ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1744/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1744/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 28 mai 2008 la Tribunalul București, reclamanții V.D.

si A.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București reprezentat de

Primarul general, SC H.N. SA și Curtea de Conturi a României, solicitând

instanței să dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 563,04

m.p., situat în București, str. Turgheniev Ivan Serghievici sector 1 și

totodată pârâții să fie obligați să răspundă la notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că reclamanții au cumpărat de la S.C.V., în baza contractului de

vânzare - cumpărare autentificat la 16 aprilie 2008 la B.N.P.A. D.M.A.L.,

drepturile succesorale asupra imobilului menționat, terenul în litigiu care în

regimul comunist a fost expropriat potrivit Decretului nr. 34/1974 în prezent

este liber de construcții și ca atare poate fi restituit în natură.

În privința

imobilului în litigiu s-a formulat notificarea adresată Primăriei Municipiului

București fără a se da curs solicitărilor exprimate de către persoanele

îndreptățite.

Prin sentința civilă

nr. 704 din 3 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie a respins, ca neîntemeiată excepția lipsei de

calitate procesuală activă a reclamanților invocată de pârâtul S.I.E.; a admis

excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților Municipiul București

reprezentat de Primarul General și Primarul General; a respins acțiunea

îndreptată împotriva acestor pârâți ca fiind formulat împotriva unor persoane

fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea introdusă de reclamanții

V.D., A.C., ca neîntemeiată.

Examinând

înscrisurile aflate la dosar, tribunalul a reținut că reclamanții au cumpărat

de la numitul S.C.V. drepturile succesorale referitoare la imobilul, teren în

suprafață de 563,04 m.p. situate în București str. Turgheniev Ivan Serghevici,

vânzătorul fiind moștenitorul legal unic al proprietarilor inițiali, după cum

atestă certificatele succesive de moștenitor.

Acest teren a fost

trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere, iar numitul

S.C.V. a formulat, conform Legii nr. 10/2001, notificarea adresată P.M.B. în

vederea restituirii natură a terenului în litigiu, fără ca cererea să fie

soluționată până în prezent.

Referitor la excepția

lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, tribunalul a considerat

că în speță nu este vorba de cesionarea unor drepturi litigioase, de vreme ce

la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

vânzătorul S.C.V. în anul 2008 nu exista nici un proces pe rolul instanțelor

privitor la terenul situat în str. Turgheniev Ivan Serghevieci, ci convenția

menționată se referă la vânzarea, respectiv cumpărarea drepturilor succesorale

ce i-au revenit numitului S.C.V. și care sunt probate cu certificatele de

moștenitor anexate la dosar.

Tribunalul a admis

excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților Municipiul București

reprezentat de Primarul General si Primarul general al Municipiului București,

deoarece imobilul a cărui restituire se solicită prin prezenta acțiune se află

în administrarea S.I.E., iar proprietar este Statul Roman, reprezentat în

proces de M.F.

Terenul in litigiu,

în suprafață de 563,40 m.p. situat în prezent în București, str. Ivan

Turgheniev, a fost preluat de stat de la defuncții C.A. și C.M., în baza

Decretului de expropriere nr. 34/1974.

Acest imobil a trecut

în administrarea S.I.E., în baza H.G. nr. 851/1994, fiind în prezent evidențiat

în inventarul bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr.

1705/2006.

Potrivit înscrisurilor,

existente la dosar și rapoartelor de expertiză tehnică efectuate în cauză,

suprafața de teren de 563,04 m.p. este ocupată parțial de două clădiri,

inclusiv corpul de clădire principal, de rețele de utilități, precum și de

servitutea de trecere care constituie singura cale de acces dinspre strada

Turgheniev spre clădirea principală, situație în care devin incidente în cauză

prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, text care

stabilește că în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupa funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent pentru întregul imobil.

În aceste condiții,

este evident că terenul nu poate fi restituit în natură astfel cum pretind

reclamanții. Răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu

se impune câtă vreme cererea de restituire a fi respinsă.

Împotriva menționatei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta V.D., iar reclamantul

A.C. cerere de aderare la apel.

Prin decizia civilă

nr. 34 din 7 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta V.D. și a respins cererea de aderare la

apel formulată de A.C., ca inadmisibilă.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că cererea intimatului A.C. de aderare la

apelul formulat de apelanta V.D. este inadmisibilă, conform art. 293 C. proc.

civ., deoarece atât intimatul A.C., cât și apelanta V.D. au avut aceeași

calitate procesuală, de reclamant, cu interese convergente, nefiind părți

potrivnice, astfel cum se prevede în art. 293 C. proc. civ.

În ce privește apelul

declarat de reclamanta V.D., s-a apreciat că nu poate fi considerat teren liber

și restituibil în natură suprafața din jurul unei construcții, deoarece, în

baza art. 7.3 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 923/2010, prin teren aferent se înțelege nu numai

amprenta clădirii la sol, dar și terenul din împrejurimile construcției,

necesar unei bune utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.

