ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3124/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3124/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27

aprilie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul B.A. a

chemat în judecată pe pârâții L.P., L.V. și Municipiul București prin Primar

General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

constate că statul a preluat fără titlu imobilul proprietatea sa situat în

București, str. L.B. sector 1, să comparare titlul său de proprietate cu cel al

pârâților persoane fizice și să-i oblige pe aceștia să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul din imobilul mai sus menționat.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Legii nr. 213/1998.

Pârâții L.P. și L.V.

au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea

reclamantului la plata cheltuielilor utile și a celor necesare efectuate,

cheltuieli estimate la 20.000 RON, și recunoașterea unui drept de retenție până

la achitarea acestor cheltuieli.

Prin Sentința civilă

nr. 10187 din 4 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalul București, având în vedere prevederile art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin cererea

completatoare, formulată la data de 17 martie 2009, reclamantul B.A. a solicitat,

în subsidiar, ca, în cazul în care instanța nu va da preferință titlului său de

proprietate, să fie obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General

la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a

imobilului ce face obiectul cauzei deduse judecății, respectiv a apartamentului

compus din trei camere, bucătărie, vestibul și pivniță, imobil situat în

București, str. L.B., sectorul 1, cotă indiviză de 18,59% din părțile aflate în

folosință comună, precum și terenul în suprafață de 53,75 mp, cotă indiviză,

aflat sub construcție.

Prin Sentința civilă

nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea precizată a reclamantului și cererea

reconvențională a pârâților persoane fizice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat la 3 mai 1922, imobilul din București, str. L.B. sector 1 a fost

dobândit de B.H. (H.), ai cărui moștenitori au fost H. și S.B., așa cum rezultă

din actul de succesiune comun emis la 15 ianuarie 1980 la Berlin. De pe urma

defunctei H.B. a rămas ca moștenitor S.B., potrivit actului de succesiune nr.

x, iar, în urma decesului acestuia, au rămas ca moștenitori J.B. și reclamantul

A.B., așa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la data de 5 noiembrie

reclamantul, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2002.

Pârâții, foști

chiriași, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995 imobilul litigios, contract

în privința căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu

s-a făcut dovada că ar fi fost anulat printr-o sentință definitivă și

irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În speță, față de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și față de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, titlul de proprietate

căruia trebuie să i se dea preferință este cel al pârâților, câtă vreme

reclamantul nu a formulat o acțiune în nulitatea acestui contract, în temeiul

art. 46 din Legea nr. 10/2001, acțiune care să aibă ca finalitate desființarea

convenției încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ce privește

petitul precizator al acțiunii, având ca obiect cererea de obligare a pârâtului

Municipiul București la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, petit

subsidiar acțiunii principale, instanța a constatat că și acesta este

neîntemeiat, atâta vreme cât, din analiza notificării depuse la dosar rezultă

că procedura administrativă a fost declanșată pentru același imobil și de o

altă persoană - B.A. Având în vedere că nu s-a făcut dovada că notificatorul

B.A.I. este aceeași persoană cu reclamantul B.A., instanța a apreciat că nu

este cert dacă reclamantul din prezenta cauză are calitatea de persoană

îndreptățită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a

beneficia de măsura despăgubirilor.

Reținând că cererea

reconvențională a fost formulată doar pentru ipoteza admiterii acțiunii

principale, iar aceasta a fost respinsă, în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța a respins

cererea reconvențională ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 616A din 3

noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, a admis apelul, a desființat în parte Sentința civilă nr.

549 din 14 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

și a trimis, spre rejudecare, aceleiași instanțe, cererea precizatoare

formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Criticile formulate

de către apelantul-reclamant vizează, pe de o parte, modul de soluționare a

acțiunii principale de constatare a nevalabilității titlului statului și de

revendicare a apartamentului în litigiu de la pârâții persoane fizice, iar, pe

de altă parte, modalitatea de soluționare a cererii precizatoare care are

caracter subsidiar acțiunii principale, cerere formulată la data de 17 martie

2009.

Instanța de apel a

găsit neîntemeiate criticile care vizează respingerea acțiunii principale.

