ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6053/2012

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5480/2002 (număr unic 1057/3/2002), la data de 31 iulie 2002, reclamanta Z.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC H.N. SA, C.M. și C.A.C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului situat în București, str. P., sectorul 1, casă parter cu 4 (patru) camere și dependințe și una cameră în subsol cu dependințe și una camera la mansarda cu terenul de 220 mp; în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil încheiat între pârâta SC H.N.

SA., în calitate vânzătoare și pârâții C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători. În subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul mai sus descris încheiat între pârâta SC H.N. SA, în calitate vânzătoare și pârâții C. în calitate de cumpărători (vânzarea lucrului altuia); cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul în cauză a aparținut antecesoarei în drepturi a reclamantei, D.M.L., casnică, iar reclamanta este unica moștenitoare a fostei proprietare, potrivit certificatului de moștenitor nr. 841 din 27 mai 1991. S-a mai arătat că imobilul în cauză a fost preluat fără titlu valabil, în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, adică fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv art. 2 din Decretul nr. 92/1950, care excepta de la naționalizare imobilul în cauză - proprietara fiind casnică - intelectuală. Drept urmare, contractul de vânzare-cumpărare privind acest imobil este lovit de nulitate absolută, actul fiind încheiat cu rea-credință, reclamanta exprimându-și dorința de restituire în natură prin cererea formulată și înregistrată sub nr. 366 din 30 aprilie 1996 la Primăria Sectorului 1 București, de care aparține pârâta SC H.N.

SA, fiind indiferent faptul dacă una sau ambele părți contractante au fost de rea-credință. În subsidiar, pe baza constatării că preluarea a fost fără titlu valabil, dat fiind faptul că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de moștenitorii acestuia numai dacă aceștia din urmă locuiau în calitate de chiriași în imobilul în cauză sau dacă acesta era liber, în caz contrar imobilul putând fi înstrăinat chiriașilor care locuiau în acesta la data apariției Legii nr. 112/1995. S-a mai arătat că actul a cărui nulitate se solicită nu a fost încheiat cu rea-credință, așa cum se susține de către reclamantă, pârâții fiind cumpărători de bună-credință. Anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, pârâții au depus o cerere la SC H.N.

SA, care a primit toate avizele favorabile în vederea vânzării de la departamentele abilitate în acest sens, respectiv de la Biroul Fondului Locativ, Oficiul Juridic, Serviciul Tehnic Producție, Oficiul Vânzări, ceea ce demonstrează că actul translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare dintre pârâți și statul român s-a încheiat în condiții legale, cu respectarea tuturor condițiilor și termenelor impuse de lege. Au mai arătat pârâții că buna lor credință se prezumă, conform art. 54 din Constituție, invocând, totodată, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 46 pct. 1, 2 și 4 din același act normativ, arătând că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele căzând sub incidența legii anterior amintite sunt valabile câtă vreme au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Or, contractul de vânzare-cumpărare între statul român și pârâți a fost încheiat în absența oricărui litigiu de revendicare și a oricărei notificări prealabile și, de asemenea, a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995. În ceea ce privește susținerea invocată de către reclamantă prin care afirmă că vânzătorul, respectiv statul român, nu era proprietarul bunului vândut, procedând astfel la vânzarea lucrului altuia, ignorând cererea din 30 aprilie 1996 depusă de Z.R. la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 prin care solicita retrocedarea în natură, s-a precizat că prin această cerere numita Z.R. nu a solicitat retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, ci a solicitat statului român acordarea de despăgubiri pentru imobilul intrat în patrimoniul acestuia din urmă.

Chiar dacă prin cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 reclamanta ar fi solicitat retrocedarea în natură a imobilului, aceasta nu putea, în condițiile legii, să constituie o cerere valabilă de revendicare și nici nu putea să ducă la oprirea actelor de vânzare-cumpărare între statul român și chiriașii din imobilul în cauză, câtă vreme încheierea acestora era expres prevăzută de art. 9 din Legea nr. l 12/1995. Fostul proprietar își păstrează calitatea de proprietar al imobilului, reclamanta a solicitat a se constata că actul juridic este anulabil pentru vânzarea lucrului altuia, vânzătorul aparent (SC H.N. SA.) răspunzând de evicțiune față de cumpărători. La data de 07 octombrie 2002, reclamanta a depus la dosar cerere prin care a arătat că, în temeiul art. 132 C. proc.

civ., înțelege să-și întregească acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârât, Municipiul București, prin Primarul General. La data de 25 octombrie 2002, pârâții C.M. și C.A.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, s-a arătat că imobilul situat în București, str. P., sectorul 1 a fost naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa de București a Decretului la poziția 1914 ca fiind preluat de la D.L. Pârâții au învederat că imobilul în cauză a fost preluat cu titlul valabil de către statul român, respectiv a fost preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa de București a decretului la poziția 1914, statul român fiind, pe cale de consecință, legitimat ca proprietar și putând să dispună prin acte de înstrăinare de imobilul în litigiu.

