ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 481/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2011 pe rolul Judecătoriei sector 1 București sub nr. 29679/299/2011, reclamantul F.C. a chemat în judecată pe pârâta P.M., solicitând ca în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. și art. 2 din Decretul nr. 92/1950, aceasta să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul corp A, cu o suprafață utilă de 148,39 mp și teren în suprafață de 113,47 mp, situat în, sector 1. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 15 ianuarie 2003 de B.N.P., R.H. și R.D. i-a fost transmis, de către N.E., dreptul de proprietate asupra drepturilor succesorale ale acesteia ca unică moștenitoare a defuncților ei părinți, S.V.

și S.E. Autorii S.V. și S.E. au decedat la data de 26 ianuarie 1976, respectiv la 28 februarie 1989, iar succesiunile de pe urma acestora au fost dezbătute după regulile devoluțiunii succesorale legale, potrivit certificatelor de moștenitor din 1976 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 2 București și certificatului suplimentar de moștenitor din 12 februarie 2002 în ceea ce o privește pe defuncta S.V., respectiv potrivit certificatului de moștenitor din 01 martie 2001 și certificatului de moștenitor din 12 februarie 2002 supliment la certificatul susmenționat, în ceea ce îl privește pe defunctul S.V. În acest context, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis de la cei doi defuncți la fiica acestora, N.E., iar de la aceasta din urmă s-a transmis la reclamant.

Dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv teren și construcție Corp A, a fost dobândit de soții S.V. și S.E. în baza următoarelor acte: act de vânzare-cumpărare autentificat din 25 iulie 1927 transcris de Tribunalul Ilfov din 1927, proces-verbal din 21 martie 1940 de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate, autorizația de construcție din 11 aprilie 1938. Imobilul susmenționat a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția nr. 6938 din Anexa București la acest Decret. Naționalizarea a fost abuzivă, deoarece S.E. era avocat, iar S.V. era casnică, deci cei doi coproprietari făceau parte din categoriile exceptate în mod expres de la naționalizare, de art. 2 din decret.

După apariția Legii nr. 112/1995, N.E. a depus la primăria municipiului București cererea înregistrată din data de 19 august 1996, prin care aceasta solicita restituirea în natură a mai multor imobile, printre care și cel în litigiu. Cu toate acestea, cu totală rea-credință, SC H.N. SA a vândut imobilul către soții P.V. și P.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996. Susține reclamantul că titlul său asupra imobilului în litigiu, dobândit de la proprietarii deposedați abuziv, este mai caracterizat și preferabil titlului soților P., care au încheiat contractul lor de vânzare-cumpărare cu un neproprietar. Autorii S.E. și S.V. au dobândit dreptul de proprietate în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat iar opozabilitatea față de terți a fost asigurată prin procesul-verbal din 21 martie 1940. Pe de altă parte, deposedarea acestor proprietari a fost abuzivă, deoarece legea îi excepta de la naționalizare.

Statul român, de la care au dobândit imobilul soții P., nu avea un titlu valabil asupra acestui imobil, astfel că nu putea transmite soților P. dreptul de proprietate, conform regulii că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet). Pârâta P.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. De asemenea, a formulat cerere reconvențională (prin care a solicitat obligarea reclamantului la restituirea cheltuielilor necesare și utile reprezentând sporul de valoare adus imobilului în litigiu precum și instituirea unui drept de retenție asupra acestui imobil, în favoarea pârâtei reclamante) și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu reclamantul F.C.

și chemații în garanție Statul român, prin M.F.P., Municipiul București, prin primar general, Primăria Municipiului București și SC H.N. SA (prin care a solicitat obligarea chemaților în garanție la plata valorii actuale de circulație a imobilului cumpărat de pârâtă în baza Legii nr. 112/1995, iar în subsidiar, obligarea chemaților în garanție la plata prețului actualizat al vânzării-cumpărării, astfel cum va fi determinat pe baza unei expertize contabile, cu dobânda legală, calculată până la data plății). Prin sentința nr. 12569 din 3 iulie 2012 pronunțată în Dosar nr. 29679/299/2011 de Judecătoria sector 1, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București, raportat la valoarea obiectului cererii, mai mare de 500.000 lei.

Prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București au fost disjunse cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, în prezenta cauză rămânând a fi soluționată cererea principală. Prin sentința nr. 1974 din 27 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea precizată, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Decizia civilă nr. 599/A din 30 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 306 din 20 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de numitul F.C., căruia i-a fost transmisă calitatea procesuală activă prin cumpărarea drepturilor litigioase de la reclamanta N.E., împotriva pârâților primăria mun.