Nu se poate retine că

prima instanță a respins eronat obiecțiunile la raportul de expertiză în care

s-a arătat neechivoc că pretinsele amenajări de utilitate publică sunt de fapt

realizate spre a servi nevoilor voluptorii ale deținătorului terenului: rețea

iluminare pitici, spații verzi, platformă intrare, cabină poartă.

Aceasta deoarece, așa

cum reiese din rapoartele de expertiză, terenul este ocupat în prezent de două

clădiri, inclusiv corpul de clădire principal, de rețele de utilități,

construcții, servituți și amenajări specifice folosite de S.I.E. (obiectiv

militar), ca atare nu se poate spune că nu este ocupat de amenajări de

utilitate publică, situație în care și alegațiile referitoare la servitute nu

pot avea un alt răspuns. Toate aceste utilități sunt necesare unei bune

utilizări a terenului, deși ocupă numai o anumită suprafață, iar interpretarea

referitoare la nevoile comunității acoperă doar o parte din sensurile sintagmei

”amenajări de interes public”.

În cauza M. c.

României, s-a concluzionat că nu este considerat drept „bun” speranța de a se

vedea reînviat un drept de proprietate care era stins de mult timp, nici o

creanță condițională care a devenit caducă prin nerealizare.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți

A.C. și V.D. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că decizia pronunțată de Curtea de Apel București este

esențial nelegală și este rezultatul nemijlocit al aplicării și interpretării

total eronate a dispozițiilor legale.

În speță este de

necontestat că terenul a fost expropriat, ceea ce atrage incidența art. 11 din

Legea nr. 10/2001, iar nu dispozițiile art. 7 din aceeași lege organică, acest

din urmă text normativ având în vedere exclusiv terenurile aferente imobilelor

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu modificările

ulterioare.

În acest sens, este

vădit eronată referirea instanței de apel la art. 7 pct. 3 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 923/2010.

Deși s-a depus la

dosarul cauzei decizia civilă nr. 2042/2010 a secției civile a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, așa cum rezultă și din conținutul deciziei atacate (pag. 1

alin. (4)), Curtea de Apel nu a făcut vreo referire la aceasta, deși cauza

respectivă și prezenta cauză sunt identice în ceea ce privește împrejurările de

fapt și de drept reținute de I.C.C.J., deși terenurile au același regim

juridic, au fost preluate prin același decret de expropriere, se află în

posesia S.I.E. Instanța supremă a relevat că, „construcțiile subterane, în

afara faptului că existența acestora nu a fost probată, ele nu constituie un

impediment în promovarea revendicării, nu numai pentru lipsa de valabilitate a

titlului statului de preluare a terenului, dar și pentru că existența acestor

construcții nu a fost probată”.

S.I.E. nu a probat

existența amenajărilor de utilitate publică necesare a servi nevoilor

comunității. Instanța de apel a citat trunchiat art. 10.3 din Norme, unde se

arată că sunt amenajări de utilitate publică spațiile verzi din jurul

blocurilor de locuit, iar nu simple amenajări de spații verzi (grădină)

destinate a servi nevoilor voluptorii ale S.I.E.

Cu totul eronat

instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize privind

suprafața de teren care se poate restitui în natură, deși această probă era

absolut necesară pentru a dovedi că terenul în litigiu este ocupat doar pe o

suprafață de 42 mp de construcții, restul fiind spațiu verde și alei de acces,

instalații de iluminat pitici.

Planul de rețele

subterane a fost pus la dispoziția expertului de către pârâtul S.I.E. și nu

provin de la o sursă neutră precum Primăria Capitalei pentru a se putea efectua

o evaluare corectă asupra amenajărilor de utilitate publică.

Scopul exproprierii a

fost atins doar parțial, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

drept pentru care persoanele îndreptățite pot obține în natură partea de teren

rămasă liberă.

În ceea ce privește

invocarea practicii C.E.D.O. pentru a justifica respingerea apelului, instanța

recurge la aceasta în mod absolut greșit fără a avea în vedere cauza F. contra

României, cauza K. împotriva României.

Chiar și în aceste

condiții, se impune fie acordarea în compensare a altui teren sau acordarea de

despăgubiri stabilite la valoarea de piață de la data soluționării notificării,

conform standardelor internaționale de evaluare.

Recurenta a formulat

precizări la motivele de recurs, la 1 martie 2012, peste termenul legal de

motivare a recursului, astfel încât aceste argumente nu vor putea fi avute în

vedere de către instanță.

Analizând cu prioritate

excepția nulității recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta

Curte o va respinge, deoarece criticile menționate anterior se încadrează în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât recursul nu poate fi constat nul în

aplicarea art. 306 C. proc. civ.

Analizând recursul

formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele

considerente:

Astfel cum rezultă

din cuprinsul Decretului nr. 34/1977, terenul în litigiu a fost expropriat în

scopul sistematizării zonei de nord a municipiului București.

Potrivit

înscrisurilor, existente la dosar și rapoartelor de expertiză tehnică efectuate

în cauză, suprafața de teren de 563,04 m.p. este ocupată de două clădiri,

inclusiv corpul de clădire principal, de rețele de utilități, de căi de acces

și spațiu verde. Realizarea acestei clădiri a fost efectuată în scopul

sistematizării zonei de nord a municipiului București, astfel încât temeiul de

drept al prezentei acțiuni este cel reținut de către prima instanță de fond,

respectiv art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia, în cazul în

care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul

teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil.