S-a mai arătat că nu poate fi primită nici afirmația prin care se susține că D.L., autoarea reclamantei, era exceptată de la naționalizare deoarece la aceea dată era o simplă casnică - intelectuală. Astfel, conform art. I pct. 1 și a art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, în vederea exceptării de la naționalizare, persoanele trebuiau să îndeplinească cumulativ două condiții: să nu fie exploatator de locuințe; să se încadreze în una din următoarele categorii: muncitori, funcționari, mici meseriași, intelectuali profesioniști sau pensionari. Au mai arătat pârâții că D.L.

era la data naționalizării proprietara mai multor imobile, fiind menționată în Anexa de București a Decretului-lege nr. 92/1950 ca fiindu-i naționalizate 5 apartamente din mai multe imobile, bunuri pe care fosta proprietară le închiria, realizând venituri suplimentare și, pe cale de consecință, aceasta nu putea fi exceptată de la actul naționalizării, ceea ce înseamnă că susținerea reclamantei nu poate constitui o bază de discuții în sensul apărării invocată de către reclamantă. Prin urmare, pârâții au apreciat că imobilul situat în București str. P., sector 1 se află sub incidența prevederilor Legii nr. 112/1995 și deci putea fi revendicat în natură de către fostul proprietar. S-a mai arătat că Z.R.

nu s-a conformat prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în sensul că nu a anexat copiile legalizate ale actelor de proprietate, ale actelor de stare civilă și ale certificatelor de moștenitor, menite să facă dovada temeiniciei cererii privitor atât la proprietatea în sine, cât și la calitatea de moștenitor. Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a soluționat cererea reclamantei care i-a fost adresată conform legilor în vigoare la acea dată, astfel încât comisia a consemnat, în registrul de evidență a cererilor, mențiunea "despăgubiri" în dreptul numărului sub care s-a înscris petiția mai sus amintită. Imobilul în cauză putea fi înstrăinat în mod legal, atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, cât și având în vedere art. 1310 C. civ.

În ședința publică din data de 20 ianuarie 2003, pârâții au invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamantei, iar în ședința publică din data de 10 februarie 2003, reclamanta a depus la dosar contractul de asistență juridică și copie de pe întâmpinarea avocațială, făcând astfel dovada calității de reprezentant la data depunerii acțiunii. De asemenea, reclamanta a învederat tribunalului că valoarea imobilului este sub 2 miliarde RON. În ședința publică de la aceeași dată, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a apariției Legii nr. 10/2001, numai pentru primul capăt de cerere, tribunalul respingând excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la primul capăt de cerere motivat de faptul că acțiunea, atât primul cât și al doilea capăt de cerere, este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ședința publică din data de 24 martie 2003, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada identității de număr poștal al imobilelor, întrucât adresa emisă de Primăria Municipiului București se referă doar la concordanța denumirii de stradă, precum și a faptului că nu s-a făcut dovada identității de nume în ceea ce privește autoarea reclamantei, proprietara terenului în litigiu fiind D.L. și nu D.M.L. Tribunalul a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale active cu fondul cauzei, apreciind că pentru soluționarea acestei excepții sunt necesare administrarea de probe comune cu soluționarea fondului. La data de 21 aprilie 2003, pârâții C.M.

și C.A.C. au depus la dosar cerere prin care au solicitat să se ia act că reclamanta nu și-a motivat în drept capătul unu din acțiune, pct. a) și, în consecință, pârâții nu pot aprecia dacă este vorba de o acțiune în constatare, conform art. 111 C. proc. civ., ori este vorba de o acțiune prin care se tinde a se stabili un act abuziv al statului care ar intra sub incidența altor dispoziții legale prezentate în principal de Legea nr. 10/2001. Prin încheierea de ședință din data de 06 mai 2003, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii pe capătul 1 de cerere și excepția prematurității în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere. La data de 18 septembrie 2003, pârâții C.M.

