ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 971/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 971/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin cererea înregistrată sub nr.

18248/4/2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 13

noiembrie 2009, reclamantul B.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul C.P., în

calitate de moștenitor al autoarei C.E., solicitând instanței să pronunțe o

hotărâre judecătorească care să țină loc de titlu de proprietate pentru

imobilul situat în București, str. V. nr. X, sector 4, având o suprafață de 430

mp.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 19 martie 1958 autorul său - B.I.

- a cumpărat de la C.E. o suprafață de teren de 430 mp, în baza unui înscris

sub semnătură privată, dreptul de proprietate al autorului reclamantului

referitor la imobil fiind recunoscut de autoritățile locale, astfel că au fost

plătite toate taxele și impozite către stat.

Reclamantul a mai

arătat că autorul său și-a îndeplinit obligația de plată a prețului stabilit de

părți, însă autoarea pârâtului nu și-a executat obligația care îi revenea,

respectiv aceea de a încheia actul de vânzare-cumpărare privitor la teren, în

formă autentică.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073 - 1077 C. civ.,

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.

Ulterior, reclamantul

a modificat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză, în calitate de

reclamantă a lui I.A., întrucât aceasta este moștenitoarea defunctului B.I.,

după cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 2149/1992, pentru

respectarea principiului unanimității, precum și introducerea în cauză, în

calitate de pârâți, a celorlalți moștenitori ai defunctei C.E., respectiv:

C.E., F.F., O.A. și M.M.

În cauză a fost

efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit valoarea obiectului

pricinii la suma de 1.633.900 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 7331 din 28 octombrie 2010 Judecătoria sectorului 4 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr.

760/3/2011.

Prin Sentința nr. 719

din 20 aprilie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins

acțiunea, ca neîntemeiată, reținând în considerente că autorul reclamanților -

B.I. - a achiziționat de la autoarea pârâților - C.E. - la data de 19 martie

1958, cu prețul de 8.600 RON, un teren în suprafață de 430 mp, situat în

București, str. V. nr. X, sector 4, în temeiul unui act sub semnătură privată,

teren referitor la care s-au achitat taxele și impozitele aferente, la organele

financiare la care figurează înscrisă această suprafață de teren.

Potrivit

Certificatului de moștenitor nr. 2149/1992 emis de Notariatul de Stat sector 3,

reclamanții au probat faptul că sunt succesorii legali ai defunctului B.I., în

calitate de descendenți.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a pârâților, au fost anexate la dosar,

Certificatele de moștenitor nr. 1003/1978 emis de Notariatul de Stat sector 5

și respectiv nr. 1013/1983 eliberat de Notariatul de Stat sector 4 și din care

rezultă că pârâții sunt succesorii defunctei C.E., care a înstrăinat pe bază de

chitanță sub semnătură privată, terenul ce formează obiectul prezentului

litigiu.

Deși reclamanților li

s-a pus în vedere la mai multe termene de judecată să prezinte instanței titlul

de proprietate al autoarei pârâților referitor la terenul în litigiu, aceștia

nu s-au conformat cerinței instanței, situație în care, întrucât nu s-a făcut

dovada calității de proprietară a numitei C.E. în privința terenului în

suprafață de 430 mp specificat în chitanță sub semnătură privată încheiată cu

B.I., autorul reclamanților, instanța de fond a respins acțiunea.

Împotriva Sentinței

civile nr. 719 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă au declarat apel reclamanții B.A. și I.A., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr.

186/A din 4 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență că, în apel, grație

caracterului devolutiv al acestei căi de atac, reclamanți au depus la dosar

actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24452 din 9 noiembrie 1921 de

Tribunalul Ilfov, secția Notariat, din conținutul căruia rezultă că E.Gh.C. a

dobândit în proprietate anumite suprafețe de teren, menționate în act,

individualizate în sensul indicării suprafețelor și vecinătăților.

Instanța de apel a

dispus efectuarea unei expertize topografice pentru a se identifica suprafața

de teren ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, la dosar fiind

depus raportul de expertiză întocmit de expertul B.E.

Cu privire la

situația juridică a terenului în litigiu, instanța a constatat că, prin Adresa

nr. 929245/7988 din 22 iulie 2010 Primăria Municipiului București, Direcția

Evidență Imobiliară și Cadastrală, a comunicat faptul că imobilul din str. V.

nr. X a făcut obiectul Decretului nr. 143 din 30 mai 1988 privind aprobarea

unor măsuri pentru începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții

„LV”, în anexa 6 la decret fiind înscris imobilul, proprietate particulară, cu

posesori de parcelă B.I. și P.F.

De asemenea, s-a mai

comunicat împrejurarea că imobilul în litigiu figurează în Hotărâre Guvernului

nr. 556 din 17 mai 1990 privind pata despăgubirilor pentru demolarea unor

imobile situate în municipiul București, în anexa 26 a hotărârii, la poz. 404

fiind înscris B.I., cu teren în suprafață de 430 mp și 59,70 mp construcții.

În raport de situația

juridică astfel stabilită, Curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor H.G. nr. 556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea

unor imobile, situate în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov,

publicată în M. Of. nr. 134 din 18 iunie 1992.

Astfel, pentru a

pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,

instanța trebuie să verifice dacă antecontractul îndeplinește condițiile

generale de valabilitate a actelor juridice, dacă părțile convenției au

executat clauzele anticipatorii ale convenției, dacă terenul în litigiu se

găsește încă în patrimoniul promitentului-vânzător și, dacă nu există alte

impedimente legale, pentru pronunțarea unei hotărâri care să suplinească

consimțământul vânzătorului la încheierea convenției de vânzare-cumpărare.

