ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1744/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 28 mai 2008 la Tribunalul București, reclamanții V.D. si A.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București reprezentat de Primarul general, SC H.N. SA și Curtea de Conturi a României, solicitând instanței să dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 563,04 m.p., situat în București, str. Turgheniev Ivan Serghievici sector 1 și totodată pârâții să fie obligați să răspundă la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții au cumpărat de la S.C.V., în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat la 16 aprilie 2008 la B.N.P.A. D.M.A.L., drepturile succesorale asupra imobilului menționat, terenul în litigiu care în regimul comunist a fost expropriat potrivit Decretului nr. 34/1974 în prezent este liber de construcții și ca atare poate fi restituit în natură.

În privința imobilului în litigiu s-a formulat notificarea adresată Primăriei Municipiului București fără a se da curs solicitărilor exprimate de către persoanele îndreptățite. Prin sentința civilă nr. 704 din 3 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca neîntemeiată excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților invocată de pârâtul S.I.E.; a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților Municipiul București reprezentat de Primarul General și Primarul General; a respins acțiunea îndreptată împotriva acestor pârâți ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea introdusă de reclamanții V.D., A.C., ca neîntemeiată.

Examinând înscrisurile aflate la dosar, tribunalul a reținut că reclamanții au cumpărat de la numitul S.C.V. drepturile succesorale referitoare la imobilul, teren în suprafață de 563,04 m.p. situate în București str. Turgheniev Ivan Serghevici, vânzătorul fiind moștenitorul legal unic al proprietarilor inițiali, după cum atestă certificatele succesive de moștenitor. Acest teren a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere, iar numitul S.C.V. a formulat, conform Legii nr. 10/2001, notificarea adresată P.M.B. în vederea restituirii natură a terenului în litigiu, fără ca cererea să fie soluționată până în prezent. Referitor la excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, tribunalul a considerat că în speță nu este vorba de cesionarea unor drepturi litigioase, de vreme ce la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul S.C.V.

în anul 2008 nu exista nici un proces pe rolul instanțelor privitor la terenul situat în str. Turgheniev Ivan Serghevieci, ci convenția menționată se referă la vânzarea, respectiv cumpărarea drepturilor succesorale ce i-au revenit numitului S.C.V. și care sunt probate cu certificatele de moștenitor anexate la dosar. Tribunalul a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților Municipiul București reprezentat de Primarul General si Primarul general al Municipiului București, deoarece imobilul a cărui restituire se solicită prin prezenta acțiune se află în administrarea S.I.E., iar proprietar este Statul Roman, reprezentat în proces de M.F. Terenul in litigiu, în suprafață de 563,40 m.p.

situat în prezent în București, str. Ivan Turgheniev, a fost preluat de stat de la defuncții C.A. și C.M., în baza Decretului de expropriere nr. 34/1974. Acest imobil a trecut în administrarea S.I.E., în baza H.G. nr. 851/1994, fiind în prezent evidențiat în inventarul bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006. Potrivit înscrisurilor, existente la dosar și rapoartelor de expertiză tehnică efectuate în cauză, suprafața de teren de 563,04 m.p.

este ocupată parțial de două clădiri, inclusiv corpul de clădire principal, de rețele de utilități, precum și de servitutea de trecere care constituie singura cale de acces dinspre strada Turgheniev spre clădirea principală, situație în care devin incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, text care stabilește că în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. În aceste condiții, este evident că terenul nu poate fi restituit în natură astfel cum pretind reclamanții. Răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se impune câtă vreme cererea de restituire a fi respinsă.

Împotriva menționatei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta V.D., iar reclamantul A.C. cerere de aderare la apel. Prin decizia civilă nr. 34 din 7 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta V.D. și a respins cererea de aderare la apel formulată de A.C., ca inadmisibilă. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că cererea intimatului A.C. de aderare la apelul formulat de apelanta V.D. este inadmisibilă, conform art. 293 C. proc. civ., deoarece atât intimatul A.C., cât și apelanta V.D. au avut aceeași calitate procesuală, de reclamant, cu interese convergente, nefiind părți potrivnice, astfel cum se prevede în art. 293 C. proc.

civ. În ce privește apelul declarat de reclamanta V.D., s-a apreciat că nu poate fi considerat teren liber și restituibil în natură suprafața din jurul unei construcții, deoarece, în baza art. 7.3 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 923/2010, prin teren aferent se înțelege nu numai amprenta clădirii la sol, dar și terenul din împrejurimile construcției, necesar unei bune utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință. Nu se poate retine că prima instanță a respins eronat obiecțiunile la raportul de expertiză în care s-a arătat neechivoc că pretinsele amenajări de utilitate publică sunt de fapt realizate spre a servi nevoilor voluptorii ale deținătorului terenului: rețea iluminare pitici, spații verzi, platformă intrare, cabină poartă.

