ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 22 martie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a, în Dosarul nr. 16774/3/2011 și disjunsă conform încheierii din data de 17 mai 2012 reclamanții D.I., B.G., T.C.F. au chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA și SC A. SA, pentru ca, în contradictoriu cu acestea, să se constate lipsa de valabilitate a titlului statului, preluarea abuzivă fără titlu valabil prin Decretul nr. 92/1950 și păstrarea calității de proprietari avută de autorii reclamanților la data deposedării asupra imobilului situat în București, str. F. (fost C., I.M., 30 D.), sector 3, compus din teren în suprafață de 771 mp și construcție (fost hotel L.) și să fie obligate pârâtele să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul respectiv.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul are două fațade, una pe str. C., și cealaltă pe str. F. și se compune din parter și 4 etaje, la parter având prăvălii, iar la etaje 63 de încăperi. Reclamanții au calitatea de moștenitori ai autorilor comuni V.T. și E.S.T., astfel cum rezultă atât din actele de stare civilă, precum și din Testamentul olograf datat 30 octombrie 1945 și Testamentul olograf din 16 octombrie 1987 dat lui C.T. de C.B.F. Imobilul a cărui restituire o solicită reclamanții a fost dobândit de autorul acestora V.H.T. prin cumpărare în baza recipisei din 06 iunie 1895 încheiată de Primăria Comunei București și a fost înscris în Comisiunea Pentru Înființarea Cărților Funciare București nr. xx din 05 februarie 1940. Prin sentința civilă nr. 393 din 05 august 1942, fostul Tribunalul Ilfov, secția a V-a C.C.

a fost afectată prin expropriere, pentru utilitate publică, în scopul lărgirii și alinierii Căii Victoriei, numai o porțiune din teren. Conform procesului verbal de CF nr. xx din 05 februarie 1940, dreptul de coproprietate indiviză asupra imobilului a fost intabulat în CF ca proprietate în indiviziune între T.V.C. și sora sa, S.N.E., născută T., de la defunctul lor părinte, V.T., figurând ca plătitori de impozite în perioada 1942 - 1950 C.T. și E.S. În baza Decretului nr. 92/1950, acest imobil a fost trecut abuziv în proprietatea statului. Demersuri revendicative au fost formulate atât în baza Legii nr. 112/1995, dar și ale Legii 10/2001. Conform adresei Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu – Serviciul Evidența Domeniului Public și Privat din 03 februarie 2012, pârâta SC M. SA a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 iunie 1995 emis de Consiliul General al Municipiului București în baza H.G.

nr. 834/1991, pentru terenul în suprafață indiviză de 548,60 m.p. și deține și spațiul în care își desfășoară și activitatea. Din aceeași adresă a Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu rezultă că și SC A. SA are certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 septembrie 1995 emis de Consiliul General al Municipiului București în baza H.G. nr. 71/1995, conform H.G. nr. 834/1991, pentru terenul în suprafață de 380,16 mp, ocupând și spațiu în imobil. Constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului, susțin reclamanții, are relevanță în stabilirea inexistenței titlului de proprietate al statului asupra întregului imobil în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte în constatarea împrejurării că autorii reclamanților și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive, pe care au transmis-o și retransmis-o succesoral către reclamanți.

Au mai susținut reclamanții că emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este ilegală, deoarece dreptul de administrare pe care l-au avut societățile asupra imobilului nu putea să se convertească în drept de proprietate în baza Legii nr. 15/1990. Deopotrivă, emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este contrară art. 1 din H.G. nr. 834/1991, întrucât terenul nu se afla în administrarea directă și patrimoniul societăților, constituind o modalitate de îmbogățire fără justă cauză a acestor societăți. Regula aplicabilă în materia revendicării prin comparare de titluri care provin de la autori diferiți este cea a comparării titlurilor autorilor, urmând a se da preferință titlului care provine de la adevăratul proprietar, care are dată mai veche, iar nu posesiei de bună credință.

În drept au fost invocate disp. art. 480, 481, 973 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6, 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În subsidiar reclamanții au solicitat obligarea A.V.A.S. să achite despăgubiri pentru imobil sau să emită dispoziție de restituire în natură sau despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001. La data de 06 decembrie 2012, reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului Municipiul București prin Primarul General, în raport de care au solicitat să se constate lipsa de valabilitate a titlului statului asupra imobilului și preluarea abuzivă a acestuia, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

La acest termen s-a disjuns capătul de cerere formulat în contradictoriu cu A.V.A.S., a cărei judecată s-a suspendat până la soluționarea definitivă a acțiunii în revendicare. Pârâtul SC M. SA a depus întâmpinare, prin care se arată, referitor la capătul de cerere privind „constatarea lipsei de valabilitate a titlului statului și revendicarea imobilului”, că nu poate avea calitate procesuală pasivă Municipiul București prin Primarul General, în condițiile în care se invoca „lipsa de valabilitate a titlului Statului Român, preluare abuzivă fără titlu valabil, cu efect retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950.”.