și C.A.C. au depus la dosar cerere precizatoare, arătând că în mod legal și corect apartamentul situat în București, str. P., ce face obiectul cauzei a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât fosta proprietară nu se încadra în excepțiile prevăzute de art. 2 din decret, posedând 5 apartamente pe care le folosea în scopul închirierii, obținând astfel venituri. În acest sens, pârâții au solicitat emiterea unei adrese oficiale către Direcția de Impozite și Taxe Locale Sectorul 1 București, pentru a se comunica istoricul de rol, privind ocuparea apartamentelor cu chiriași în perioada 1940 - 1950, atât pentru apartamentul situat în București, str. P., sectorul 1 cât și pentru apartamentele situate în București, str. A., sectorul 1 (Decretul nr. 92/1950, poziția 1914). La data de 12 ianuarie 2004, pârâții C.M.

și C.A.C. au depus la dosar cerere, prin care au solicitat suspendarea judecării prezentei cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că soluționarea prezentei cauzei depinde de soluționarea Dosarului nr. 204/2004 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului întocmit de D.M.L., testament autentificat sub nr. 3997 din 03 iulie 1975 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București și anularea certificatului de moștenitor din 27 mai 1991, eliberat în baza testamentului menționat. Prin încheierea de ședință din data de 12 februarie 2004, tribunalul a dispus în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, față de existența pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, a Dosarului nr. 204/2004, fiind depus certificat de grefă cu privire la acest dosar și termenul de judecată acordat.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 21 martie 2006, în vederea discutării excepției de perimare. La data de 14 martie 2006, pârâții C.M. și C.A.C. au depus la dosar întâmpinare, solicitând să se constate că motivul suspendării cauzei subzistă și în continuare, astfel că se impune respingerea excepției și menținerea măsurii suspendării, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului. La data de 15 martie 2006, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat, de asemenea, menținerea măsurii suspendării. Prin încheierea de ședință din data de 21 martie 2006, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., a dispus menținerea măsurii suspendării judecării cauzei. Reclamanta a depus cerere de redeschidere a judecării cauzei, la data de 17 decembrie 2008, fixându-se termen la data de 14 aprilie 2009. Prin încheierea de ședință din data de 14 aprilie 2009, tribunalul a dispus în temeiul art. 245 C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol. La data de 11 noiembrie 2009, pârâții C.M. și C.A.C.

au formulat o nouă cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 22273/200/2009, motivat de faptul că la data de 10 noiembrie 2009, pârâții au formulat cerere de chemare în judecată împotriva reclamantei Z.R., prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută și să se anuleze certificatul de moștenitor din 27 mai 1991 privind succesiunea defunctei D.M.L., eliberat în baza testamentului autentificat nr. 3997 din data de 3 iulie 1975, în temeiul prescripției dreptului de opțiune succesorală al pârâtei, iar în prezent acțiunea se află pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, așa cum reiese și din copia de pe acțiune cu viza Judecătoriei sectorului 2 București și face obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009.

Pârâții au arătat că, în prezenta cauză, reclamanta R.Z. și-a întemeiat calitatea procesuală activă pe faptul că este moștenitoare cu titlu universal a lui D.M.L., fapt dovedit prin certificatul de moștenitor din 27 mai 1991. Prin încheierea de ședință din data de 24 noiembrie 2009, tribunalul a respins cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată, constatând că soluționarea cauzei de față ar putea depinde de existența dreptului ce formează obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub aspectul legitimării procesuale active în cauza dedusă judecății, însă, având în vedere caracterul facultativ al măsurii suspendării, față de prevederile art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., enunțate mai sus, tribunalul a apreciat asupra oportunității acesteia în raport cu datele concrete în speță dedusa judecății. Prin încheierea de ședință din data de 09 martie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat cu privire la petitul acțiunii vizând constatarea nevalabilității titlului statului invocată de către pârâții C.M. și C.A.C., conform art. 166 C. proc. civ. constatând că nu este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză între acest dosar și Sentința civilă nr. 1962/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar autoritatea de lucru judecat a considerentelor din sentința civilă invocată de pârâții C.M. și C.A.C.

nu poate fi avută în vedere ca o excepție procesuală, această excepție urmând a fi avută în vedere ca apărare de fond. Prin Sentința civilă nr. 843 din 8 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Z.R. în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.A.C., SC H.N. SA, și Municipiul București, prin Primarul General; a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului situat în București, str. P., sector 1 (casă parter cu 4 camere și dependințe, o cameră la mansardă și terenul aferent), a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, în calitate de vânzător și C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători și a respins ca neîntemeiată cererea pârâților C.M. și C.A.C., privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția a IX-a Notariat sub nr. 4197 din 08 februarie 1940, autoarea reclamantei, L.D.D.

