ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 971/2014

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată sub nr. 18248/4/2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 13 noiembrie 2009, reclamantul B.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul C.P., în calitate de moștenitor al autoarei C.E., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de titlu de proprietate pentru imobilul situat în București, str. V. nr. X, sector 4, având o suprafață de 430 mp. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 19 martie 1958 autorul său - B.I. - a cumpărat de la C.E. o suprafață de teren de 430 mp, în baza unui înscris sub semnătură privată, dreptul de proprietate al autorului reclamantului referitor la imobil fiind recunoscut de autoritățile locale, astfel că au fost plătite toate taxele și impozite către stat.

Reclamantul a mai arătat că autorul său și-a îndeplinit obligația de plată a prețului stabilit de părți, însă autoarea pârâtului nu și-a executat obligația care îi revenea, respectiv aceea de a încheia actul de vânzare-cumpărare privitor la teren, în formă autentică. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073 - 1077 C. civ., art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005. Ulterior, reclamantul a modificat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză, în calitate de reclamantă a lui I.A., întrucât aceasta este moștenitoarea defunctului B.I., după cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 2149/1992, pentru respectarea principiului unanimității, precum și introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a celorlalți moștenitori ai defunctei C.E., respectiv: C.E., F.F., O.A.

și M.M. În cauză a fost efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit valoarea obiectului pricinii la suma de 1.633.900 RON. Prin Sentința civilă nr. 7331 din 28 octombrie 2010 Judecătoria sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 760/3/2011. Prin Sentința nr. 719 din 20 aprilie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând în considerente că autorul reclamanților - B.I. - a achiziționat de la autoarea pârâților - C.E.

- la data de 19 martie 1958, cu prețul de 8.600 RON, un teren în suprafață de 430 mp, situat în București, str. V. nr. X, sector 4, în temeiul unui act sub semnătură privată, teren referitor la care s-au achitat taxele și impozitele aferente, la organele financiare la care figurează înscrisă această suprafață de teren. Potrivit Certificatului de moștenitor nr. 2149/1992 emis de Notariatul de Stat sector 3, reclamanții au probat faptul că sunt succesorii legali ai defunctului B.I., în calitate de descendenți. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților, au fost anexate la dosar, Certificatele de moștenitor nr. 1003/1978 emis de Notariatul de Stat sector 5 și respectiv nr. 1013/1983 eliberat de Notariatul de Stat sector 4 și din care rezultă că pârâții sunt succesorii defunctei C.E., care a înstrăinat pe bază de chitanță sub semnătură privată, terenul ce formează obiectul prezentului litigiu.

Deși reclamanților li s-a pus în vedere la mai multe termene de judecată să prezinte instanței titlul de proprietate al autoarei pârâților referitor la terenul în litigiu, aceștia nu s-au conformat cerinței instanței, situație în care, întrucât nu s-a făcut dovada calității de proprietară a numitei C.E. în privința terenului în suprafață de 430 mp specificat în chitanță sub semnătură privată încheiată cu B.I., autorul reclamanților, instanța de fond a respins acțiunea. Împotriva Sentinței civile nr. 719 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă au declarat apel reclamanții B.A. și I.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 186/A din 4 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență că, în apel, grație caracterului devolutiv al acestei căi de atac, reclamanți au depus la dosar actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24452 din 9 noiembrie 1921 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, din conținutul căruia rezultă că E.Gh.C. a dobândit în proprietate anumite suprafețe de teren, menționate în act, individualizate în sensul indicării suprafețelor și vecinătăților. Instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize topografice pentru a se identifica suprafața de teren ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, la dosar fiind depus raportul de expertiză întocmit de expertul B.E.

Cu privire la situația juridică a terenului în litigiu, instanța a constatat că, prin Adresa nr. 929245/7988 din 22 iulie 2010 Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, a comunicat faptul că imobilul din str. V. nr. X a făcut obiectul Decretului nr. 143 din 30 mai 1988 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții „LV”, în anexa 6 la decret fiind înscris imobilul, proprietate particulară, cu posesori de parcelă B.I. și P.F. De asemenea, s-a mai comunicat împrejurarea că imobilul în litigiu figurează în Hotărâre Guvernului nr. 556 din 17 mai 1990 privind pata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în municipiul București, în anexa 26 a hotărârii, la poz.

404 fiind înscris B.I., cu teren în suprafață de 430 mp și 59,70 mp construcții. În raport de situația juridică astfel stabilită, Curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor H.G. nr. 556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile, situate în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov, publicată în M. Of. nr. 134 din 18 iunie 1992. Astfel, pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța trebuie să verifice dacă antecontractul îndeplinește condițiile generale de valabilitate a actelor juridice, dacă părțile convenției au executat clauzele anticipatorii ale convenției, dacă terenul în litigiu se găsește încă în patrimoniul promitentului-vânzător și, dacă nu există alte impedimente legale, pentru pronunțarea unei hotărâri care să suplinească consimțământul vânzătorului la încheierea convenției de vânzare-cumpărare.