Astfel, constatarea

nevalabilității titlului statului nu reprezintă în sine un capăt de acțiune

făcând parte din analiza revendicării unde se impune ca instanțele să analizeze

valabilitatea sau nu a titlului statului.

Decretul nr. 92/1990

nu este titlu valabil de preluare a imobilului de către stat, acesta

contravenind atât Constituției Române din 1948, cât și tratatelor

internaționale la care România aderase, respectiv Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Nevalabilitatea

titlului statului nu atrage însă preferabilitatea titlului de proprietate al

apelantului în raport cu titlul pârâților, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Fiind sesizat de

apelantul-reclamant cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil

trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, tribunalul a apreciat corect

că sunt incidente în cauză dispozițiile materiale ale Legii nr. 10/2001, lege

specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul

statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune

reclamantul a indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Între Legea nr.

10/2001, ca lege specială de reparație, și dreptul comun în materia

revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în

mod corect de tribunal în favoarea legii speciale. Aceeași este și concluzia

care se desprinde din considerentele Deciziei civile nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie

pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc. civ.

Dând eficiență

acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut în continuare că, atâta

timp cât actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr.

112/1995 nu a fost atacat în instanță, în condițiile articolului 45 din Legea

nr. 10/2001 republicată, aceștia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și sunt îndreptățiți la

păstrarea posesiei asupra apartamentului.

Cu privire la

apelantul-reclamant s-a reținut că acesta nu a formulat până la data

introducerii acestei cereri de chemare în judecată altă acțiune în constatarea

nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat

restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În consecință,

reținând că hotărârea primei instanțe privind revendicarea este legală, curtea

de apel nu a găsit fondate motivele de apel vizând acest capăt de acțiune.

A considerat însă că

este întemeiată critica adusă de apelant privind cererea precizatoare formulată

de acesta la data de 17 martie 2009, prin care, în subsidiar, în cazul

neadmiterii acțiunii în revendicare se solicită obligarea pârâtului Municipiul

București la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de

circulație a apartamentului.

Curtea de apel a

constatat că tribunalul a analizat în mod greșit această cerere prin prisma

Legii nr. 10/2001. Acordarea de despăgubiri pentru imobilele ce cad sub

incidența Legii nr. 10/2001 sub forma măsurilor reparatorii prevăzute de

această lege specială nu se puteau solicita decât prin notificarea prevăzută de

lege, ori reclamantul-apelant nu a uzat de această cale.

Acțiunea precizatoare

este întemeiată pe dreptul comun și trebuia analizată ca atare de către

instanța de fond.

Instanța de apel a

considerat că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă

atâta vreme cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul

revendicatorului. Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă

uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod

iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit

într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Prin Decizia civilă

nr. 1703 din 9 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei civile nr.

616A din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie

Rejudecând cauza,

prin Sentința civilă nr. 1922 din 24 octombrie 2012, Tribunalul București,

secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului B.A.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a uzat de

procedura instituită de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria Municipiului

București (notificarea din 10 august 2001 comunicată prin B.E.J. T.G.) și,

întrucât entitatea deținătoare nu a soluționat în termen această notificare,

s-a adresat instanței de judecată. Prin Sentința civilă nr. 960 din 2 iulie

2010 pronunțată de Tribunalul București (definitivă prin Decizia civilă nr.

574A din 7 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 5487 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție) a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat

pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziție conținând propunere de

acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale - art. 16 din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 - pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit

în natură.

Or, a reținut

instanța de rejudecare, în această situație o acțiune directă, pentru plata de

despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (temei ce ar

rezulta din cererea completatoare, astfel cum a fost motivată), nu ar putea fi

primită, fără a ignora principiul specialia generalibus derogant.

După modificările

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării

instanței s-a scindat în două etape: unitatea deținătoare emite

decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar

Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se

emite și titlul de despăgubiri.