Pe fondul cererii de revendicare formulată de reclamanți, s-a susținut netemeinicia acțiunii, imobilul fiind preluat cu titlu valabil, evidențiat în patrimoniul societății privatizate M. SA - societate în care statul și/sau autoritățile centrale/locale nu au nici o participație așa cum rezultă și din extrasul de la Registrul Comerțului București la data de 10 noiembrie 2000. Reclamanții, ca titulari ai notificărilor intentate în baza Legii nr. 10/2001, pot avea exclusiv speranța despăgubirii în echivalent de la stat. A depus întâmpinare și pârâta SC A. SA, susținând legalitatea titlului său de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1995 asupra terenului, această pârâtă fiind o societate privatizată în baza Legii nr. 15/1990.

Ca atare, a dobândit dreptul de proprietate prin lege. Referitor la lipsa de valabilitate a titlului statului invocată de către reclamanți, pârâta a arătat că din actele depuse la dosar nu rezultă cu certitudine că la nivelul anului 1950, imobilul se afla în proprietatea autorilor reclamanților, nici identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut de cele două pârâte societăți, terenul având în prezent o suprafață de 928 mp în vreme ce reclamanții revendică numai suprafața de 771 mp. Totodată, din procesul verbal nr. xx/1950 rezultă că imobilul se afla ipotecat pentru 15 ani, reclamanții nefăcând dovada radierii ipotecii. Aceeași pârâtă a susținut că imobilul nu poate fi restituit în natură, precum și faptul că deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La rândul său, Municipiul București a formulat apărări pe aspectul valabilității titlului statului, a invocat inadmisibilitatea acțiunii, precum și lipsa de interes a reclamanților în ceea ce privește solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului. Prin sentința civilă nr. 652 din 08 mai 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a calificat drept apărare de fond, invocată în susținerea cererii de revendicare imobiliară, pretenția reclamanților privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului din litigiu și, în consecință, a respins solicitările pârâtului Municipiul București privind inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale pasive a acestuia, lipsa de interes; a respins excepția de prematuritate invocată de Municipiul București prin raportare la Legea nr. 165/2013; a respins acțiunea formulată de reclamanții D.I., B.G., T.C.F., ca nefondată, față de pârâtele SC A. SA și SC M. SA.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamanții justifică, prin actele depuse la dosar, calitatea procesuală activă ca moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului din care pârâtele dețin o parte a spațiilor construite, dar și terenul aferent, în baza certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate emise în favoarea acestora. Totodată pârâtele, societăți comerciale, figurează intabulate în CF cu aceste bunuri imobile. Reclamanții au urmat și procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, aceasta făcând în prezent obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului. Autorii reclamanților au deținut imobilul în baza unui act de vânzare cumpărare din anul 1895, care a fost înscris în CF conform procesului verbal emis în anul 1940 de către Comisiunea de înființare a Cărților Funciare și preluat de către statul comunist, în baza Decretului nr. 92/1950.

Apărările reclamanților privind lipsa de valabilitate a acestei preluări au fost considerate drept apărări de fond de natură a susține pretențiile de redobândire în natură a imobilului. Referitor la problema revendicării prin comparare de titluri, s-a reținut că titlurile exhibate de către societățile pârâte se bucură de prezumția de validitate câtă vreme nu au fost anulate ori desființate. Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a pronunțat prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recursul în interesul legii în sensul în care concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

În consecință, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.). S-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României privind liberul acces la justiție.

Ele nu contravin nici dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană și nu aduc atingere nici art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, întrucât nu îngrădesc cu nimic accesul reclamanților la o instanță, desemnată potrivit legii și care are plenitudine de jurisdicție și independență față de executiv și față de părțile din cauză. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 27 în numerotarea anterioară) pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Potrivit alin. (3) al aceluiași art. în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică ce efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Și în ipoteza în care se analizează în ce măsură titlurile deținute de către părți sunt preferabile și în ce măsură acestea se pot prevala de un bun în sensul Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților este neîntemeiată. A apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauză pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual, protejat de convenție, cu privire la imobilul revendicat.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1950, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției, Statul român a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului și indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat.

Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg. A constatat prima instanță că situația de fapt a reclamanților este diferită de situația reclamanților din cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României și Porțeanu împotriva României. Specific acestor cauze, în care C.E.D.O. a reținut existența în patrimoniul reclamanților a unui bun în sensul Convenției, a fost faptul că în toate trei acțiunile în revendicare, cele prin care s-a solicitat declararea nulității titlului statului au fost formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (Păduraru - 1997, Porțeanu - 1997, Străin - 1997). În al doilea rând, în toate aceste cauze, prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că statul nu avea un titlu valabil asupra bunurilor preluate și reclamanții erau proprietarii legitimi ai bunurilor, iar bunurile au fost vândute de stat în cursul procesului (Străin împotriva României parag.