Aceasta deoarece, așa cum reiese din rapoartele de expertiză, terenul este ocupat în prezent de două clădiri, inclusiv corpul de clădire principal, de rețele de utilități, construcții, servituți și amenajări specifice folosite de S.I.E. (obiectiv militar), ca atare nu se poate spune că nu este ocupat de amenajări de utilitate publică, situație în care și alegațiile referitoare la servitute nu pot avea un alt răspuns. Toate aceste utilități sunt necesare unei bune utilizări a terenului, deși ocupă numai o anumită suprafață, iar interpretarea referitoare la nevoile comunității acoperă doar o parte din sensurile sintagmei ”amenajări de interes public”. În cauza M. c. României, s-a concluzionat că nu este considerat drept „bun” speranța de a se vedea reînviat un drept de proprietate care era stins de mult timp, nici o creanță condițională care a devenit caducă prin nerealizare.

Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți A.C. și V.D. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia pronunțată de Curtea de Apel București este esențial nelegală și este rezultatul nemijlocit al aplicării și interpretării total eronate a dispozițiilor legale. În speță este de necontestat că terenul a fost expropriat, ceea ce atrage incidența art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar nu dispozițiile art. 7 din aceeași lege organică, acest din urmă text normativ având în vedere exclusiv terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

În acest sens, este vădit eronată referirea instanței de apel la art. 7 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 923/2010. Deși s-a depus la dosarul cauzei decizia civilă nr. 2042/2010 a secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum rezultă și din conținutul deciziei atacate (pag. 1 alin. (4)), Curtea de Apel nu a făcut vreo referire la aceasta, deși cauza respectivă și prezenta cauză sunt identice în ceea ce privește împrejurările de fapt și de drept reținute de I.C.C.J., deși terenurile au același regim juridic, au fost preluate prin același decret de expropriere, se află în posesia S.I.E.

Instanța supremă a relevat că, „construcțiile subterane, în afara faptului că existența acestora nu a fost probată, ele nu constituie un impediment în promovarea revendicării, nu numai pentru lipsa de valabilitate a titlului statului de preluare a terenului, dar și pentru că existența acestor construcții nu a fost probată”. S.I.E. nu a probat existența amenajărilor de utilitate publică necesare a servi nevoilor comunității. Instanța de apel a citat trunchiat art. 10.3 din Norme, unde se arată că sunt amenajări de utilitate publică spațiile verzi din jurul blocurilor de locuit, iar nu simple amenajări de spații verzi (grădină) destinate a servi nevoilor voluptorii ale S.I.E.

Cu totul eronat instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize privind suprafața de teren care se poate restitui în natură, deși această probă era absolut necesară pentru a dovedi că terenul în litigiu este ocupat doar pe o suprafață de 42 mp de construcții, restul fiind spațiu verde și alei de acces, instalații de iluminat pitici. Planul de rețele subterane a fost pus la dispoziția expertului de către pârâtul S.I.E. și nu provin de la o sursă neutră precum Primăria Capitalei pentru a se putea efectua o evaluare corectă asupra amenajărilor de utilitate publică. Scopul exproprierii a fost atins doar parțial, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, drept pentru care persoanele îndreptățite pot obține în natură partea de teren rămasă liberă.

În ceea ce privește invocarea practicii C.E.D.O. pentru a justifica respingerea apelului, instanța recurge la aceasta în mod absolut greșit fără a avea în vedere cauza F. contra României, cauza K. împotriva României. Chiar și în aceste condiții, se impune fie acordarea în compensare a altui teren sau acordarea de despăgubiri stabilite la valoarea de piață de la data soluționării notificării, conform standardelor internaționale de evaluare. Recurenta a formulat precizări la motivele de recurs, la 1 martie 2012, peste termenul legal de motivare a recursului, astfel încât aceste argumente nu vor putea fi avute în vedere de către instanță. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, deoarece criticile menționate anterior se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât recursul nu poate fi constat nul în aplicarea art. 306 C. proc. civ. Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Astfel cum rezultă din cuprinsul Decretului nr. 34/1977, terenul în litigiu a fost expropriat în scopul sistematizării zonei de nord a municipiului București. Potrivit înscrisurilor, existente la dosar și rapoartelor de expertiză tehnică efectuate în cauză, suprafața de teren de 563,04 m.p. este ocupată de două clădiri, inclusiv corpul de clădire principal, de rețele de utilități, de căi de acces și spațiu verde.

