ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 22 mai 2008 și înregistrată sub nr. 19515/3/2008,

reclamantul S.S. a chemat în judecată Primăria Municipiului București, Primăria

Sectorului 5 București și Consiliul Local al sectorului 5 București pentru ca

prin sentința ce se va pronunța să se dispună retrocedarea în temeiul art. 35

din Legea nr. 33/1994 terenul situat în București, sector 5 în suprafață totală

de 495 mp.

La data de 15 mai 2009,

acțiunea a primit o precizare în sensul că temeiul de drept în baza căruia

reclamantul a formulat pretențiile sale îl constituie dispozițiile art. 480, art.

481 C. civ. raportat la decizia nr. 53/2007 pronunțată de Î.C.C.J., Secțiile

Unite.

Prin sentința civilă

nr. 1586 din 03 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local

Sector 5 București și Primăria Sectorului 5 București și a respins cererea în

revendicare împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Instanța a admis

cererea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu primăria

Municipiului București pe care a obligat-o să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul din litigiu în suprafață de 510 mp

așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de

expert P.G.C.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Calitatea procesuală

pasivă nu aparține autorității administrativ teritoriale a sectorului 5

deoarece imobilul se află, în prezent, în patrimoniul Municipiului București.

Prin actul de

donațiune autentificat sub nr. 18812 din 24 aprilie 1946 de Tribunalul Ilfov,

Secția Notariat, A.E. a donat imobilul din București fiicelor sale C.T., E.T., F.A.,

C.A. si S.A.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 1331/1982 emis de Notariatul de stat Sector 5 București,

de pe urma defunctei T.E., decedata la data de 24 septembrie 1982 au rămas ca moștenitori

N.C., A.F. si B.S. De asemenea, din certificatul de moștenitor nr. 394/1985

emis de Notariatul de Stat al Sectorului 5 București, rezultă că de pe urma

defunctei A.F., decedată la data de 08 mai 1985, au rămas ca moștenitori, N.C.

și B.S. De pe urma defunctei B.S., decedată la data de 30 aprilie 1987 conform

certificatului de moștenitor nr. 1153/1987 emis de Notariatul de stat Sector 5

București, a rămas ca moștenitor S.E. Potrivit certificatului de moștenitor nr.

1331/1982 emis de Notariatul de stat Sector 5 București, de pe urma defunctei, N.C.

decedată la data de 13 august 1995, a rămas ca moștenitor S.L.A. Din

certificatul de moștenitor nr. 159/1996 emis de BNP N.D., Tribunalul a reținut

că a rămas ca moștenitoare S.E., iar de pe urma acesteia din urma, decedată la

data de 12 octombrie 1997, a rămas ca moștenitor reclamantul S.S.

Imobilul situat în

București, sector 5, a făcut obiectul Decretului Consiliului de stat nr. 310

din 26 septembrie 1986. In tabelul anexa nr. 4 al Decretului, la poziția nr. 78

sunt înscriși; B.S., cu 124 mp teren și construcții în suprafață de 80,80 mp; N.C.,

cu 123 mp teren și cu construcții în suprafață desfășurată de 110,38 mp, A.F.

cu 124 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 77,03 mp și N.E., A.F.,

B.S., cu 124 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 156,01 mp (fila 45 dosar).

Din adresa nr. 3307

din 04 martie 2010 a SC C. SA, tribunalul a reținut că pe terenul imobilului

din sector 5, nu s-a realizat scopul exproprierii impus prin Decretul nr. 310/

1986.

Din adresa nr. 16898

din 16 noiembrie 2010 a Primăriei Municipiului București, Direcția Generală de

Infrastructură și Servicii publice, rezultă că imobilul situat în sector 5, nu

a fost declarat de utilitate publică și nu este în prezent afectat de

Regularizarea traseului Bulevardului Tudor Vladimirescu, între Strada Cedrilor

și Calea Rahovei.

De asemenea, din

raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.C., tribunalul a

constatat că terenul este liber de construcții.

