiferent de

încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la

naționalizare, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, tribunalul constată că, întemeindu-se

pe titlul de proprietate al statului asupra imobilului în discuție, Primăria

Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA, a înstrăinat pârâților

chiriași imobilul din București, str. P., sectorul 1, în temeiul Legii nr.

112/1995.

Susținerea

reclamantei în sensul că pârâții nu aveau un contract de închiriere valabil la

data formulării cererii de cumpărare a imobilului nu este întemeiată,

contractul de închiriere nr. 60184/27 iulie 1983 fiind prelungit succesiv, iar

la data cumpărării apartamentului pârâții dețineau locuința în baza

contractului de închiriere din 07 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza

contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.

Potrivit

dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la

momentul introducerii prezentei acțiuni) actele juridice de înstrăinare privind

imobilele trecute în proprietatea statului sunt valabile numai dacă au fost

încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării iar, potrivit

art. 46 alin. (2) din aceeași lege, actele juridice în discuție având ca obiect

imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută,

afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Prin urmare,

tribunalul a analizat atât respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți, cât și

buna-credință a acestora.

Potrivit art. 1 și

art. 14 din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari ai imobilelor cu destinația

de locuințe, trecute ca atare și cu titlu în proprietatea statului sau, după

caz, moștenitorii lor aveau dreptul de a solicita restituirea în natură a

imobilelor respective sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la

intrarea în vigoare a legii (27 februarie 1996) iar, potrivit art. 9 alin. (1)

din aceeași lege, după expirarea acestui termen, chiriașii titulari de contract

ai apartamentelor ce nu se restituiau în natura puteau opta pentru cumpărarea

acestora.

Din interpretarea

logică și sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă că, în cazul

formulării unei cereri de restituire în natură a imobilului, chiriașii puteau

cumpăra apartamentele în care locuiau numai după soluționarea cererii

respective, prin respingerea acesteia, în caz contrar solicitarea fostului

proprietar fiind lipsită de efectul reparatoriu pe care legea îl recunoștea în

mod expres.

În speță, reclamanta

Z.R. a formulat în termenul legal cerere de restituire în natură a imobilului

din București, str. P., sector 1, cerere care a fost înregistrată sub nr. 366

din 30 aprilie 1996 și nu a fost soluționată nici până în prezent.

Tribunalul a

constatat că vânzătorul PMB prin mandatarul sau SC H.N. SA au vândut imobilul

prin fraudarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, cu rea-credință.

Pentru a verifica

dacă imobilul putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995 atât vânzătorul, cât

și mandatarul său puteau să verifice dacă naționalizarea s-a făcut în mod

corect prin analizarea situației juridice a imobilului și a cererii de

restituire nr. 366/1996 și să aprecieze dacă imobilul putea face obiectul Legii

nr. 112/1995, respectând astfel dispozițiile art. 1 și 4 din H.G. nr. 20/1996.

În speță dedusă

judecății, cumpărătorii nu au așteptat să vadă dacă se restituie imobilul

reclamantei care formulase cerere de restituire în natură în baza Legii nr.

112/1995, situație pe care ar fi putut-o afla cu ușurință de la vânzător, care

fusese înștiințat să nu vândă prin depunerea cererii de restituire la Comisia

de aplicare a Legii nr. 112/1995 a sectorului 1, cerere înregistrată oficial

sub nr. 366/1996, astfel încât cumpărătorii și-au asumat riscul de a cumpăra

imobilul de la un neproprietar.

Împrejurarea că

reclamanta nu a adresat pârâților o notificare cu privire la formularea cererii

de restituire în natură a imobilului nu prezintă relevanță juridică, întrucât

Legea nr. 112/1995 nu impunea o astfel de obligație.

Față de aceste

considerente, tribunalul a constatat că încheierea contractului de

vânzare-cumpărare în discuție s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995, întrucât, până la soluționarea cererii de restituire în

natură a imobilului, nu se putea proceda în mod legal la acte de înstrăinare

către chiriași.

Nerespectarea acestor

dispoziții atrage nulitatea absolută a contractului respectiv, deoarece

vânzarea-cumpărarea a fost realizată cu încălcarea unor norme ce protejează

interesul general, or, este neîndoielnic că Legea nr. 112/1995 a urmărit

ocrotirea unui astfel de interes, prin stabilirea de măsuri reparatorii,

inclusiv restituirea în natură, pentru cei deposedați de imobilele proprietatea

lor în timpul regimului comunist.

Susținerile pârâților

persoane fizice, în sensul că au fost de bună-credință la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, întrucât la data respectivă statul era

proprietar și nu fuseseră notificați de reclamantă, neexistând vreun litigiu pe

rol, nu pot fi primite, întrucât cumpărătorul are obligația de a depune minime

diligente la achiziționarea unui imobil cu privire la situația juridică a

acestuia, care se putea afla de la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de

pe lângă Primăria Sectorului 1 București.

Tribunalul a apreciat

că nu poate fi reținută nici susținerea în sensul că reclamanta a solicitat

despăgubiri și nu restituirea în natură a imobilului, având în vedere

conținutul cererii depuse de aceasta la data de 30 aprilie 1996, coroborată cu

adresa comunicată de Primăria Municipiului București, din care rezultă fără

niciun dubiu că reclamanta a formulat cerere de restituire în natură a

imobilului. Faptul că aceasta a precizat că nu a primit despăgubiri și că

dorește ca stabilirea "eventualelor" despăgubiri să se facă de

Comisia Municipiului București nu poate duce la o altă concluzie, atât timp cât

opțiunea principală a fost cea de restituire în natură.

S-a apreciat că este

lipsită de relevanță juridică mențiunea făcută pe verso-ul cererii de cumpărare

a pârâților, în sensul că pentru imobil se solicită despăgubiri, atât timp cât

aceasta este contrazisă de conținutul cererii reclamantei, iar pârâții nu se

pot apăra prin invocarea bunei-credințe din acest punct de vedere, obligația

acestora de a depune diligente pentru aflarea situației juridice a imobilului

nefiind înlăturată. În același sens, adresa comunicată de Primăria Municipiului

București mandatarului SC H.N. SA, în sensul că pentru imobil se solicită

despăgubiri nu este un argument al bunei-credințe a pârâților și, cu atât mai

puțin, a vânzătorului PMB.

De asemenea,

susținerile în sensul că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele juridice

de înstrăinare sunt valabile în cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință nu pot fi reținute, deoarece acest text trebuie coroborat cu

dispozițiile art. 46 alin. (1), care statuează cu valoare de principiu că

actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor

prezentei legi (deci inclusiv imobile preluate fără titlu valabil sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării) sunt valabile

dacă au a fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării. Per a contrario, în cazul în care actul de înstrăinare a fost

întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii sale,

cum este și situația din speță dedusă judecății, înstrăinarea este și rămâne

lovită de nulitate, indiferent de buna sau reaua-credință a dobânditorilor.

Excepția reglementată

prin teza a II-a a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45

alin. (2) consacră legislativ principiul error communis facit jus, însă

principiul aparenței în drept este aplicabil doar dacă ambele părți au

convingerea că încheie un act valabil, respectiv dacă ambele părți sunt de

bună-credință, în sensul că vânzătorul știe că este adevăratul proprietar, iar

cumpărătorul are credința că achiziționează bunul de la adevăratul proprietar,

însă această situație nu este îndeplinită în cazul de față, deoarece Primăria

Municipiului București a cunoscut că reclamanta revendică imobilul, iar

mandatarul său SC H.N. SA nu trebuia să vândă până la lămurirea situației

juridice a imobilului, acesta înstrăinând imobilul cu rea-credință și cu

ignorarea cererii înregistrate sub nr. 366/1996.

De asemenea, SC H.N.

SA nu a așteptat să se soluționeze cererea reclamantei de restituire și nu a

solicitat avizul Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995,

obligatoriu pentru înstrăinarea unui imobil.

Așadar, atâta timp

cât reclamanta depusese cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995,

vânzătorul nu mai putea să procedeze la înstrăinarea imobilului până la

soluționarea cererii de restituire în natură formulată de reclamantă, prin

pronunțarea unei hotărâri conform art. 17 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul

fiind în mod evident de rea-credință.

Acest fapt rezultă și

din faptul că vânzătorul nu a respectat Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996

(anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie

1996), prin care Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr.

112/1995 a decis întocmirea actelor de vânzare-cumpărare numai după

clarificarea situației juridice a imobilelor.

Faptul că reclamanta

avea sau nu dreptul la restituirea în natură a imobilului, în raport de

dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, nu prezintă importanță,

deoarece prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 se interpretează

în sensul că, prin sintagma "apartamentele ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora", legiuitorul s-a referit

la imobilele cu privire la care, prin hotărâre emisă în condițiile art. 17 din

Legea nr. 112/1995, s-a stabilit că apartamentul nu se poate restitui în

natură, ceea ce presupune soluționarea cererii de restituire și numai ulterior,

după emiterea hotărârii menționate, era permisă vânzarea către chiriași.

Pârâții nu se pot

prevala de considerentele Deciziei civile nr. 480 din 25 martie 2005 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, tribunalul apreciind că acestea nu au

autoritate de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția triplei

identități de părți, obiect și cauză cu prezentul litigiu, iar prin decizia

menționată s-a analizat situația particulară a chiriașilor cumpărători P.E. și

P.M.

În consecință, în

raport de considerentele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, a admis acțiunea modificată, a

constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului din București, str. P., ap.

1, sectorul 1, compus din casă parter cu 4 camere și dependințe, o cameră la

mansardă și terenul aferent și a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului

București prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și C.M. și C.A.C.,

în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în București, str.

P., ap, 1, sectorul 1.

În baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâților C.M.

și C.A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General

C.A.C. și C.M.

Pârâtul Municipiul

București prin Primarul General a solicitat admiterea apelului, schimbarea

sentinței civile apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca fiind lipsită de

interes privind primul capăt de cerere și ca neîntemeiat capătul de cerere

referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Apelantul pârât a

susținut lipsa de interes în soluționarea capătului de cerere referitor la constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, str.

P., sector 1, cu motivarea că intimata reclamantă nu a justificat interesul în

promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale. S-a

solicitat a se avea în vedere prevederile art. 1 alin. (1) și 2 din Legea nr.

10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2005 care prevede în

mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără

titlu. A susținut acest apelant că prin legea specială s-a statuat că toate

imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost

preluate în mod abuziv, astfel că instanțele nu mai pot constatat altceva decât

ceea ce prevede legea.

De asemenea,

apelantul pârât Municipiul București a arătat că în mod greșit instanța de fond

a admis și capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului

București prin mandatar SC H.N. SA. și intimații pârâți C. întrucât actul de

vânzare-cumpărare sus-menționat a fost încheiat cu respectarea tuturor

condițiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.

S-a arătat că, la

momentul vânzării, a existat consimțământul și capacitatea părților, o cauză

licită și un obiect determinat.

Prin urmare, nu se

poate reține o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare,

mai ales că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr.

112/1995.

La acel moment a

operat și principiul aparenței în drept, imobilul fiind înstrăinat cu

convingerea ambelor părți contractante că este în proprietatea statului în

temeiul unui titlu legal constituit.

În motivarea apelului

declarat, pârâții C.A.C. și C.M. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în

tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii promovate de

reclamanta Z.R., în principal, ca fiind promovată de o persoană fără legitimare

procesuală activă.

În eventualitatea în

care instanța va trece peste excepția lipsei calității procesuale active,

apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii, pe capătul de cerere vizând

constatarea nevalabilității titlului statului, ca inadmisibilă, în subsidiar,

pe același capăt de cerere urmând a fi reținută autoritatea de lucru judecat cu

referire la Sentința civilă nr. 1962/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din

25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei,

apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, instanța

urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat la stat cu titlu, că

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în

privința căruia se solicită constatarea nulității absolute, au fost respectate

dispozițiile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995, nefiind

răsturnată prezumția de bună-credință a părților contractante.

Pârâții au susținut

că prin încheierea de ședință din 24 noiembrie 2009, prima instanță a respins,

ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei, constatând că soluționarea

cauzei de față ar putea depinde de existența dreptului ce formează obiectul

Dosarului nr. 22273/300/2009, reținând însă caracterul facultativ al măsurii

suspendării, fără a indica în concret în ce constă netemeinicia și nelegalitatea

acestei dispoziții a primei instanțe.

I. În principal,

pârâții au criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la

excepțiile invocate de către aceștia.

excepția lipsei calității procesuale active, apelanții au arătat că, prin

Decizia nr. 2 din 05 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București secția a

IV-a civilă, având ca obiect acțiune în revendicare promovată de către aceeași

reclamantă pentru imobilul din str. A. s-a reținut, făcând referire la două

declarații de notorietate cu privire la numele reclamantei, că reclamanta nu a

produs suficiente dovezi din care să rezulte că persoana de la care a dobândit

imobilul prin legat universal este una și aceeași persoană cu adevăratul

proprietar al imobilului, căruia i s-a naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Or, în prezenta

cauză, reclamanta se prevalează de aceeași declarație dată în forma autentică

la data de 2 aprilie 2003, în susținerea identității de nume în persoana

autoarei acesteia (D.L./D.M.L.), declarație aflată la dosar, în condițiile în

care în anexa la Decretul nr. 92/1950 numele D.L. (sau M.), D.D.M.L., L.D.D.,

L.D., figurează la pozițiile 1914, 2420, 2421 și 1945.

În conformitate cu

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizând repunerea, de drept,

în termenul de acceptare a succesiunii, a succesibililor, prin formularea

cererii de restituire, în condițiile legii speciale menționate, este de

subliniat că, prin derogare de la principiul indivizibilității dreptului de

opțiune succesorală, repunerea în termenul de acceptare a moștenirii operează

doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, iar

nu în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun.

Mai mult decât atât,

prevederile art. 4 alin. (3) din actul normativ menționat sunt de strictă

interpretare.

Or, în cauza dedusă

judecății, intimata reclamantă Z.R. a acceptat succesiunea după defuncta

D.M.L., anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă cu mult peste

termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.

În același sens,

Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. (3) reglementează beneficiul repunerii în

termenul de acceptare a succesiunii, numai pentru succesibilii neacceptanți, în

ipoteza dezbaterii succesiunii, procedura finalizată prin emiterea unui

certificat de moștenitor.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, apelanții pârâți au susținut că acțiunea

introductivă a fost promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă,

din această perspectivă fiind netemeinică și nelegală soluția reținută de

instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei.

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Pârâții C. au

susținut că prima instanță nu a intrat în judecata fondului pe capătul de

cerere vizând nevalabilitatea titlului statului.

Instanța nu poate

constata existența unui fapt juridic, ci a unui drept, dar nu și în situația în

care reclamanta poate cere realizarea dreptului, astfel cum a și procedat prin

acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu pârâții apelanți,

acțiune ce face obiectul Dosarului nr. 10473/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, litigiu suspendat în raport de dispozițiile

art. 244 alin. (1) pct. 1 până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

În speță, pentru a

deveni admisibilă, cererea trebuia să cuprindă solicitarea de constatare a

existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul

reclamantei.

Numai că, dacă

reclamanta putea solicita realizarea dreptului în cadrul unei acțiuni în

revendicare, cele două acțiuni în constatare sunt inadmisibile.

Prin urmare, capătul

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi

calificat decât ca o acțiune în constatare, inadmisibilă, analizată distinct

independent, având în vedere voința reală, internă, a părții

(reclamantei-intimate), care a susținut nelegalitatea titlului statului, pentru

a-și justifica acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv acțiunea în

revendicare, promovată împotriva terțului subdobânditor, chiar și în contextul

abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu implicații

notabile în planul realizării dreptului pretins.

Prima instanță a

constatat în mod netemeinic și nelegal că nu este îndeplinită în speță cerința

triplei identități de părți, obiect și cauză raportat la Decizia nr. 480/2005

pronunțată de Curtea de Apel București.

Din perspectiva aprecierii

asupra îndeplinirii în cauză a triplei identități reglementate de dispozițiile

art. 1201 C. civ. raportat la art. 166 C. proc. civ., apelanții pârâți au

arătat că prin cererea ce chemare în judecată înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 54/2002, iar ulterior

prin declinare de competență sub nr. 1038/2003, pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, intimata reclamantă, în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA., în calitate de

reprezentanți ai Statului Român și P.M. și P.E., a solicitat să se constate

preluarea fără titlu valabil a imobilului din str. A., sector 1, București,

imobil ce figurează, de asemenea, la poziția 1914 din anexa la Decretul nr.

92/1950; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între părți - în temeiul Legii nr. l 12/1996 - cu privire la imobilul

din str. A.

În cauză, apărarea

formulată de reclamanta Z.R., vizând exceptarea de la naționalizare a autoarei

acesteia, pe considerentul că era o simplă casnică - intelectuală, sens în care

ar fi fost incidente dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, constituie

argumente de fapt și de drept, ce intră în puterea lucrului judecat, purtând

asupra petitului acțiunii ce vizează constatarea nevalabilității titlului

statului, capăt de cerere și apărări reiterate de către intimata reclamantă în

acțiunile având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele ce

se aflau la data naționalizării în proprietatea autoarei acesteia.

Prin sentința

apelată, tribunalul s-a pronunțat cu privire la primul capăt al cererii de

chemare în judecată vizând nevalabilitatea titlului statului, fără a proceda la

analizarea respectării dispozițiilor legale de preluare, în conformitate cu

art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind

aplicarea Legea nr. 112/1995.

Numai că, indiferent

de actul normativ în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului,

în perioada de referință, aceste preluări apar ca fiind abuzive, prezentând

relevanță din perspectiva analizării valabilității titlului statului,

respectarea condițiilor stabilite prin actul normativ de preluare.

Mai mult decât atât,

în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

noțiunea de "bun" poate cuprinde atât bunuri existente, cât și valori

patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

În sens contrar, nu

vor fi considerate "bunuri" în sensul articolului sus-menționat

speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o

creanță condiționată care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției

(Malhous c. Republica Cehă Decizie nr. 33071/96, 13 decembrie 2000; Kopecky c.

