ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7599/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7599/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Judecătoria sector 1 la data de 10 ianuarie 2008, reclamanții P.N., P.B.G., P.C.T.,

au chemat în judecată pe pârâții I.P.P. și N.P.N., solicitând, în urma comparării

titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților

în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren

în suprafața de 729 m.p. și două construcții aflate pe acesta.

În motivarea cererii reclamanții

au arătat că sunt proprietarii imobilului mai sus menționat în baza certificatului

de moștenitor din 5 iunie 1996, moștenind imobilul de la defuncta mătușa G.O. Aceasta

a cumpărat imobilul prin actul de vânzare-cumpărare, de la C.V.B. și F.V.B., act

transcris la grefa Tribunalului București .

S-a mai precizat că pârâții

dețin imobilul prin moștenire de la autorul lor I.P., care l-a cumpărat de la C.V.,

C.S., P.M.R., C.G. și C.V. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din

12 februarie 1996 de către notarul public M.E., și transcris la Judecătoria sector

1 București din 14 octombrie 1996. La rândul lor aceștia dobândiseră imobilul prin

act de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1995 de Notariatul de Stat

al sectorului 1 de la C.J. și D.M., care, la rândul lor îl dețineau prin moștenire

de la defunctul P.L. în baza certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1993.

Învederează reclamanții

că au titlu preferabil deoarece este mai vechi - contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în data de 30 iulie 1945 față de titlul pârâților constituit de contractul

de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, imobilul fiind dobândit

de la adevăratul proprietar în comparație cu autorul paraților care a dobândit un

imobil ce se afla în litigiu la data cumpărării. Pe rolul instanțelor exista, la

momentul achiziționării, acțiune în anularea certificatului de moștenitor din 14

octombrie 1993 al primelor vânzătoarelor și anume, C.J. și D.M. Astfel ca titlul

paraților este viciat și neconsolidat, provenind de la un aparent proprietar.

De asemenea, s-a precizat

că actul de vânzare - cumpărare încheiat de către autorul reclamanților a fost transcris

la grefa tribunalului, transcriere care nu a fost niciodată anulata.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 10880 din 18 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competenta de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

După un prim ciclu procesual

Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul București sub nr. 37951/3/2008.

La data de 30 septembrie

2010 reclamanții P.C.M., prin tutore A.D. și A.B.C., în temeiul art. 49 alin.

(2) C. proc. civ., au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând

admiterea în totalitate a cererii și admiterea în parte a acțiunii precizate formulată

de către reclamanți și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie

întreg imobilul din București, în următoarele cote ideale de drept: P.C.M. - 31%;

A.B.C. - 6%; P.N. - 19%; P.T.C. - 19%; P.B.G. - 25%.

S-a arătat că P.C.M. este

deținătoarea unei cote de 31% din dreptul de proprietate (litigios) asupra imobilului

din București, cotă dobândită parțial prin moștenire de la tatăl său P.I.I., de

la unchiul P.L. în baza certificatului de moștenitor emis de B.N.P. S.L. și parțial

(6%) de la P.N. și P.T.C. în baza Tranzacției autentificate din 18 decembrie 2009

de B.N.P. V.C.

A.B.C. este deținătorul

unei cote de 6% din dreptul de proprietate (litigios) asupra imobilului ce formează

obiectul prezentei cauze dobândită de la P.N. și P.T.C. în baza contractului de

donație autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.

Astfel, terții împreună

cu reclamanții din prezenta cauză sunt singurii succesori în drepturi ai defunctei

G.O., adevăratul proprietar al imobilului situat în București.

Titlul de proprietate

se bazează pe contractul de vânzare cumpărare încheiat în data de 30 iulie 1945

și este preferabil titlului pârâților pentru că provine de la adevăratul proprietar

al imobilului. La data de 22 iunie 2010, reclamanții P.N., P.B.G., P.C.T. au formulat

cerere precizatoare la acțiune.

Prin încheierea de ședință

din data de 30 septembrie 2010, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție

în interes propriu.

Prin încheierea de ședință

din data de 19 mai 2011, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității

procesuale active, lipsei de interes, inadmisibilității, autorității de lucru judecat,

invocate de pârâți.

Prin sentința civilă

nr. 1284 din 30 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București s-a respins ca neîntemeiată,

acțiunea precizată și cererile de intervenție în interes propriu formulate de P.C.M.,

și A.B.C.

Pentru a se pronunța astfel

instanța a reținut următoarele:

Reclamanții sunt moștenitorii

defunctei G.O. potrivit certificatului de moștenitor din 5 iunie1996.

G.O. a dobândit prin contractul

de vânzare cumpărare autentificat din 30 iulie 1945 imobilul situat în București.

Reclamanții P.N., P.C.T.

au donat intervenientului A.B.C. 6 % din drepturile litigioase privind restituirea

în natură sau despăgubiri pentru mai multe imobile, printre care se regăsește și

cel ce face obiectul prezentul litigiu, în acest sens fiind depus contractul de

donație autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.

Aceleași părți au transmis

către intervenienta P.C.M., prin tutore, tot un procent de 6 % din drepturile litigioase

asupra mai multor imobile printre care și cel din str. R., în baza contractului

de tranzacție autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.

În ceea ce îi privește

pe pârâți, s-a reținut că aceștia sunt moștenitorii defunctului I.P. (conform certificatului

de moștenitor din 26 octombrie 2007), care a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 februarie

1996 de B.N.P. M.E. de la vânzătorii C.V., C.Ș., P.M.R., C.G., C.V.

Aceștia din urmă dobândiseră

dreptul de la C.J. și D.M. Vocația succesorală și calitatea de proprietar a numitelor

C.J. și D.M. a fost recunoscută irevocabil și cu putere de lucru judecat în raport

de moștenirea rămasă de pe urma defunctei G.O. prin sentința civilă nr. 2993

din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 București, irevocabilă prin decizia civilă

nr. 626/1995 a Curții de Apel București.