București, P.V. și P.M., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între SC H.N. SA și soții P.V. și P.M. Astfel au intrat în puterea de lucru judecat constatările din considerentele hotărârii în sensul că imobilul situat în mun. București, sector 1, compus din două corpuri de casă și teren de 384 mp, a fost proprietatea soților S.E. și S.E.V.. N.E. este moștenitoarea celor doi proprietari, în calitate de fiică. Imobilul susmenționat a fost trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 92/1950. Soții P.M. și P.V. au ocupat corpul A al acestui imobil în calitate de chiriași, în baza contractului de închiriere din 1974, iar la data de 17 iulie 1996 a fost înregistrată la SC H.N.

SA, cererea prin care cei doi chiriași solicitau cumpărarea corpului A, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin hotărârea susmenționată instanța a reținut preluarea de către Statul român, fără titlu valabil, a imobilului cumpărat de soții P. în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din legea nr. 10/2001. Instanța a reținut că nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a cumpărătorilor, ce operează în temeiul art. 1899 alin. (2) C. civ. în condițiile în care cererea moștenitoarei foștilor proprietari nu reprezintă o veritabilă cerere de restituire în natură, în termenul și către autoritatea administrativă prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar conform art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 20/1996, imobilul cu destinația de locuință preluat în baza Decretului nr. 92/1950 era preluat cu titlu. Considerentele tribunalului au fost menținute de Curtea de Apel București, care a precizat că N.E. putea solicita restituirea bunului naționalizat până la data de 01 august 1996, conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, or aceasta a înregistrat cererea sa la Primăria mun. București la data de 19 august 1996, după împlinirea termenului legal prevăzut în acest scop. În dosarul de față, reclamantul F.C. a învestit instanța cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de soții P., a cărui valabilitate a fost stabilită irevocabil prin hotărârile judecătorești susmenționate.

În această materie, instanța de fond a constatat că practica instanței supreme (Decizia nr. 1831 sin 2 martie 2011 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) este în sensul că, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, iar acțiunea în revendicare a unui asemenea imobil, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte, în ceea ce criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict.

Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza concursului dintre legea generală și legea specială, are prioritate acțiunea în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Tribunalul a apreciat că situația din prezentul dosar este similară celei analizate de instanța supremă în decizia menționată, în sensul că toate părțile au exhibat câte un titlu. Astfel, reclamantul F.C. a invocat titlul de proprietate al autoarei sale, în raport de care nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate și de obligare la restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu și alții contra României, hotărârea pilot), deci nu are un „bun„ și nicio „speranță legitimă” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 adițional; pe de altă parte, pârâta P.M.

a exhibat contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost constatată irevocabil de instanțele judecătorești. În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului încheiat de pârâtă, titlul acesteia s-a consolidat, îndreptățind-o la păstrarea posesiei asupra imobilului cumpărat în baza acestei legi și cu bună credință, determinând ca titlul pârâtei să fie mai caracterizat. Consideră prima instanță că, prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din protocolul 1 adițional la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire al valoarea patrimonială respectivă, ori, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual, nici o speranță legitimă.

Constatând că prezenta acțiune în revendicare prin comparare de titluri trebuie soluționată cu luarea în considerare a aspectelor derogatorii prevăzute de legea specială de reparație, astfel cum s-a stabilit în practica instanței supreme prin raportare la practica C.E.D.O. în materia respectării art. 6 și art. 1 din protocolul nr. 1 adițional, tribunalul a reținut că titlul exhibat de pârâta P.M. este mai caracterizat față de cel exhibat de reclamantul F.C., deoarece valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatată irevocabil prin hotărâri judecătorești, în timp ce reclamantul nu a dovedit că autoarea sa este exceptată de la aplicarea Legii reparatorii speciale, nr. 10/2001, în raport de care a fost analizată valabilitatea titlului pârâtei în contradictoriu cu autoarea reclamantului, în Dosarul nr. 11519/2005.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul F.C., arătând că instanța nu a respectat noțiunile de „bun actual” și „speranță legitimă” și nu a aplicat Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Decizia nr. 524/A din 28 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că titlul de proprietate al reclamantului îl reprezintă contractul de vânzare de drepturi succesorale încheiat la 15 ianuarie 2003, în calitate de vânzătoare fiind N.E., prin care vânzarea s-a făcut pe riscul reclamantului, vânzătoarea indicând în chip expres că vinde drepturile ce i se cuvin în calitate de unică moștenitoare a părinților săi, „fără a răspunde de existența acestor drepturi valabile în folosul său sau de vreo evicțiune de orice fel și nici de solvabilitatea debitorilor creanțelor cedate”.

