ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7599/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sector 1 la data de 10 ianuarie 2008, reclamanții P.N., P.B.G., P.C.T., au chemat în judecată pe pârâții I.P.P. și N.P.N., solicitând, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafața de 729 m.p. și două construcții aflate pe acesta. În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului mai sus menționat în baza certificatului de moștenitor din 5 iunie 1996, moștenind imobilul de la defuncta mătușa G.O. Aceasta a cumpărat imobilul prin actul de vânzare-cumpărare, de la C.V.B.

și F.V.B., act transcris la grefa Tribunalului București . S-a mai precizat că pârâții dețin imobilul prin moștenire de la autorul lor I.P., care l-a cumpărat de la C.V., C.S., P.M.R., C.G. și C.V. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 de către notarul public M.E., și transcris la Judecătoria sector 1 București din 14 octombrie 1996. La rândul lor aceștia dobândiseră imobilul prin act de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1995 de Notariatul de Stat al sectorului 1 de la C.J. și D.M., care, la rândul lor îl dețineau prin moștenire de la defunctul P.L.

în baza certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1993. Învederează reclamanții că au titlu preferabil deoarece este mai vechi - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 30 iulie 1945 față de titlul pârâților constituit de contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, imobilul fiind dobândit de la adevăratul proprietar în comparație cu autorul paraților care a dobândit un imobil ce se afla în litigiu la data cumpărării. Pe rolul instanțelor exista, la momentul achiziționării, acțiune în anularea certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1993 al primelor vânzătoarelor și anume, C.J. și D.M. Astfel ca titlul paraților este viciat și neconsolidat, provenind de la un aparent proprietar.

De asemenea, s-a precizat că actul de vânzare - cumpărare încheiat de către autorul reclamanților a fost transcris la grefa tribunalului, transcriere care nu a fost niciodată anulata. În drept, au fost invocate prevederile art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 10880 din 18 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. După un prim ciclu procesual Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul București sub nr. 37951/3/2008. La data de 30 septembrie 2010 reclamanții P.C.M., prin tutore A.D. și A.B.C., în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc.

civ., au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând admiterea în totalitate a cererii și admiterea în parte a acțiunii precizate formulată de către reclamanți și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie întreg imobilul din București, în următoarele cote ideale de drept: P.C.M. - 31%; A.B.C. - 6%; P.N. - 19%; P.T.C. - 19%; P.B.G. - 25%. S-a arătat că P.C.M. este deținătoarea unei cote de 31% din dreptul de proprietate (litigios) asupra imobilului din București, cotă dobândită parțial prin moștenire de la tatăl său P.I.I., de la unchiul P.L. în baza certificatului de moștenitor emis de B.N.P. S.L. și parțial (6%) de la P.N. și P.T.C. în baza Tranzacției autentificate din 18 decembrie 2009 de B.N.P.

V.C. A.B.C. este deținătorul unei cote de 6% din dreptul de proprietate (litigios) asupra imobilului ce formează obiectul prezentei cauze dobândită de la P.N. și P.T.C. în baza contractului de donație autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C. Astfel, terții împreună cu reclamanții din prezenta cauză sunt singurii succesori în drepturi ai defunctei G.O., adevăratul proprietar al imobilului situat în București. Titlul de proprietate se bazează pe contractul de vânzare cumpărare încheiat în data de 30 iulie 1945 și este preferabil titlului pârâților pentru că provine de la adevăratul proprietar al imobilului. La data de 22 iunie 2010, reclamanții P.N., P.B.G., P.C.T. au formulat cerere precizatoare la acțiune.

Prin încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2010, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu. Prin încheierea de ședință din data de 19 mai 2011, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes, inadmisibilității, autorității de lucru judecat, invocate de pârâți. Prin sentința civilă nr. 1284 din 30 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București s-a respins ca neîntemeiată, acțiunea precizată și cererile de intervenție în interes propriu formulate de P.C.M., și A.B.C. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Reclamanții sunt moștenitorii defunctei G.O. potrivit certificatului de moștenitor din 5 iunie1996.

G.O. a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 iulie 1945 imobilul situat în București. Reclamanții P.N., P.C.T. au donat intervenientului A.B.C. 6 % din drepturile litigioase privind restituirea în natură sau despăgubiri pentru mai multe imobile, printre care se regăsește și cel ce face obiectul prezentul litigiu, în acest sens fiind depus contractul de donație autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C. Aceleași părți au transmis către intervenienta P.C.M., prin tutore, tot un procent de 6 % din drepturile litigioase asupra mai multor imobile printre care și cel din str. R., în baza contractului de tranzacție autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.

În ceea ce îi privește pe pârâți, s-a reținut că aceștia sunt moștenitorii defunctului I.P. (conform certificatului de moștenitor din 26 octombrie 2007), care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 de B.N.P. M.E. de la vânzătorii C.V., C.Ș., P.M.R., C.G., C.V. Aceștia din urmă dobândiseră dreptul de la C.J. și D.M. Vocația succesorală și calitatea de proprietar a numitelor C.J. și D.M. a fost recunoscută irevocabil și cu putere de lucru judecat în raport de moștenirea rămasă de pe urma defunctei G.O. prin sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 626/1995 a Curții de Apel București.