9) sau după admiterea cererii prin care s-a constatat că titlul statului nu era valabil (Păduraru împotriva României parag. 66). Or, în cauza de față, reclamanții nu se află în niciuna din aceste situații, pentru că imobilul a fost transmis pârâtei prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate anterior formulării acțiunii în revendicare și demersurilor administrative pentru restituirea imobilului. Această distincție între speranța legitimă și un bun în sensul Convenției a fost reliefată de C.E.D.O. și în cauza Maria Atanasiu contra României. C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Prin urmare, a reținut instanța, reclamanții nu dețin un bun care ar putea fi invocat în sensul de bun ocrotit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La baza dreptului de proprietate al pârâților stă certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În cauza de față, reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâte pentru a putea invoca încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Tribunalul a reținut că, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, titlurile de proprietate al pârâților sunt preferabile, astfel că și pentru aceste considerente, a constatat că este neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea.

Referitor la lipsa calității procesuale pasive invocată de către pârâtul Municipiul București, s-a reținut că aceasta este lipsită de obiect câtă vreme în contradictoriu cu Municipiul București s-a invocat numai lipsa valabilității titlului statului, acesta fiind vizat ca unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, de către reclamanți, într-un alt dosar. Referitor la inadmisibilitatea acțiunii de revendicare formulată de același pârât, s-a reținut că, prin analiza anterioară referitoare la concursul dintre legea specială și cea generală, prin raportare și la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, a fost analizată implicit și această chestiune, argumentele expuse fiind valabile și sub acest aspect.

Împotriva acestei sentinței instanței au declarat apel reclamanții și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Apelanții - reclamanți critică sentința atacată în principal pentru faptul că instanța nu s-a pronunțat în dispozitiv asupra capătului de cerere care avea drept obiect lipsa de valabilitate a titlului statului. În măsura în care se considera abuzivă preluarea de către stat, transferul dreptului de proprietate către stat nu putea să opereze legal, astfel că apelanții - reclamanți nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, De asemenea, susțin că în mod nelegal și netemeinic a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu SC M. SA și SC A. SA, cât timp apelanții - reclamanți au un bun, potrivit Convenției, iar intimații - pârâți nu pot să exhibe un titlu asupra bunului.

Prin apelul declarat de apelantul Municipiul București, sentința primei instanțe este criticată pentru soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive. Apelantul - pârât a invocat și inadmisibilitatea acțiunii cu motivarea că prezentul demers jurisdicțional intră în contradicție și cu principiul electa una via non datur recursus ad alteram. În situația în care vor fi respinse excepțiile anterior invocate, apelantul - pârât a solicitat a fi admisă excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, având în vedere că modalitatea de preluare a imobilului îl situează în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Decretul nr. 92/1950, este recunoscut ca fiind un act de preluare abuzivă prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 16774/3/2011, având ca obiect Legea nr. 10/2001, a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv. În condițiile în care lipsa valabilității titlului statului este recunoscută de Legea nr. 10/2001, reclamanții nu justifică un interes născut, actual și legitim pentru a solicita constatarea acesteia. Prin decizia nr. 90 A din 24 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților, admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București, schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea primului capăt de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, fiind respins ca atare acest capăt de cerere și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește legitimarea procesual pasivă a Municipiului București, Curtea de apel a constatat că acest pârât a fost chemat în judecată prin cererea precizatoare depusă de reclamanți la data de 06 decembrie 2012, cerere prin care s-a arătat că în contradictoriu cu acest pârât s-a formulat numai solicitarea privind constatarea lipsei de valabilitate a titlului statului, respectiv a preluării abuzive și fără titlu valabil a imobilului (revendicat de la societățile pârâte prin cel de-al doilea capăt de cerere).

Având în vedere că prin pretenția pe care reclamanții au opus-o în aceste coordonate Municipiului București se contestă valabilitatea dreptului de proprietate pe care statul l-a deținut anterior intrării bunului în posesia/proprietatea societăților pârâte, precum și natura procedurii judiciare (de drept comun) în cadrul căreia reclamanții au formulat această pretenție, ținând totodată seama de împrejurarea că această entitate reprezintă unitatea administrativ teritorială în circumscripția căreia se află imobilul asupra căruia poartă litigiul, Curtea a apreciat că legitimarea procesual pasivă a pârâtei este pe deplin justificată prin prisma dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998 - coroborat cu art. 12 alin. (5) și art. 6 alin. (2) din același act normativ.

S-a considerat că aspectele evocate de apelantul pârât cu privire la necesitatea întrunirii celor două elemente care (de principiu) caracterizează posesia, ca stare de fapt - respectiv elementele corpus și animus - sunt lipsite de relevanță în contextul analizei relative la legitimarea procesual pasivă, pentru că raportul juridic dedus judecății prin respectivul capăt de cerere este cel legat de modalitatea în care imobilul a fost preluat de către stat de la autorii reclamanților și nu de situația unei posesii actuale (fără drept) a acelui imobil. Nici excepția inadmisibilității acțiunii, susținută de apelantul pârât prin prisma statuărilor făcute prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, nu a fost reținută ca fondată.

S-a apreciat că, spre a se da eficiență dezlegărilor cu caracter obligatoriu stabilite pe calea recursului în interesul legii, este necesar a fi realizată o analiză a demersului judiciar al reclamanților în raport de momentul la care acesta a fost inițiat, de contextul legislativ existent la acel moment, precum și o analiză relativă atât la concordanța legii naționale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și la situația juridică actuală a bunului revendicat. Or, o atare analiză este specifică fondului acțiunii, pentru că ea vizează temeinicia pretenției reclamanților. S-a mai reținut că, pe de altă parte, cererea în revendicare - cu referire la care este susținută această excepție de inadmisibilitate - nici nu a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul București.

În consecință, acestui apelant nu i s-ar putea produce vreo vătămare ca efect al faptului că apărarea susținută în acești termeni a fost găsită neîntemeiată. O altă critică formulată atât prin apelul reclamanților, cât și prin cel promovat de pârât este cea privind judecata făcută de prima instanță referitor la primul capăt de cerere, reclamanții susținând că instanța fondului nu s-a pronunțat asupra respectivului capăt de cerere, iar pârâții că instanța s-a pronunțat greșit calificându-l ca apărare de fond și că ar fi trebuit să îl respingă ca fiind lipsit de interes. Sub acest aspect, Curtea de apel a constatat că, din considerentele și din dispozitivul sentinței apelate, reiese cu evidență faptul că prima instanță a analizat și s-a pronunțat cu privire la această cerere, dispoziția de calificare a respectivei solicitări a reclamanților ca reprezentând o apărare de fond constituind, în lumina dispozițiilor art. 129 alin. (4) coroborat cu art. 84 C. proc.

civ., expresia unei judecăți efective. În ce privește, însă, calificarea astfel realizată, Curtea de apel a apreciat că nu este corectă în contextul în care reclamanții au înțeles să investească instanța - prin respectiva solicitare - spre a evalua legalitatea preluării de către stat a imobilului de la autorii lor și, prin aceasta, calitatea reclamanților de titulari actuali ai dreptului de proprietate pretins transmis prin succesiune de autorul respectiv. În condițiile în care cel de-al doilea capăt de cerere avea ca premisă existența unui drept de proprietate actual al reclamanților, iar acest drept îl invocau în opoziție cu actul de preluare (de către stat) a cărui valabilitate au înțeles să o conteste, solicitarea reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului reprezenta o pretenție în sine, neexistând niciun temei spre a fi calificată apărare de fond, cum eronat a procedat prima instanță.

Cu privire la excepția lipsei de interes în formularea acestui capăt de cerere, ținând seama că interesul constituie o condiție care se cere a fi îndeplinită pentru însuși exercițiul acțiunii în justiție, s-a reținut că cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al preluării imobilului și, respectiv, a nevalabilității titlului statului a fost formulată de reclamanți în structura unei acțiuni în revendicare care a fost fondată integral pe reglementările proprii dreptului comun, acțiunea astfel promovată fiind înregistrată pe rolul instanței în anul 2012. La acea dată era în vigoare Legea nr. 10/2001 în care, prin art. 2, au fost stabilite categoriile de imobile considerate prin lege ca fiind preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist, din această categorie făcând parte și imobilele care au fost preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, respectiv care sunt situațiile în care se acordă măsuri reparatorii în echivalent, nu se poate susține că legea specială - derogatorie de la dreptul comun, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant - s-ar putea aplica în concurs cu prevederile de drept comun (care se regăsesc în C. civ.), acest principiu opunându-se unei opțiuni a respectivelor persoane între calea deschisă de legea specială și dreptul comun. Instanța de apel a apreciat ca lipsită de relevanță distincția între imobile preluate cu titlu și imobile preluate fără titlu valabil, câtă vreme legea însăși nu operează cu distincții sub acest aspect.

În cuprinsul art. 2 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se regăsesc criteriile legale după care autoritățile chemate să asigure aplicarea acestui act normativ urmează să determine în ce măsură imobilele pentru care se solicită reparații au format obiect al unei preluări abuzive, printre acestea regăsindu-se - la lit. i) - și imobilele preluate fără titlu valabil. Astfel, referirea expres făcută, prin norma menționată, la imobilele preluate fără titlu valabil nu poate avea altă semnificație decât aceea că și aceste imobile intră în sfera de reglementare a legii speciale.

În consecință, s-a apreciat că nu corespunde unui interes legitim și actual formularea unei acțiuni în justiție pe calea dreptului comun spre a se obține - de către persoanele care pretind dreptul la repararea prejudiciului suferit prin preluarea în acest mod a bunurilor imobile - pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate lipsa titlului valabil al statului, atâta vreme cât o atare constatare constituie o componentă a analizei relative la o cerere de restituire și ca atare se impune a fi realizată de entitățile constituite conform prevederilor Legii nr. 10/2001, în cadrul procedurii în care se stabilește existența dreptului la măsuri reparatorii și forma în care acestea ar putea fi acordate.

Această concluzie se impune prin prisma statuărilor făcute prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a reținut temeinicia excepției lipsei de interes în ceea ce privește primul capăt de cerere. Referitor la criticile formulate de apelanții reclamanți în ce privește soluția de respingere a cererii de revendicare, ca nefondată, Curtea de apel a apreciat că apelanții reclamanți au pretins, fără temei, să se constate preferabilitatea dreptului derivat din titlul de proprietate pe care aceștia îl invocă, în condițiile în care dreptul autorilor lor - foștii proprietari - nu mai este unul actual, iar legea specială de reparație generează - astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu c. României, parag.

136 - un drept nou. S-a arătat că dreptul autorilor reclamanților apelanți a încetat să mai fie actual odată cu actul de autoritate emis de stat - Decretul nr. 92/1950, care a stat la baza preluării bunului în patrimoniul statului, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți să își exercite dreptul de a primi reparații în condițiile (de procedură, și de fond) stabilite prin legea specială de reparație. S-a apreciat că realizarea unei analize comparative în coordonatele propuse de apelanții reclamanți - specifice acțiunii în revendicare de drept comun - ar avea drept consecință lipsirea de eficiență a concluziei ce a fost reținută prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la inexistența dreptului acestora de a opta pentru calea dreptului comun în detrimentul celei deschise prin legea specială și, deopotrivă, nesocotirea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a stabilit că în situația specială a acțiunilor în revendicare în cadrul cărora se procedează la analiza comparativă a titlului de proprietate exhibat de fostul proprietar ce a fost deposedat abuziv de bunul imobil de către autorități în timpul fostului regim comunist, pe de o parte, și a titlului exhibat de subdobânditorul ce a dobândit cu bună credință, de la stat, același bun, pe de altă parte, constituie criteriu de preferabilitate a acestui din urmă titlu împrejurarea că nu a fost admisă o acțiune în justiție prin care să se fi constatat reaua credință a subdobânditorului respectiv sau nu a fost exercitată (în termenul special de prescripție reglementat prin Legea nr. 10/2001) o acțiune cu acest obiect și, astfel, fostul proprietar a recunoscut implicit valabilitatea actului de înstrăinare.

Curtea de apel a constatat că este vădit nefondată și susținerea apelanților reclamanți în sensul că, prin prisma prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a jurisprudenței C.E.D.O., ar trebui trasă concluzia potrivit căreia ei sunt titulari ai unui bun aflat în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1. În condițiile în care Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, ca act normativ menit să asigure - persoanelor deposedate de bunuri în timpul regimului comunist - acordarea de măsuri reparatorii, iar legea prevede că aceste măsuri reparatorii se acordă prin echivalent în cazurile în care bunurile imobile preluate nu mai sunt în puterea de dispoziție a statului, Curtea de apel a apreciat că această reglementare națională este în concordanță cu menționatele principii stabilite de instanța europeană în exercitarea atribuțiilor ei de prim interpret al Convenției.

Împrejurarea că nu a fost finalizată procedura de obținere a măsurilor reparatorii pe care apelanții reclamanți le-au solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 nu poate constitui temei suficient pentru a conferi titlului exhibat de aceștia preferabilitate în cadrul unei revendicări în condițiile dreptului comun, atâta vreme cât respectiva procedură specială este în curs de derulare, iar prin adoptarea Legii nr. 165/2013 au fost create premisele legislative necesare înlăturării disfuncționalităților sistemice care au fost identificate în ce privește modalitatea de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, corespunzător obligațiilor ce incumbă Statului român ca urmare a pronunțării de către C.E.D.O.

a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României. S-a reținut că titlurile pârâtelor intimate, reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate, sunt acte administrative cu valențe de titlu de proprietate și, odată intrate în circuitul civil (adică de la data eliberării lor societăților beneficiare), ele fac dovada deplină a dreptului pe care îl atestă, până la desființarea acestor acte în condițiile legii. Din perspectiva dispozițiilor art. 644-645 C. civ., respectivele certificate de atestare a dreptului de proprietate constituie dovezi în sensul că pârâtele intimate au dobândit dreptul de proprietate în modalitatea „prin lege”, iar forța probantă a acestor dovezi nu poate fi înlăturată decât în condițiile în care se probează o cauză de ineficacitate juridică a lor.

Or, raportat la cauza de ineficacitate afirmată în speță de reclamanți - nevalabilitatea/nulitatea certificatelor respective - relevante au fost considerate dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanțelor judecătorești cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui termen de prescripție de un an - care s-a împlinit în luna august 2002. Cum acțiunea pendinte a fost promovată după împlinirea acestui termen legal imperativ, reclamanții nu mai sunt îndreptățiți să beneficieze de o analiză din partea instanțelor relativ la cauzele de nevalabilitate afirmate în privința titlurilor intimatelor și, corelativ, drepturile pe care intimatele le-au dobândit prin respectivele titluri s-au consolidat.

În aceste condiții, intimatele exhibă titluri de proprietate valabile, care le conferă un drept real actual, în timp ce reclamanții nu au exhibat un titlu apt a le conferi un drept real actual astfel cum au pretins prin acțiunea promovată, așa încât nu exista temei spre a se reține că aceștia opun pârâtelor un drept preferabil. Nu a fost privită ca fondată nici susținerea apelanților în sensul că hotărârea primei instanțe ar constitui o expropriere, în condițiile în care s-a constatat că dreptul real ce a fost reclamat în speță nu este actual și, ca atare, el nu se află în patrimoniul reclamanților spre a fi susceptibil de preluare de către stat prin expropriere.

În ce privește împrejurarea că intimatele pârâte ar fi intabulat dreptul de proprietate pentru suprafețe de teren mai mari decât cele identificate prin expertizele efectuate în cauză, instanța de apel a constatat că aceasta este lipsită de relevanță în evaluarea asupra legalității și temeiniciei sentinței apelate, pentru că soluția pronunțată de instanța fondului nu este determinată de situația de fapt a terenului deținut de pârâte, ci de situația juridică a imobilului ce a fost preluat de la autorii reclamanților și de legislația specială incidentă în raport de respectiva situație juridică. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. 1. Consideră că sunt incidente disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte: Motivarea instanței de apel este contradictorie deoarece atâta timp cât însăși instanța recunoaște caracterul de pretenție în sine a petitului acțiunii introductive de instanță, de constatare a nevalabilității titlului statului, motivarea trebuia făcută pe fondul pretenției dedusă judecații și nu pe excepția lipsei de interes. Pentru a afla dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenției. Analizând, pe excepție, capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, practic instanța de apel a dat un fine de neprimire, cu încălcarea vădită a disp.

art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziții în vigoare și în prezent, care nu au fost abrogate și în temeiul cărora instanțele de judecată sunt abilitate să cerceteze valabilitatea sau nevalabilitatea sau lipsa titlului statului. Folosul practic urmărit se referă la efectul produs ca urmare a constatării preluării fără titlu valabil de către stat al imobilului în discuție și anume restituirea bunului.

Astfel, constatarea preluării fără titlu valabil, cu caracter declarativ și retroactiv, are ca efect constatarea inexistenței titlului de proprietate al statului asupra întregului imobil în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte, constatarea împrejurării ca autorii reclamanților și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive, pe care au transmis-o și retransmis-o succesoral către reclamanți, drept fundamental de proprietate, ce urmează a fi exercitat în totalitatea prerogativelor sale (în sensul redobândirii posesiei), după recunoașterea judecătorească, conform dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susțin recurenții și că motivarea instanței de apel în sensul că ulterior urmării procedurii Legii nr. 10/2001, nu mai pot fi exercitate acțiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via” și principiul „securității raporturilor juridice” consacrat în jurisprudența C.E.D.O. este contradictorie cu natura pricinii.

Câtă vreme însăși instanța a considerat ca se impune disjungerea celor două cauze (cea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și prezenta acțiune în revendicare), total diferite, invocarea de către intimatele - pârâte SC M. SA și SC A. SA a principiului „electa una via non datur recursus ad alteram”, motivare însușită și de instanța de apel, nu își găsește aplicabilitate în prezenta cauză, ci dimpotrivă, în urma analizei atente a obiectului și cauzei celor două pricini, se constată pe de o parte, că în Dosarul nr. 16774/3/2011 reclamanții au solicitat restituirea în natură a spațiilor rămase libere la Primăria Municipiului București, situate în București str. F., în timp ce în prezenta cauză au solicitat revendicare prin comparare de titluri pentru spațiile deținute de intimatele-pârâte SC M. SA și SC A. SA situate în str. F. 2. Consideră că sunt incidente disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive: Instanța de apel face o interpretare greșită a dispozițiilor legale incidente capătului de cerere privind revendicarea, considerând în mod nelegal că reclamanții nu mai dețin un drept de proprietate actual asupra bunului, odată cu actul de autoritate emis de stat - Decretul nr. 92/1950. Instanța trebuia să analizeze concret titlurile părților, iar în urma stabilirii titlului preferabil și ineficienței celorlalte să stabilească titularul asupra bunului și nu asupra unui „bun actual”. Susțin că decizia în interesul legii nu se raportează la invocarea dreptului asupra unui „bun actual” atâta timp cât acțiunea are ca scop obținerea unei hotărâri definitive și executorii prin care se recunoaște calitatea de proprietar și se dispune restituirea și nu la preexistența unei hotărâri executorii prin care s-a dispus restituirea bunului.