A fost înlăturată susținerea

reclamanților și a intervenienților în sensul că hotărârea judecătorească menționată

nu le este opozabilă în condițiile în care nu au fost părți în respectivul litigiu,

reținând instanța că actul jurisdicțional, (ca orice act juridic, în general) produce

pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității,

și efecte de opozabilitate față de terți.

Ca element nou apărut

în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată

de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea

ei.

Aceste hotărâri irevocabile,

intrate în puterea lucrului judecat, le sunt opozabile și reclamanților, intervenienților,

chiar dacă nu au fost părți în proces, întrucât potrivit art. 1200 pct. 4 C.

civ., statuările instanțelor judecătorești au valoarea unor prezumții legale, provin

de la o putere publică și se răsfrâng indirect și asupra terților.

S-a reținut că reclamanții

și intervenienții invocă drept titlu de proprietate actul încheiat de autoarea lor

în anul 1945 și certificatul de moștenitor, iar pârâții contractul de vânzare cumpărare

autentificat din 12 februarie 1996 și sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994,

acte care conduc la concluzia că părțile au un autor comun.

În această situație, s-a

acordat prioritate, celui care a transcris mai întâi dreptul său de proprietate

asupra imobilului din București, dovadă în acest sens fiind depusă numai de către

pârâți, în certificatul de moștenitor, menționându-se că dreptul real asupra imobilului

a fost înscris în C.F. cu încheierea din 27 iunie 2000.

Deși reclamanții au susținut

că actul de proprietate al autoarei a fost transcris, o astfel de probă nu există

la dosar și nici nu s-a demonstrat că reclamanții și-ar fi înscris dreptul lor în

cartea funciară.

Față de cele expuse, prin

aplicarea principiului qui prior tempore potior iure (cel care își înscrie primul

dreptul, va fi proprietar), în temeiul art. 480 C. civ., au fost respinse ca neîntemeiate

acțiunea precizată și cererile de intervenție în interes propriu, ținând cont că

au același obiect.

Împotriva acestei sentințe,

au formulat apel reclamanții și intervenienții.

Reclamanții au solicitat

instanței de judecată să dea preferință titlului lor, prin comparare cu al pârâților,

arătând că: titlul lor este mai vechi - contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în data de 30 iulie 1945 între autorul lor, O.I.G., în calitate de cumpărător și

C.V.B. și F.V.B. în calitate de vânzătoare față de titlul pârâților constituit de

contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, încheiat între

autorul acestora, I.P. în calitate de cumpărător și C.V., C.S., P.M.R., C.G. și

C.V. calitate de vânzători;

- reclamanții au dobândit

imobilul de la adevăratul proprietar în comparație cu autorul pârâților care a dobândit

un imobil ce se află în litigiu la data cumpărării. Pe rolul instanțelor exista,

la momentul achiziționării, o acțiune în anularea certificatului de moștenitor

din 14 octombrie 1993 al primelor vânzătoarelor și anume, C.J. și D.M. Astfel că

titlul pârâților este viciat și neconsolidat, provenind de la un non proprietar;

- contractul de vânzare

- cumpărare încheiat de către autorul reclamanților a fost transcris la grefa tribunalului,

transcriere care nu a fost niciodată anulată.

În mod nelegal instanța

de fond a respins acțiunea considerând că titlul de proprietate al intimaților pârâți

este preferabil titlului reclamanților. Eroarea instanței de fond pleacă de la faptul

că aceasta consideră că ambele titluri de proprietate prezentate provin de la același

autor, fapt ce nu este real.

Pârâții au dobândit imobilul

prin cumpărare de la numiții C.V., C.S., P.M.R., C.G. și C.V. prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, care la rândul lor îl dobândiseră,

prin act de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1995 de la numitele C.J.

și D.M. La rândul lor acestea dobândiseră imobilul situat în București prin sentința

civilă nr. 2993 din 28 aprilie 1994 pronunțată de către Judecătoria sector 1 București.

Prin această sentință

imobilul a fost inclus în masa succesorală a defunctei O.G., prin suplimentarea

masei succesorale cuprinsă în certificatul de moștenitor emis de pe urma ei. Astfel

că cele două autoare a titlului pârâților nu puteau vinde întreg imobilul deoarece

pe de o parte acestea aveau, la momentul soluționării dosarului de revendicare doar

o cotă parte din imobilul vândut (în calitate de moștenitoare ale unchiului P.L.)

restul revenind celorlalți moștenitori, iar pe de altă parte aveau obligația să

procedeze la o dezbatere succesorală suplimentară a mătușii lor G.O., în privința

acestui imobil, cu atât mai mult cu cât moștenitor al lui G.O. nu era doar P.L.

(autorul lor) ci și P.D. ai cărui moștenitori sunt reclamanții și P.I.I. care este

moștenit de către fiica sa, P.C.M.

Ulterior pronunțării acestei

sentințe a fost anulat testamentul olograf lăsat de P.L., celor două, C.J. și D.M.,

apoi a fost declarat nul de către instanță și certificatul de moștenitor din 14

octombrie 1993 prin care cele două erau atestate ca moștenitoare ale defunctului

P.L., prin sentința civilă nr. 2599 din 16 mai 2008 pronunțată de către Judecătoria

sector 5 definitivă și irevocabilă.

Având în vedere faptul

că acestea nu erau moștenitoare directe ale defunctei G.O. ci au invocat vocația

succesorală la moștenirea acesteia prin reprezentarea lui P.L., la momentul anularii

testamentului cât și a certificatului de moștenitor emis de pe urma defunctului

P.L., acestea au pierdut, retroactiv și vocația succesorală față de G.O., fiind

străine de această succesiune.