A fost înlăturată susținerea reclamanților și a intervenienților în sensul că hotărârea judecătorească menționată nu le este opozabilă în condițiile în care nu au fost părți în respectivul litigiu, reținând instanța că actul jurisdicțional, (ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți. Ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Aceste hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat, le sunt opozabile și reclamanților, intervenienților, chiar dacă nu au fost părți în proces, întrucât potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., statuările instanțelor judecătorești au valoarea unor prezumții legale, provin de la o putere publică și se răsfrâng indirect și asupra terților.

S-a reținut că reclamanții și intervenienții invocă drept titlu de proprietate actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 și certificatul de moștenitor, iar pârâții contractul de vânzare cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 și sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994, acte care conduc la concluzia că părțile au un autor comun. În această situație, s-a acordat prioritate, celui care a transcris mai întâi dreptul său de proprietate asupra imobilului din București, dovadă în acest sens fiind depusă numai de către pârâți, în certificatul de moștenitor, menționându-se că dreptul real asupra imobilului a fost înscris în C.F. cu încheierea din 27 iunie 2000. Deși reclamanții au susținut că actul de proprietate al autoarei a fost transcris, o astfel de probă nu există la dosar și nici nu s-a demonstrat că reclamanții și-ar fi înscris dreptul lor în cartea funciară.

Față de cele expuse, prin aplicarea principiului qui prior tempore potior iure (cel care își înscrie primul dreptul, va fi proprietar), în temeiul art. 480 C. civ., au fost respinse ca neîntemeiate acțiunea precizată și cererile de intervenție în interes propriu, ținând cont că au același obiect. Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții și intervenienții. Reclamanții au solicitat instanței de judecată să dea preferință titlului lor, prin comparare cu al pârâților, arătând că: titlul lor este mai vechi - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 30 iulie 1945 între autorul lor, O.I.G., în calitate de cumpărător și C.V.B. și F.V.B. în calitate de vânzătoare față de titlul pârâților constituit de contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, încheiat între autorul acestora, I.P.

în calitate de cumpărător și C.V., C.S., P.M.R., C.G. și C.V. calitate de vânzători; - reclamanții au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar în comparație cu autorul pârâților care a dobândit un imobil ce se află în litigiu la data cumpărării. Pe rolul instanțelor exista, la momentul achiziționării, o acțiune în anularea certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1993 al primelor vânzătoarelor și anume, C.J. și D.M. Astfel că titlul pârâților este viciat și neconsolidat, provenind de la un non proprietar; - contractul de vânzare - cumpărare încheiat de către autorul reclamanților a fost transcris la grefa tribunalului, transcriere care nu a fost niciodată anulată. În mod nelegal instanța de fond a respins acțiunea considerând că titlul de proprietate al intimaților pârâți este preferabil titlului reclamanților.

Eroarea instanței de fond pleacă de la faptul că aceasta consideră că ambele titluri de proprietate prezentate provin de la același autor, fapt ce nu este real. Pârâții au dobândit imobilul prin cumpărare de la numiții C.V., C.S., P.M.R., C.G. și C.V. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, care la rândul lor îl dobândiseră, prin act de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1995 de la numitele C.J. și D.M. La rândul lor acestea dobândiseră imobilul situat în București prin sentința civilă nr. 2993 din 28 aprilie 1994 pronunțată de către Judecătoria sector 1 București. Prin această sentință imobilul a fost inclus în masa succesorală a defunctei O.G., prin suplimentarea masei succesorale cuprinsă în certificatul de moștenitor emis de pe urma ei.

Astfel că cele două autoare a titlului pârâților nu puteau vinde întreg imobilul deoarece pe de o parte acestea aveau, la momentul soluționării dosarului de revendicare doar o cotă parte din imobilul vândut (în calitate de moștenitoare ale unchiului P.L.) restul revenind celorlalți moștenitori, iar pe de altă parte aveau obligația să procedeze la o dezbatere succesorală suplimentară a mătușii lor G.O., în privința acestui imobil, cu atât mai mult cu cât moștenitor al lui G.O. nu era doar P.L. (autorul lor) ci și P.D. ai cărui moștenitori sunt reclamanții și P.I.I. care este moștenit de către fiica sa, P.C.M. Ulterior pronunțării acestei sentințe a fost anulat testamentul olograf lăsat de P.L., celor două, C.J.

și D.M., apoi a fost declarat nul de către instanță și certificatul de moștenitor din 14 octombrie 1993 prin care cele două erau atestate ca moștenitoare ale defunctului P.L., prin sentința civilă nr. 2599 din 16 mai 2008 pronunțată de către Judecătoria sector 5 definitivă și irevocabilă. Având în vedere faptul că acestea nu erau moștenitoare directe ale defunctei G.O. ci au invocat vocația succesorală la moștenirea acesteia prin reprezentarea lui P.L., la momentul anularii testamentului cât și a certificatului de moștenitor emis de pe urma defunctului P.L., acestea au pierdut, retroactiv și vocația succesorală față de G.O., fiind străine de această succesiune.