Or, din expunerea situației juridice a terenului în litigiu, instanța a apreciat că acesta nu se află în patrimoniul promitentei-vânzătoare C.E., pentru a se pune problema suplinirii consimțământului la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare, ci a trecut în proprietatea statului. Așa fiind, imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 143/1988 pentru aprobarea unor măsuri pentru începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții „LV”, imobilul-construcție fiind demolat, iar prin H.G. nr. 556/1990 legiuitorul a prevăzut că acele imobile, compuse din terenuri, construcții și împrejurimile aferente din municipiul București, ce au fost demolate, pentru realizarea unor obiective de investiții, se consideră trecute în proprietatea statului, cu dreptul foștilor proprietari de a primi despăgubiri.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul a respins acțiunea, deoarece situația juridică a acestui teren a fost reglementată printr-un act juridic cu caracter special, în raport de dreptul comun consacrat prin dispozițiile art. 1073 - 1077 C. civ., act juridic prin care a fost considerat proprietate publică a statului, iar autorul reclamanților figurează înscris în anexa 26 a acestuia act normativ, ca titular al dreptului de a primi despăgubiri. Plata efectivă a acestor despăgubiri nu face obiectul acțiunii de față, ci al unui act juridic special, cu caracter de reparație, întemeiat pe dispozițiile art. 998 C. civ. care reglementează principiul reparării integrale a pagubei.

Constatând că regimul juridic al terenului, care a fost trecut în proprietatea publică a statului prin H.G. nr. 556/1990, devenind astfel inalienabil, nu permite pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța de apel a păstrat soluția primei instanțe. Împotriva Deciziei nr. 186/A din 4 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții, calea de atac fiind înregistrată la 20 iulie 2012, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă (cu plic din 18 iulie 2012) și primind termen de judecată la data de 19 februarie 2013. Prin motivele de recurs au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. de la 1865, în sensul că hotărârea atacată a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fiind lipsită de temei legal. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei curții de apel, reținerea cauzei spre rejudecare și, analizând pe fond pricina, instanța supremă să pronunțe o hotărâre judecătorească, care să țină loc de titlu de proprietate pentru terenul în suprafață de 430 mp cumpărat de autorul reclamanților, de la C.E.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut în esență, că, prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, instanța de control judiciar a apreciat cererea reclamanților, ca fiind una cu caracter de revendicare privind terenul, în condițiile în care, aceștia au solicitat suplinirea consimțământului vânzătoarei, pornind de la o premisă falsă, potrivit căreia, autorul lor ar fi fost proprietarul construcției, precum și al terenului expropriat din Decretul Consiliului de Stat nr. 143/1988. S-a menționat faptul că, autorul reclamanților a fost indicat în tabelul cu foștii proprietari, în anexa nr. 26 referitor la suprafața de teren de 430 mp, dar acesta nu a fost despăgubit, neavând titlu de proprietate pentru teren, ci doar chitanța sub semnătură privată, pe baza căreia, însă, s-a arătat de către reclamanți, că au fost plătite toate impozitele și taxele datorate statului.

Deși autoarea pârâților a recunoscut confirmarea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, declarația acesteia fiind înregistrată sub nr. 75475 din 22 octombrie 1963 la organele Administrației fiscale a sectorului 4 și aflată la dosarul de fond, instanța nu a dat eficiență prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora ,,în situația în care, după încheierea unui antecontract cu privire la un teren cu sau fără construcții, una dintre părți refuză ulterior să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligația poate sesiza instanța competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract”. Reclamanți au invocat (în recurs) și chestiuni legate de aprecierea probatoriilor, respectiv a declarațiilor martorilor la instanța de fond, susținând că acestea nu au fost evaluate de instanțe.

La termenul din 19 februarie 2013, acordat în cauză pentru soluționarea recursului, constatând că niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și că nu s-a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865. Înalta Curte constată perimat recursul declarat de reclamanții B.A. și I.A. pentru considerentele ce succed: De la data de 19 februarie 2013, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanța supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de la 11 martie 2014, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 25 martie 2014, pentru când a citat legal părțile.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”. În accepțiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată.

În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra căilor de atac. Așa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă. În raport de aceste considerente și, având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 252 C. proc.

civ., va constata, din oficiu, perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamanții B.A. și I.A. împotriva Deciziei nr. 186/A din 4 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2014. Procesat de GGC - LM