ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 22 mai 2008 și înregistrată sub nr. 19515/3/2008, reclamantul S.S. a chemat în judecată Primăria Municipiului București, Primăria Sectorului 5 București și Consiliul Local al sectorului 5 București pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună retrocedarea în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 terenul situat în București, sector 5 în suprafață totală de 495 mp. La data de 15 mai 2009, acțiunea a primit o precizare în sensul că temeiul de drept în baza căruia reclamantul a formulat pretențiile sale îl constituie dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ. raportat la decizia nr. 53/2007 pronunțată de Î.C.C.J., Secțiile Unite.

Prin sentința civilă nr. 1586 din 03 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Sector 5 București și Primăria Sectorului 5 București și a respins cererea în revendicare împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Instanța a admis cererea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu primăria Municipiului București pe care a obligat-o să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din litigiu în suprafață de 510 mp așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.C. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Calitatea procesuală pasivă nu aparține autorității administrativ teritoriale a sectorului 5 deoarece imobilul se află, în prezent, în patrimoniul Municipiului București.

Prin actul de donațiune autentificat sub nr. 18812 din 24 aprilie 1946 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, A.E. a donat imobilul din București fiicelor sale C.T., E.T., F.A., C.A. si S.A. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1331/1982 emis de Notariatul de stat Sector 5 București, de pe urma defunctei T.E., decedata la data de 24 septembrie 1982 au rămas ca moștenitori N.C., A.F. si B.S. De asemenea, din certificatul de moștenitor nr. 394/1985 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 5 București, rezultă că de pe urma defunctei A.F., decedată la data de 08 mai 1985, au rămas ca moștenitori, N.C. și B.S. De pe urma defunctei B.S., decedată la data de 30 aprilie 1987 conform certificatului de moștenitor nr. 1153/1987 emis de Notariatul de stat Sector 5 București, a rămas ca moștenitor S.E.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1331/1982 emis de Notariatul de stat Sector 5 București, de pe urma defunctei, N.C. decedată la data de 13 august 1995, a rămas ca moștenitor S.L.A. Din certificatul de moștenitor nr. 159/1996 emis de BNP N.D., Tribunalul a reținut că a rămas ca moștenitoare S.E., iar de pe urma acesteia din urma, decedată la data de 12 octombrie 1997, a rămas ca moștenitor reclamantul S.S. Imobilul situat în București, sector 5, a făcut obiectul Decretului Consiliului de stat nr. 310 din 26 septembrie 1986. In tabelul anexa nr. 4 al Decretului, la poziția nr. 78 sunt înscriși; B.S., cu 124 mp teren și construcții în suprafață de 80,80 mp; N.C., cu 123 mp teren și cu construcții în suprafață desfășurată de 110,38 mp, A.F.

cu 124 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 77,03 mp și N.E., A.F., B.S., cu 124 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 156,01 mp (fila 45 dosar). Din adresa nr. 3307 din 04 martie 2010 a SC C. SA, tribunalul a reținut că pe terenul imobilului din sector 5, nu s-a realizat scopul exproprierii impus prin Decretul nr. 310/ 1986. Din adresa nr. 16898 din 16 noiembrie 2010 a Primăriei Municipiului București, Direcția Generală de Infrastructură și Servicii publice, rezultă că imobilul situat în sector 5, nu a fost declarat de utilitate publică și nu este în prezent afectat de Regularizarea traseului Bulevardului Tudor Vladimirescu, între Strada Cedrilor și Calea Rahovei.

De asemenea, din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.C., tribunalul a constatat că terenul este liber de construcții. Reclamantul, în calitate de moștenitor al foștilor titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu a formulat prezenta acțiune în revendicare pentru restituirea imobilului preluat de stat, fără a urma procedura reglementată de dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 privitoare la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De aceea, sub aspectul dispozițiilor de drept aplicabile tribunalul a soluționat cererea având în vedere decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, obligatorie pentru instanțe, în temeiul art. 329 C. proc.

civ. Potrivit acestei decizii în privința opțiunii între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun – „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. In cauza de față, cercetarea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun este posibila fără a aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, deoarece imobilul revendicat nu a fost înstrăinat, ci este în continuare în patrimoniul statului, fiind liber de construcții si nefiind declarat de utilitate publică.

Mai mult decât atât, tribunalul a reținut că soluția contrară ar fi de natură să aducă atingere accesului la justiție al reclamantului, drept garantat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Față de aceste considerente instanța a analizat cererea în temeiul art. 480 C. civ., al art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și al art. 1 Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Comparând titlurile părților, tribunalul a reținut că pârâtul nu deține un titlu cu privire la imobilul revendicat, în schimb dreptul reclamantului este preferabil, întrucât acesta se întemeiază pe acte translative de proprietate a căror valabilitate nu a fost contestată.

Astfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 octombrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, iar potrivit alineatului ultim al aceluiași articol „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului„. In cauză imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza unui Decret de expropriere, fără despăgubiri pentru teren, fiind acordate despăgubiri numai pentru construcții și acestea fiind plafonate la o sumă maximă.