În concluzie autoarele intimaților - pârâți nu aveau un titlu consolidat, la momentul vânzării imobilului (deoarece exista un litigiu pe rolul instanțelor de judecată privind calitatea lor de moștenitoare), imobilul nu le-a fost restituit acestora în deplină proprietate ci a fost inclus la masa succesorală a defunctei mătuși, G.O. a reclamanților, iar moștenitori ai acesteia, pe lângă unchiul acestora, L.P. mai erau și D.P.(ai cărui succesori sunt în calitate de nepoți de frate) și I.I.P. (care o are ca moștenitoare pe P.C.M., în calitate de fiică). Calitatea celor două autoare ale intimaților - pârâți de moștenitoare ale lui G.O., prin reprezentarea lui P.L. a fost anulată de către instanțele de judecată prin două hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acestea fiind străine de orice moștenire a familiei P. Așa fiind intimații pârâții au un titlu viciat care provine de la un non dominus.

Prin motivele de apel formulate de intervenienți se arată că instanța de fond a făcut o aplicațiune greșită a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești și a autorității lucrului judecat. În situația revendicării prin comparare de titluri ambele titluri acte juridice valabile sunt opozabile în aceeași măsură ca fapte juridice unul față de altul și față de părțile care le invocă. Apelanții intervenienți arată că, nu opozabilitatea titlurilor constituie criteriul de departajare al acestora, ci care dintre cele două titluri este mai caracterizat din punctul de vedere al temeiniciei și legalității situațiilor juridice care i-au dat naștere. Astfel titlul vechi de proprietate al lui G.G.

și certificatul valabil de moștenitor precum și tranzacția și donația valabil încheiate sunt la fel de opozabile pârâților precum le este intervenienților, hotărârea judecătorească de obligare la restituirea imobilului a Consiliului Local al Municipiului București. Sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sector 1 București nu are autoritate de lucru judecat față de reclamanți și de intervenienți și nu le este acestora mai opozabilă decât titlul acestora de proprietate față de pârâți. De altfel sentința civilă nr. 10122/2006 și decizia civilă nr. 1575 din 4 octombrie 2007 nu au constatat valabilitatea calității de moștenitoare a lui C.J. și D.M., ci au respins acțiunea în nulitatea contractului de vânzare cumpărare pe motivul că acestea dobândiseră imobilul nu ca efect al moștenirii prin transmisiune succesorală ci prin sentința civilă nr. 2993/1994.

În prezent se impune compararea celor două titluri de proprietate titlul vechi al lui G.O. și calitatea de moștenitori ai acesteia a reclamanților și intervenientei P.C.M. față de sentința civilă nr. 2993/1994 bazată pe o calitate de moștenitor inexistentă a lui D.M. și C.J. (anulată prin decizia nr. 3156/2000 a Curții de Apel Ploiești). Procedând la compararea titlurilor instanța de fond a ignorat toate criteriile de comparare a celor două titluri invocate în acțiune și în cererea de intervenție și a aplicat greșit criteriul primei transcrieri. În mod greșit a constatat instanța că părțile au un autor comun.

Așa după cum rezultă din decizia civilă nr. 436 A/2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și din decizia civilă nr. 1575/2007 a Curții de Apel București Secția a III- a civilă s-a respins acțiunea în nulitatea absolută a titlului autorilor pârâților cu motivarea că titlul acestora (contractul de vânzare cumpărare) este subsecvent sentinței civile nr. 2993/1994 și certificatului de moștenitor neanulat la acea dată acte care au stat la baza contractului de vânzare cumpărare al lui I.P. și nu testamentului lăsat de P.L. Sentința nr. 2993/1994 are efecte declarative de drepturi nu constitutive - adică constată existența anterioară a unor drepturi nu le creează. În al doilea rând această sentință completează masa succesorală a lui G.O.

cu dreptul de proprietate asupra imobilului și constată calitatea de proprietare a lui D.M. și C.J. în calitate de moștenitoare ale lui G.O.: "Dispune completarea masei succesorale rămase de pe urma defunctei G.O. cu ultim domiciliu în București, format din teren și construcție. Constată calitatea de proprietare a reclamantelor, în calitate de moștenitoare ale defunctei G.O. Obligă pârâtele să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor." În încercarea de a ocoli efectul retroactiv al anulării testamentului lui P.L. către autoarele pârâților, instanțele care au judecat acțiunea în nulitatea titlului autorilor pârâților au statuat (greșit) că titlul autoarelor acestora îl constituia sentința nr. 2993/1994.

Întrucât asupra constatării nulității titlului autorilor pârâților există autoritate de lucru judecat a rămas ca prin revendicarea prin compararea titlurilor părților să se repare injustiția făcută reclamanților și intervenienților. În compararea celor două titluri trebuie pornit de la caracterul declarativ de drepturi al sentinței civile nr. 2993/1994 și de la opozabilitatea diferitelor părți ale dispozitivului acestei hotărâri. În al treilea punct al dispozitivului sentinței nr. 2993/1994 instanța a completat masa succesorală rămasă de pe urma defunctei G.O. cu dreptul de proprietate asupra imobilului în speță. Acest punct este opozabil ca fapt juridic reclamanților și intervenienților și necontestat de aceștia (aceasta fiind și motivarea cu care instanța a respins prin această sentință cererea de intervenție a acestora).

Al patrulea punct al dispozitivului corespunzător celui de-al doilea capăt de cerere care constată calitatea de proprietare a reclamantelor în calitate de moștenitoare a defunctei G.O. opozabil doar ca simplu fapt juridic reclamanților și intervenienților este combătut cu hotărârile judecătorești care anulează cu efect retroactiv calitatea de moștenitoare a acestora față de G.O. În primul rând constatarea instanței din anul 1994 cum că reclamantele D.M. și C.J. erau moștenitoarele lui G.O. era greșită. Acestea figurau în anul 1994 drept moștenitoare testamentare ale lui P.L. și au cules în această calitate dreptul de proprietate asupra imobilului cules de P.L. din moștenirea lui G.O. ca efect al devoluțiunii succesorale testamentare.

Anularea testamentului lui P.L. către D.M. și C.J. a anulat cu efect retroactiv și devoluțiunea testamentară a patrimoniului acestuia, iar anularea certificatului de moștenitor a anulat cu efect retroactiv și actul constatator al acestei devoluțiunii succesorale. Caracterul retroactiv al nulității testamentului devoluțiunii succesorale și certificatului de moștenitor atrage după sine constatarea că autoarele pârâților nu au fost niciodată proprietare ale imobilului din str. R. Hotărârile judecătorești care au constatat aceste nulități le sunt opozabile ca act juridic jurisdicțional nu doar ca fapt juridic și au autoritate de lucru judecat împotriva pârâților deoarece au fost pronunțate în contradictoriu cu autorii lor.

De cealaltă parte titlul reclamanților și al intervenienților se bazează pe calitatea acestora de moștenitori legali ai lui P.I.I. - intervenienta P.C.M. - și de moștenitori legali ai lui P.L. - reclamanții și intervenienta. Transmisiunea universală a dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul lui P.I.I. și P.L. în patrimoniul reclamanților și intervenientei ca moștenitori legali ai tatălui și unchiului lor alături de caracterul inopozabil față de aceștia a sentinței civile nr. 2993/1994 face ca titlul reclamanților și intervenienților să fie cel mai caracterizat în prezenta cauză și deci cel care trebuie preferat titlului pârâților. În calitatea lor de moștenitori legali și exclusivi ai lui P.I.I.

- intervenienta - și ai lui P.L. - reclamanții și intervenienta - (conform certificatului de moștenitor emis de B.N.P. S.L.) aceștia au stabilit în mod convențional prin tranzacția și donația autentificate din 18 decembrie 2009 și din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C. cotele ideale de drept ce revin din dreptul de proprietate litigios privind imobilul în speță. Instanța a ignorat toate criteriile de comparare a celor două titluri invocate în cererea de intervenție și își bazează hotărârea pe argumentul vădit fals și forțat al faptului că G.O. nu și-ar fi înscris titlul în C.F. și înscrierea titlului pârâților din anul 2000 ar fi prima. Prin decizia nr. 63 A din 16 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelurile.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța a reținut că aceștia au invocat în primul rând faptul că titlul lor are preferabilitate față de titlul pârâților, justificat de faptul că titlul lor este mai vechi, imobilul fiind dobândit de către ei de la adevăratul proprietar, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare a fost transcris la grefa Tribunalului. Apelanții au mai învederat faptul că la momentul achiziționării imobilului de către autorul pârâților, pe rolul instanțelor exista pendinte o acțiune în constatarea nulității certificatului de moștenitor, prin care vânzătoarele inițiale D.M. și C.J. au dobândit imobilul în litigiu pe cale succesorală. Pentru a răspunde acestor critici, instanța a pornit de la faptul că autorul pârâților a dobândit imobilul în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 36 din 12 februarie 1996, de la C.V., C.Ș., P.M.R., C.G.

și C.V., care la rândul lor dobândiseră proprietatea imobilului tot prin cumpărare de la moștenitoarele inițiale ale lui G.O. și anume D.M. și C.J. Acțiunea civilă promovată de reclamanți în anul 1994 și finalizată prin decizia civilă nr. 505/2000 pronunțată de Tribunalul București, în sensul constatării nulității absolute a testamentului lui P.L. și a procurii autentificate, datorită lipsei de discernământ, a avut ca obiect atât constatarea nulității absolute a testamentului și a procurii cât și a certificatului de moștenitor (prin care D.M. și C.J. au fost recunoscute ca legatare universale ale lui P.L.).

Deși această acțiune se afla pe rolul instanțelor de judecată, în curs de soluționare, la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâților, s-a apreciat că existența acestui proces nu a fost cunoscută acestora în condițiile în care, nu erau parte în proces și nici nu au fost atrași în judecată în vreuna din modalitățile procedurale, procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, în condițiile în care autorul pârâților nu a dobândit imobilul direct de la moștenitoarele inițiale ci de la subdobânditori: C.V., C.Ș., P.M.R., C.G. și C.V. Certificatul de moștenitor nu a fost anulat în cadrul acestui proces, ci în urma unui litigiu declanșat în anul 2007 și soluționat prin sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului București și irevocabilă prin nerecurare.

Reclamanții au mai invocat faptul că prin sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, imobilul a fost readus la masa succesorală și având în vedere că D.M. și C.J. nu erau moștenitoare exclusive, nu puteau vinde în mod valabil întreg imobilul, ci trebuia procedat la dezbatere succesorală suplimentară în privința acestui imobil, în condițiile în care moștenitori ai lui G.O. erau și autorii reclamanților și respectiv ai intervenienților. Instanța de apel a reținut din examinarea sentinței civile nr. 2993/1994, atât sub aspectul dispozitivului cât și al considerentelor, că cele susținute de apelantele reclamante sunt nepertinente, având în anii 1994 și 1995, când s-a pronunțat sentința,emițându-se dispoziția nr. 1041/1995 de către Primăria Municipiului București și având totodată loc prima transmisiune a imobilului, certificatul de moștenitor nr. 149/1996 nu era încă emis, iar testamentul lăsat de P.L.

nu fusese încă anulat. Așa cum rezultă din materialul probator administrat în cele două faze procesuale, testamentul, care conferă vocație succesorală moștenitoarelor inițiale, a fost anulat abia în anul 2000 prin decizia civilă nr. 505/2000 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3156/2000 a Curții de Apel București. În egală măsură a reținut instanța că certificatul de moștenitor nr. 1182/1998, care a constituit titlul „pro herede” al vânzătoarelor inițiale D.M. și C.J.

a fost constatat nul absolut prin sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului București și irevocabilă prin nerecurare, iar contractele de vânzare cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv, ajungând în final în patrimoniul pârâților, au fost încheiate în anii 1995, respectiv în 1996. Chiar dacă s-ar accepta că sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București a consacrat o includere a imobilului în masa succesorală, la acel moment, singurele moștenitoare ale lui G.O.(pe baza testamentului lăsat de P.L.) erau D.M.

și C.J., în condițiile în care certificatul de moștenitor nr. 149/1996 nu fusese emis încă, certificatul de moștenitor a fost anulat abia prin sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București, (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului București și irevocabilă prin nerecurare), iar prin acțiunea civilă finalizată prin decizia civilă nr. 505/2000 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3156/2000 a Curții de Apel București s-a cerut și anularea certificatului de moștenitor (pe lângă anularea testamentului lăsat de P.L. și a procurii), dar acest lucru nu s-a dispus de către instanță, ci doar anularea celor două acte juridice.

Pe cale de consecință, D.M. și C.J. erau singurele moștenitoare și puteau înstrăina în mod valabil imobilul. Reclamanții au promovat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în anul 1995 și respectiv 1996, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 10122/2006 a judecătoriei Sectorului 4 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1575/2007 a Curții de Apel București. Prin considerentele deciziei pronunțate de tribunal în faza procesuală apelului, s-a reținut în esență faptul că vocația succesorală și calitatea de moștenitor a lui D.M. și C.J. a fost recunoscută irevocabil și cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în raport de moștenirea rămasă de pe urma defunctei G.O.

și nu a defunctului P.L., instanța nefăcând trimitere la testamentul lăsat de acesta. De asemenea, s-a mai reținut faptul că cele două contracte de vânzare cumpărare, a căror nulitate se cere sunt subsecvente sentinței civile nr. 2993/1994 și nu a testamentului lăsat de P.L. Totodată, instanța a mai reținut că la momentul când s-a soluționat acțiunea având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, certificatul de moștenitor nu fusese încă anulat , astfel că emiterea certificatului de moștenitor, de care se prevalează reclamanții pentru a-și dovedi calitatea de succesori după defuncta G.O., a fost emis, în condițiile în care, la acel moment certificatele de moștenitor nu fuseseră anulate.

În esență, instanța de apel a mai avut în vedere faptul că nu se poate reține incidența instituției vânzării lucrului altuia, din moment ce la momentul perfectării contractelor, D.M. și C.J. aveau un drept de proprietate recunoscut și consolidat, fiind lipsit de importanță, din această perspectivă anularea testamentului lui P.L. Cu privire la reaua credință a părților contractante, s-a reținut faptul că doar D.M. și C.J.

aveau certificat de moștenitor, reclamanții apelanți obținând un astfel de certificat abia în anul 1996, cu nerespectarea prevederilor legale, iar contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate, în ceea ce le privește pe moștenitoarele inițiale, cu credința neîndoielnică a calități lor de proprietar, având în vedere că cererea de intervenție a reclamanților, formulată în procesul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost respinsă în mod irevocabil, iar imobilul a fost retrocedat către D.M. și C.J. În privința cumpărătorilor s-a reținut faptul că inserarea unei clauze de exonerare a Judecătoriei Sectorului 1 București de obligația de verificare a registrelor de sarcini nu constituie o cauză ilicită, în condițiile în care nu s-a dovedit în alt mod încălcarea sau fraudarea legii.

Nu se poate susține lipsa titlului de proprietate consolidat al autoarelor intimaților pârâți, la momentul înstrăinării imobilului, justificat de simplul argument al existenței pe rolul instanțelor a unui litigiu referitor la calitatea lor de succesor, motivat de faptul că prin sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a constatat calitatea acestora de proprietare ale imobilului, în calitatea lor de moștenitoare ale defunctei G.O., iar litigiul la care fac referire apelanții au fost finalizat abia în anul 2000, prin anularea testamentului și a procurii lăsate de P.L., nu și a certificatului de moștenitor și nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară.

Având în vedere că anularea atât a testamentului cât și a certificatului de moștenitor sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate a vânătoarelor inițiale și implicit ulterioare și înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii nu pot fi considerați decât a fi de bună credință. Contractele de vânzare cumpărare au făcut obiectul unei acțiuni de constatarea a nulității absolute respinse în mod irevocabil, prin hotărârile anterior menționate, prin care s-a analizat totodată și chestiunea bunei credințe a părților contractante. Având în vedere că la momentul redobândirii imobilului, sigurele moștenitoare, care aveau această calitate stabilită și dovedită erau D.M. și C.J.