Realizarea acestei clădiri a fost efectuată în scopul sistematizării zonei de nord a municipiului București, astfel încât temeiul de drept al prezentei acțiuni este cel reținut de către prima instanță de fond, respectiv art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. În cauză nu s-a probat că scopul exproprierii nu s-a realizat integral, cu atât mai mult cu cât, față de acest scop, acela de sistematizare, este greu de dovedit că suprafața curții imobilului excede planurilor de sistematizare inițiale, astfel încât ar mai rămâne teren care să nu fi fost cuprins în planul de sistematizare, iar acesta să se suprapună cu suprafața de 563,04 m.p.

În orice caz, nu se poate aprecia că scopul exproprierii nu s-a realizat integral în ipoteza în care terenul nu este ocupat în totalitate de construcții, terenul aferent clădirii făcând parte din spațiul necesar bunei utilizări a acestei clădiri, așa cum acesta a fost avut în vedere în planul de sistematizare inițial, în raport de care s-a realizat exproprierea. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că temeiul juridic aplicabil în cauză este art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, astfel încât referirile instanței de apel, cât și ale recurenților, la incidența art. 7 și 10 al Legii nr. 10/2001 sunt greșite. Pentru aceleași argumente, sunt considerate ca nefondate criticile din recurs privind necesitatea administrării de noi probe pentru dovedirea existenței unei suprafețe de teren care ar excede scopului exproprierii și față de care ar trebui să se stabilească dacă sunt sau nu afectate de utilitate publică.

De asemenea, faptul că instanța de apel, în motivarea pe care a realizat-o, nu s-a raportat la decizia civilă nr. 2042/2010 a secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu constituie un aspect de nelegalitate, neputând fi analizat ca și argument în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece jurisprudența nu constituie izvor de drept, astfel încât instanța nu avea obligația legală de a o analiza. Prin urmare, având în vedere cele expuse anterior, soluția ambelor instanțe de fond de a aprecia că terenul nu poate fi restituit în natură, este corectă.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că temeiul juridic invocat de reclamanți în acțiune este art. 11 al Legii nr. 10/2001 și decizia în interesul legii nr. XX/2007, ceea ce dovedește că intenția reclamanților a fost aceea de a solicita instanței să se pronunțe pe fondul pretențiilor lor, în condițiile în care unitatea deținătoare nu a înțeles, până la momentul introducerii acțiunii, să răspundă notificării pe care vânzătorul drepturilor succesorale a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001. De altfel, recurenții au solicitat și prin cererea de recurs acordarea în compensare a altui teren sau acordarea de despăgubiri stabilite la valoarea de piață de la data soluționării notificării, conform standardelor internaționale de evaluare.

Instanța de apel, respingând apelul, a confirmat aprecierea primei instanțe că răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se impune câtă vreme cererea de restituire a fost respinsă. Din motivarea apelului se observă că nici instanța de apel nu s-a pronunțat asupra măsurilor la care sunt îndreptățiți reclamanții. Chiar dacă nu s-a formulat un capăt de cerere distinct privind acordarea de teren în compensare sau de despăgubiri, cât timp nu s-a răspuns notificării formulate în termenul legal cerut de Legea nr. 10/2001, iar reclamanții au cerut să se facă aplicarea deciziei în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte consideră că instanța trebuia să se pronunțe pe fondul cauzei, acordând măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care restituirea în natură sau prin compensare cu alt teren nu este posibilă.

Fiind dovedită calitatea procesuală activă în cauză, iar excepția lipsei calității procesuale active fiind soluționată cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză încă de către prima instanță de fond, având în vedere că soluția dată acestei excepții nu a format obiect al apelului, Înalta Curte constată că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții, în calitate de succesori cu titlu particular ai persoanei îndreptățite, au vocație la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001. Prin urmare, va obliga pe pârâtul S.I.E. să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele arătate anterior, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, va fi modificată în parte decizia recurată și se va admite apelul declarat de reclamanta V.D. împotriva sentinței nr. 704 din 03 mai 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o va schimba în parte, va admite acțiunea formulată de reclamanții V.D. și A.C. și va obliga pe pârâtul S.I.E. să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât S.I.E. Admite recursul declarat de reclamanții A.C. și V.D. împotriva deciziei nr. 34 din 07 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia recurată și admite apelul declarat de reclamanta V.D. împotriva sentinței nr. 704 din 03 mai 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă în parte. Admite acțiunea formulată de reclamanții V.D. și A.C. Obligă pe pârâtul S.I.E. să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 martie 2012.