a cumpărat imobilul format din teren în suprafață de 225 mp și construcții, situat în București, parcul J. Conform certificatului din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Proprietăți, fosta stradă W. - Parcul J. poartă, începând cu anul 1948, denumirea de strada B. De asemenea, potrivit istoricului de rol fiscal comunicat de DITL Sector 1 București pentru imobilul din str. W., fostă parcela 19, în perioada 1942 - 1950, a figurat cu rol fiscal L.D.D., pentru imobilul din str. W., compus din subsol și garaj, înscris la matricola 2, poziția 946, la aceeași matricolă fiind făcută mențiunea "imobil naționalizat în baza Decretului-lege nr. 92 din 20 aprilie 1950, poziția 1914". În același sens este și istoricul de rol fiscal comunicat tribunalului prin adresa din 06 noiembrie 2003. Reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma defunctei D.M.L., potrivit certificatului de moștenitor din 27 mai 1991, emis de Notariatul de Stat Sector II București în baza testamentului autentificat sub nr. 3997/1975, schimbarea numelui de familie al reclamantei fiind atestată de Sentința civilă nr. 529 din 11 octombrie 1976 a Judecătoriei Sectorului 8 București.

Potrivit adresei din 02 aprilie 2002 emisă de CGMB - AFI, cu privire la situația juridică a imobilului din București, str. P., sector 1, acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de București, poziția 1914, fostă proprietatea numitei D.L., fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA către pârâții C.M. și C.A.C.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâți, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, prin înscrisurile menționate (situația juridică a imobilului, certificatul din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Proprietăți și în special adresa din 17 octombrie 2003 emisă de PMB - Serviciul Nomenclatură Urbană) s-a făcut dovada identității între imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni, situat în București, str. P., sectorul 1 și imobilul dobândit prin act autentic de autoarea reclamantei, D.M.L., iar împrejurarea că în titlul de proprietate și în actul de preluare numele acesteia a fost menționat ca fiind D.L.

(cu omiterea unui prenume) nu poate conduce la concluzia că nu ar fi vorba de aceeași persoană (având în vedere și declarația de notorietate autentificată sub nr. 335 din 02 aprilie 2003 și actele de stare civilă depuse în copie la dosar). Examinând valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a constatat că, potrivit alin. (1) al acestui articol, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În speță, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de București, poziția 1914, decret care contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția din anul 1948, prevederi constituționale care recunoșteau și garantau dreptul de proprietate particulară, fiind expres și limitativ menționate excepțiile de la principiul garantării dreptului de proprietate privată, în acest sens fiind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce se putea face în baza legii și numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. De asemenea, prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau și dispozițiilor legale de la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv dispozițiilor art. 481 C. civ.

(potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire"), precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevedea la art. 17 că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa." Prin urmare, tribunalul a constatat că statul nu a avut titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. P., sectorul 1, atât timp cât Decretul nr. 92/1950 contravine atât Constituției din 1948, cât și dispozițiilor legale și tratatelor internaționale de la acea dată.

În această situație, nu se mai impune analizarea împrejurării dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu exceptată de la naționalizare, fiind casnică, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, tribunalul constată că, întemeindu-se pe titlul de proprietate al statului asupra imobilului în discuție, Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA, a înstrăinat pârâților chiriași imobilul din București, str. P., sectorul 1, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Susținerea reclamantei în sensul că pârâții nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului nu este întemeiată, contractul de închiriere nr. 60184/27 iulie 1983 fiind prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului pârâții dețineau locuința în baza contractului de închiriere din 07 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996. Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la momentul introducerii prezentei acțiuni) actele juridice de înstrăinare privind imobilele trecute în proprietatea statului sunt valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării iar, potrivit art. 46 alin. (2) din aceeași lege, actele juridice în discuție având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Prin urmare, tribunalul a analizat atât respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți, cât și buna-credință a acestora. Potrivit art. 1 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare și cu titlu în proprietatea statului sau, după caz, moștenitorii lor aveau dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilelor respective sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (27 februarie 1996) iar, potrivit art. 9 alin. (1) din aceeași lege, după expirarea acestui termen, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituiau în natura puteau opta pentru cumpărarea acestora.