Or, din expunerea

situației juridice a terenului în litigiu, instanța a apreciat că acesta nu se

află în patrimoniul promitentei-vânzătoare C.E., pentru a se pune problema

suplinirii consimțământului la încheierea actului autentic de

vânzare-cumpărare, ci a trecut în proprietatea statului.

Așa fiind, imobilul a

făcut obiectul Decretului nr. 143/1988 pentru aprobarea unor măsuri pentru

începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții „LV”,

imobilul-construcție fiind demolat, iar prin H.G. nr. 556/1990 legiuitorul a

prevăzut că acele imobile, compuse din terenuri, construcții și împrejurimile

aferente din municipiul București, ce au fost demolate, pentru realizarea unor

obiective de investiții, se consideră trecute în proprietatea statului, cu

dreptul foștilor proprietari de a primi despăgubiri.

Prin urmare, Curtea a

apreciat că, în mod corect, tribunalul a respins acțiunea, deoarece situația

juridică a acestui teren a fost reglementată printr-un act juridic cu caracter

special, în raport de dreptul comun consacrat prin dispozițiile art. 1073 -

1077 C. civ., act juridic prin care a fost considerat proprietate publică a

statului, iar autorul reclamanților figurează înscris în anexa 26 a acestuia

act normativ, ca titular al dreptului de a primi despăgubiri.

Plata efectivă a

acestor despăgubiri nu face obiectul acțiunii de față, ci al unui act juridic

special, cu caracter de reparație, întemeiat pe dispozițiile art. 998 C. civ.

care reglementează principiul reparării integrale a pagubei.

Constatând că regimul

juridic al terenului, care a fost trecut în proprietatea publică a statului

prin H.G. nr. 556/1990, devenind astfel inalienabil, nu permite pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța

de apel a păstrat soluția primei instanțe.

Împotriva Deciziei

nr. 186/A din 4 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au

declarat recurs reclamanții, calea de atac fiind înregistrată la 20 iulie 2012,

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă (cu plic din 18

iulie 2012) și primind termen de judecată la data de 19 februarie 2013.

Prin motivele de

recurs au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la

1865, în sensul că hotărârea atacată a dat o interpretare greșită actului

juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, fiind lipsită de temei legal.

Recurenții-reclamanți

au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei curții de

apel, reținerea cauzei spre rejudecare și, analizând pe fond pricina, instanța

supremă să pronunțe o hotărâre judecătorească, care să țină loc de titlu de

proprietate pentru terenul în suprafață de 430 mp cumpărat de autorul

reclamanților, de la C.E.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, s-a susținut în esență, că, prin interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, instanța de control judiciar a apreciat

cererea reclamanților, ca fiind una cu caracter de revendicare privind terenul,

în condițiile în care, aceștia au solicitat suplinirea consimțământului

vânzătoarei, pornind de la o premisă falsă, potrivit căreia, autorul lor ar fi

fost proprietarul construcției, precum și al terenului expropriat din Decretul

Consiliului de Stat nr. 143/1988.

S-a menționat faptul

că, autorul reclamanților a fost indicat în tabelul cu foștii proprietari, în

anexa nr. 26 referitor la suprafața de teren de 430 mp, dar acesta nu a fost

despăgubit, neavând titlu de proprietate pentru teren, ci doar chitanța sub

semnătură privată, pe baza căreia, însă, s-a arătat de către reclamanți, că au

fost plătite toate impozitele și taxele datorate statului.

Deși autoarea

pârâților a recunoscut confirmarea transferului dreptului de proprietate asupra

imobilului, declarația acesteia fiind înregistrată sub nr. 75475 din 22

octombrie 1963 la organele Administrației fiscale a sectorului 4 și aflată la

dosarul de fond, instanța nu a dat eficiență prevederilor art. 5 alin. (2) din

Legea nr. 247/2005, potrivit cărora ,,în situația în care, după încheierea unui

antecontract cu privire la un teren cu sau fără construcții, una dintre părți refuză

ulterior să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligația poate

sesiza instanța competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de

contract”.

Reclamanți au invocat

(în recurs) și chestiuni legate de aprecierea probatoriilor, respectiv a

declarațiilor martorilor la instanța de fond, susținând că acestea nu au fost

evaluate de instanțe.

La termenul din 19

februarie 2013, acordat în cauză pentru soluționarea recursului, constatând că

niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și că nu s-a

solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății

recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte constată

perimat recursul declarat de reclamanții B.A. și I.A. pentru considerentele ce

succed:

De la data de 19

februarie 2013, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură,

lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanța supremă, din oficiu, a repus

cauza pe rol prin rezoluția de la 11 martie 2014, în vederea discutării

perimării, acordând termen la data de 25 martie 2014, pentru când a citat legal

părțile.

Potrivit

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,

dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește

în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.

În accepțiunea

textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca

o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora,

manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea

litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de

la judecată.

În definirea

perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente

esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra

căilor de atac.

Așa fiind, pentru a

interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două

condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea

în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă.

În raport de aceste

considerente și, având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la

data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au

efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de

întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul

art. 252 C. proc. civ., va constata, din oficiu, perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamanții B.A. și I.A. împotriva Deciziei nr. 186/A din

4 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2014.

Procesat de GGC - LM