Prin contract vânzătoarea a garantat numai calitatea sa de moștenitor, înlăturând expres garanția de evicțiune și garanția existenței drepturilor în favoarea sa, respectiv solvabilitatea debitorilor creanțelor cedate. Acțiunea în revendicare ca acțiune reală petitorie presupune exhibarea de ambele părți a unor titluri valabile. Prin contractul încheiat între apelantul F.C. și N.E. au fost înstrăinate drepturile succesorale ale vânzătoarei, fiind înlăturată răspunderea pentru evicțiune. Valabilitatea titlului pârâtei a fost analizată și în contradictoriu cu reclamantul, fiind respinsă cererea de recurs formulată de F.C., prin decizia nr. 306/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin care s-a reținut că au fost respectate prevederile H.G.

nr. 20/1996 la încheierea contractului de vânzare de către pârâtă, astfel că acțiunea în revendicare promovată de reclamant este nefondată, titlul exhibat de pârâtă fiind mai caracterizat. Instanța de apel a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a jurisprudenței C.E.D.O., reținând că reclamantul nu are nici un „bun” și nicio „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, singura care are un titlu valabil fiind pârâta, al cărui contract a fost analizat în hotărârile mai sus invocate, considerentele acestor decizii intrând în puterea de lucru judecat, respectiv constatarea că imobilul în litigiu a fost cumpărat de soții Puchiță în temeiul Legii nr. 112/1995, în cauză fiind incidente prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Atât Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, cât și jurisprudența C.E.D.O., impun obligația pentru reclamant să facă dovada dreptului său de proprietate. În cauzele în care România a fost parte, instanța de apel a constatat că se poate vorbi de un „bun” în ipoteza în care înainte de vânzarea imobilului conform Legii nr. 112/1995, a existat o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului (Păduraru contra României, Porțeanu contra României, Străin contra României). Or, din materialul probator administrat în cauză, anterior cumpărării imobilului în litigiu de către pârâtă, autoarea reclamantului nu a obținut o hotărâre care să constate nevalabilitatea titlului statului, astfel că apelantul nu se poate prevala de deținerea unui „bun” în sensul Convenției.

În cauza Raicu contra României, s-a statuat că persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, altfel s-ar încalca principiul securității raporturilor civile.

Astfel, având în vedere cele statuate în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, dar și principiile generale de drept civil (mai precis, principiul „specialia generalibus derogant" - „legea specială derogă de la cea generală"), precum și dispozițiile relevante din legislația specială în materie, instanța de apel a concluzionat că soluționarea acțiunii în revendicare introdusă ulterior apariției Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat in perioada de referință a acestei legi, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, cu consecința preferabilității titlului ce provine de la adevăratul proprietar.

Dreptul de proprietate dobândit de pârâtă în baza contractului de vânzare s-a consolidat, aceasta dobândind, totodată, și speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare, este îndreptățită să păstreze imobilul. Și în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză este o creanță, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu jurisprudența bine stabilită a instanțelor. În aceeași speță, instanța de contencios european a statuat că existența unui „bun actual“ în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, anterioară vânzării către foștii chiriași, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul F.C. arătând că în mod greșit a fost aplicat sistemul de protecție al Convenției Europene a Drepturilor Omului, greșit s-a apreciat cu privire la noțiunea de „bun actual” și de „speranță legitimă” și greșit a fost interpretat dreptul intern respectiv Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Legea nr. 10/2001. Cu privire la primul aspect, recurentul a arătat că C.E.D.O. nu a pretins niciodată că dreptul la un bun sau speranța legitimă presupun cu necesitate existența unei hotărâri care să dispună restituirea bunului. Dacă instanțele au constatat că titlul statului nu este valabil, cum este cazul său și legea internă dă dreptul la restituire, cetățeanul are un bun sau măcar o speranță legitimă.

Invocă speranța legitimă și în legătură cu împrejurarea că i-a fost restituit parțial imobilul. Susține că recunoașterea perpetuării dreptului de proprietate în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, unit cu caracterul nelegal al preluării, constatat prin hotărâre irevocabilă, constituie mai mult decât o simplă speranță, chiar prin raportare la criteriile jurisprudenței C.E.D.O., indiferent dacă această recunoaștere s-a realizat înainte sau după vânzarea către pârât. Împrejurarea că și pârâtul ar putea pretinde protecție, în anumite condiții, nu conduce automat la concluzia că reclamantul nu are un bun actual, iar pârâtul are un astfel de bun. Mai susține recurentul că cerința restrictivă a recunoașterii dreptului de proprietate vizează imobilele preluate de către state anterior aderării la Convenție.

