ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

22

martie

2012 pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a, în Dosarul nr. 16774/3/2011 și disjunsă

conform încheierii din data de 17 mai 2012 reclamanții D.I., B.G., T.C.F. au

chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA și SC A. SA, pentru ca, în

contradictoriu cu acestea, să se constate lipsa de valabilitate a titlului

statului, preluarea abuzivă fără titlu valabil prin Decretul nr. 92/1950 și

păstrarea calității de proprietari avută de autorii reclamanților la data

deposedării asupra imobilului situat în București, str. F. (fost C., I.M., 30 D.),

sector 3, compus din teren în suprafață de 771 mp și construcție (fost hotel L.)

și să fie obligate pârâtele să le lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul respectiv.

În motivarea

cererii, reclamanții au arătat că imobilul are două fațade, una pe str. C., și cealaltă

pe str. F. și se compune din parter și 4 etaje, la parter având prăvălii, iar la

etaje 63 de încăperi.

Reclamanții

au calitatea de moștenitori ai autorilor comuni V.T. și E.S.T., astfel cum rezultă

atât din actele de stare civilă, precum și din Testamentul olograf datat 30

octombrie 1945 și Testamentul olograf din 16 octombrie 1987 dat lui C.T. de C.B.F.

Imobilul a

cărui restituire o solicită reclamanții a fost dobândit de autorul acestora V.H.T.

prin cumpărare în baza recipisei din 06 iunie 1895 încheiată de Primăria Comunei

București și a fost înscris în Comisiunea Pentru Înființarea Cărților Funciare București

nr. xx din 05 februarie 1940.

Prin sentința

civilă nr. 393 din 05 august 1942, fostul Tribunalul Ilfov, secția a V-a C.C. a

fost afectată prin expropriere, pentru utilitate publică, în scopul lărgirii și

alinierii Căii Victoriei, numai o porțiune din teren.

Conform procesului

verbal de CF nr. xx din 05 februarie 1940, dreptul de coproprietate indiviză asupra

imobilului a fost intabulat în CF ca proprietate în indiviziune între T.V.C. și

sora sa, S.N.E., născută T., de la defunctul lor părinte, V.T., figurând ca plătitori

de impozite în perioada 1942 - 1950 C.T. și E.S.

În baza Decretului

nr. 92/1950, acest imobil a fost trecut abuziv în proprietatea statului.

Demersuri

revendicative au fost formulate atât în baza Legii nr. 112/1995, dar și ale Legii

10/2001.

Conform adresei

Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu – Serviciul Evidența Domeniului

Public și Privat din 03 februarie 2012, pârâta SC M. SA a obținut certificat de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 iunie 1995 emis de

Consiliul General al Municipiului București în baza H.G. nr. 834/1991, pentru terenul

în suprafață indiviză de 548,60 m.p. și deține și spațiul în care își desfășoară

și activitatea.

Din aceeași

adresă a Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu rezultă că și SC

A. SA are certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

din 21 septembrie 1995 emis de Consiliul General al Municipiului București în baza

H.G. nr. 71/1995, conform H.G. nr. 834/1991, pentru terenul în suprafață de 380,16

mp, ocupând și spațiu în imobil.

Constatarea

preluării fără titlu valabil a imobilului, susțin reclamanții, are relevanță în

stabilirea inexistenței titlului de proprietate al statului asupra întregului imobil

în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte în constatarea împrejurării că autorii

reclamanților și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive,

pe care au transmis-o și retransmis-o succesoral către reclamanți.

Au mai susținut

reclamanții că emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este

ilegală, deoarece dreptul de administrare pe care l-au avut societățile asupra imobilului

nu putea să se convertească în drept de proprietate în baza Legii nr. 15/1990. Deopotrivă,

emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este contrară

art. 1 din H.G. nr. 834/1991, întrucât terenul nu se afla în administrarea directă

și patrimoniul societăților, constituind o modalitate de îmbogățire fără justă cauză

a acestor societăți.

Regula aplicabilă

în materia revendicării prin comparare de titluri care provin de la autori diferiți

este cea a comparării titlurilor autorilor, urmând a se da preferință titlului care

provine de la adevăratul proprietar, care are dată mai veche, iar nu posesiei de

bună credință.

În drept au

fost invocate disp. art. 480, 481, 973 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6, 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În subsidiar

reclamanții au solicitat obligarea A.V.A.S. să achite despăgubiri pentru imobil

sau să emită dispoziție de restituire în natură sau despăgubiri conform art. 29

din Legea nr. 10/2001.

La data de

06 decembrie 2012, reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului

Municipiul București prin Primarul General, în raport de care au solicitat să se

constate lipsa de valabilitate a titlului statului asupra imobilului și preluarea

abuzivă a acestuia, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

La acest termen

s-a disjuns capătul de cerere formulat în contradictoriu cu A.V.A.S., a cărei judecată

s-a suspendat până la soluționarea definitivă a acțiunii în revendicare.

Pârâtul SC

M. SA a depus întâmpinare, prin care se arată, referitor la capătul de cerere privind

„constatarea lipsei de valabilitate a titlului statului și revendicarea imobilului”,

că nu poate avea calitate procesuală pasivă Municipiul București prin Primarul General,

în condițiile în care se invoca „lipsa de valabilitate a titlului Statului Român,

preluare abuzivă fără titlu valabil, cu efect retroactiv de la data preluării abuzive

prin Decretul nr. 92/1950.”.