Deși, așa cum a

reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada

eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este

relevant este că legea specială prevede în acest scop proceduri stricte și

creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage

doar obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face

funcțional, nepermițând instanțelor să creeze proceduri judiciare noi și să

ignore voința legiuitorului care a instituit mecanismul de acordare a măsurilor

reparatorii, proceduri administrative speciale supuse, de altfel, controlului

judecătoresc în fața instanțelor competente.

Cum, pentru imobilele

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o

lege specială, care reglementează condițiile în care persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

bănești, și cum reclamantul a uzat de procedura reglementată de Legea nr.

10/2001, acesta nu poate beneficia de despăgubiri în alte condiții și pe alte

temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, respectiv în

condițiile și procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Examinând pretenția

de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., tribunalul a

constatat neîntrunirea condițiilor răspunderii delictuale.

Așa cum a reținut

Înalta Curte prin decizia pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual,

reclamantul avea posibilitatea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în

condițiile art. 45 din această lege. Neacționând în sensul atacării

contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a acceptat consecințele

aplicării dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit

restituirea în natură a imobilelor legal vândute. Așadar, nu se poate reține

culpa Municipiului București (de a fi vândut imobilul) câtă vreme reclamantul

nu a contestat titlul statului anterior vânzării, și nici nu a cerut

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001.

Reclamantul B.A. a

formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin Decizia civilă nr. 241 A din

3 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul

ca nefondat.

Instanța de apel a

avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia civilă

nr. 616 A din 3 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a fost desființată în parte

sentința pronunțată în primul ciclu procesual și trimisă spre rejudecare,

aceleiași instanțe, doar cererea precizatoare de acțiune formulată la data de

17 martie 2009, prin care reclamantul a solicitat, în subsidiar, în cazul

respingerii acțiunii în revendicare, obligarea pârâtului Municipiul București

la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a apartamentului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de control judiciar a apreciat că această cerere

precizatoare, formulată în subsidiarul acțiunii în revendicare, este întemeiată

pe dreptul comun și trebuia analizată ca atare de către instanța de fond,

respectiv ca o acțiune personală, iar nu ca o pretenție pe Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța

de apel a mai avut în vedere și faptul că apelantul reclamant nu a uzat de

calea prevăzută de legea specială.

Învestit cu

rejudecarea acestei cereri, tribunalul a respectat dispozițiile instanței de

control judiciar, aplicarea principiilor de drept care guvernează procesul

civil cu privire la forța normelor de drept și căile puse de legiuitorul la

îndemâna părții pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății,

încadrându-se în limitele trasate prin cererea precizatoare din data de 17

martie 2009 și prin decizia instanței de apel.

De altfel, în

rejudecare, situația de fapt reținută de prima instanță cu privire la accesarea

de către reclamant a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001

s-a schimbat. Probele administrate în cauză au dovedit nu numai că reclamantul

a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001 (a notificat Primăria

Municipiului București prin notificarea din 10 august 2001 comunicată prin

B.E.J. T.G.), dar și că, întrucât entitatea deținătoare nu a soluționat în

termen această notificare, reclamantul B.A. s-a adresat instanței de judecată,

iar prin Sentința civilă nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, rămasă definitivă și irevocabilă, unitatea deținătoare a fost

obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit în natură.

Prin urmare,

reclamantul a ales calea legii speciale, iar drepturile sale cu privire la

imobilul în litigiu au fost recunoscute pe această cale, astfel încât

reclamantul și-a epuizat, practic, opțiunea de valorificare a acestor drepturi

în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a mai putea solicita același

lucru pe calea dreptului comun.

Acestui demers i se

opune și principiul electa una via, care presupune că, odată aleasă o cale de

valorificare a dreptului, partea nu o poate abandona, pentru a tinde la

valorificarea aceluiași drept prin intermediul unei alte proceduri de drept

comun.

Accesul la justiție

al reclamantului este pe deplin asigurat în procedura și în termenii

reglementați de Legea nr. 10/2001, acesta având posibilitatea de a ataca în

instanță, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispoziția ce urmează a fi

emisă în baza Sentinței civile nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, în vederea obținerii despăgubirilor deja recunoscute de

către instanțele de judecată.