Decretul de expropriere nu poate fi apreciat ca fiind un act normativ constituțional în raport cu Constituția din 1965, în vigoare la acea data. Potrivit art. 36 din Constituția în vigoare la acea dată “dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege”,. Decretul 310 din 26 septembrie 1986 încalcă aceste prevederi de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români – deposedându-i de aceasta fără despăgubire prealabilă, fiind contrar si Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că “orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Încălcând actele normative menționate Decretul 310 din 26 septembrie 1986 nu poate constitui titlu valabil al statului în interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin urmare, având în vedere că, pentru considerentele expuse statul deține imobilul în baza unui titlu nevalabil, ca acțiunea în revendicare este acțiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, ea presupunând în mod necesar compararea titlurilor de proprietate ale părților implicate, apare evident că acțiunea în revendicare a reclamantului (care are un titlu de proprietate valabil asupra imobilului) este întemeiată. Prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri, pârâtul a susținut că, instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Având în vedere temeiul de drept invocat de reclamant precum și dispozițiile din decizia nr. 53/2007 pronunțată de Î.C.C.J., Secțiile Unite, acțiunea de față este inadmisibilă dacă a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Întrucât dispozițiile art. 11 din legea mai sus invocată asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul care poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă, având natura unei acțiuni de drept comun în raport de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001.

Având în vedere aspectul că imobilul face obiectul legii speciale de restituire, reclamanții având posibilitatea redobândirii acestui imobil în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, reclamantul nu mai are deschisă calea unei acțiuni în revendicare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 12 aprilie 2011, Consiliul Local al Sectorului 5 și Primăria Sectorului 5 București au susținut respingerea apelului pârâtului deoarece prima instanță a reținut corect, lipsa calității sale procesual-pasive imobilul aflându-se în patrimoniul apelantei pârâte iar, pe fondul cauzei, instanța de judecată a ținut seama în mod just de faptul că Decretul de expropriere nr. 310/1986, prin care imobilul în litigiu a fost expropriat nu poate constitui titlu valabil al statului în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a constat că acțiunea în revendicare a reclamantului împotriva pârâtei Primăria Municipiului București este întemeiată.

Prin decizia civilă nr. 417/A din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă Primăria Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1586 din 03 octombrie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant S.S. și cu intimații pârâți Consiliul Local al Sectorului 5 București și Primăria Sectorului 5 București, ca nefondat. Curtea a constatat ca sunt aplicabile normele de interpretare utilizate de Înalta Curte de Casație si Justiție privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiata pe normele dreptului comun, ceea ce reclamă o judecată pe fond a cauzei reclamantului, astfel cum acestea sunt reflectate și prin Decizia nr. 33/2008.

Astfel, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. În aceasta situație, prima instanță, pentru a putea analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, era datoare sa judece acțiunea pe fond si nu sa o considere inadmisibila si sa stabilească daca exista sau nu o expropriere de fapt, de când datează aceasta si daca despăgubirile cerute de reclamant sunt sau nu justificate.

Astfel, în mod corect, Tribunalul, în limitele învestirii sale, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a procedat la compararea titlurilor de proprietate pe care părțile din litigiu le pretind relativ la imobilul din litigiu și, corect a statuat, în raport cu dispoziția art. 6 din Legea nr. 213/1998, că titlul reclamantului este preferabil. Din actele dosarului rezultă că imobilul în cauză a făcut obiectul Decretului C.S. nr. 310 din 26 septembrie 1986, că până în anul 1966, în evidențele fiscale cu referire la acesta, figurau înscriși moștenitorii fostului proprietar iar scopul exproprierii, respectiv, construirea de blocuri de locuințe și artere de circulație, nu a fost atins, împrejurare de natură a confirma concluzia la care a ajuns Tribunalul că, prin redobândirea bunului în natură nu se aduce atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori stabilității circuitului juridic civil.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Primăria Municipiului București, invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, pronunțate în recurs în interesul legii, fără a avea în vedere și decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte, pronunțată tot într-un recurs în interesul legii. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Reclamantul a solicitat direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâtei să-i restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 495 mp, situat în București, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamant, vizează dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar și ale art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 124 art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Înalta Curte constată că în mod nelegal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o greșită interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în dezacord cu principiul specialia generalibus derogant , că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, nu se aplică, astfel că după adoptarea legii de reparație mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.

Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobil fiind preluat în baza decretului de expropriere), nici in personal (reclamantul fiind succesor al fostului proprietar), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării. Numai în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, așa cum s-a arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care Înalta Curte constată că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, acesta nefiind posesorul unui “bun” care să impună compararea cu titlul pârâtului. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se modifica decizia în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței în parte și respingerii cererii precizate formulate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 417 A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de Primăria municipiului București împotriva sentinței nr. 1586 din 03 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o schimbă în parte. Păstrează restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2012.