Interpretarea eronată a hotărârii pronunțată în cauza pilot, reprezintă în realitate o modalitate de închidere a accesului efectiv la o instanță, de declarare formală a admisibilității revendicării și o încălcare a art. 6 parag. 1 și a art. 1 - Protocolul nr. 1. Aprecierea instanței că titlurile pârâtelor intimate, reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate, sunt acte administrative cu valențe de titlu de proprietate și odată intrate în circuitul civil, ele fac dovada deplină a dreptului pe care îl atestă, până la desființarea acestor acte în condițiile legii, este nelegală. Certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă acte juridice translative de proprietate, întrucât reprezintă acte administrative constitutive care au fost emise de un neproprietar în beneficiul unui prestator de servicii, neputând avea ca efect dobândirea proprietății și deci nu pot fi opuse titlului autorilor lor.

Intimatele-pârâte nu se pot prevala de dreptul de proprietate, întrucât conform dispozițiilor disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunul fiind naționalizat nu putea face obiectul dobândirii, deoarece se afla în detenția statului, iar nu în proprietatea acestuia, aceste bunuri fiind exceptate expres prin însuși textul sus invocat. Nu în ultimul rând, disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu convertesc dreptul de administrare în drept de proprietate, cu atât mai puțin în drept de creanță, iar pe de altă parte, prin dobândirea de acțiuni nu se dobândește proprietatea bunurilor ci numai prin vânzare de active, în condițiile legilor privatizării. Este de asemenea nelegală susținerea instanței că în speță sunt relevante disp.

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanțelor cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui termen de prescripție de un an, întrucât aceasta prevedere legală nu se aplică în materia revendicării prin comparare de titluri, ci în materia nulității unor acte juridice. Pe cale de consecință, bunul nu a ieșit niciodată legal din patrimoniul autorilor reclamanților și nu a intrat legal în patrimoniul statului, intimatele - pârâte nu dețin un bun în accepțiunea C.E.D.O., fapt pentru care aplicarea principiului exprimat în adagiile „nemo dat non habet” și „nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet”, îndreptățește pe recurenți să susțină preferința titlului lor care provine de la adevăratul proprietar.

Intimatele - pârâte, la rândul lor, nu sunt titularele unei hotărâri definitive și executorii prin care să se constate dreptul de proprietate asupra bunului imobil, pentru a se putea reține existența unui bun actual în patrimoniul acestora. Existența titlului reprezintă premiza comparării, nefiind sinonimă cu existența dreptului. În condițiile în care s-a dat câștig de cauză intimatelor-pârâte constatându-se că acestea sunt proprietare, înseamnă că implicit s-a negat dreptul de proprietate al reclamanților. În aceste condiții se produce practic o expropriere a acestora, încălcându-se și prevederile actualei Constituții, dar și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România în anul 1994. Nu se poate susține, așa cum motivează instanța fondului, că nu operează această „expropriere”, în condițiile în care instanța apreciază că prin Legea nr. 10/2001, respectiv disp.

art. 29 alin. (1), este recunoscut dreptul la despăgubiri. Dreptul la despăgubiri este un drept de creanță, distinct de dreptul de proprietate și nu înfrânge dreptul la restituirea bunului, principiu consacrat cu putere de lege atât în norma fundamentală internă cât și în dreptul comunitar. Însăși C.E.D.O. a statuat în repetate recomandări (cauza Viasu, Faimblat, Katz c. României), disfuncționalitățile și în prezent ale Fondului Proprietatea, dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau echivalent a imobilelor preluate abuziv, nefiind corelate cu legislația restituirii și neasigurând rezolvarea echitabilă și proporțională într-un termen rezonabil a notificărilor, aspecte reținute de altfel și în deciziile Curții Constituționale, inclusiv Decizia nr. 88/2014 privind neconstituționalitatea art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Mai arată recurenții că intimatele-pârâte pot beneficia de dreptul la despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, drept conferit prin disp. art. 32 alin. (4) din Legea nr. 9/1999. Intimații - pârâți Municipiul București prin Primar general, SC A. SA și SC M. SA au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului. În plus SC M. SA a susținut că recursul nu este motivat, neputând fi încadrat în cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Intimata SC M. SA a apreciat că recursul este nemotivat însă argumentele acesteia nu susțin teza nemotivării recursului ci împrejurarea că aspectele subsumate acestor motive nu ar fi întemeiate.