Prin urmare, instanța

de rejudecare a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept

material incidente, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nemaiputând exercita, ulterior, acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru

obținerea acelorași drepturi, având în vedere atât regula electa una via cât și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Așadar reparația în

modalitatea solicitată de către reclamant nu este posibilă, cum corect a

reținut instanța de rejudecare, pentru că imobilul în litigiu a făcut deja

obiect al reparației în temeiul legii speciale, în caz contrar însemnând ca în

privința aceluiași imobil, statul să suporte o dublă reparație, iar reclamantul

să beneficieze de o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul B.A.

Prin motivele de

recurs, reclamantul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța învestită cu

soluționarea cauzei după desființarea parțială a primei hotărâri și trimiterea

spre rejudecarea cererii precizatoare a nesocotit dispozițiile instanței de

apel, cu privire la caracterul acțiunii precizatoare și la temeiul juridic al

acesteia, aplicând Legea nr. 10/2001, împotriva dispozițiilor hotărârii prin

care s-a dispus rejudecarea.

Instanța care a

judecat primul apel a reținut că naționalizarea imobilului s-a făcut fără

titlu. Faptul că a dat preferință titlului pârâților se datorează

bunei-credințe a acestora și împrejurării că actul lor de vânzare-cumpărare nu

a fost anulat.

Analizând actele de

proprietate ale autorilor recurentului, actele de moștenire, care probează

transmiterea dreptului de proprietate, reținând și că naționalizarea s-a făcut

fără titlu, instanța care a judecat primul apel a recunoscut implicit dreptul

reclamantului de a fi despăgubit.

Cuantumul

despăgubirii rezultă din probele administrate chiar de prima instanță din

primul ciclu procesual, respectiv din raportul de expertiză și suplimentul

acestuia.

Sub toate aceste

aspecte, hotărârea dată în primul apel a rămas irevocabilă și, pentru aceste,

motive, ea trebuia respectată în integralitatea ei.

Așa-zisa valorificare

a dreptului pe cale administrativă se referă la recunoașterea dreptului

recurentului de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul din

București, str. L.B. sector 1.

Aceasta însă nu s-a

concretizat în nicio despăgubire, iar hotărârea a rămas irevocabilă la data de

20 decembrie 2012, în timp ce dispozițiile instanței din primul apel în această

cauză au rămas irevocabile anterior, la data de 3 noiembrie 2010, și sunt

obligatorii. Prin urmare, recurentul nu a ales acum o altă cale decât cea

specială, aceasta fiind promovată anterior.

Pe de altă parte,

obiectul prezentei cauze îl reprezintă doar o parte din imobil, astfel încât nu

ar fi niciun impediment ca la o eventuală despăgubire în condițiile legii

speciale să se scadă valoarea despăgubirilor primite pe dreptul comun pentru

această parte din imobil.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

Nu sunt fondate

criticile recurentului prin care acesta susține că, în rejudecarea cererii

precizatoare, instanța a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul

că a nesocotit dezlegările date cu privire la caracterul acțiunii precizatoare

și la temeiul juridic al acestei cereri.

În considerentele

Deciziei nr. 616A din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, prin care s-a dispus trimiterea spre rejudecare a cererii

precizatoare formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, se arată că

această cerere precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun

și trebuia analizată în baza acestor dispoziții deoarece acordarea de

despăgubiri pentru imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 sub forma

măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se putea solicita

decât prin notificarea prevăzută de lege, or reclamantul-apelant nu a uzat de

această cale.

Însă, cu ocazia

rejudecării pricinii, s-a făcut dovada că reclamantul a uzat de procedura

instituită de Legea nr. 10/2001, declanșând atât procedura administrativă prin

formularea notificării din 10 august 2001, dar și procedura judiciară prevăzută

de acest act normativ, prin sesizarea instanțelor de judecată, demers finalizat

prin pronunțarea Sentinței civile nr. 960 din 2 iulie 2010 a Tribunalului

București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care unitatea deținătoare a

fost obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi

restituit în natură.