Aceste rațiuni nu se regăsesc însă atunci când deja s-a constatat caracterul nelegal al preluării, pentru că, în astfel de cazuri, impedimentul a dispărut. Preluarea fără titlu dă naștere măcar la dreptul la reparații prin echivalent, ceea ce constituie o speranță legitimă. În condițiile în care sistemul de despăgubire organizat de către legea română este notoriu inefectiv, protecția dreptului este inexistentă ceea ce readuce în discuție preferabilitatea cauzei reclamantului în termenii restituirii în natură. Susține și că jurisprudența constantă care a afirmat irelevanța bunei credințe a cumpărătorului în acțiunea în revendicare, îi consolidează încrederea în dreptul său. În ceea ce privește critica interpretării dreptului intern, arată că instanțele de fond atribuie neanulării contractelor de vânzare un efect de consolidare a titlului cumpărătorilor, confundând validitatea cu eficacitatea vânzării.

Deși valabilă, vânzarea nu este și translativă de proprietate în raport cu adevăratul proprietar, căruia nu îi poate fi opusă. Consideră că tribunalul evită să indice cum și când s-a pierdut dreptul de proprietate reclamantului. Odată demonstrat că titlul statului nu este valabil trebuie arătat cum și în ce temei a avut loc translatarea dreptului din patrimoniul reclamantului în cel al pârâtului. În măsura în care s-ar aprecia că pierderea dreptului de către verus dominus și dobândirea lui de către cumpărător s-a făcut în temeiul vânzării realizate în temeiul Legii nr. 112/1995 se poate observa că un astfel de efect nu era prevăzut de legea în vigoare la data vânzării. Dacă s-ar aprecia că pierderea dreptului de proprietate ar fi un efect al Legii nr. 10/2001, trebuie reținut că acest act normativ nu poate institui un criteriu de preferabilitate pentru contractele de vânzare anterioare intrării ei în vigoare.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile formulate de recurent vizează greșita interpretare și aplicare a legii, atât cea internă cât și dispozițiile Convenției, în ceea ce privește preferabilitatea titlului de care acesta se prevalează în cadrul acțiunii în revendicare. Aceste critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia vor fi analizate. Nu va fi reținut art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care, deși invocat în recurs, nu este dezvoltat, nefiind indicat un act juridic în sensul de negotium iuris ce ar face obiect al prezentului litigiu și ar fi fost greșit interpretat în ceea ce privește natura sau înțelesul acestuia.

Greșit susține recurentul, în prima critică formulată, că pentru a se constata existența bunului în patrimoniul fostului proprietar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., este suficient a se reține că titlul statului nu este valabil, fără a se pretinde existența unei hotărâri care să dispună restituirea bunului. Susține că cerința restrictivă a recunoașterii dreptului de proprietate pentru imobilele preluate de către state anterior aderării la Convenție nu se regăsește atunci când deja s-a constatat caracterul nelegal al preluării. Această interpretare este contrazisă de jurisprudența actuală a C.E.D.O.

potrivit căreia nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune în revendicare promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au un „bun actual” în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). Prin urmare, astfel cum rezultă din hotărârea pilot menționată, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Față de aceste statuări ale C.E.D.O., instanța de apel în mod corect a reținut că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu sau o decizie de recunoaștere și restituire emisă de un organ administrativ, astfel încât nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect.

A susținut recurentul că recunoașterea perpetuării dreptului său de proprietate operează în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care consacră calitatea de proprietar pentru persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil și care, astfel, își păstrează această calitate pe care o exercită după primirea deciziei.

Este de observat că norma legală menționată nu mai putea constitui temei juridic al pretențiilor reclamantului întrucât fusese abrogată prin Legea nr. 1/2009, anterior promovării prezentei acțiuni la data de 12 iulie 2011. În egală măsură, reclamantul nu are nici, astfel cum a pretins, „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său, având în vedere că restituirea unei părți din imobil sau simpla speranță de supraviețuire a unui fost drept de proprietate, pe care autoarea sa, vânzătoarea de drepturi litigioase, a fost în imposibilitate de a-l exercita efectiv, nu prezumă, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., existența unui drept actual și nu îi deschide reclamantului posibilitatea redobândirii bunului într-o procedură judiciară, întrucât nu există un temei juridic și nici o jurisprudență consolidată care să recunoască, în aceste condiții, în patrimoniul foștilor proprietari unui drept „concret și efectiv”, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că sistemul de despăgubire organizat de către legea română este notoriu inefectiv însă, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat restituirea în natură a bunului în temeiul dreptului comun, instanței de apel nu-i revenea obligația de a aprecia asupra efectivității sistemul de despăgubire organizat de către legea română, contestat de reclamant, întrucât nu se poate invoca ineficiența unei legi, atâta timp cât nu a fost epuizată calea prevăzută de acea lege.