Pe fondul

cererii de revendicare formulată de reclamanți, s-a susținut netemeinicia acțiunii,

imobilul fiind preluat cu titlu valabil, evidențiat în patrimoniul societății privatizate

M. SA - societate în care statul și/sau autoritățile centrale/locale nu au nici

o participație așa cum rezultă și din extrasul de la Registrul Comerțului București

la data de 10 noiembrie 2000. Reclamanții, ca titulari ai notificărilor intentate

în baza Legii nr. 10/2001, pot avea exclusiv speranța despăgubirii în echivalent

de la stat.

A depus întâmpinare

și pârâta SC A. SA, susținând legalitatea titlului său de proprietate reprezentat

de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1995 asupra

terenului, această pârâtă fiind o societate privatizată în baza Legii nr. 15/1990.

Ca atare, a dobândit dreptul de proprietate prin lege.

Referitor

la lipsa de valabilitate a titlului statului invocată de către reclamanți, pârâta

a arătat că din actele depuse la dosar nu rezultă cu certitudine că la nivelul anului

1950, imobilul se afla în proprietatea autorilor reclamanților, nici identitatea

dintre imobilul revendicat și cel deținut de cele două pârâte societăți, terenul

având în prezent o suprafață de 928 mp în vreme ce reclamanții revendică numai suprafața

de 771 mp. Totodată, din procesul verbal nr. xx/1950 rezultă că imobilul se afla

ipotecat pentru 15 ani, reclamanții nefăcând dovada radierii ipotecii.

Aceeași pârâtă

a susținut că imobilul nu poate fi restituit în natură, precum și faptul că deține

un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

La rândul

său, Municipiul București a formulat apărări pe aspectul valabilității titlului

statului, a invocat inadmisibilitatea acțiunii, precum și lipsa de interes a reclamanților

în ceea ce privește solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului.

Prin sentința

civilă nr. 652 din 08 mai 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a calificat

drept apărare de fond, invocată în susținerea cererii de revendicare imobiliară,

pretenția reclamanților privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului

din litigiu și, în consecință, a respins solicitările pârâtului Municipiul București

privind inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale pasive a acestuia, lipsa de

interes; a respins excepția de prematuritate invocată de Municipiul București prin

raportare la Legea nr. 165/2013; a respins acțiunea formulată de reclamanții D.I.,

B.G., T.C.F., ca nefondată, față de pârâtele SC A. SA și SC M. SA.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut următoarele:

Reclamanții

justifică, prin actele depuse la dosar, calitatea procesuală activă ca moștenitori

ai foștilor proprietari ai imobilului din care pârâtele dețin o parte a spațiilor

construite, dar și terenul aferent, în baza certificatelor de atestare a drepturilor

de proprietate emise în favoarea acestora.

Totodată pârâtele,

societăți comerciale, figurează intabulate în CF cu aceste bunuri imobile.

Reclamanții

au urmat și procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, aceasta făcând în

prezent obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului.

Autorii reclamanților

au deținut imobilul în baza unui act de vânzare cumpărare din anul 1895, care a

fost înscris în CF conform procesului verbal emis în anul 1940 de către Comisiunea

de înființare a Cărților Funciare și preluat de către statul comunist, în baza Decretului

nr. 92/1950.

Apărările

reclamanților privind lipsa de valabilitate a acestei preluări au fost considerate

drept apărări de fond de natură a susține pretențiile de redobândire în natură a

imobilului.

Referitor

la problema revendicării prin comparare de titluri, s-a reținut că titlurile exhibate

de către societățile pârâte se bucură de prezumția de validitate câtă vreme nu au

fost anulate ori desființate.

Cu privire

la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, s-a pronunțat prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008

dată în recursul în interesul legii în sensul în care concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Legea specială

se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate

fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite

la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele

în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29].

Legea nr.

10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără

titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie

atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni

menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat. În consecință, s-a reținut că, de principiu, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai

mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu

contra României - 1997 ș.a.).

S-a apreciat

că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția

României privind liberul acces la justiție. Ele nu contravin nici dispozițiilor

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană și nu aduc atingere

nici art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces

echitabil, întrucât nu îngrădesc cu nimic accesul reclamanților la o instanță, desemnată

potrivit legii și care are plenitudine de jurisdicție și independență față de executiv

și față de părțile din cauză.

Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 27 în numerotarea anterioară) pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele

decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii

de piață a imobilelor solicitate. Potrivit alin. (3) al aceluiași art. în situația

imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se

propun de către instituția publică ce efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea,

dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Și în ipoteza

în care se analizează în ce măsură titlurile deținute de către părți sunt preferabile

și în ce măsură acestea se pot prevala de un bun în sensul Protocolului 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților

este neîntemeiată.

A apreciat

că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute

în cauză pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții

nu au justificat existența unui bun actual, protejat de convenție, cu privire la

imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat

(în anul 1950, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră

sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Pe de altă

parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției, Statul român a adoptat o

lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor

preluate anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului și indiferent

dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc

în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg.

A constatat

prima instanță că situația de fapt a reclamanților este diferită de situația reclamanților

din cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României și Porțeanu împotriva

României.

Specific acestor

cauze, în care C.E.D.O. a reținut existența în patrimoniul reclamanților a unui

bun în sensul Convenției, a fost faptul că în toate trei acțiunile în revendicare,

cele prin care s-a solicitat declararea nulității titlului statului au fost formulate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (Păduraru - 1997, Porțeanu -

1997, Străin - 1997). În al doilea rând, în toate aceste cauze, prin hotărâri judecătorești

definitive s-a stabilit că statul nu avea un titlu valabil asupra bunurilor preluate

și reclamanții erau proprietarii legitimi ai bunurilor, iar bunurile au fost vândute

de stat în cursul procesului (Străin împotriva României parag. 9) sau după admiterea

cererii prin care s-a constatat că titlul statului nu era valabil (Păduraru împotriva

României parag. 66).

Or, în cauza

de față, reclamanții nu se află în niciuna din aceste situații, pentru că imobilul

a fost transmis pârâtei prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate

anterior formulării acțiunii în revendicare și demersurilor administrative pentru

restituirea imobilului.

Această distincție

între speranța legitimă și un bun în sensul Convenției a fost reliefată de C.E.D.O.

și în cauza Maria Atanasiu contra României.

C.E.D.O. a

statuat că nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul articolului menționat speranța

de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției. Prin urmare,

a reținut instanța, reclamanții nu dețin un bun care ar putea fi invocat în sensul

de bun ocrotit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La baza dreptului

de proprietate al pârâților stă

certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În cauza de față, reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității de proprietar

al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea

executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâte pentru

a putea invoca încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul

a reținut că, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți,

titlurile de proprietate al pârâților sunt preferabile, astfel că și pentru aceste

considerente, a constatat că este neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea.

Referitor

la lipsa calității procesuale pasive invocată de către pârâtul Municipiul București,

s-a reținut că aceasta este lipsită de obiect câtă vreme în contradictoriu cu Municipiul

București s-a invocat numai lipsa valabilității titlului statului, acesta fiind

vizat ca unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, de către reclamanți, într-un

alt dosar.

Referitor

la inadmisibilitatea acțiunii de revendicare formulată de același pârât, s-a reținut

că, prin analiza anterioară referitoare la concursul dintre legea specială și cea

generală, prin raportare și la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

33/2008, a fost analizată implicit și această chestiune, argumentele expuse fiind

valabile și sub acest aspect.

Împotriva

acestei sentinței instanței au declarat apel reclamanții și pârâtul Municipiul București

prin Primarul General.

Apelanții

- reclamanți critică sentința atacată în principal pentru faptul că instanța nu

s-a pronunțat în dispozitiv asupra capătului de cerere care avea drept obiect lipsa

de valabilitate a titlului statului. În măsura în care se considera abuzivă preluarea

de către stat, transferul dreptului de proprietate către stat nu putea să opereze

legal, astfel că apelanții - reclamanți nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu,

De asemenea,

susțin că în mod nelegal și netemeinic a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată

în contradictoriu cu SC M. SA și SC A. SA, cât timp apelanții - reclamanți au un

bun, potrivit Convenției, iar intimații - pârâți nu pot să exhibe un titlu asupra

bunului.

Prin apelul

declarat de apelantul Municipiul București, sentința primei instanțe este criticată

pentru soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive.

Apelantul

- pârât a invocat și inadmisibilitatea acțiunii cu motivarea că prezentul demers

jurisdicțional intră în contradicție și cu principiul electa una via non datur recursus

ad alteram.

În situația

în care vor fi respinse excepțiile anterior invocate, apelantul - pârât a solicitat

a fi admisă excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, având

în vedere că modalitatea de preluare a imobilului îl situează în sfera de aplicare

a Legii nr. 10/2001. Decretul nr. 92/1950, este recunoscut ca fiind un act de preluare

abuzivă prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă

pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 16774/3/2011, având ca obiect

Legea nr. 10/2001, a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților

și faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv.

În condițiile

în care lipsa valabilității titlului statului este recunoscută de Legea nr. 10/2001,

reclamanții nu justifică un interes născut, actual și legitim pentru a solicita

constatarea acesteia.

Prin decizia

nr. 90 A

din 24 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților,

admis

apelul formulat de pârâtul Municipiul București,

schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă excepția lipsei de

interes a reclamanților în formularea primului capăt de cerere privind nevalabilitatea

titlului statului, fiind respins ca atare acest capăt de cerere și au fost păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește

legitimarea procesual pasivă a Municipiului București, Curtea de apel a constatat

că acest pârât a fost chemat în judecată prin cererea precizatoare depusă de reclamanți

la data de 06 decembrie 2012, cerere prin care s-a arătat că în contradictoriu cu

acest pârât s-a formulat numai solicitarea privind constatarea lipsei de valabilitate

a titlului statului, respectiv a preluării abuzive și fără titlu valabil a imobilului

(revendicat de la societățile pârâte prin cel de-al doilea capăt de cerere).

Având în vedere

că prin pretenția pe care reclamanții au opus-o în aceste coordonate Municipiului

București se contestă valabilitatea dreptului de proprietate pe care statul l-a

deținut anterior intrării bunului în posesia/proprietatea societăților pârâte, precum

și natura procedurii judiciare (de drept comun) în cadrul căreia reclamanții au

formulat această pretenție, ținând totodată seama de împrejurarea că această entitate

reprezintă unitatea administrativ teritorială în circumscripția căreia se află imobilul

asupra căruia poartă litigiul, Curtea a apreciat că legitimarea procesual pasivă

a pârâtei este pe deplin justificată prin prisma dispozițiilor art. 4 din Legea

nr. 213/1998 - coroborat cu art. 12 alin. (5) și art. 6 alin. (2) din același act

normativ.

S-a considerat

că aspectele evocate de apelantul pârât cu privire la necesitatea întrunirii celor

două elemente care (de principiu) caracterizează posesia, ca stare de fapt - respectiv

elementele corpus și animus - sunt lipsite de relevanță în contextul analizei relative

la legitimarea procesual pasivă, pentru că raportul juridic dedus judecății prin

respectivul capăt de cerere este cel legat de modalitatea în care imobilul a fost

preluat de către stat de la autorii reclamanților și nu de situația unei posesii

actuale (fără drept) a acelui imobil.

Nici excepția

inadmisibilității acțiunii, susținută de apelantul pârât prin prisma statuărilor

făcute prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

pe calea recursului în interesul legii, nu a fost reținută ca fondată.

S-a apreciat

că, spre a se da eficiență dezlegărilor cu caracter obligatoriu stabilite pe calea

recursului în interesul legii, este necesar a fi realizată o analiză a demersului

judiciar al reclamanților în raport de momentul la care acesta a fost inițiat, de

contextul legislativ existent la acel moment, precum și o analiză relativă atât

la concordanța legii naționale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât

și la situația juridică actuală a bunului revendicat.

Or, o atare

analiză este specifică fondului acțiunii, pentru că ea vizează temeinicia pretenției

reclamanților.

S-a mai reținut

că, pe de altă parte, cererea în revendicare - cu referire la care este susținută

această excepție de inadmisibilitate - nici nu a fost formulată în contradictoriu

cu Municipiul București. În consecință, acestui apelant nu i s-ar putea produce

vreo vătămare ca efect al faptului că apărarea susținută în acești termeni a fost

găsită neîntemeiată.

O altă critică

formulată atât prin apelul reclamanților, cât și prin cel promovat de pârât este

cea privind judecata făcută de prima instanță referitor la primul capăt de cerere,

reclamanții susținând că instanța fondului nu s-a pronunțat asupra respectivului

capăt de cerere, iar pârâții că instanța s-a pronunțat greșit calificându-l ca apărare

de fond și că ar fi trebuit să îl respingă ca fiind lipsit de interes.

Sub acest

aspect, Curtea de apel a constatat că, din considerentele și din dispozitivul sentinței

apelate, reiese cu evidență faptul că prima instanță a analizat și s-a pronunțat

cu privire la această cerere, dispoziția de calificare a respectivei solicitări

a reclamanților ca reprezentând o apărare de fond constituind,

în lumina dispozițiilor art. 129 alin. (4) coroborat cu

art. 84 C. proc. civ., expresia unei judecăți efective.

În ce privește,

însă, calificarea astfel realizată, Curtea de apel a apreciat că nu este corectă

în contextul în care reclamanții au înțeles să investească instanța - prin respectiva

solicitare - spre a evalua legalitatea preluării de către stat a imobilului de la

autorii lor și, prin aceasta, calitatea reclamanților de titulari actuali ai dreptului

de proprietate pretins transmis prin succesiune de autorul respectiv.

În condițiile

în care cel de-al doilea capăt de cerere avea ca premisă existența unui drept de

proprietate actual al reclamanților, iar acest drept îl invocau în opoziție cu actul

de preluare (de către stat) a cărui valabilitate au înțeles să o conteste, solicitarea

reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului reprezenta o pretenție

în sine, neexistând niciun temei spre a fi calificată apărare de fond, cum eronat

a procedat prima instanță.

Cu privire

la excepția lipsei de interes în formularea acestui capăt de cerere, ținând seama

că interesul constituie o condiție care se cere a fi îndeplinită pentru însuși exercițiul

acțiunii în justiție, s-a reținut că cererea reclamanților de constatare a caracterului

abuziv al preluării imobilului și, respectiv, a nevalabilității titlului statului

a fost formulată de reclamanți în structura unei acțiuni în revendicare care a fost

fondată integral pe reglementările proprii dreptului comun, acțiunea astfel promovată

fiind înregistrată pe rolul instanței în anul 2012.

La acea dată

era în vigoare Legea nr. 10/2001 în care, prin art. 2, au fost stabilite categoriile

de imobile considerate prin lege ca fiind preluate în mod abuziv de către stat în

perioada regimului comunist, din această categorie făcând parte și imobilele care

au fost preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Câtă vreme,

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, respectiv care sunt situațiile în care

se acordă măsuri reparatorii în echivalent, nu se poate susține că legea specială

- derogatorie de la dreptul comun, potrivit principiului general de drept specialia

generalibus derogant - s-ar putea aplica în concurs cu prevederile de drept comun

(care se regăsesc în C. civ.), acest principiu opunându-se unei opțiuni a respectivelor

persoane între calea deschisă de legea specială și dreptul comun.

Instanța de

apel a apreciat ca lipsită de relevanță distincția între imobile preluate cu titlu

și imobile preluate fără titlu valabil, câtă vreme legea însăși nu operează cu distincții

sub acest aspect.

În cuprinsul

art. 2 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se regăsesc criteriile legale după care autoritățile

chemate să asigure aplicarea acestui act normativ urmează să determine în ce măsură

imobilele pentru care se solicită reparații au format obiect al unei preluări abuzive,

printre acestea regăsindu-se - la lit. i) - și imobilele preluate fără titlu valabil.

Astfel, referirea

expres făcută, prin norma menționată, la imobilele preluate fără titlu valabil nu

poate avea altă semnificație decât aceea că și aceste imobile intră în sfera de

reglementare a legii speciale. În consecință, s-a apreciat că nu corespunde unui

interes legitim și actual formularea unei acțiuni în justiție pe calea dreptului

comun spre a se obține - de către persoanele care pretind dreptul la repararea prejudiciului

suferit prin preluarea în acest mod a bunurilor imobile - pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se constate lipsa titlului valabil al statului, atâta

vreme cât o atare constatare constituie o componentă a analizei relative la o cerere

de restituire și ca atare se impune a fi realizată de entitățile constituite conform

prevederilor Legii nr. 10/2001, în cadrul procedurii în care se stabilește existența

dreptului la măsuri reparatorii și forma în care acestea ar putea fi acordate.

Această concluzie

se impune prin prisma statuărilor făcute prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Având în vedere

aceste considerente, instanța de apel a reținut temeinicia excepției lipsei de interes

în ceea ce privește primul capăt de cerere.

Referitor

la criticile formulate de apelanții reclamanți în ce privește soluția de respingere

a cererii de revendicare, ca nefondată, Curtea de apel a apreciat că apelanții reclamanți

au pretins, fără temei, să se constate preferabilitatea dreptului derivat din titlul

de proprietate pe care aceștia îl invocă, în condițiile în care dreptul autorilor

lor - foștii proprietari - nu mai este unul actual, iar legea specială de reparație

generează - astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza pilot Maria Atanasiu c. României, parag. 136 - un drept nou.

S-a arătat

că dreptul autorilor reclamanților apelanți a încetat să mai fie actual odată cu

actul de autoritate emis de stat - Decretul nr. 92/1950, care a stat la baza preluării

bunului în patrimoniul statului, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți să își

exercite dreptul de a primi reparații în condițiile (de procedură, și de fond) stabilite

prin legea specială de reparație.

S-a apreciat

că realizarea unei analize comparative în coordonatele propuse de apelanții reclamanți

- specifice acțiunii în revendicare de drept comun - ar avea drept consecință lipsirea

de eficiență a concluziei ce a fost reținută prin decizia pronunțată în recurs în

interesul legii, cu privire la inexistența dreptului acestora de a opta pentru calea

dreptului comun în detrimentul celei deschise prin legea specială și, deopotrivă,

nesocotirea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța supremă a stabilit că în situația specială a acțiunilor

în revendicare în cadrul cărora se procedează la analiza comparativă a titlului

de proprietate exhibat de fostul proprietar ce a fost deposedat abuziv de bunul

imobil de către autorități în timpul fostului regim comunist, pe de o parte, și

a titlului exhibat de subdobânditorul ce a dobândit cu bună credință, de la stat,

același bun, pe de altă parte, constituie criteriu de preferabilitate a acestui

din urmă titlu împrejurarea că nu a fost admisă o acțiune în justiție prin care

să se fi constatat reaua credință a subdobânditorului respectiv sau nu a fost exercitată

(în termenul special de prescripție reglementat prin Legea nr. 10/2001) o acțiune

cu acest obiect și, astfel, fostul proprietar a recunoscut implicit valabilitatea

actului de înstrăinare.

Curtea de

apel a constatat că este vădit nefondată și susținerea apelanților reclamanți în

sensul că, prin prisma prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a jurisprudenței C.E.D.O., ar trebui trasă concluzia potrivit căreia ei

sunt titulari ai unui bun aflat în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul

nr. 1.

În condițiile

în care Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, ca act normativ menit să asigure

- persoanelor deposedate de bunuri în timpul regimului comunist - acordarea de măsuri

reparatorii, iar legea prevede că aceste măsuri reparatorii se acordă prin echivalent

în cazurile în care bunurile imobile preluate nu mai sunt în puterea de dispoziție

a statului, Curtea de apel a apreciat că această reglementare națională este în

concordanță cu menționatele principii stabilite de instanța europeană în exercitarea

atribuțiilor ei de prim interpret al Convenției.

Împrejurarea

că nu a fost finalizată procedura de obținere a măsurilor reparatorii pe care apelanții

reclamanți le-au solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 nu poate constitui temei

suficient pentru a conferi titlului exhibat de aceștia preferabilitate în cadrul

unei revendicări în condițiile dreptului comun, atâta vreme cât respectiva procedură

specială este în curs de derulare, iar prin adoptarea Legii nr. 165/2013 au fost

create premisele legislative necesare înlăturării disfuncționalităților sistemice

care au fost identificate în ce privește modalitatea de punere în aplicare a Legii

nr. 10/2001, corespunzător obligațiilor ce incumbă Statului român ca urmare a pronunțării

de către C.E.D.O. a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României.

S-a reținut

că titlurile pârâtelor intimate, reprezentate de certificatele de atestare a dreptului

de proprietate, sunt acte administrative cu valențe de titlu de proprietate și,

odată intrate în circuitul civil (adică de la data eliberării lor societăților beneficiare),

ele fac dovada deplină a dreptului pe care îl atestă, până la desființarea acestor

acte în condițiile legii.

Din perspectiva

dispozițiilor art. 644-645 C. civ., respectivele certificate de atestare a dreptului

de proprietate constituie dovezi în sensul că pârâtele intimate au dobândit dreptul

de proprietate în modalitatea „prin lege”, iar forța probantă a acestor dovezi nu

poate fi înlăturată decât în condițiile în care se probează o cauză de ineficacitate

juridică a lor.

Or, raportat

la cauza de ineficacitate afirmată în speță de reclamanți - nevalabilitatea/nulitatea

certificatelor respective - relevante au fost considerate dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001, care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanțelor

judecătorești cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui

termen de prescripție de un an - care s-a împlinit în luna august 2002. Cum acțiunea

pendinte a fost promovată după împlinirea acestui termen legal imperativ, reclamanții

nu mai sunt îndreptățiți să beneficieze de o analiză din partea instanțelor relativ

la cauzele de nevalabilitate afirmate în privința titlurilor intimatelor și, corelativ,

drepturile pe care intimatele le-au dobândit prin respectivele titluri s-au consolidat.

În aceste

condiții, intimatele exhibă titluri de proprietate valabile, care le conferă un

drept real actual, în timp ce reclamanții nu au exhibat un titlu apt a le conferi

un drept real actual astfel cum au pretins prin acțiunea promovată, așa încât nu

exista temei spre a se reține că aceștia opun pârâtelor un drept preferabil.

Nu a fost

privită ca fondată nici susținerea apelanților în sensul că hotărârea primei instanțe

ar constitui o expropriere, în condițiile în care s-a constatat că dreptul real

ce a fost reclamat în speță nu este actual și, ca atare, el nu se află în patrimoniul

reclamanților spre a fi susceptibil de preluare de către stat prin expropriere.

În ce privește

împrejurarea că intimatele pârâte ar fi intabulat dreptul de proprietate pentru

suprafețe de teren mai mari decât cele identificate prin expertizele efectuate în

cauză, instanța de apel a constatat că aceasta este lipsită de relevanță în evaluarea

asupra legalității și temeiniciei sentinței apelate, pentru că soluția pronunțată

de instanța fondului nu este determinată de situația de fapt a terenului deținut

de pârâte, ci de situația juridică a imobilului ce a fost preluat de la autorii

reclamanților și de legislația specială incidentă în raport de respectiva situație

juridică.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe

disp. art. 304 pct.

7 și pct. 9 C. proc. civ.

disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte:

Motivarea instanței de

apel este contradictorie deoarece atâta timp cât însăși instanța recunoaște caracterul

de pretenție în sine a petitului acțiunii introductive de instanță, de constatare

a nevalabilității titlului statului, motivarea trebuia făcută pe fondul pretenției

dedusă judecații și nu pe excepția lipsei de interes.

Pentru a afla dacă un

interes este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenției.

Analizând, pe excepție, capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului,

practic instanța de apel a dat un fine de neprimire, cu încălcarea vădită a disp.

art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziții în vigoare și în prezent, care nu au fost

abrogate și în temeiul cărora instanțele de judecată sunt abilitate să cerceteze

valabilitatea sau nevalabilitatea sau lipsa titlului statului.

Folosul practic urmărit

se referă la efectul produs ca urmare a constatării preluării fără titlu valabil

de către stat al imobilului în discuție și anume restituirea bunului. Astfel, constatarea

preluării fără titlu valabil, cu caracter declarativ și retroactiv, are ca efect

constatarea inexistenței titlului de proprietate al statului asupra întregului imobil

în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte, constatarea împrejurării ca autorii

reclamanților și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive,

pe care au transmis-o și retransmis-o succesoral către reclamanți, drept fundamental

de proprietate, ce urmează a fi exercitat în totalitatea prerogativelor sale (în

sensul redobândirii posesiei), după recunoașterea judecătorească, conform dispozițiilor

art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susțin recurenții și că

motivarea instanței de apel în sensul că ulterior urmării procedurii Legii nr. 10/2001,

nu mai pot fi exercitate acțiuni în revendicare având în vedere regula „electa una

via” și principiul „securității raporturilor juridice” consacrat în jurisprudența

C.E.D.O. este contradictorie cu natura pricinii.

Câtă vreme însăși instanța

a considerat ca se impune disjungerea celor două cauze (cea formulată în baza Legii

nr. 10/2001 și prezenta acțiune în revendicare), total diferite, invocarea de către

intimatele - pârâte SC M. SA și SC A. SA a principiului „electa una via non datur

recursus ad alteram”, motivare însușită și de instanța de apel, nu își găsește aplicabilitate

în prezenta cauză, ci dimpotrivă, în urma analizei atente a obiectului și cauzei

celor două pricini, se constată pe de o parte, că în Dosarul nr. 16774/3/2011 reclamanții

au solicitat restituirea în natură a spațiilor rămase libere la Primăria Municipiului

București, situate în București str. F., în timp ce în prezenta cauză au solicitat

revendicare prin comparare de titluri pentru spațiile deținute de intimatele-pârâte

SC M. SA și SC A. SA situate în str. F.

disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

Instanța de apel face

o interpretare greșită a dispozițiilor legale incidente capătului de cerere privind

revendicarea, considerând în mod nelegal că reclamanții nu mai dețin un drept de

proprietate actual asupra bunului, odată cu actul de autoritate emis de stat - Decretul

nr. 92/1950.