Dată fiind noua

situație de fapt rezultată din probele administrate cu ocazia rejudecării, în

mod corect a fost respinsă cererea precizatoare formulată de reclamant la data

de 17 martie 2009, prin care acesta solicita, în subsidiar, în cazul

neadmiterii acțiunii în revendicare, obligarea pârâtului Municipiul București

la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a apartamentului.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul și procedura de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în

natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată.

Prin aplicarea

prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în

temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.

Legea definește

titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului

Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și

pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate și

care urmează a fi exersate prin conversia în acțiuni emise de Fondul

Proprietatea.

Așa cum în mod expres

se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de

despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile

cuprinse în decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc

exercitat de instanța de contencios administrativ.

Recunoașterea

posibilității de a recurge la o acțiune directă împotriva statului pentru a

obține plata unor despăgubiri bănești înseamnă încălcarea unor norme legale

care reglementează o procedură judiciară specială, de competența instanței de

contencios administrativ, ce are ca obiect tocmai stabilirea întinderii acestor

despăgubiri pe baza unui mecanism de acordare a despăgubirilor reglementat

legislativ.

De aceea, a

recunoaște dreptul reclamantului la beneficiul unor despăgubiri bănești

înseamnă a înlocui în mod nelegal, o formă de despăgubiri reglementată de

legiuitor, prevăzută pentru satisfacerea acelorași drepturi.

Argumentul legat de

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea nu poate fi primit pentru că nu poate

fi susținută, pe baza acestui argument, soluția de înlocuire a unei proceduri

judiciare legale (în cadrul căreia pot fi valorificate pretențiile legate de

despăgubiri) cu o procedură nereglementată legislativ, dar care încearcă să

acopere o situație juridică identică și în care se creează, prin intermediul

instanței de judecată, o modalitate nouă de despăgubire a persoanelor

îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții Europene atrage

obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest

neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme

paralele de măsurile reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.

Prin urmare, pentru

ca Statul Român să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecății este

necesar ca obligația de reparație să revină acestuia în mod nemijlocit, în

temeiul unor dispoziții legale care să prevadă existența unei astfel de

obligații.

Prevederile cuprinse

în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de față pentru

considerentele expuse anterior, și care cuprind norme speciale privind

procedura stabilirii și acordării despăgubirilor, împiedică determinarea

concretă a despăgubirilor în cauza de față de către instanța de judecată, așa

cum a solicitat reclamantul.

Legea nouă permite

controlul judecătoresc al reparațiilor acordate, asigură accesul deplin la

toate gradele de jurisdicție în procedura judiciară, fiind astfel respectate

dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Argumentele expuse nu

pot fi înlăturate de faptul că, până în prezent, reclamantul nu a beneficiat de

vreo despăgubire sau de împrejurarea că prezentul demers judiciar s-a finalizat

printr-o hotărâre definitivă pronunțată anterior finalizării procedurii

judiciare declanșate în temeiul Legii nr. 10/2001. Ceea ce este relevant în

soluționarea cererii reclamantului este faptul că pretențiile sale pot fi

valorificate într-o procedură judiciară diferită de cea aleasă în această

cauză.

Susținerea

recurentului în sensul că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă doar o

parte din imobil, astfel încât nu ar fi niciun impediment ca la o eventuală

despăgubire în condițiile legii speciale să se scadă valoarea despăgubirilor

primite pe dreptul comun pentru această parte din imobil nu vor fi analizate de

instanța de recurs.

Înalta Curte constată

că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins la rândul lor critici cu

acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de

recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul

controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme

imperative.

Totodată, exced

criticilor care pot învesti în mod legal instanța de recurs susținerile privind

naționalizarea fără titlu a imobilului sau relevanța argumentelor pentru care,

pe parcursul soluționării litigiului, instanțele au dat preferință titlului

pârâților și au constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamantului.

Toate aceste

susțineri vizează capătul de cerere principal, cel în revendicare. Or, în

privința acestei pretenții, soluția instanței a rămas irevocabilă prin

finalizarea primului ciclu procesual.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei civile nr. 241 A din 3

iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS