ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4761/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4761/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr.

336/ A din 29 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin

M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 1448 din 12 noiembrie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații

reclamanți B.F., P.F.C. și F.A. și cu intimatul pârât M.B., prin P.G.

S-a schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul S.M., continuată de cesionarii de drepturi

litigioase B.F., P.F.C. și F.A., astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, la

data de 10 februarie 2009, reclamantul S.M., a solicitat instanței să dispună retrocedarea

imobilului – teren în suprafață de 246 m.p., situat în București, str. Asău în contradictoriu cu pârâtul M.B. prin P.G.

În motivarea cererii

, reclamantul a

arătat că este fiul și, totodată, unicul moștenitor legal al defuncților săi

părinți, S.E. și S.I., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 424/1970

eliberat de fostul Notariat de Stat local Sector 4, respectiv certificatul de

moștenitor nr. 1450 din 31 august 1992, eliberat de fostul N.S.S. 2.

Autorii reclamantului

au dobândit în proprietate imobilul teren și construcție, prin cumpărare,

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 322 din 18

martie 1954 și transcris sub nr. 114 din 19 martie 1954 de fostul N.S.R.T.V.

Sub pretextul

realizării unor lucrări care servesc unor utilități publice și neținându-se

seama de caracterul de excepție conferit de Constituția României și de Codul

civil cedării prin expropriere a dreptului de proprietate privată, acest imobil

a fost demolat de către stat, cu aplicarea H.G. nr. 556/1990, iar prin procesul

verbal nr. 341 din 23 august 1990 evaluarea s-a făcut pentru derizoria sumă de

51.014 lei, fostul proprietar S.I. neprimind nici până acum despăgubirile la

care era îndreptățit.

Potrivit prevederilor

art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 481 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 33/1994,

cedarea prin expropriere a dreptului de proprietate constituie o măsură cu

caracter excepțional, de restrângere a acestui drept intangibil, care nu poate

fi dispusă decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii,

cu justă și prealabilă despăgubire.

Reglementând dreptul

de retrocedare a imobilelor expropriate, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

prevăd faptul că „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în

termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la

expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot

cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate

publică”.

La data de 27 martie 2007

au intervenit în dosar B.F., P.F.C. și F.A., urmare încheierii la data de 18

februarie 2009 a contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat

sub nr. 137 din 18 februarie 2009 de către B.N.P. V.S.P., prin care reclamantul

le-a cedat, cu titlu gratuit, definitiv și irevocabil, în cote egale, dreptul

litigios supus judecății, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

în dosarul nr. 4934/3/2009.

La data de 23

octombrie 2009 s-a formulat de către B.F., P.F.C. și F.A. cerere de precizare a

acțiunii, prin care s-a solicitat introducerea în cauză a M.F.P., în calitate

de pârât, cu obligarea acestuia la plata despăgubirilor cuvenite potrivit

legii, având în vedere faptul că din probele administrate rezultă că retrocedarea

imobilului - teren nu se poată realiza, întrucât acesta este afectat de

lucrările ce fac parte din proiectul intitulat E. Conform art. 12 alin. (5) din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

S.R., titularul dreptului de proprietate al imobilului în cauză, este

reprezentat prin M.F.P., căruia îi revine, astfel, obligația de despăgubire în

ce-i privește pe reclamanți.

Prin sentința civilă nr.

1448 din 12 noiembrie 210, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

acțiunea precizată, formulată de reclamanții B.F., P.F.C. și F.A., dispunând

obligarea pârâtului M.F.P. la plata către reclamanți a despăgubirii în cuantum

de 322.000 euro, echivalent în lei la data plății pentru imobilul expropriat,

situat în București, str. Asău, sector 3, pentru următoarele motive:

Prin H.G. nr. 556/1990,

Anexa 17, poziția 50, a fost expropriat de la proprietarii S.I. și S.M.,

autorii reclamantului, imobilul situat în București, str. Asău, în suprafața de

246 m.p. teren și 122,45 m.p. construcții. Potrivit adresei nr. 3005 din 27

iunie 2005 a SC T. SA, fostul proprietar, S.I., nu a ridicat despăgubirile

pentru casa și terenul expropriate în temeiul H.G. nr. 556/1990.

În prezent acest

imobil face parte din terenul afectat de obiectivului de investiții E.

Sub aspectul

dispozițiilor de drept aplicabile, tribunalul a avut în vedere decizia nr. 53/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, potrivit căreia

„dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza

de utilitate publica se interpretează în sensul că: aceste dispoziții nu se

aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6

martie 1945 - 2 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

În cauză, imobilul situat în București, str. Asău, sector 3 a fost expropriat în anul 1990, neintrând, deci, în sfera de reglementare a deciziei menționate și neaplicându-i-se

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De asemenea,

tribunalul a mai reținut că, prin decizia nr. VI/1999 cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, Secțiile Unite ale

Curții Supreme de Justiție au statuat că aceste dispoziții sunt aplicabile și

în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate

anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul

exproprierii.

Din adresa nr. 848399/2009

a Primăriei Municipiului București – D.E.I.C. rezultă că în cauză s-a realizat

scopul exproprierii și, prin urmare, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994.

Față de aceasta

situație, tribunalul a analizat cererea reclamanților în temeiul dreptului

comun, reprezentat de art. 481 C. civ., art. 6 din C.A.D.O.L.F. și art. 1

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Potrivit art. 1 al Protocolului

nr. 1 al C.E., orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale, neputând fi lipsită de proprietatea sa decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

De asemenea, potrivit

art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai

de cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă

despăgubire.

Având în vedere că autorii

reclamantului, deși li s-a expropriat imobilul pentru cauză de utilitate

publică, nu a primit despăgubirile cuvenite, așa cum dispun articolele de lege

citate mai sus, tribunalul a constatat că cererea acestuia pentru plata

contravalorii imobilului.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirii, din raportul de expertiză efectuat în cauza de expert V.M.

a rezultat că valoarea de piața a terenului în litigiu este de 322.000 Euro.

Asupra apelului

declarat în cauză, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Din actele de la dosar

rezultă că terenul în litigiu a fost demolat prin H.G. nr. 556/1990, evaluarea

acestuia fiind făcută la suma de 51014 lei, conform procesului verbal nr. 341

din 23 august 1990. Aceste despăgubiri acordate pentru casă și teren nu au fost

încasate de către foștii proprietari.

Conform art. 1 din H.G.

nr. 556/1990, „imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile

aferente, situate în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov,

demolate înainte de data Revoluției, pentru realizarea unor obiective de

investiții, se consideră trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii

proprietari prevăzuți în tabelele anexa nr. 1-34*) la prezenta hotărâre, să

primească despăgubirile cuvenite potrivit legii”.

Cauza pretențiilor

deduse judecății de către reclamantul S.M., continuată de cesionarii B.F., P.F.C.

și F.A., înțeleasă ca situație de fapt calificată juridic, respectiv fundament

al raportului juridic litigios, este reprezentată de exproprierea abuzivă, fără

despăgubiri, a imobilului din București, str. Asău sector 1, proprietatea

autorilor reclamantului S.M., S.I. și S.E., precum și de faptul că acest imobil

a fost folosit potrivit scopului exproprierii, nefiind liber.

Această calificare

juridică a obiectului acțiunii trebuie făcută de instanța de judecată prin

raportare la situația de fapt și de drept dedusă judecății, iar nu pornind de

la temeiul juridic invocat de reclamant.

Tribunalul a analizat

cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994, astfel cum reclamantul a înțeles să învestească instanța, însă nu a

reținut în mod corect că H.G. nr. 556/1990, la care face trimitere partea,

privește plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile expropriate în

vederea realizării unor obiective de investiții înainte de data Revoluției.

Prin acest act normativ se stabilesc măsurile reparatorii ce pot fi acordate

foștilor proprietari, urmare exproprierii realizate anterior.

În consecință,

raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, ceea ce putea contesta

reclamantul viza măsura exproprierii dispusă anterior anului 1989, însă numai

în condițiile în care respecta procedura impusă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001,

lege specială în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de către stat,

suprimă, potrivit deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 53 din 04

iunie 2007, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un

proces echitabil, întrucât legea nouă perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3), art.

44 din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a înlăturat posibilitatea recurgerii la dreptul comun

în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără

să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Această lege se

aplică cu prioritate, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, iar în

speță nu s-a urmat procedura prevăzută de actul normativ menționat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții B.F., P.F.C. și F.A., criticând-o pentru

următoarele motive:

face o calificare eronată asupra efectelor juridice ale H.G. nr. 556/1990,

respectiv asupra limitelor sale de reglementare, apreciind în mod greșit că

acesta ar viza doar plata despăgubirilor, nu și măsura exproprierii imobilelor

respective.

Acest act normativ nu

numai că stabilește plata despăgubirilor pentru imobilele demolate, ci le

califică regimul lor juridic, în sensul că acestea sunt considerate ca fiind

trecute în proprietatea statului prin expropriere.

Prin urmare,

exproprierea acelor imobile a fost dispusă prin acest act normativ, care este un

veritabil act de expropriere, prin el reglementându-se raporturile juridice

create între statul român pe de o parte și foștii proprietari nominalizați în

anexele 1-34, pe de altă parte.

În aceste condiții, apare

ca fiind greșită soluția adoptată de instanța de apel care a reținut că

imobilul a fost expropriat anterior anului 1990.

Această soluție este

în totală contradicție chiar și cu reținerile făcute de această instanță în

considerentele sale, în sensul că terenul în litigiu a fost demolat prin H.G. nr.

556/1990, evaluarea acestuia fiind făcută la suma de 51.014 lei, conform procesului

verbal nr. 341 din 23 august 1990, rezultând de aici faptul că exproprierea a

intervenit în anul 1990, deci în afara perioadei reglementate de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Exceptând situația

reglementată de H.G. nr. 556/1990, autoritățile comuniste au emis de fiecare

dată un decret de expropriere, fie că era legal sau ilegal, aceste decrete de

expropriere totuși au existat.

Nu a fost cazul și în

situația de față, tocmai de aceea autoritățile instalate la putere după

decembrie 1989 au considerat necesar să emită un act normativ cu aplicabilitate

restrânsă, care să reglementeze situația doar a acestor imobile, pentru a se

intra într-o normalitate de fapt și de drept.

Astfel, acest act

normativ constituie un veritabil act de expropriere, ceea ce face ca regimul juridic

aplicabil să fie cel reglementat de dispozițiile Legii nr. 33/1994, stabilind

atât faptul constituirii dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor

respective, plata despăgubirilor aferente, cât și posibilitatea retrocedării

imobilelor libere de construcții.

Nu este fondată astfel

imputarea instanței de apel adresată reclamantului S.M. în sensul că nu a urmat

procedura instituită de Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că pentru

imobilul acestuia a existat o procedură specială instituită prin H.G. nr. 556/1990.

Cu referire la deciziile

nr. 6454 din 10 iunie 2009 și nr. 6325 din 25 noiembrie 2010 pronunțate de

Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție se susține că dacă în cele două cazuri analizate și soluționate de

instanța supremă au existat decrete de expropriere a imobilelor solicitate a fi

retrocedate, Decretul nr. 389/1988 respectiv Decretul nr. 235/1988, în speța de

față nu a existat un asemenea decret, singurul act normativ ce reglementează

situația juridică a imobilului în cauză fiind H.G. nr. 556/1990, asupra căruia

au făcut precizări la punctele anterioare prezentului recurs. În condițiile în

care regimul juridic aplicabil nu este cel conferit de Legea nr. 10/2001, nu

poate exista riscul niciunei discriminări, așa cum argumentează instanța

supremă în considerentele celor două decizii amintite mai sus, reclamanții

neîncadrându-se în categoria persoanelor ale căror imobile au fost expropriate

în perioada de reglementare a Legii nr. 10/2001.

cauzei trebuie luat în considerare și aspectul ce rezultă din concluziile

raportului de expertiză topocadastrală, în sensul că terenul în litigiu este

afectat doar în parte de lucrări, ceea ce presupune că o parte din teren ar

putea fi retrocedat reclamanților.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al cererii

recurs, în considerarea argumentelor ce succed:

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 556/1990, reținând că

acest act normativ nu

are valoarea juridică a unui act de expropriere, ci numai de stabilire a

măsurilor reparatorii ce pot fi acordate foștilor proprietari, urmare preluării

imobilelor, realizate anterior.

Acest lucru rezultă

cu certitudine din chiar obiectul de reglementare al actului normativ în

discuție, cuprins în denumire ca „privind plata despăgubirilor pentru demolarea

unor imobile, situate în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov”,

precum și din primele trei articole (din patru), care se referă la despăgubiri.

Momentul preluării

imobilelor la care se referă H.G. nr. 556/1990 este precizat în art. 1, care

prevede că

„imobilele

compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, situate în

municipiul București și în sectorul agricol Ilfov, demolate înainte de data

Revoluției, pentru realizarea unor obiective de investiții (s.n.), se consideră

trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari prevăzuți în

tabelele anexă nr. 1-34*) la prezenta hotărâre, să primească despăgubirile

cuvenite potrivit legii”, art. 3 care se referă la „ foștii proprietari ai

locuințelor demolate” (s.n.) și în art. 4, care prevede că „foștii proprietari

își pot reface gospodăriile, pe terenurile deținute anterior, în cazul în care

acestea sunt libere (s.n.), … „.

Preluarea, cu titlu

sau fără titlu valabil, a avut deci loc anterior anului 1989, fiind necesar ca

acestea să și fi fost demolate înainte de data Revoluției.

Faptul că prin art. 1

din H.G. nr. 556/1990 se precizează că imobilele la care se referă sunt

considerate ca trecute în proprietatea statului nu echivalează cu o preluare

prin acest act normativ, acesta fiind numai un considerent de confirmare a

preluărilor, intervenite însă anterior Revoluției din anul 1989, urmare cărora

a avut loc demolarea construcțiilor. Mai mult, contrar celor susținute de către

recurenți, nu se face referire la modalitatea de preluare a exproprierii.

Față de motivarea de

ansamblu a deciziei, în sensul relevat, rezultă că este numai o eroare de

redactare a considerentului referitor la demolarea prin H.G. nr. 556/1990.

Faptul că autoritățile

nu ar fi emis decret de preluare a imobilului sau orice act care să reprezinte

titlu la data preluării efective, după cum susțin recurenții cu referire

inclusiv la jurisprudență, nu îi legitimează pe aceștia să atribuie acest

caracter H.G. nr. 556/1990.

O eventuală asemenea

situație putea ridica problema inexistenței vreunui titlu de preluare, însă

acest lucru se putea discuta și verifica numai în cadrul legal corect,

respectiv în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de preluarea

efectivă anterior Revoluției din 1989.

În contextul reținut

mai sus și cum acțiunea a fost formulată în anul 2009, iar în susținere s-au

invocat și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, sunt pe deplin

aplicabile în speță deciziile în interesul Legii nr. 57/2007 și nr. 33/2008,

care acoperă orice preluare între martie 1945 și decembrie 1989.

Potrivit

primei decizii, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în

cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin cea de-a doua

decizie s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de

instanțele judecătorești, în sensul că: concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și C.E.D.O., aceasta din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În aplicarea ultimei

decizii, Legea nr. 10/2001 este lege specială față de dreptul comun și se

aplică cu prioritate, iar prin cererea de recurs s-a insistat asupra

inaplicabilității acestei legi, neformulându-se apărări care să justifice înlăturarea

dispozițiilor acestei legi și prioritatea aplicării C.E.D.O., urmare a unor

neconcordanțe dintre acestea.

de neafectare totală a terenului, relevată de către recurenți, nu prezintă

relevanță în cauză atât timp cât regimul juridic al acestuia este cel

reglementat de Legea nr. 10/2001, iar în speță cadrul procesual nu a fost fixat

în aplicarea acestei legi. Această lege este singurul cadru legal în care se poate

discuta dreptul la măsuri reparatorii pentru imobile preluate în perioada de

referință a legii, cum este cazul în speță, în natură sau în echivalent, aplicarea

ei fiind contestată în mod constant de către reclamanții-recurenți.

În considerarea

acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al criticilor formulate,

instanța de apel făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

legale, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

dispună respingerea recursului, cu aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții B.F., P.F.C. și F.A. împotriva deciziei civile nr. 336/

A din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2012.