Slovaciei, nr. 44912/98 parag. 35, CEDO 2004-IX).

Intimata reclamantă

nu poate invoca existența în patrimoniul acesteia a unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, că

nu s-a făcut dovada efectuării de către autoarea intimatei reclamante a unor

demersuri în temeiul Decretului nr. 92/1950 vizând contestarea măsurii

naționalizării la Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare

conform art. XI din actul normativ menționat sau, mai târziu, în baza

Decretului nr. 524/1955 la organele administrative indicate în acest din urmă

act normativ, respectiv Comitetul Executiv al Consiliului Popular sau Consiliul

de Miniștri, după caz.

Or, prima instanță,

fără a intra în judecata fondului, pe capătul de cerere vizând nevalabilitatea

titlului statului, apreciind că "nu se mai impune analizarea împrejurării

dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu exceptată de la naționalizare"

a reținut, în mod netemeinic și nelegal, că imobilul a fost preluat fără titlu

valabil.

Numai că, imobilul

din str. P., sector 1, București, a trecut în proprietatea statului cu

respectarea prevederilor legale de preluare, Decretul-lege nr. 92/1950,

autoarea intimatei reclamante nefăcând parte din categoria persoanelor

exceptate de la naționalizare, aceasta având în proprietate la momentul

naționalizării mai multe imobile, ce constituiau obiectul unor închirieri în

considerarea obținerii de venituri suplimentare.

Din perspectiva

aprecierii asupra valabilității titlului statului, este de subliniat că

imobilele ce au aparținut autoarei reclamantei au aceeași situație juridică,

trecând în proprietatea statului, cu respectarea dispozițiilor legale de

preluare și făcând obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța de fond a

reținut în considerentele sentinței apelate că "susținerea reclamantei, în

sensul că pârâții nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării

cererii de cumpărare a imobilului, nu este întemeiată, contractul de închiriere

din 27 iulie 1983, fiind prelungit succesiv, iar la data cumpărării

apartamentului, pârâții dețineau locuința în baza contractului de închiriere

din 7 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza contractului de închiriere din

12 noiembrie 1996.".

Prin urmare, la data

intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 112/1995, imobilul din str. P.,

nu era liber și nu făcea obiectul unui contract de închiriere încheiat de

intimata reclamantă Z.R., cerințe determinante în accepțiunea Legii nr.

112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură în beneficiul persoanelor

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii.

Prin nota de sinteză

întocmită de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 vizând notificarea nr.

366/1996 formulată de intimata reclamantă, în favoarea acesteia era propusă

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - despăgubiri, în condițiile

art. 12 din lege, pentru imobilele din str. P. și str. A.

În consecință, la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.

112/1995, vânzătorul Primăria Municipiului București prin Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, apreciase asupra situației juridice a imobilului,

în privința căruia erau formulate deopotrivă o notificare, în cadrul procedurii

administrative - la data de 30 aprilie 1996, de către intimata reclamantă,

respectiv o cerere de vânzare la data de 29 mai 1996, de către apelanții

pârâți.

Or, dispozițiile

Legii nr. 112/1995 reglementau în egală măsură dreptul titularilor contractului

de închiriere de a opta pentru cumpărarea imobilelor ce nu se restituiau/nu

îndeplineau condițiile legale de restituire în natură către foștii proprietari

sau moștenitorii acestora, fără a institui o prioritate de soluționare -

finalizare a procedurii administrative prin emitere de dispoziție/decizie, în

condițiile în care situația juridică a imobilului impunea acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, despăgubiri, în acest sens existând, de altfel, și

propunere a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Ca atare, fiind

cunoscută situația juridică a imobilului din str. P. la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi

reținută de către instanță încălcarea dispozițiilor legale de reglementare -

Legea nr. 112/1995, art. 9 și, cu atât mai puțin a Hotărârii nr. 117 din 23

octombrie 1996 emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr.

112/1995 ori a contractului de mandat încheiat între Primăria Municipiului

București și societățile comerciale specializate în vânzarea locuințelor, decât

în contextul negării, de plano, a dreptului chiriașului de a cumpăra locuința

în temeiul Legii nr. 112/1995, lipsindu-se astfel de eficiență juridică textul

legal incident art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În raport de aceeași

adresă din 28 noiembrie 1996 a Primăriei Sectorului 1 București către SC H.N.

SA este consemnată pe verso la cererea de cumpărare formulată de apelanții

pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, mențiunea că pentru imobilul din str. P.

se solicită despăgubiri.

Sub aspectul

bunei-credințe a părților contractante la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare inter