(autoarele pârâților), rezultă că problema dezbaterii succesorale, în urma includerii imobilului în masa succesorală, se poate pune, teoretic, abia după emiterea certificatului de moștenitor, act juridic prezumat valabil din moment ce nu s-a pronunțat în mod definitiv o hotărâre judecătorească de constatarea a nulității sau de anulare. Emițându-se acest certificat de moștenitor și anulându-se irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum și a certificatului de moștenitor, emis în baza testamentului și prin care se consfințea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv se pune problema înstrăinării bunului succesoral de către un moștenitor aparent. Teoria moștenitorului aparent se impune a fi analizată în cauză, sub aspectul aplicabilității, din perspectiva efectelor anulării testamentului și a certificatului de moștenitor nr. 1182/1993.

În esență, teoria moștenitorului aparent, rezolvă situația în care anterior desființării titlului pro herede, succesorul aparent face acte de dispoziție asupra bunului succesoral, în sensul că, sub rezerva îndeplinirii cumulative a unor cerințe, actul de înstrăinare rămâne valabil și opozabil moștenitorilor adevărați, terțul dobândind dreptul de la momentul încheierii actului și independent de intrarea sa în posesia imobilului sau de buna sau reaua credință a moștenitorului aparent. Din acest punct de vedere, s-a reținut că, prin decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București, s-a statuat în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat faptul că moștenitoarele aparente au fost de bună credință la înstrăinarea imobilului.

Condițiile care trebuie întrunite pentru a fi incidentă teoria moștenitorului aparent se referă la caracterul cu titlu particular și oneros al actului încheiat de moștenitorul aparent și la buna credință a terțului dobânditor, în condițiile unei erori comune și invincibile, a cărei aparență este creatoare de drept. Eroarea trebuie să privească calitatea de proprietar al înstrăinătorului, să fie comună, (în sensul că să existe potențialitatea ca orice persoană, aflându-se în această situație să se înșele cu privire la acest aspect) și să fie invincibilă(în sensul că era imposibil pentru terțul dobânditor să nu se fi înșelat cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, date fiind circumstanțele concrete ale speței).

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în cauza de față și având în vedere situația de fapt instanța a apreciat că sunt întrunite cumulativ toate cerințele teoriei moștenitorului aparent. Pe cale de consecință, compararea titlurilor înfățișate de părți s-a făcut prin aplicarea regulilor clasice ale revendicării, însă cu observarea aplicabilități în cauză a teoriei moștenitorului aparent și a efectelor specifice pe care le produce, astfel cum au fost detaliate anterior. În ceea ce privește apelul formulat de către intervenienți, instanța de apel a arătat că, prin considerentele deja expuse, a răspuns în esență și criticilor.

Referitor la chestiunea autorității de lucru judecat și a principiului relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, s-a reținut că sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, nefiind îndeplinită cerința triplei identități de elemente: părți, obiect și cauză dar cele stabilite în mod irevocabil prin această sentință au putere de lucru judecat, terții fiind obligați să respecte situația juridică consfințită prin hotărârea respectivă. Din această perspectivă, este corectă susținerea apelanților intervenienți, potrivit căreia autoarele pârâților au dobândit imobilul nu prin transmisiune succesorală, ci ca efect al sentinței civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, așa cum s-a reținut prin decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București.

Soluția care se impune a se da conflictului dintre titlul de proprietate al reclamanților și respectiv intervenienților, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1945 de către G.O., unit cu titlu „pro herede” al apelanților față de antecesoarea lor și respectiv frații acesteia, pe de o parte și titlu de care se prevalează pârâții, ca fiind ultimii proprietari posesori ai unui șir de transmisiuni succesive, pe de altă parte, este dată de teoria moștenitorului aparent, soluția impunându-se și din perspectiva faptului că au fost anulate ulterior încheierii actelor de înstrăinare a imobilului din anii 1995 și respectiv 1996, testamentul lui P.L. și certificatul de moștenitor emis în baza acestuia, nr. 1182/1993.

Dată fiind această particularitate a cauzei, s-a apreciat că pentru rezolvarea conflictului dintre titlurile prezentate de părți, aplicarea regulilor revendicării(specifice operațiunii de comparare a titlurilor) trebuie realizată cu observarea consecințelor ce decurg din incidența teoriei moștenitorului aparent. S-a mai reținut că prin motivele de apel, apelanți intervenienți au adus o serie de critici sentinței civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, pe care instanța le-a apreciat ca irelevante, în condițiile în care, așa cum s-a reținut, statuările instanței au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanțele care judecă litigii care au legătură cu cel soluționat, au obligația să respecte și să nu contrazică ceea ce reținut în această manieră.

În condițiile în care reclamanții nu au fost parte în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București (cererea de intervenție a acestora fiind respinsă), întreaga hotărâre este opozabilă acestora ca un fapt juridic, iar faptul că ulterior, prin anularea testamentului lui P.L. și a certificatului de moștenitor emis în baza acestuia, nr. 1182/1993, s-a modificat situația transmisiunii succesorale de pe urma defunctei G.O., nu este de natură să invalideze din punct de vedere juridic, realitatea celor reținute de instanță prin sentința civilă nr. 2993/1994, prin raportare la momentul pronunțării acestei hotărâri.

Tocmai anularea ulterioară a acestor acte juridice, face ca elucidarea raporturilor juridice dintre părți să impună stabilirea, cu prioritate, a consecințelor juridice ale invalidării pe cale judiciară a testamentului și a certificatului de moștenitor, cu atât mai mult cu cât imobilul a făcut obiectul unor transmisiuni succesive, realizate anterior constatării nulități absolute, în mod irevocabil celor două acte juridice. Dând eficiență teoriei moștenitorului aparent s-a reținut că pârâții sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros și de bună credință, izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale, ceea ce are drept rezultat salvgardarea actului de înstrăinare și păstrarea imobilului în proprietate de către terțul subdobânditor, actul fiind opozabil adevăraților moștenitori, care sunt obligați să-l respecte.

Autorul pârâților nu putea cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți(finalizată prin pronunțarea deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului București), în condițiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu direct de la moștenitorii aparenți. Împotriva acestei decizii reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și intervenienții P.C.M. și A.B.C. au declarat recurs. Reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. au criticat decizia pentru greșita aplicare a legii, din conținutul criticilor rezultând că recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În criticile invocate se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâților la restituirea imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 729 m.p. și două construcții aflate pe acesta, în urma analizei și comparării titlurilor de proprietate ale părților, reclamanții susținând că au solicitat să se dea preferință titlului deținut de ei, fiind proprietarii imobilului în baza certificatului de moștenitor. În mod greșit instanța de apel a reținut că susținerile reclamanților sunt nepertinente, deoarece în anul 1994 certificatul de moștenitor nu era emis, deci reclamanții nu erau moștenitori. Certificatul de moștenitor după G.O. a fost emis în anul 1983 și prevede că moștenitorii acestei defuncte sunt P.L., P.D.

și P.I.I. Deci susținerea instanței de apel conform căreia la data pronunțării sentinței în baza cărora cele două așa-zise moștenitoare au vândut imobilul, fiind unicele moștenitoare ale lui G.O. este contrară înscrisurilor de la dosar. De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de apel că vânzătoarele D.M. și C.J. erau singurele moștenitoare ale lui G.O., iar imobilul le-a fost restituit în proprietate deplină acestora. În dosarul de revendicare în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2993/1994 reclamanții au formulat o cerere de intervenție. Imobilul a făcut obiectul unor vânzări succesive, ajungând să fie vândut pârâților. Intervenienta P.C.M. era la data pronunțării sentinței, în anul 1994 moștenitoarea directă a lui G.O.

În prezenta cauză în mod greșit instanța de apel a considerat incidentă teoria moștenitorului aparent. Nici intimații din prezenta cauză și nici persoanele de la care aceștia au cumpărat nu pot fi considerați de bună-credință la data perfectării actului de vânzare-cumpărare, deoarece nu există eroarea comună și invincibilă prevăzută de principiile de drept pentru ca aparența că creeze drept. La data pronunțării sentinței nr. 2993/1994 moștenitori ai lui G.O. erau P.L., P.D. și P.I.I. și nu D.M. și C.J. Orice cumpărător, dacă manifesta un minimum de diligență ar fi observat că situația juridică a imobilului nu este clară, existând riscul pentru un eventual cumpărător să fie evins. Din probatoriul administrat rezultă fără îndoială faptul că pârâții au un titlu viciat, provenind de la un „ non dominus”.

Intervenienții P.C.M. și A.B.C. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În critici s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că titlul intimaților-pârâți este preferabil titlului reclamanților reținând că sunt întrunite condițiile cerute de teoria moștenitorului aparent și buna-credință izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a autorilor. Instanța de apel a aplicat greșit a legea și a analizat superficial înscrisurile de la dosar. Instanța de apel a reținut greșit existența bunei credințe a pârâților prin constatarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. nr. 436 A din 30 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, Dosar nr. 24/299/2001.

În speță nu sunt întrunite tripla identitate de părți, obiect și cauză din acest dosar cu Dosarul nr. 24/299/2001, obiectul și cauza celor două dosare sunt diferite. Buna credință în situația fraudei ca motiv de nulitate a contractului nu este aceeași cu buna credință a dobânditorului unui imobil de la moștenitorul aparent, care trebuie să izvorască din eroarea comună și invincibilă față de calitatea de moștenitor și de proprietar a vânzătorului. Autorii pârâților puteau verifica cu diligențe minime existența unui litigiu privind calitatea de moștenitor a vânzătoarelor. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a teoriei moștenitorului aparent considerând că buna-credință a subdobânditorului rezultă din anularea ulterioară înstrăinărilor a testamentului vânzătoarelor și certificatului de moștenitor.

Faptul că anularea testamentului și certificatului de moștenitor sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate al vânzătoarelor inițiale și înstrăinărilor succesive ale imobilului este irelevant față de existența bunei credințe bazată pe o eroare comună și invincibilă și reprezintă situația premisă a aplicării teoriei moștenitorului aparent. Pentru a ne afla în situația existenței unui moștenitor aparent este necesar ca anularea acestei calități să fie ulterioară înstrăinării bunului imobil. Instanța de apel, făcând o analiză superficială a sentinței civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București, a apreciat eronat că autorul pârâților nu putea cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți, în condițiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu direct de la moștenitorii aparenți.