Or, în cauză nu rezultă că procedura legii speciale a fost epuizată Cu privire la aplicarea principiului bunei credințe în acțiunea în revendicare, Înalta Curte constată, contrar afirmațiilor recurentului, că instanța de apel nu a utilizat buna credință ca un criteriu de preferabilitate al titlului pârâtei, întrucât aceasta este un aspect ce vizează valabilitatea actului de înstrăinare, ce a făcut obiectul unei proceduri judiciare anterioare. În ceea ce privește dreptul intern, prin motivele de recurs deduse judecății, recurentul-reclamant critică modalitatea de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a Deciziei nr. 33/2008, concluzionând că, în mod greșit nu s-ar fi procedat la compararea clasică de titluri specifică acțiunii în revendicare de drept comun și că s-a dat eficiență unei legi speciale.

Apreciază că instanța de apel greșit a reținut că titlul de proprietate al pârâților este preferabil deși vânzarea de la un neproprietar nu este translativă de proprietate și că instanțele de fond au atribuit neanulării contractelor de vânzare un efect de consolidare a titlului cumpărătorilor, confundând validitatea cu eficacitatea vânzării.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanțele de fond au apreciat, față de data introducerii acțiunii, 12 iulie 2011, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, prin care s-a stabilit că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, poate fi soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legilor speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. O acțiune în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiectul de reglementare al legii speciale, poate fi promovată în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, respectiv recunoscut anterior și suspus protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Prin urmare, în revendicarea pe calea dreptului comun, reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în sensul existenței în patrimoniul său a unui drept real care să poată fi valorificat la data formulării acțiunii.

Pe de o parte, vechiul titlu de proprietate, de care se prevalează în speța dedusă judecății reclamantul nu face dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudență, putând fi valorificat numai în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, în condițiile legilor speciale de reparație. Pe de altă parte, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, și nici nu deține un bun sau o speranță legitimă în sensul dat de norma convențională pentru a se prevala de acest drept în justificarea acțiunii în revendicare promovate.

În consecință, d at fiind inexistența unor demersuri materializate în recunoașterea calității de proprietar în baza vechiului titlu de proprietate, recurentul nu se mai poate prevala de acel înscris pentru a înlătura prezumția de proprietate în favoarea pârâtei și a lipsi de eficacitate convenția de vânzare. Din aceleași considerente, nu poate fi reținută nici afirmația reclamantului potrivit căreia Legea nr. 10/2001 ar fi cauza pierderii dreptului său de proprietate întrucât ar institui un criteriu de preferabilitate pentru contractele de vânzare anterioare intrării ei în vigoare, întrucât, astfel cum s-a arătat reclamantul este cel care nu a făcut dovada unui drept de proprietate asupra bunului.

Exhibării actuale a vechiului titlu de proprietate i se opune un contract de vânzare a cărui validitate a fost verificată pe cale jurisdicțională în acțiunea în nulitate. Prin urmare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, recurentul reclamant nu a reușit să facă dovada că, la data promovării acțiunii, avea un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, având în vedere că vechiul titlu de proprietate al autoarei sale nu se bucură de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 corect instanțele de fond nu au trecut în mod concret la compararea efectivă de titluri, respectiv între cel provenind de la fostul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel provenind de la un proprietar care și-a consolidat dreptul pe cale administrativă și jurisdicțională.

Deși recurentul a susținut că instanța de apel nu a putut indica modalitatea în care s-a pierdut dreptul de proprietate în favoarea statului, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 90/1950 către stat este necontestată, astfel că acest imobil intră în sfera de aplicare a legilor speciale, aspectul intrat în puterea lucrului judecat referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, fiind irelevant în contextul dat, atâta vreme cât nu a fost urmat de o restituire expresă a bunului revendicat ori de o hotărâre prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților. În consecință, Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de apel.

Pentru toate aceste considerente, reținând că în cauză instanța de apel a procedat la o corecta interpretare si aplicare a legii, nefiind incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.C. împotriva Deciziei nr. 524/A din 28 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2015.