Din interpretarea logică și sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă că, în cazul formulării unei cereri de restituire în natură a imobilului, chiriașii puteau cumpăra apartamentele în care locuiau numai după soluționarea cererii respective, prin respingerea acesteia, în caz contrar solicitarea fostului proprietar fiind lipsită de efectul reparatoriu pe care legea îl recunoștea în mod expres. În speță, reclamanta Z.R. a formulat în termenul legal cerere de restituire în natură a imobilului din București, str. P., sector 1, cerere care a fost înregistrată sub nr. 366 din 30 aprilie 1996 și nu a fost soluționată nici până în prezent. Tribunalul a constatat că vânzătorul PMB prin mandatarul sau SC H.N.

SA au vândut imobilul prin fraudarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, cu rea-credință. Pentru a verifica dacă imobilul putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995 atât vânzătorul, cât și mandatarul său puteau să verifice dacă naționalizarea s-a făcut în mod corect prin analizarea situației juridice a imobilului și a cererii de restituire nr. 366/1996 și să aprecieze dacă imobilul putea face obiectul Legii nr. 112/1995, respectând astfel dispozițiile art. 1 și 4 din H.G. nr. 20/1996.

În speță dedusă judecății, cumpărătorii nu au așteptat să vadă dacă se restituie imobilul reclamantei care formulase cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, situație pe care ar fi putut-o afla cu ușurință de la vânzător, care fusese înștiințat să nu vândă prin depunerea cererii de restituire la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a sectorului 1, cerere înregistrată oficial sub nr. 366/1996, astfel încât cumpărătorii și-au asumat riscul de a cumpăra imobilul de la un neproprietar. Împrejurarea că reclamanta nu a adresat pârâților o notificare cu privire la formularea cererii de restituire în natură a imobilului nu prezintă relevanță juridică, întrucât Legea nr. 112/1995 nu impunea o astfel de obligație.

Față de aceste considerente, tribunalul a constatat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuție s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât, până la soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului, nu se putea proceda în mod legal la acte de înstrăinare către chiriași. Nerespectarea acestor dispoziții atrage nulitatea absolută a contractului respectiv, deoarece vânzarea-cumpărarea a fost realizată cu încălcarea unor norme ce protejează interesul general, or, este neîndoielnic că Legea nr. 112/1995 a urmărit ocrotirea unui astfel de interes, prin stabilirea de măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură, pentru cei deposedați de imobilele proprietatea lor în timpul regimului comunist.

Susținerile pârâților persoane fizice, în sensul că au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât la data respectivă statul era proprietar și nu fuseseră notificați de reclamantă, neexistând vreun litigiu pe rol, nu pot fi primite, întrucât cumpărătorul are obligația de a depune minime diligente la achiziționarea unui imobil cu privire la situația juridică a acestuia, care se putea afla de la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 1 București. Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută nici susținerea în sensul că reclamanta a solicitat despăgubiri și nu restituirea în natură a imobilului, având în vedere conținutul cererii depuse de aceasta la data de 30 aprilie 1996, coroborată cu adresa comunicată de Primăria Municipiului București, din care rezultă fără niciun dubiu că reclamanta a formulat cerere de restituire în natură a imobilului.

Faptul că aceasta a precizat că nu a primit despăgubiri și că dorește ca stabilirea "eventualelor" despăgubiri să se facă de Comisia Municipiului București nu poate duce la o altă concluzie, atât timp cât opțiunea principală a fost cea de restituire în natură. S-a apreciat că este lipsită de relevanță juridică mențiunea făcută pe verso-ul cererii de cumpărare a pârâților, în sensul că pentru imobil se solicită despăgubiri, atât timp cât aceasta este contrazisă de conținutul cererii reclamantei, iar pârâții nu se pot apăra prin invocarea bunei-credințe din acest punct de vedere, obligația acestora de a depune diligente pentru aflarea situației juridice a imobilului nefiind înlăturată. În același sens, adresa comunicată de Primăria Municipiului București mandatarului SC H.N.

SA, în sensul că pentru imobil se solicită despăgubiri nu este un argument al bunei-credințe a pârâților și, cu atât mai puțin, a vânzătorului PMB. De asemenea, susținerile în sensul că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare sunt valabile în cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință nu pot fi reținute, deoarece acest text trebuie coroborat cu dispozițiile art. 46 alin. (1), care statuează cu valoare de principiu că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi (deci inclusiv imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării) sunt valabile dacă au a fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Per a contrario, în cazul în care actul de înstrăinare a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii sale, cum este și situația din speță dedusă judecății, înstrăinarea este și rămâne lovită de nulitate, indiferent de buna sau reaua-credință a dobânditorilor. Excepția reglementată prin teza a II-a a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45 alin. (2) consacră legislativ principiul error communis facit jus, însă principiul aparenței în drept este aplicabil doar dacă ambele părți au convingerea că încheie un act valabil, respectiv dacă ambele părți sunt de bună-credință, în sensul că vânzătorul știe că este adevăratul proprietar, iar cumpărătorul are credința că achiziționează bunul de la adevăratul proprietar, însă această situație nu este îndeplinită în cazul de față, deoarece Primăria Municipiului București a cunoscut că reclamanta revendică imobilul, iar mandatarul său SC H.N.