În cauză nu s-a

probat că scopul exproprierii nu s-a realizat integral, cu atât mai mult cu

cât, față de acest scop, acela de sistematizare, este greu de dovedit că

suprafața curții imobilului excede planurilor de sistematizare inițiale, astfel

încât ar mai rămâne teren care să nu fi fost cuprins în planul de

sistematizare, iar acesta să se suprapună cu suprafața de 563,04 m.p.

În orice caz, nu se

poate aprecia că scopul exproprierii nu s-a realizat integral în ipoteza în

care terenul nu este ocupat în totalitate de construcții, terenul aferent

clădirii făcând parte din spațiul necesar bunei utilizări a acestei clădiri,

așa cum acesta a fost avut în vedere în planul de sistematizare inițial, în

raport de care s-a realizat exproprierea.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că temeiul juridic aplicabil în cauză este art. 11 alin. (4) al

Legii nr. 10/2001, astfel încât referirile instanței de apel, cât și ale

recurenților, la incidența art. 7 și 10 al Legii nr. 10/2001 sunt greșite.

Pentru aceleași argumente, sunt considerate ca nefondate criticile din recurs

privind necesitatea administrării de noi probe pentru dovedirea existenței unei

suprafețe de teren care ar excede scopului exproprierii și față de care ar

trebui să se stabilească dacă sunt sau nu afectate de utilitate publică.

De asemenea, faptul

că instanța de apel, în motivarea pe care a realizat-o, nu s-a raportat la

decizia civilă nr. 2042/2010 a secției civile a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, nu constituie un aspect de nelegalitate, neputând fi analizat ca și

argument în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece jurisprudența nu constituie izvor de drept, astfel încât

instanța nu avea obligația legală de a o analiza.

Prin urmare, având în

vedere cele expuse anterior, soluția ambelor instanțe de fond de a aprecia că

terenul nu poate fi restituit în natură, este corectă.

Cu toate acestea,

Înalta Curte observă că temeiul juridic invocat de reclamanți în acțiune este

art. 11 al Legii nr. 10/2001 și decizia în interesul legii nr. XX/2007, ceea ce

dovedește că intenția reclamanților a fost aceea de a solicita instanței să se

pronunțe pe fondul pretențiilor lor, în condițiile în care unitatea deținătoare

nu a înțeles, până la momentul introducerii acțiunii, să răspundă notificării

pe care vânzătorul drepturilor succesorale a formulat-o în temeiul Legii nr.

10/2001. De altfel, recurenții au solicitat și prin cererea de recurs acordarea

în compensare a altui teren sau acordarea de despăgubiri stabilite la valoarea

de piață de la data soluționării notificării, conform standardelor

internaționale de evaluare.

Instanța de apel,

respingând apelul, a confirmat aprecierea primei instanțe că răspunsul la

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se impune câtă vreme

cererea de restituire a fost respinsă. Din motivarea apelului se observă că

nici instanța de apel nu s-a pronunțat asupra măsurilor la care sunt

îndreptățiți reclamanții. Chiar dacă nu s-a formulat un capăt de cerere

distinct privind acordarea de teren în compensare sau de despăgubiri, cât timp

nu s-a răspuns notificării formulate în termenul legal cerut de Legea nr.

10/2001, iar reclamanții au cerut să se facă aplicarea deciziei în interesul

legii nr. XX/2007, Înalta Curte consideră că instanța trebuia să se pronunțe pe

fondul cauzei, acordând măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care

restituirea în natură sau prin compensare cu alt teren nu este posibilă.

Fiind dovedită

calitatea procesuală activă în cauză, iar excepția lipsei calității procesuale

active fiind soluționată cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză încă

de către prima instanță de fond, având în vedere că soluția dată acestei

excepții nu a format obiect al apelului, Înalta Curte constată că s-a stabilit

cu autoritate de lucru judecat că reclamanții, în calitate de succesori cu

titlu particular ai persoanei îndreptățite, au vocație la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, va

obliga pe pârâtul S.I.E. să emită dispoziție cu propunere de acordare de

despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele arătate anterior,

astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

admis, va fi modificată în parte decizia recurată și se va admite apelul

declarat de reclamanta V.D. împotriva sentinței nr. 704 din 03 mai 2010 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o va schimba în parte,

va admite acțiunea formulată de reclamanții V.D. și A.C. și va obliga pe

pârâtul S.I.E. să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul-pârât S.I.E.

Admite recursul

declarat de reclamanții A.C. și V.D. împotriva deciziei nr. 34 din 07 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte

decizia recurată și admite apelul declarat de reclamanta V.D. împotriva

sentinței nr. 704 din 03 mai 2010 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, pe care o schimbă în parte.

Admite acțiunea

formulată de reclamanții V.D. și A.C.

Obligă pe pârâtul

S.I.E. să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 09 martie 2012.