Reclamantul, în

calitate de moștenitor al foștilor titulari ai dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu a formulat prezenta acțiune în revendicare pentru

restituirea imobilului preluat de stat, fără a urma procedura reglementată de

dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 privitoare la

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De aceea, sub

aspectul dispozițiilor de drept aplicabile tribunalul a soluționat cererea

având în vedere decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al

României, obligatorie pentru instanțe, în temeiul art. 329 C. proc. civ. Potrivit

acestei decizii în privința opțiunii între aplicarea legii speciale și

aplicarea dreptului comun – „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

In cauza de față,

cercetarea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun este posibila

fără a aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, deoarece imobilul revendicat nu a fost înstrăinat, ci

este în continuare în patrimoniul statului, fiind liber de construcții si

nefiind declarat de utilitate publică.

Mai mult decât atât,

tribunalul a reținut că soluția contrară ar fi de natură să aducă atingere

accesului la justiție al reclamantului, drept garantat de art. 6 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Față de aceste

considerente instanța a analizat cererea în temeiul art. 480 C. civ., al art. 6

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

și al art. 1 Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Comparând titlurile

părților, tribunalul a reținut că pârâtul nu deține un titlu cu privire la

imobilul revendicat, în schimb dreptul reclamantului este preferabil, întrucât

acesta se întemeiază pe acte translative de proprietate a căror valabilitate nu

a fost contestată.

Astfel, potrivit art.

6 din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în

perioada 06 martie 1945 - 22 octombrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat”, iar potrivit alineatului ultim al aceluiași

articol „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea

titlului„.

In cauză imobilul în

litigiu a intrat în proprietatea statului în baza unui Decret de expropriere,

fără despăgubiri pentru teren, fiind acordate despăgubiri numai pentru

construcții și acestea fiind plafonate la o sumă maximă.

Decretul de

expropriere nu poate fi apreciat ca fiind un act normativ constituțional în

raport cu Constituția din 1965, în vigoare la acea data. Potrivit art. 36 din

Constituția în vigoare la acea dată “dreptul de proprietate personală este

ocrotit de lege”,.

Decretul 310 din 26

septembrie 1986 încalcă aceste prevederi de vreme ce nu ocrotea proprietatea

cetățenilor români – deposedându-i de aceasta fără despăgubire prealabilă,

fiind contrar si Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România

era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că “orice persoană

are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu

poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Încălcând actele

normative menționate Decretul 310 din 26 septembrie 1986 nu poate constitui

titlu valabil al statului în interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, având în

vedere că, pentru considerentele expuse statul deține imobilul în baza unui

titlu nevalabil, ca acțiunea în revendicare este acțiunea introdusă de

proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, ea presupunând în

mod necesar compararea titlurilor de proprietate ale părților implicate, apare

evident că acțiunea în revendicare a reclamantului (care are un titlu de proprietate

valabil asupra imobilului) este întemeiată.

Prin apelul declarat

împotriva acestei hotărâri, pârâtul a susținut că, instanța de fond a aplicat

și interpretat greșit dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Având în vedere

temeiul de drept invocat de reclamant precum și dispozițiile din decizia nr.

53/2007 pronunțată de Î.C.C.J., Secțiile Unite, acțiunea de față este

inadmisibilă dacă a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Întrucât dispozițiile

art. 11 din legea mai sus invocată asigură realizarea în practică a întregii

proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent,

constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare

a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

singurul care poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei

legi, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 este inadmisibilă, având natura unei acțiuni de drept comun în raport

de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001. Având în vedere aspectul că

imobilul face obiectul legii speciale de restituire, reclamanții având

posibilitatea redobândirii acestui imobil în procedura instituită de Legea nr.

10/2001, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, reclamantul

nu mai are deschisă calea unei acțiuni în revendicare.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la data de 12 aprilie 2011, Consiliul Local al Sectorului 5 și

Primăria Sectorului 5 București au susținut respingerea apelului pârâtului

deoarece prima instanță a reținut corect, lipsa calității sale procesual-pasive

imobilul aflându-se în patrimoniul apelantei pârâte iar, pe fondul cauzei,

instanța de judecată a ținut seama în mod just de faptul că Decretul de

expropriere nr. 310/1986, prin care imobilul în litigiu a fost expropriat nu

poate constitui titlu valabil al statului în temeiul art. 6 din Legea nr.