Criticile recurenților se încadrează însă în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în raport de care va fi efectuat controlul de legalitate al hotărârii atacate, instanța de recurs reținând că aceste critici vizează aspecte de nelegalitate și nu, astfel cum a susținut intimata, situația de fapt stabilită în baza probatoriului administrat și necontestată în cauză. 1. Recurenții au arătat, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în primul rând, faptul că instanța de apel se contrazice în considerente atunci când, deși reține că cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului este o pretenție în sine și nu doar o simplă apărare, o respinge ca lipsită de interes și nu o soluționează pe fond.

În legătură cu admiterea excepției recurenții au formulat și critici de nelegalitate, ce urmează a fi avute în vedere în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În al doilea rând, recurenții au susținut că aprecierea instanței în sensul că procedura legii speciale o înlătură pe cea de drept comun este contradictorie cu însăși natura pricinii. Instanța de recurs reține că nu există o contradicție în motivarea deciziei în condițiile în care, în procedura jurisdicțională, o cerere introductivă de instanță este analizată cu precădere din perspectiva îndeplinirii condițiilor de exercitare a acțiunii, una dintre acestea fiind cea a interesului actual și legitim.

Faptul că instanța a calificat pretenția reclamanților ca o cerere de sine stătătoare și nu ca un argument în susținerea revendicării, o include în categoria acțiunilor în justiție, ca acte de învestire a instanțelor, pentru care, în prealabil, se verifică îndeplinirea condițiilor de formă și de fond. Prin urmare corect a procedat instanța de apel atunci când, odată ce a reținut existența unui capăt de cerere distinct, a analizat cu prioritate condițiile de fond ale exercitării acțiunii, judecata asupra acestei cereri fiind finalizată prin admiterea unei excepții procesuale dirimante care a împiedicat continuarea analizei altor aspecte de legalitate și temeinicie legate de cererea respectivă.

Nu poate fi reținută nici cea de-a doua contradicție menționată de recurenți, între raționamentul instanței referitor la aplicarea prioritară a legii speciale și natura acțiunii în revendicare de drept comun, cu atât mai mult ca reprezentând un motiv străin de natura acestei cauze. În mod corect a fost analizat concursul dintre norma specială și norma generală incidentă, în vederea identificării dispoziției de drept substanțial aplicabilă, acesta fiind un aspect ce ține de interpretarea și aplicarea legii și nu unul ce derivă dintr-o eventuală contrarietate a argumentelor avute în vedere la pronunțarea soluției, referitor la care, de altfel, nu au fost indicate și nici nu pot fi identificate considerente contrare.

Împrejurarea că pe rolul instanțelor sunt în curs de judecată alte acțiuni întemeiate pe dispozițiile legii speciale, disjunse din prezenta cauză, nu este de natură a exclude de la aplicare, în această cauză, normele speciale care guvernează regimul juridic al acestui imobil. 2. În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii, în concordanță cu îndrumările obligatorii din decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii și cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a reținut ca fiind lipsită de interes constatarea pe cale judiciară a nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu avându-se în vedere că, la data formulării acțiunii, era în vigoare o lege specială, Legea nr. 10/2001 în care preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 este definită ca fiind abuzivă iar foștilor proprietari le este recunoscut dreptul la reparații. Prin urmare, reclamanții nu pot justifica un interes actual în promovarea unei astfel de cereri în condițiile în care legea specială de reparație recunoaște caracterul abuziv al preluării, ei înșiși, în litigiul aflat în curs de judecată în procedura acestei legi, prevalându-se de o astfel de recunoaștere, pentru a solicita acordarea măsurilor reparatorii.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut corect lipsa de folos practic a solicitării, atâta timp cât reclamanții nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001). Reclamanții pornesc de la prezumția greșită că, odată ce s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, ei ar fi considerați proprietari ai imobilului în baza titlului autorilor lor ce ar fi supraviețuit până în prezent, transmis fiind pe cale succesorală în propriul patrimoniu.

Or, instanța de apel a argumentat în mod judicios faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți, stabilind că, în lipsa unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii administrative preexistente prin care să li se fi atribuit bunul, simpla constatare a nevalabilității titlului nu echivalează cu recunoașterea dreptului de proprietate, împrejurare care să permită foștilor proprietari a se prevala de un bun actual în patrimoniu pe care să îl poată revendica din mâinile unor terțe persoane. În acest sens nu se poate reține, cum au susținut reclamanții, o interpretare greșită a hotărârii pilot care ar suprima acestora accesul