În concluzie autoarele

intimaților - pârâți nu aveau un titlu consolidat, la momentul vânzării imobilului

(deoarece exista un litigiu pe rolul instanțelor de judecată privind calitatea lor

de moștenitoare), imobilul nu le-a fost restituit acestora în deplină proprietate

ci a fost inclus la masa succesorală a defunctei mătuși, G.O. a reclamanților, iar

moștenitori ai acesteia, pe lângă unchiul acestora, L.P. mai erau și D.P.(ai cărui

succesori sunt în calitate de nepoți de frate) și I.I.P. (care o are ca moștenitoare

pe P.C.M., în calitate de fiică). Calitatea celor două autoare ale intimaților -

pârâți de moștenitoare ale lui G.O., prin reprezentarea lui P.L. a fost anulată

de către instanțele de judecată prin două hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

acestea fiind străine de orice moștenire a familiei P.

Așa fiind intimații pârâții

au un titlu viciat care provine de la un non dominus.

Prin motivele de apel

formulate de intervenienți se arată că instanța de fond a făcut o aplicațiune greșită

a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești și a autorității

lucrului judecat.

În situația revendicării

prin comparare de titluri ambele titluri acte juridice valabile sunt opozabile în

aceeași măsură ca fapte juridice unul față de altul și față de părțile care le invocă.

Apelanții intervenienți

arată că, nu opozabilitatea titlurilor constituie criteriul de departajare al acestora,

ci care dintre cele două titluri este mai caracterizat din punctul de vedere al

temeiniciei și legalității situațiilor juridice care i-au dat naștere.

Astfel titlul vechi de

proprietate al lui G.G. și certificatul valabil de moștenitor precum și tranzacția

și donația valabil încheiate sunt la fel de opozabile pârâților precum le este intervenienților,

hotărârea judecătorească de obligare la restituirea imobilului a Consiliului Local

al Municipiului București.

Sentința civilă nr. 2993/1994

a Judecătoriei Sector 1 București nu are autoritate de lucru judecat față de reclamanți

și de intervenienți și nu le este acestora mai opozabilă decât titlul acestora de

proprietate față de pârâți.

De altfel sentința civilă

nr. 10122/2006 și decizia civilă nr. 1575 din 4 octombrie 2007 nu au constatat valabilitatea

calității de moștenitoare a lui C.J. și D.M., ci au respins acțiunea în nulitatea

contractului de vânzare cumpărare pe motivul că acestea dobândiseră imobilul nu

ca efect al moștenirii prin transmisiune succesorală ci prin sentința civilă

nr. 2993/1994.

În prezent se impune compararea

celor două titluri de proprietate titlul vechi al lui G.O. și calitatea de moștenitori

ai acesteia a reclamanților și intervenientei P.C.M. față de sentința civilă

nr. 2993/1994 bazată pe o calitate de moștenitor inexistentă a lui D.M. și C.J.

(anulată prin decizia nr. 3156/2000 a Curții de Apel Ploiești).

Procedând la compararea

titlurilor instanța de fond a ignorat toate criteriile de comparare a celor două

titluri invocate în acțiune și în cererea de intervenție și a aplicat greșit criteriul

primei transcrieri.

În mod greșit a constatat

instanța că părțile au un autor comun. Așa după cum rezultă din decizia civilă nr.

436 A/2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și din decizia civilă

nr. 1575/2007 a Curții de Apel București Secția a III- a civilă s-a respins acțiunea

în nulitatea absolută a titlului autorilor pârâților cu motivarea că titlul acestora

(contractul de vânzare cumpărare) este subsecvent sentinței civile nr. 2993/1994

și certificatului de moștenitor neanulat la acea dată acte care au stat la baza

contractului de vânzare cumpărare al lui I.P. și nu testamentului lăsat de P.L.

Sentința nr. 2993/1994

are efecte declarative de drepturi nu constitutive - adică constată existența anterioară

a unor drepturi nu le creează.

În al doilea rând această

sentință completează masa succesorală a lui G.O. cu dreptul de proprietate asupra

imobilului și constată calitatea de proprietare a lui D.M. și C.J. în calitate de

moștenitoare ale lui G.O.: "Dispune completarea masei succesorale rămase de

pe urma defunctei G.O. cu ultim domiciliu în București, format din teren și construcție.

Constată calitatea de proprietare a reclamantelor, în calitate de moștenitoare ale

defunctei G.O. Obligă pârâtele să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamantelor."

În încercarea de a ocoli

efectul retroactiv al anulării testamentului lui P.L. către autoarele pârâților,

instanțele care au judecat acțiunea în nulitatea titlului autorilor pârâților au

statuat (greșit) că titlul autoarelor acestora îl constituia sentința nr. 2993/1994.

Întrucât asupra constatării

nulității titlului autorilor pârâților există autoritate de lucru judecat a rămas

ca prin revendicarea prin compararea titlurilor părților să se repare injustiția

făcută reclamanților și intervenienților.

În compararea celor două

titluri trebuie pornit de la caracterul declarativ de drepturi al sentinței civile

nr. 2993/1994 și de la opozabilitatea diferitelor părți ale dispozitivului acestei

hotărâri.

În al treilea punct al

dispozitivului sentinței nr. 2993/1994 instanța a completat masa succesorală rămasă

de pe urma defunctei G.O. cu dreptul de proprietate asupra imobilului în speță.

Acest punct este opozabil

ca fapt juridic reclamanților și intervenienților și necontestat de aceștia (aceasta

fiind și motivarea cu care instanța a respins prin această sentință cererea de intervenție

a acestora).

Al patrulea punct al dispozitivului

corespunzător celui de-al doilea capăt de cerere care constată calitatea de proprietare

a reclamantelor în calitate de moștenitoare a defunctei G.O. opozabil doar ca simplu

fapt juridic reclamanților și intervenienților este combătut cu hotărârile judecătorești

care anulează cu efect retroactiv calitatea de moștenitoare a acestora față de G.O.