Atât în contractul de vânzare-cumpărare autentificat cât și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat este menționat ca element al titlului de proprietate al vânzătorilor sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București. Argumentul că autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu direct de la moștenitori aparenți este nefondat. Buna credință a subdobânditorului nu poate fi analizată făcându-se abstracție de atitudinea subiectivă a autorilor succesivi. I.P., autorul pârâților, a avut cunoștință de sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București. Un cumpărător diligent este dator să verifice cu atenție titlul de proprietate al vânzătorului.

Titlul de proprietate al intervenienților și reclamanților este preferabil celui deținut de pârâți. Titlul pârâților se bazează pe sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București neopozabilă intervenienților și reclamanților și pe două certificate de moștenitor, ambele anulate definitiv și irevocabil de instanță. Principiul de drept „nemo dat quod non habet” este paralizat de aplicarea principiului „error communis facit jus”. În speță principiul „error communis facit jus” nu se aplică, iar efectul retroactiv al nulității elimină legitimarea procesuală activă în baza cărora C.J. și D.M. au obținut sentința civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 București.

Acest titlu de proprietate a pierdut orice legătură cu titlul vechi și originar de proprietate a cărui transmisiune în patrimoniul reclamanților și intervenienților a fost consfințită de justiție și se bazează pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30 iulie 1945 de autoarea acestora G.O., pe calitatea de moștenitori legali ai lui P.I.I. și P.L. și succesor cu titlu particular al reclamanților.

Așa fiind, titlul reclamanților și intervenienților este mai bine caracterizat, care au dobândit dreptul de proprietate de la persoane care l-au dobândit printr-o transmisiune succesorală anulată cu efect retroactiv de justiție și teoria aparenței în drept nu este aplicabilă Criticile formulate în cele două recursuri se vor grupa și se vor analiza unitar, ambele recursuri urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed: Atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat corect dispozițiile legale și principiile teoriei moștenitorului aparent și bunei credințe în analiza comparativă a celor două titluri, respectiv pe de o parte titlul reclamanților și intervenienților și, pe de altă parte, titlul pârâților.

Din compararea titlului de proprietate invocat de reclamanți și intervenienți reprezentat de actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 și certificatul de moștenitor cu titlul de proprietate al pârâți lor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 (transcris la Judecătoria sector 1 București sub nr. 9997 din 14 octombrie 1996)și sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 – Judecătoria sector 1, se constată că titlul pârâților este mai bine caracterizat. Astfel, reclamanții și intervenienții cât și pârâții au un autor comun: G.O. Așa cum s-a statuat prin sentința civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 C.J. și D.M. sunt moștenitoarele lui G.O.

Această sentință se bucură de autoritate de lucru judecat și are efecte atât între părți cât și față de terți, ca act jurisdicțional ce face parte din ordinea juridică. Dreptul real al pârâților asupra imobilului a fost transcris în C.F. cu încheierea din 27 iunie 2000 așa cum rezultă din certificatul de moștenitor. Sub acest aspect se reține că pârâții și-au transcris mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului. Acțiunea în anularea certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1993, se afla pe rolul instanței de judecată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, dar existența procesului nu a fost cunoscută acestora, deoarece nu au fost parte în proces și procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, testamentul care conferă vocație succesorală moștenitoarelor inițiale a fost anulat abia în anul 2000, iar certificatul de moștenitor nr. 1182/1998, care a constituit titlul „pro herede” al vânzătoarelor inițiale D.M. și C.J. a fost constatat nul absolut prin sentința civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei sector 5, irevocabilă. Contractele de vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv și a ajuns în patrimoniul pârâților au fost încheiate în anii 1995-1996. Acțiunea reclamanților prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1995-1996 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 10122/2006 a Judecătoriei sector 1 București, irevocabilă.

Certificatul de moștenitor de care se prevalează reclamanții a fost emis în condițiile în care certificatele de moștenitor și nu fuseseră anulate. În acest context se reține și că la data obținerii certificatului de moștenitor de către reclamanți, D.M. și C.J. aveau certificat de moștenitor. Având în vedere că anularea atât a testamentului lui P.L. cât și a certificatului de moștenitor nr. 1182/1993 sunt ulterioare recunoașterii dreptului de proprietate a vânătoarelor inițiale și implicit ulterioare și înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii-pârâți nu pot fi considerați decât a fi de bună credință.

Deoarece s-a anulat irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum și certificatul de moștenitor, emis în baza testamentului și prin care se consfințea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv, după emiterea certificatului de moștenitor în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moștenitor aparent, moștenitoarele aparente fiind de bună credință la înstrăinarea bunului, aspect reținut în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat de decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Instanța de apel în mod corect a dat eficiență teoriei moștenitorului aparent și a reținut că pârâții sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros și de bună credință, izvorâtă dintr-o eroare comună și invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moștenitoarelor inițiale.

Autorul pârâților nu putea cunoaște existența acțiunii promovate în anul 1994 de reclamanți împotriva moștenitorilor aparenți (finalizată prin pronunțarea deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului Prahova), în condițiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâților a dobândit imobilul de la primii subdobânditori și nu de la moștenitorii aparenți. Așa fiind, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursurile vor fi respinse. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. și de către intervenienții P.C.M. și A.B.C. împotriva deciziei civile nr. 63 A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.