213/1998 și a constat că acțiunea în revendicare a reclamantului împotriva

pârâtei Primăria Municipiului București este întemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 417/A din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanta

pârâtă Primăria Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1586 din

03 octombrie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimatul reclamant S.S. și cu intimații pârâți Consiliul

Local al Sectorului 5 București și Primăria Sectorului 5 București, ca

nefondat.

Curtea a constatat ca

sunt aplicabile normele de interpretare utilizate de Înalta Curte de Casație si

Justiție privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiata pe normele

dreptului comun, ceea ce reclamă o judecată pe fond a cauzei reclamantului,

astfel cum acestea sunt reflectate și prin Decizia nr. 33/2008. Astfel, în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun.

În aceasta situație,

prima instanță, pentru a putea analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeana

a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice, era datoare sa judece acțiunea pe fond si nu sa o

considere inadmisibila si sa stabilească daca exista sau nu o expropriere de

fapt, de când datează aceasta si daca despăgubirile cerute de reclamant sunt

sau nu justificate.

Astfel, în mod

corect, Tribunalul, în limitele învestirii sale, prin cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, a procedat la compararea titlurilor de

proprietate pe care părțile din litigiu le pretind relativ la imobilul din

litigiu și, corect a statuat, în raport cu dispoziția art. 6 din Legea nr. 213/1998,

că titlul reclamantului este preferabil.

Din actele dosarului

rezultă că imobilul în cauză a făcut obiectul Decretului C.S. nr. 310 din 26

septembrie 1986, că până în anul 1966, în evidențele fiscale cu referire la

acesta, figurau înscriși moștenitorii fostului proprietar iar scopul

exproprierii, respectiv, construirea de blocuri de locuințe și artere de

circulație, nu a fost atins, împrejurare de natură a confirma concluzia la care

a ajuns Tribunalul că, prin redobândirea bunului în natură nu se aduce atingere

dreptului de proprietate al altei persoane ori stabilității circuitului juridic

civil.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs Primăria Municipiului București,

invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, pronunțate în recurs în

interesul legii, fără a avea în vedere și decizia nr. 53/2007 pronunțată de

Înalta Curte, pronunțată tot într-un recurs în interesul legii.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Reclamantul a

solicitat direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâtei să-i restituie în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 495 mp, situat în București, invocând

preluarea abuzivă, fără titlu valabil.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată indicat de reclamant, vizează dispozițiile art.

480-481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar și ale art. 6

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin. (3) din

Constituție și art. 124 art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Înalta Curte constată

că în mod nelegal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o

greșită interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în dezacord

cu principiul

specialia generalibus derogant

, că dispozițiile Legii nr.

10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, nu se aplică, astfel că după

adoptarea legii de reparație mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma

procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără

titlu valabil, prevăd că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație".

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că,

în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.

Or, reclamantul nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu era

exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobil

fiind preluat în baza decretului de expropriere), nici in personal (reclamantul

fiind succesor al fostului proprietar), după cum nu a fost revelat niciun motiv

independent de voința sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale

prin formularea notificării.

Numai în cazul în

care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și

Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate

Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea,

prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul

ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale.

Însă, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art.

26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite

decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007

pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a

arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce

includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile

în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de

art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea

de moștenitor, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de

pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul

Legii 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, garantează

protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei

speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă,

situație în care Înalta Curte constată că reclamantul nu poate invoca în mod

eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, acesta nefiind posesorul unui “bun”

care să impună compararea cu titlul pârâtului.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se

admite recursul, a se modifica decizia în sensul admiterii apelului și

schimbării sentinței în parte și respingerii cererii precizate formulate de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 417 A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Modifică decizia în

sensul că admite apelul declarat de Primăria municipiului București împotriva

sentinței nr. 1586 din 03 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, pe care o schimbă în parte.

Păstrează restul

dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2012.