În primul rând constatarea

instanței din anul 1994 cum că reclamantele D.M. și C.J. erau moștenitoarele lui

G.O. era greșită.

Acestea figurau în anul

1994 drept moștenitoare testamentare ale lui P.L. și au cules în această calitate

dreptul de proprietate asupra imobilului cules de P.L. din moștenirea lui G.O. ca

efect al devoluțiunii succesorale testamentare.

Anularea testamentului

lui P.L. către D.M. și C.J. a anulat cu efect retroactiv și devoluțiunea testamentară

a patrimoniului acestuia, iar anularea certificatului de moștenitor a anulat cu

efect retroactiv și actul constatator al acestei devoluțiunii succesorale.

Caracterul retroactiv

al

nulității

testamentului devoluțiunii succesorale și certificatului de moștenitor atrage după

sine constatarea că autoarele pârâților nu au fost niciodată proprietare ale imobilului

din str. R.

Hotărârile judecătorești

care au constatat aceste nulități le sunt opozabile ca act juridic

jurisdicțional nu doar

ca fapt juridic și au autoritate de lucru judecat împotriva pârâților deoarece au

fost pronunțate în contradictoriu cu autorii lor.

De cealaltă parte titlul

reclamanților și al intervenienților se bazează pe calitatea acestora de moștenitori

legali ai lui P.I.I. - intervenienta P.C.M. - și de moștenitori legali ai lui P.L.

- reclamanții și intervenienta.

Transmisiunea universală

a dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul lui P.I.I. și P.L.

în patrimoniul reclamanților și intervenientei ca moștenitori legali ai tatălui

și unchiului lor alături de caracterul inopozabil față de aceștia a sentinței civile

nr. 2993/1994 face ca titlul reclamanților și intervenienților să fie cel mai caracterizat

în prezenta cauză și deci cel care trebuie preferat titlului pârâților.

În calitatea lor de moștenitori

legali și exclusivi ai lui P.I.I. - intervenienta - și ai lui P.L. - reclamanții

și intervenienta - (conform certificatului de moștenitor emis de B.N.P. S.L.) aceștia

au stabilit în mod convențional prin tranzacția și donația autentificate din 18

decembrie 2009 și din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C. cotele ideale de drept ce

revin din dreptul de proprietate litigios privind imobilul în speță.

Instanța a ignorat toate

criteriile de comparare a celor două titluri invocate în cererea de intervenție

și își bazează hotărârea pe argumentul vădit fals și forțat al faptului că G.O.

nu și-ar fi înscris titlul în C.F. și înscrierea titlului pârâților din anul 2000

ar fi prima.

Prin decizia nr. 63 A

din 16 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie a respins apelurile.

În ceea ce privește apelul

declarat de reclamanți, instanța a reținut că aceștia au invocat în primul rând

faptul că titlul lor are preferabilitate față de titlul pârâților, justificat de

faptul că titlul lor este mai vechi, imobilul fiind dobândit de către ei de la adevăratul

proprietar, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare a fost transcris

la grefa Tribunalului. Apelanții au mai învederat faptul că la momentul achiziționării

imobilului de către autorul pârâților, pe rolul instanțelor exista pendinte o acțiune

în constatarea nulității certificatului de moștenitor, prin care vânzătoarele inițiale

D.M. și C.J. au dobândit imobilul în litigiu pe cale succesorală.

Pentru a răspunde acestor

critici, instanța a pornit de la faptul că autorul pârâților a dobândit imobilul

în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 36 din 12 februarie

1996, de la C.V., C.Ș., P.M.R., C.G. și C.V., care la rândul lor dobândiseră proprietatea

imobilului tot prin cumpărare de la moștenitoarele inițiale ale lui G.O. și anume

D.M. și C.J. Acțiunea civilă promovată de reclamanți în anul 1994 și finalizată

prin decizia civilă nr. 505/2000 pronunțată de Tribunalul București, în sensul constatării

nulității absolute a testamentului lui P.L. și a procurii autentificate, datorită

lipsei de discernământ, a avut ca obiect atât constatarea nulității absolute a testamentului

și a procurii cât și a certificatului de moștenitor (prin care D.M. și C.J. au fost

recunoscute ca legatare universale ale lui P.L.). Deși această acțiune se afla pe

rolul instanțelor de judecată, în curs de soluționare, la momentul perfectării contractului

de vânzare cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâților, s-a apreciat

că existența acestui proces nu a fost cunoscută acestora în condițiile în care,

nu erau parte în proces și nici nu au fost atrași în judecată în vreuna din modalitățile

procedurale, procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, în

condițiile în care autorul pârâților nu a dobândit imobilul direct de la moștenitoarele

inițiale ci de la subdobânditori: C.V., C.Ș., P.M.R., C.G. și C.V. Certificatul

de moștenitor nu a fost anulat în cadrul acestui proces, ci în urma unui litigiu

declanșat în anul 2007 și soluționat prin sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului

București și irevocabilă prin nerecurare.

Reclamanții au mai invocat

faptul că prin sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

imobilul a fost readus la masa succesorală și având în vedere că D.M. și C.J. nu

erau moștenitoare exclusive, nu puteau vinde în mod valabil întreg imobilul, ci

trebuia procedat la dezbatere succesorală suplimentară în privința acestui imobil,

în condițiile în care moștenitori ai lui G.O. erau și autorii reclamanților și respectiv

ai intervenienților.

Instanța de apel a reținut

din examinarea sentinței civile nr. 2993/1994, atât sub aspectul dispozitivului

cât și al considerentelor, că cele susținute de apelantele reclamante sunt nepertinente,

având în anii 1994 și 1995, când s-a pronunțat sentința,emițându-se dispoziția

nr. 1041/1995 de către Primăria Municipiului București și având totodată loc prima

transmisiune a imobilului, certificatul de moștenitor nr. 149/1996 nu era încă emis,

iar testamentul lăsat de P.L. nu fusese încă anulat.

Așa cum rezultă din materialul

probator administrat în cele două faze procesuale, testamentul, care conferă vocație

succesorală moștenitoarelor inițiale, a fost anulat abia în anul 2000 prin decizia

civilă nr. 505/2000 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin

decizia civilă nr. 3156/2000 a Curții de Apel București. În egală măsură a reținut

instanța că certificatul de moștenitor nr. 1182/1998, care a constituit titlul „pro

herede” al vânzătoarelor inițiale D.M. și C.J. a fost constatat nul absolut prin

sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă definitivă

prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului București și irevocabilă prin nerecurare,

iar contractele de vânzare cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv,

ajungând în final în patrimoniul pârâților, au fost încheiate în anii 1995, respectiv

în 1996.

Chiar dacă s-ar accepta

că sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București a consacrat

o includere a imobilului în masa succesorală, la acel moment, singurele moștenitoare

ale lui G.O.(pe baza testamentului lăsat de P.L.) erau D.M. și C.J., în condițiile

în care certificatul de moștenitor nr. 149/1996 nu fusese emis încă, certificatul

de moștenitor a fost anulat abia prin sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului

București și irevocabilă prin nerecurare), iar prin acțiunea civilă finalizată prin

decizia civilă nr. 505/2000 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 3156/2000 a Curții de Apel București s-a cerut și anularea

certificatului de moștenitor (pe lângă anularea testamentului lăsat de P.L. și a

procurii), dar acest lucru nu s-a dispus de către instanță, ci doar anularea celor

două acte juridice. Pe cale de consecință, D.M. și C.J. erau singurele moștenitoare

și puteau înstrăina în mod valabil imobilul.

Reclamanții au promovat

o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare

încheiate în anul 1995 și respectiv 1996, acțiunea fiind respinsă prin sentința

civilă nr. 10122/2006 a judecătoriei Sectorului 4 București, rămasă definitivă prin

decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1575/2007 a Curții de Apel București.

Prin considerentele deciziei

pronunțate de tribunal în faza procesuală apelului, s-a reținut în esență faptul

că vocația succesorală și calitatea de moștenitor a lui D.M. și C.J. a fost recunoscută

irevocabil și cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, în raport de moștenirea rămasă de pe urma defunctei G.O.

și nu a defunctului P.L., instanța nefăcând trimitere la testamentul lăsat de acesta.

De asemenea, s-a mai reținut faptul că cele două contracte de vânzare cumpărare,

a căror nulitate se cere sunt subsecvente sentinței civile nr. 2993/1994 și nu a

testamentului lăsat de P.L.

Totodată, instanța a mai

reținut că la momentul când s-a soluționat acțiunea având ca obiect constatarea

nulității contractelor de vânzare cumpărare, certificatul de moștenitor nu fusese

încă anulat , astfel că emiterea certificatului de moștenitor, de care se prevalează

reclamanții pentru a-și dovedi calitatea de succesori după defuncta G.O., a fost

emis, în condițiile în care, la acel moment certificatele de moștenitor nu fuseseră

anulate.

În esență, instanța de

apel a mai avut în vedere faptul că nu se poate reține incidența instituției vânzării

lucrului altuia, din moment ce la momentul perfectării contractelor, D.M. și C.J.

aveau un drept de proprietate recunoscut și consolidat, fiind lipsit de importanță,

din această perspectivă anularea testamentului lui P.L.

Cu privire la reaua credință

a părților contractante, s-a reținut faptul că doar D.M. și C.J. aveau certificat

de moștenitor, reclamanții apelanți obținând un astfel de certificat abia în anul

1996, cu nerespectarea prevederilor legale, iar contractele de vânzare cumpărare

au fost încheiate, în ceea ce le privește pe moștenitoarele inițiale, cu credința

neîndoielnică a calități lor de proprietar, având în vedere că cererea de intervenție

a reclamanților, formulată în procesul finalizat prin pronunțarea sentinței civile

nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost respinsă în mod irevocabil,

iar imobilul a fost retrocedat către D.M. și C.J. În privința cumpărătorilor s-a

reținut faptul că inserarea unei clauze de exonerare a Judecătoriei Sectorului 1

București de obligația de verificare a registrelor de sarcini nu constituie o cauză

ilicită, în condițiile în care nu s-a dovedit în alt mod încălcarea sau fraudarea

legii.

Nu se poate susține lipsa

titlului de proprietate consolidat al autoarelor intimaților pârâți, la momentul

înstrăinării imobilului, justificat de simplul argument al existenței pe rolul instanțelor

a unui litigiu referitor la calitatea lor de succesor, motivat de faptul că prin

sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a constatat

calitatea acestora de proprietare ale imobilului, în calitatea lor de moștenitoare

ale defunctei G.O., iar litigiul la care fac referire apelanții au fost finalizat

abia în anul 2000, prin anularea testamentului și a procurii lăsate de P.L., nu

și a certificatului de moștenitor și nu a fost notat în registrele de publicitate

imobiliară.

Având în vedere că anularea

atât a testamentului cât și a certificatului de moștenitor sunt ulterioare recunoașterii

dreptului de proprietate a vânătoarelor inițiale și implicit ulterioare și înstrăinărilor

succesive ale imobilului, subdobânditorii nu pot fi considerați decât a fi de bună

credință.

Contractele de vânzare

cumpărare au făcut obiectul unei acțiuni de constatarea a nulității absolute respinse

în mod irevocabil, prin hotărârile anterior menționate, prin care s-a analizat totodată

și chestiunea bunei credințe a părților contractante.

Având în vedere că la

momentul redobândirii imobilului, sigurele moștenitoare, care aveau această calitate

stabilită și dovedită erau D.M. și C.J. (autoarele pârâților), rezultă că problema

dezbaterii succesorale, în urma includerii imobilului în masa succesorală, se poate

pune, teoretic, abia după emiterea certificatului de moștenitor, act juridic prezumat

valabil din moment ce nu s-a pronunțat în mod definitiv o hotărâre judecătorească

de constatarea a nulității sau de anulare.

Emițându-se acest certificat

de moștenitor și anulându-se irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum și a certificatului

de moștenitor, emis în baza testamentului și prin care se consfințea calitatea de

succesori a vânzătorilor, retroactiv se pune problema înstrăinării bunului succesoral

de către un moștenitor aparent. Teoria moștenitorului aparent se impune a fi analizată

în cauză, sub aspectul aplicabilității, din perspectiva efectelor anulării testamentului

și a certificatului de moștenitor nr. 1182/1993. În esență, teoria moștenitorului

aparent, rezolvă situația în care anterior desființării titlului pro herede, succesorul

aparent face acte de dispoziție asupra bunului succesoral, în sensul că, sub rezerva

îndeplinirii cumulative a unor cerințe, actul de înstrăinare rămâne valabil și opozabil

moștenitorilor adevărați, terțul dobândind dreptul de la momentul încheierii actului

și independent de intrarea sa în posesia imobilului sau de buna sau reaua credință

a moștenitorului aparent. Din acest punct de vedere, s-a reținut că, prin decizia

civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București, s-a statuat în mod irevocabil și cu

putere de lucru judecat faptul că moștenitoarele aparente au fost de bună credință

la înstrăinarea imobilului.

Condițiile care trebuie

întrunite pentru a fi incidentă teoria moștenitorului aparent se referă la caracterul

cu titlu particular și oneros al actului încheiat de moștenitorul aparent și la

buna credință a terțului dobânditor, în condițiile unei erori comune și invincibile,

a cărei aparență este creatoare de drept.

Eroarea trebuie să privească

calitatea de proprietar al înstrăinătorului, să fie comună, (în sensul că să existe

potențialitatea ca orice persoană, aflându-se în această situație să se înșele cu

privire la acest aspect) și să fie invincibilă(în sensul că era imposibil pentru

terțul dobânditor să nu se fi înșelat cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului,

date fiind circumstanțele concrete ale speței).

Făcând aplicarea acestor

aspecte teoretice în cauza de față și având în vedere situația de fapt instanța

a apreciat că sunt întrunite cumulativ toate cerințele teoriei moștenitorului aparent.

Pe cale de consecință,

compararea titlurilor înfățișate de părți s-a făcut prin aplicarea regulilor clasice

ale revendicării, însă cu observarea aplicabilități în cauză a teoriei moștenitorului

aparent și a efectelor specifice pe care le produce, astfel cum au fost detaliate

anterior.

În ceea ce privește apelul

formulat de către intervenienți, instanța de apel a arătat că, prin considerentele

deja expuse, a răspuns în esență și criticilor.

Referitor la chestiunea

autorității de lucru judecat și a principiului relativității efectelor unei hotărâri

judecătorești, s-a reținut că sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului

1 București nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, nefiind îndeplinită

cerința triplei identități de elemente: părți, obiect și cauză dar cele stabilite

în mod irevocabil prin această sentință au putere de lucru judecat, terții fiind

obligați să respecte situația juridică consfințită prin hotărârea respectivă.

Din această perspectivă,

este corectă susținerea apelanților intervenienți, potrivit căreia autoarele pârâților

au dobândit imobilul nu prin transmisiune succesorală, ci ca efect al sentinței

civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, așa cum s-a reținut

prin decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București.

Soluția care se impune

a se da conflictului dintre titlul de proprietate al reclamanților și respectiv

intervenienților, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul

1945 de către G.O., unit cu titlu „pro herede” al apelanților față de antecesoarea

lor și respectiv frații acesteia, pe de o parte și titlu de care se prevalează pârâții,

ca fiind ultimii proprietari posesori ai unui șir de transmisiuni succesive, pe

de altă parte, este dată de teoria moștenitorului aparent, soluția impunându-se

și din perspectiva faptului că au fost anulate ulterior încheierii actelor de înstrăinare

a imobilului din anii 1995 și respectiv 1996, testamentul lui P.L. și certificatul

de moștenitor emis în baza acestuia, nr. 1182/1993.

Dată fiind această particularitate

a cauzei, s-a apreciat că pentru rezolvarea conflictului dintre titlurile prezentate

de părți, aplicarea regulilor revendicării(specifice operațiunii de comparare a

titlurilor) trebuie realizată cu observarea consecințelor ce decurg din incidența

teoriei moștenitorului aparent.

S-a mai reținut că prin

motivele de apel, apelanți intervenienți au adus o serie de critici sentinței civile

nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, pe care instanța le-a apreciat

ca irelevante, în condițiile în care, așa cum s-a reținut, statuările instanței

au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanțele care judecă litigii care au

legătură cu cel soluționat, au obligația să respecte și să nu contrazică ceea ce

reținut în această manieră.

În condițiile în care

reclamanții nu au fost parte în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței civile

nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București (cererea de intervenție a acestora

fiind respinsă), întreaga hotărâre este opozabilă acestora ca un fapt juridic, iar

faptul că ulterior, prin anularea testamentului lui P.L. și a certificatului de

moștenitor emis în baza acestuia, nr. 1182/1993, s-a modificat situația transmisiunii

succesorale de pe urma defunctei G.O., nu este de natură să invalideze din punct

de vedere juridic, realitatea celor reținute de instanță prin sentința civilă

nr. 2993/1994, prin raportare la momentul pronunțării acestei hotărâri.

Tocmai anularea ulterioară

a acestor acte juridice, face ca elucidarea raporturilor juridice dintre părți să

impună stabilirea, cu prioritate, a consecințelor juridice ale invalidării pe cale

judiciară a testamentului și a certificatului de moștenitor, cu atât mai mult cu

cât imobilul a făcut obiectul unor transmisiuni succesive, realizate anterior constatării

nulități absolute, în mod irevocabil celor două acte juridice.

Dând eficiență teoriei

moștenitorului aparent s-a reținut că pârâții sunt subdobânditori cu titlu particular,

oneros și de bună credință, izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă, cu privire

la calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale, ceea ce are drept rezultat

salvgardarea actului de înstrăinare și păstrarea imobilului în proprietate de către

terțul subdobânditor, actul fiind opozabil adevăraților moștenitori, care sunt obligați

să-l respecte.

Autorul pârâților nu putea

cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor

aparenți(finalizată prin pronunțarea deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului

București), în condițiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate

imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori

și nu direct de la moștenitorii aparenți.

Împotriva acestei decizii

reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și intervenienții P.C.M. și A.B.C. au declarat

recurs.

Reclamanții P.N., P.B.G.

și P.C.T. au criticat decizia pentru greșita aplicare a legii, din conținutul criticilor

rezultând că recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În criticile invocate

se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâților

la restituirea imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de

729 m.p. și două construcții aflate pe acesta, în urma analizei și comparării titlurilor

de proprietate ale părților, reclamanții susținând că au solicitat să se dea preferință

titlului deținut de ei, fiind proprietarii imobilului în baza certificatului de

moștenitor.

În mod greșit instanța

de apel a reținut că susținerile reclamanților sunt nepertinente, deoarece în anul

1994 certificatul de moștenitor nu era emis, deci reclamanții nu erau moștenitori.

Certificatul de moștenitor după G.O. a fost emis în anul 1983 și prevede că moștenitorii

acestei defuncte sunt P.L., P.D. și P.I.I. Deci susținerea instanței de apel conform

căreia la data pronunțării sentinței în baza cărora cele două așa-zise moștenitoare

au vândut imobilul, fiind unicele moștenitoare ale lui G.O. este contrară înscrisurilor

de la dosar.

De asemenea, în mod greșit

a reținut instanța de apel că vânzătoarele D.M. și C.J. erau singurele moștenitoare

ale lui G.O., iar imobilul le-a fost restituit în proprietate deplină acestora.

În dosarul de revendicare în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2993/1994 reclamanții

au formulat o cerere de intervenție. Imobilul a făcut obiectul unor vânzări succesive,

ajungând să fie vândut pârâților. Intervenienta P.C.M. era la data pronunțării sentinței,

în anul 1994 moștenitoarea directă a lui G.O.

În prezenta cauză în mod

greșit instanța de apel a considerat incidentă teoria moștenitorului aparent. Nici

intimații din prezenta cauză și nici persoanele de la care aceștia au cumpărat nu

pot fi considerați de bună-credință la data perfectării actului de vânzare-cumpărare,

deoarece nu există eroarea comună și invincibilă prevăzută de principiile de drept

pentru ca aparența că creeze drept. La data pronunțării sentinței nr. 2993/1994

moștenitori ai lui G.O. erau P.L., P.D. și P.I.I. și nu D.M. și C.J.

Orice cumpărător, dacă

manifesta un minimum de diligență ar fi observat că situația juridică a imobilului

nu este clară, existând riscul pentru un eventual cumpărător să fie evins.

Din probatoriul administrat

rezultă fără îndoială faptul că pârâții au un titlu viciat, provenind de la un „

non dominus”.

Intervenienții P.C.M.

și A.B.C. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În critici s-a susținut

că în mod greșit instanța de apel a considerat că titlul intimaților-pârâți este

preferabil titlului reclamanților reținând că sunt întrunite condițiile cerute de

teoria moștenitorului aparent și buna-credință izvorâtă dintr-o eroare comună și

invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a autorilor.

Instanța de apel a aplicat

greșit a legea și a analizat superficial înscrisurile de la dosar.

Instanța de apel a reținut

greșit existența bunei credințe a pârâților prin constatarea autorității de lucru

judecat a deciziei nr. nr. 436 A din 30 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București,

Dosar nr. 24/299/2001.

În speță nu sunt întrunite

tripla identitate de părți, obiect și cauză din acest dosar cu Dosarul nr. 24/299/2001,

obiectul și cauza celor două dosare sunt diferite. Buna credință în situația fraudei

ca motiv de nulitate a contractului nu este aceeași cu buna credință a dobânditorului

unui imobil de la moștenitorul aparent, care trebuie să izvorască din eroarea comună

și invincibilă față de calitatea de moștenitor și de proprietar a vânzătorului.

Autorii pârâților puteau verifica cu diligențe minime existența unui litigiu privind

calitatea de moștenitor a vânzătoarelor.

Instanța de apel a făcut

o aplicare greșită a teoriei moștenitorului aparent considerând că buna-credință

a subdobânditorului rezultă din anularea ulterioară înstrăinărilor a testamentului

vânzătoarelor și certificatului de moștenitor.

Faptul că anularea testamentului

și certificatului de moștenitor sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate

al vânzătoarelor inițiale și înstrăinărilor succesive ale imobilului este irelevant

față de existența bunei credințe bazată pe o eroare comună și invincibilă și reprezintă

situația premisă a aplicării teoriei moștenitorului aparent. Pentru a ne afla în

situația existenței unui moștenitor aparent este necesar ca anularea acestei calități

să fie ulterioară înstrăinării bunului imobil.

Instanța de apel, făcând

o analiză superficială a sentinței civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1

București, a apreciat eronat că autorul pârâților nu putea cunoaște existența acțiunii

promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți, în condițiile

în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul

pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu direct de la moștenitorii

aparenți.