SA nu trebuia să vândă până la lămurirea situației juridice a imobilului, acesta înstrăinând imobilul cu rea-credință și cu ignorarea cererii înregistrate sub nr. 366/1996. De asemenea, SC H.N. SA nu a așteptat să se soluționeze cererea reclamantei de restituire și nu a solicitat avizul Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995, obligatoriu pentru înstrăinarea unui imobil. Așadar, atâta timp cât reclamanta depusese cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, vânzătorul nu mai putea să procedeze la înstrăinarea imobilului până la soluționarea cererii de restituire în natură formulată de reclamantă, prin pronunțarea unei hotărâri conform art. 17 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul fiind în mod evident de rea-credință.

Acest fapt rezultă și din faptul că vânzătorul nu a respectat Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 (anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996), prin care Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 a decis întocmirea actelor de vânzare-cumpărare numai după clarificarea situației juridice a imobilelor.

Faptul că reclamanta avea sau nu dreptul la restituirea în natură a imobilului, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, nu prezintă importanță, deoarece prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 se interpretează în sensul că, prin sintagma "apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora", legiuitorul s-a referit la imobilele cu privire la care, prin hotărâre emisă în condițiile art. 17 din Legea nr. 112/1995, s-a stabilit că apartamentul nu se poate restitui în natură, ceea ce presupune soluționarea cererii de restituire și numai ulterior, după emiterea hotărârii menționate, era permisă vânzarea către chiriași.

Pârâții nu se pot prevala de considerentele Deciziei civile nr. 480 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, tribunalul apreciind că acestea nu au autoritate de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză cu prezentul litigiu, iar prin decizia menționată s-a analizat situația particulară a chiriașilor cumpărători P.E. și P.M. În consecință, în raport de considerentele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a admis acțiunea modificată, a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului din București, str. P., ap. 1, sectorul 1, compus din casă parter cu 4 camere și dependințe, o cameră la mansardă și terenul aferent și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, în calitate de vânzător și C.M. și C.A.C., în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în București, str. P., ap, 1, sectorul 1. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâților C.M. și C.A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General C.A.C. și C.M. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes privind primul capăt de cerere și ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Apelantul pârât a susținut lipsa de interes în soluționarea capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, str. P., sector 1, cu motivarea că intimata reclamantă nu a justificat interesul în promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale. S-a solicitat a se avea în vedere prevederile art. 1 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2005 care prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu. A susținut acest apelant că prin legea specială s-a statuat că toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, astfel că instanțele nu mai pot constatat altceva decât ceea ce prevede legea.

De asemenea, apelantul pârât Municipiul București a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis și capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA. și intimații pârâți C. întrucât actul de vânzare-cumpărare sus-menționat a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. S-a arătat că, la momentul vânzării, a existat consimțământul și capacitatea părților, o cauză licită și un obiect determinat. Prin urmare, nu se poate reține o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

La acel moment a operat și principiul aparenței în drept, imobilul fiind înstrăinat cu convingerea ambelor părți contractante că este în proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit. În motivarea apelului declarat, pârâții C.A.C. și C.M. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii promovate de reclamanta Z.R., în principal, ca fiind promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă. În eventualitatea în care instanța va trece peste excepția lipsei calității procesuale active, apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii, pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, ca inadmisibilă, în subsidiar, pe același capăt de cerere urmând a fi reținută autoritatea de lucru judecat cu referire la Sentința civilă nr. 1962/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei, apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, instanța urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat la stat cu titlu, că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în privința căruia se solicită constatarea nulității absolute, au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995, nefiind răsturnată prezumția de bună-credință a părților contractante. Pârâții au susținut că prin încheierea de ședință din 24 noiembrie 2009, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei, constatând că soluționarea cauzei de față ar putea depinde de existența dreptului ce formează obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009, reținând însă caracterul facultativ al măsurii suspendării, fără a indica în concret în ce constă netemeinicia și nelegalitatea acestei dispoziții a primei instanțe.

I. În principal, pârâții au criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepțiile invocate de către aceștia. 1. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, apelanții au arătat că, prin Decizia nr. 2 din 05 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, având ca obiect acțiune în revendicare promovată de către aceeași reclamantă pentru imobilul din str. A. s-a reținut, făcând referire la două declarații de notorietate cu privire la numele reclamantei, că reclamanta nu a produs suficiente dovezi din care să rezulte că persoana de la care a dobândit imobilul prin legat universal este una și aceeași persoană cu adevăratul proprietar al imobilului, căruia i s-a naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Or, în prezenta cauză, reclamanta se prevalează de aceeași declarație dată în forma autentică la data de 2 aprilie 2003, în susținerea identității de nume în persoana autoarei acesteia (D.L./D.M.L.), declarație aflată la dosar, în condițiile în care în anexa la Decretul nr. 92/1950 numele D.L. (sau M.), D.D.M.L., L.D.D., L.D., figurează la pozițiile 1914, 2420, 2421 și 1945. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizând repunerea, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii, a succesibililor, prin formularea cererii de restituire, în condițiile legii speciale menționate, este de subliniat că, prin derogare de la principiul indivizibilității dreptului de opțiune succesorală, repunerea în termenul de acceptare a moștenirii operează doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun.

Mai mult decât atât, prevederile art. 4 alin. (3) din actul normativ menționat sunt de strictă interpretare. Or, în cauza dedusă judecății, intimata reclamantă Z.R. a acceptat succesiunea după defuncta D.M.L., anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă cu mult peste termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. În același sens, Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. (3) reglementează beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai pentru succesibilii neacceptanți, în ipoteza dezbaterii succesiunii, procedura finalizată prin emiterea unui certificat de moștenitor. În consecință, având în vedere considerentele expuse, apelanții pârâți au susținut că acțiunea introductivă a fost promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă, din această perspectivă fiind netemeinică și nelegală soluția reținută de instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

2. Inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. Pârâții C. au susținut că prima instanță nu a intrat în judecata fondului pe capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului. Instanța nu poate constata existența unui fapt juridic, ci a unui drept, dar nu și în situația în care reclamanta poate cere realizarea dreptului, astfel cum a și procedat prin acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu pârâții apelanți, acțiune ce face obiectul Dosarului nr. 10473/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, litigiu suspendat în raport de dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

În speță, pentru a deveni admisibilă, cererea trebuia să cuprindă solicitarea de constatare a existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamantei. Numai că, dacă reclamanta putea solicita realizarea dreptului în cadrul unei acțiuni în revendicare, cele două acțiuni în constatare sunt inadmisibile.

Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi calificat decât ca o acțiune în constatare, inadmisibilă, analizată distinct independent, având în vedere voința reală, internă, a părții (reclamantei-intimate), care a susținut nelegalitatea titlului statului, pentru a-și justifica acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv acțiunea în revendicare, promovată împotriva terțului subdobânditor, chiar și în contextul abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu implicații notabile în planul realizării dreptului pretins. Prima instanță a constatat în mod netemeinic și nelegal că nu este îndeplinită în speță cerința triplei identități de părți, obiect și cauză raportat la Decizia nr. 480/2005 pronunțată de Curtea de Apel București.

Din perspectiva aprecierii asupra îndeplinirii în cauză a triplei identități reglementate de dispozițiile art. 1201 C. civ. raportat la art. 166 C. proc. civ., apelanții pârâți au arătat că prin cererea ce chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 54/2002, iar ulterior prin declinare de competență sub nr. 1038/2003, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, intimata reclamantă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA., în calitate de reprezentanți ai Statului Român și P.M.

și P.E., a solicitat să se constate preluarea fără titlu valabil a imobilului din str. A., sector 1, București, imobil ce figurează, de asemenea, la poziția 1914 din anexa la Decretul nr. 92/1950; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți - în temeiul Legii nr. l 12/1996 - cu privire la imobilul din str. A. În cauză, apărarea formulată de reclamanta Z.R., vizând exceptarea de la naționalizare a autoarei acesteia, pe considerentul că era o simplă casnică - intelectuală, sens în care ar fi fost incidente dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, constituie argumente de fapt și de drept, ce intră în puterea lucrului judecat, purtând asupra petitului acțiunii ce vizează constatarea nevalabilității titlului statului, capăt de cerere și apărări reiterate de către intimata reclamantă în acțiunile având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele ce se aflau la data naționalizării în proprietatea autoarei acesteia.

Prin sentința apelată, tribunalul s-a pronunțat cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată vizând nevalabilitatea titlului statului, fără a proceda la analizarea respectării dispozițiilor legale de preluare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind aplicarea Legea nr. 112/1995. Numai că, indiferent de actul normativ în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului, în perioada de referință, aceste preluări apar ca fiind abuzive, prezentând relevanță din perspectiva analizării valabilității titlului statului, respectarea condițiilor stabilite prin actul normativ de preluare. Mai mult decât atât, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" poate cuprinde atât bunuri existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

În sens contrar, nu vor fi considerate "bunuri" în sensul articolului sus-menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o creanță condiționată care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Malhous c. Republica Cehă Decizie nr. 33071/96, 13 decembrie 2000; Kopecky c. Slovaciei, nr. 44912/98 parag. 35, CEDO 2004-IX). Intimata reclamantă nu poate invoca existența în patrimoniul acesteia a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, că nu s-a făcut dovada efectuării de către autoarea intimatei reclamante a unor demersuri în temeiul Decretului nr. 92/1950 vizând contestarea măsurii naționalizării la Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare conform art. XI din actul normativ menționat sau, mai târziu, în baza Decretului nr. 524/1955 la organele administrative indicate în acest din urmă act normativ, respectiv Comitetul Executiv al Consiliului Popular sau Consiliul de Miniștri, după caz. Or, prima instanță, fără a intra în judecata fondului, pe capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului, apreciind că "nu se mai impune analizarea împrejurării dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu exceptată de la naționalizare" a reținut, în mod netemeinic și nelegal, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Numai că, imobilul din str. P., sector 1, București, a trecut în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale de preluare, Decretul-lege nr. 92/1950, autoarea intimatei reclamante nefăcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, aceasta având în proprietate la momentul naționalizării mai multe imobile, ce constituiau obiectul unor închirieri în considerarea obținerii de venituri suplimentare. Din perspectiva aprecierii asupra valabilității titlului statului, este de subliniat că imobilele ce au aparținut autoarei reclamantei au aceeași situație juridică, trecând în proprietatea statului, cu respectarea dispozițiilor legale de preluare și făcând obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței apelate că "susținerea reclamantei, în sensul că pârâții nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului, nu este întemeiată, contractul de închiriere din 27 iulie 1983, fiind prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului, pârâții dețineau locuința în baza contractului de închiriere din 7 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.". Prin urmare, la data intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 112/1995, imobilul din str. P., nu era liber și nu făcea obiectul unui contract de închiriere încheiat de intimata reclamantă Z.R., cerințe determinante în accepțiunea Legii nr. 112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură în beneficiul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii.

Prin nota de sinteză întocmită de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 vizând notificarea nr. 366/1996 formulată de intimata reclamantă, în favoarea acesteia era propusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - despăgubiri, în condițiile art. 12 din lege, pentru imobilele din str. P. și str. A. În consecință, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, vânzătorul Primăria Municipiului București prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, apreciase asupra situației juridice a imobilului, în privința căruia erau formulate deopotrivă o notificare, în cadrul procedurii administrative - la data de 30 aprilie 1996, de către intimata reclamantă, respectiv o cerere de vânzare la data de 29 mai 1996, de către apelanții pârâți.

Or, dispozițiile Legii nr. 112/1995 reglementau în egală măsură dreptul titularilor contractului de închiriere de a opta pentru cumpărarea imobilelor ce nu se restituiau/nu îndeplineau condițiile legale de restituire în natură către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, fără a institui o prioritate de soluționare - finalizare a procedurii administrative prin emitere de dispoziție/decizie, în condițiile în care situația juridică a imobilului impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri, în acest sens existând, de altfel, și propunere a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Ca atare, fiind cunoscută situația juridică a imobilului din str. P. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi reținută de către instanță încălcarea dispozițiilor legale de reglementare - Legea nr. 112/1995, art. 9 și, cu atât mai puțin a Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 ori a contractului de mandat încheiat între Primăria Municipiului București și societățile comerciale specializate în vânzarea locuințelor, decât în contextul negării, de plano, a dreptului chiriașului de a cumpăra locuința în temeiul Legii nr. 112/1995, lipsindu-se astfel de eficiență juridică textul legal incident art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În raport de aceeași adresă din 28 noiembrie 1996 a Primăriei Sectorului 1 București către SC H.N. SA este consemnată pe verso la cererea de cumpărare formulată de apelanții pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, mențiunea că pentru imobilul din str. P. se solicită despăgubiri. Sub aspectul bunei-credințe a părților contractante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare inter