Instanța trebuia să analizeze

concret titlurile părților, iar în urma stabilirii titlului preferabil și ineficienței

celorlalte să stabilească titularul asupra bunului și nu asupra unui „bun actual”.

Susțin că decizia în interesul legii nu se raportează la invocarea dreptului asupra

unui „bun actual” atâta timp cât acțiunea are ca scop obținerea unei hotărâri definitive

și executorii prin care se recunoaște calitatea de proprietar și se dispune restituirea

și nu la preexistența unei hotărâri executorii prin care s-a dispus restituirea

bunului.

Interpretarea eronată

a hotărârii pronunțată în cauza pilot, reprezintă în realitate o modalitate de închidere

a accesului efectiv la o instanță, de declarare formală a admisibilității revendicării

și o încălcare a art. 6 parag. 1 și a art. 1 - Protocolul nr. 1. Aprecierea instanței

că titlurile pârâtelor intimate, reprezentate de certificatele de atestare a dreptului

de proprietate, sunt acte administrative cu valențe de titlu de proprietate și odată

intrate în circuitul civil, ele fac dovada deplină a dreptului pe care îl atestă,

până la desființarea acestor acte în condițiile legii, este nelegală.

Certificatele de atestare

a dreptului de proprietate nu reprezintă acte juridice translative de proprietate,

întrucât reprezintă acte administrative constitutive care au fost emise de un neproprietar

în beneficiul unui prestator de servicii, neputând avea ca efect dobândirea proprietății

și deci nu pot fi opuse titlului autorilor lor.

Intimatele-pârâte nu se

pot prevala de dreptul de proprietate, întrucât conform dispozițiilor disp. art.

20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunul fiind naționalizat nu putea face obiectul

dobândirii, deoarece se afla în detenția statului, iar nu în proprietatea acestuia,

aceste bunuri fiind exceptate expres prin însuși textul sus invocat. Nu în ultimul

rând, disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu convertesc dreptul de administrare

în drept de proprietate, cu atât mai puțin în drept de creanță, iar pe de altă parte,

prin dobândirea de acțiuni nu se dobândește proprietatea bunurilor ci numai prin

vânzare de active, în condițiile legilor privatizării.

Este de asemenea nelegală

susținerea instanței că în speță sunt relevante disp. art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanțelor

cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui termen de

prescripție de un an, întrucât aceasta prevedere legală nu se aplică în materia

revendicării prin comparare de titluri, ci în materia nulității unor acte juridice.

Pe cale de consecință,

bunul nu a ieșit niciodată legal din patrimoniul autorilor reclamanților și nu a

intrat legal în patrimoniul statului, intimatele - pârâte nu dețin un bun în accepțiunea

C.E.D.O., fapt pentru care aplicarea principiului exprimat în adagiile „nemo dat

non habet” și „nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet”, îndreptățește

pe recurenți să susțină preferința titlului lor care provine de la adevăratul proprietar.

Intimatele - pârâte, la

rândul lor, nu sunt titularele unei hotărâri definitive și executorii prin care

să se constate dreptul de proprietate asupra bunului imobil, pentru a se putea reține

existența unui bun actual în patrimoniul acestora. Existența titlului reprezintă

premiza comparării, nefiind sinonimă cu existența dreptului.

În condițiile în care

s-a dat câștig de cauză intimatelor-pârâte constatându-se că acestea sunt proprietare,

înseamnă că implicit s-a negat dreptul de proprietate al reclamanților. În aceste

condiții se produce practic o expropriere a acestora, încălcându-se și prevederile

actualei Constituții, dar și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată

de România în anul 1994.

Nu se poate susține, așa

cum motivează instanța fondului, că nu operează această „expropriere”, în condițiile

în care instanța apreciază că prin Legea nr. 10/2001, respectiv disp. art. 29

alin. (1), este recunoscut dreptul la despăgubiri. Dreptul la despăgubiri este un

drept de creanță, distinct de dreptul de proprietate și nu înfrânge dreptul la restituirea

bunului, principiu consacrat cu putere de lege atât în norma fundamentală internă

cât și în dreptul comunitar.

Însăși C.E.D.O. a statuat

în repetate recomandări (cauza Viasu, Faimblat, Katz c. României), disfuncționalitățile

și în prezent ale Fondului Proprietatea, dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind

măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau echivalent a

imobilelor preluate abuziv, nefiind corelate cu legislația restituirii și neasigurând

rezolvarea echitabilă și proporțională într-un termen rezonabil a notificărilor,

aspecte reținute de altfel și în deciziile Curții Constituționale, inclusiv Decizia

nr. 88/2014 privind neconstituționalitatea art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Mai arată recurenții că

intimatele-pârâte pot beneficia de dreptul la despăgubiri la valoarea de piață a

imobilului, drept conferit prin disp. art. 32 alin. (4) din Legea nr. 9/1999.

Intimații - pârâți Municipiul

București prin Primar general, SC A. SA și SC M. SA au formulat întâmpinări solicitând

respingerea recursului. În plus SC M. SA a susținut că recursul nu este motivat,

neputând fi încadrat în cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata SC M. SA a apreciat

că recursul este nemotivat însă argumentele acesteia nu susțin teza nemotivării

recursului ci împrejurarea că aspectele subsumate acestor motive nu ar fi întemeiate.

Criticile recurenților

se încadrează însă în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în raport

de care va fi efectuat controlul de legalitate al hotărârii atacate, instanța de

recurs reținând că aceste critici vizează aspecte de nelegalitate și nu, astfel

cum a susținut intimata, situația de fapt stabilită în baza probatoriului administrat

și necontestată în cauză.

în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în primul rând, faptul că instanța

de apel se contrazice în considerente atunci când, deși reține că cererea privind

constatarea nevalabilității titlului statului este o pretenție în sine și nu doar

o simplă apărare, o respinge ca lipsită de interes și nu o soluționează pe fond.

În legătură cu admiterea

excepției recurenții au formulat și critici de nelegalitate, ce urmează a fi avute

în vedere în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În al doilea rând, recurenții

au susținut că aprecierea instanței în sensul că procedura legii speciale o înlătură

pe cea de drept comun este contradictorie cu însăși natura pricinii.

Instanța de recurs reține

că nu există o contradicție în motivarea deciziei în condițiile în care, în procedura

jurisdicțională, o cerere introductivă de instanță este analizată cu precădere din

perspectiva îndeplinirii condițiilor de exercitare a acțiunii, una dintre acestea

fiind cea a interesului actual și legitim. Faptul că instanța a calificat pretenția

reclamanților ca o cerere de sine stătătoare și nu ca un argument în susținerea

revendicării, o include în categoria acțiunilor în justiție, ca acte de învestire

a instanțelor, pentru care, în prealabil, se verifică îndeplinirea condițiilor de

formă și de fond.

Prin urmare corect a procedat

instanța de apel atunci când, odată ce a reținut existența unui capăt de cerere

distinct, a analizat cu prioritate condițiile de fond ale exercitării acțiunii,

judecata asupra acestei cereri fiind finalizată prin admiterea unei excepții procesuale

dirimante care a împiedicat continuarea analizei altor aspecte de legalitate și

temeinicie legate de cererea respectivă.

Nu poate fi reținută nici

cea de-a doua contradicție menționată de recurenți, între raționamentul instanței

referitor la aplicarea prioritară a legii speciale și natura acțiunii în revendicare

de drept comun, cu atât mai mult ca reprezentând un motiv străin de natura acestei

cauze. În mod corect a fost analizat concursul dintre norma specială și norma generală

incidentă, în vederea identificării dispoziției de drept substanțial aplicabilă,

acesta fiind un aspect ce ține de interpretarea și aplicarea legii și nu unul ce

derivă dintr-o eventuală contrarietate a argumentelor avute în vedere la pronunțarea

soluției, referitor la care, de altfel, nu au fost indicate și nici nu pot fi identificate

considerente contrare. Împrejurarea că pe rolul instanțelor sunt în curs de judecată

alte acțiuni întemeiate pe dispozițiile legii speciale, disjunse din prezenta cauză,

nu este de natură a exclude de la aplicare, în această cauză, normele speciale care

guvernează regimul juridic al acestui imobil.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel

a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii, în concordanță cu îndrumările

obligatorii din decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii și cu principiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a reținut ca

fiind lipsită de interes constatarea pe cale judiciară a nevalabilității titlului

cu care statul a preluat imobilul în litigiu avându-se în vedere că, la data formulării

acțiunii, era în vigoare o lege specială, Legea nr. 10/2001 în care preluarea imobilului

în baza Decretului nr. 92/1950 este definită ca fiind abuzivă iar foștilor proprietari

le este recunoscut dreptul la reparații. Prin urmare, reclamanții nu pot justifica

un interes actual în promovarea unei astfel de cereri în condițiile în care legea

specială de reparație recunoaște caracterul abuziv al preluării, ei înșiși, în litigiul

aflat în curs de judecată în procedura acestei legi, prevalându-se de o astfel de

recunoaștere, pentru a solicita acordarea măsurilor reparatorii.

În aceste condiții, instanța

de apel a reținut corect lipsa de folos practic a solicitării, atâta timp cât reclamanții

nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele ale legii speciale (Legea

nr. 10/2001).

Reclamanții pornesc de

la prezumția greșită că, odată ce s-ar constata nevalabilitatea titlului statului,

ei ar fi considerați proprietari ai imobilului în baza titlului autorilor lor ce

ar fi supraviețuit până în prezent, transmis fiind pe cale succesorală în propriul

patrimoniu.

Or, instanța de apel a

argumentat în mod judicios faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu

și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă nevalabilității titlului

statului relevanța urmărită de reclamanți, stabilind că, în lipsa unei hotărâri

judecătorești sau a unei decizii administrative preexistente prin care să li se

fi atribuit bunul, simpla constatare a nevalabilității titlului nu echivalează cu

recunoașterea dreptului de proprietate, împrejurare care să permită foștilor proprietari

a se prevala de un bun actual în patrimoniu pe care să îl poată revendica din mâinile

unor terțe persoane.

În acest sens nu se poate

reține, cum au susținut reclamanții, o interpretare greșită a hotărârii pilot care

ar suprima acestora accesul