Atât în contractul de

vânzare-cumpărare autentificat cât și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat

este menționat ca element al titlului de proprietate al vânzătorilor sentința civilă

nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București.

Argumentul că autorul

pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu direct de la moștenitori

aparenți este nefondat.

Buna credință a subdobânditorului

nu poate fi analizată făcându-se abstracție de atitudinea subiectivă a autorilor

succesivi.

I.P., autorul pârâților,

a avut cunoștință de sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București.

Un cumpărător diligent

este dator să verifice cu atenție titlul de proprietate al vânzătorului.

Titlul de proprietate

al intervenienților și reclamanților este preferabil celui deținut de pârâți.

Titlul pârâților se bazează

pe sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București neopozabilă intervenienților

și reclamanților și pe două certificate de moștenitor, ambele anulate definitiv

și irevocabil de instanță.

Principiul de drept „nemo

dat quod non habet” este paralizat de aplicarea principiului „error communis facit

jus”. În speță principiul „error communis facit jus” nu se aplică, iar efectul retroactiv

al nulității elimină legitimarea procesuală activă în baza cărora C.J. și D.M. au

obținut sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București. Acest titlu

de proprietate a pierdut orice legătură cu titlul vechi și originar de proprietate

a cărui transmisiune în patrimoniul reclamanților și intervenienților a fost consfințită

de justiție și se bazează pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de

30 iulie 1945 de autoarea acestora G.O., pe calitatea de moștenitori legali ai lui

P.I.I. și P.L. și succesor cu titlu particular al reclamanților. Așa fiind, titlul

reclamanților și intervenienților este mai bine caracterizat, care au dobândit dreptul

de proprietate de la persoane care l-au dobândit printr-o transmisiune succesorală

anulată cu efect retroactiv de justiție și teoria aparenței în drept nu este aplicabilă

Criticile formulate în

cele două recursuri se vor grupa și se vor analiza unitar, ambele recursuri urmând

a fi respinse pentru considerentele ce succed:

Atât instanța de fond

cât și instanța de apel au aplicat corect dispozițiile legale și principiile teoriei

moștenitorului aparent și bunei credințe în analiza comparativă a celor două titluri,

respectiv pe de o parte titlul reclamanților și intervenienților și, pe de altă

parte, titlul pârâților.

Din compararea titlului

de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți reprezentat de actul încheiat

de autoarea lor în anul 1945 și certificatul de moștenitor cu titlul de proprietate

al pârâți lor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12

februarie 1996 (transcris la Judecătoria sector 1 București sub nr. 9997 din 14

octombrie 1996)și sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 – Judecătoria sector

1, se constată că titlul pârâților este mai bine caracterizat.

Astfel, reclamanții și

intervenienții cât și pârâții au un autor comun: G.O.

Așa cum s-a statuat prin

sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 C.J. și D.M.

sunt moștenitoarele lui G.O.

Această sentință se bucură

de autoritate de lucru judecat și are efecte atât între părți cât și față de terți,

ca act jurisdicțional ce face parte din ordinea juridică.

Dreptul real al pârâților

asupra imobilului a fost transcris în C.F. cu încheierea din 27 iunie 2000 așa cum

rezultă din certificatul de moștenitor. Sub acest aspect se reține că pârâții și-au

transcris mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Acțiunea în anularea certificatului

de moștenitor din 14 octombrie 1993, se afla pe rolul instanței de judecată la momentul

perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate

al pârâților, dar existența procesului nu a fost cunoscută acestora, deoarece nu

au fost parte în proces și procesul nu a fost notat în registrele de publicitate

imobiliară.

Așa cum rezultă din actele

și lucrările dosarului, testamentul care conferă vocație succesorală moștenitoarelor

inițiale a fost anulat abia în anul 2000, iar certificatul de moștenitor nr. 1182/1998,

care a constituit titlul „pro herede” al vânzătoarelor inițiale D.M. și C.J. a fost

constatat nul absolut prin sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei sector 5,

irevocabilă.

Contractele de vânzare-cumpărare

prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv și a ajuns în patrimoniul pârâților

au fost încheiate în anii 1995-1996.

Acțiunea reclamanților

prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în anii 1995-1996 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 10122/2006

a Judecătoriei sector 1 București, irevocabilă.

Certificatul de moștenitor

de care se prevalează reclamanții a fost emis în condițiile în care certificatele

de moștenitor și nu fuseseră anulate.

În acest context se reține

și că la data obținerii certificatului de moștenitor de către reclamanți, D.M. și

C.J. aveau certificat de moștenitor.

Având în vedere că anularea

atât a testamentului lui P.L. cât și a certificatului de moștenitor nr. 1182/1993

sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate a vânătoarelor inițiale și

implicit ulterioare și înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii-pârâți

nu pot fi considerați decât a fi de bună credință.

Deoarece s-a anulat irevocabil

testamentul lăsat de P.L., precum și certificatul de moștenitor, emis în baza testamentului

și prin care se consfințea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv, după

emiterea certificatului de moștenitor în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea

principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moștenitor aparent, moștenitoarele

aparente fiind de bună credință la înstrăinarea bunului, aspect reținut în mod irevocabil

și cu putere de lucru judecat de decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă.

Instanța de apel în mod

corect a dat eficiență teoriei moștenitorului aparent și a reținut că pârâții sunt

subdobânditori cu titlu particular, oneros și de bună credință, izvorâtă dintr-o

eroare comună și invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moștenitoarelor

inițiale.

Autorul pârâților nu putea

cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor

aparenți (finalizată prin pronunțarea deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului

Prahova), în condițiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate

imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori

și nu de la moștenitorii aparenți.

Așa fiind, pentru cele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanții

P.N., P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții P.C.M. și A.B.C. împotriva deciziei

civile nr. 63 A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie

2012.