ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3124/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul B.A. a chemat în judecată pe pârâții L.P., L.V. și Municipiul București prin Primar General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că statul a preluat fără titlu imobilul proprietatea sa situat în București, str. L.B. sector 1, să comparare titlul său de proprietate cu cel al pârâților persoane fizice și să-i oblige pe aceștia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din imobilul mai sus menționat. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și ale Legii nr. 213/1998. Pârâții L.P. și L.V. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor utile și a celor necesare efectuate, cheltuieli estimate la 20.000 RON, și recunoașterea unui drept de retenție până la achitarea acestor cheltuieli. Prin Sentința civilă nr. 10187 din 4 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, având în vedere prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin cererea completatoare, formulată la data de 17 martie 2009, reclamantul B.A.

a solicitat, în subsidiar, ca, în cazul în care instanța nu va da preferință titlului său de proprietate, să fie obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului ce face obiectul cauzei deduse judecății, respectiv a apartamentului compus din trei camere, bucătărie, vestibul și pivniță, imobil situat în București, str. L.B., sectorul 1, cotă indiviză de 18,59% din părțile aflate în folosință comună, precum și terenul în suprafață de 53,75 mp, cotă indiviză, aflat sub construcție. Prin Sentința civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată a reclamantului și cererea reconvențională a pârâților persoane fizice.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 3 mai 1922, imobilul din București, str. L.B. sector 1 a fost dobândit de B.H. (H.), ai cărui moștenitori au fost H. și S.B., așa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la 15 ianuarie 1980 la Berlin. De pe urma defunctei H.B. a rămas ca moștenitor S.B., potrivit actului de succesiune nr. x, iar, în urma decesului acestuia, au rămas ca moștenitori J.B. și reclamantul A.B., așa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la data de 5 noiembrie 1998. De asemenea, de pe urma defunctei J.B., a rămas unic moștenitor reclamantul, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2002.

Pârâții, foști chiriași, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995 imobilul litigios, contract în privința căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat printr-o sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În speță, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și față de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, titlul de proprietate căruia trebuie să i se dea preferință este cel al pârâților, câtă vreme reclamantul nu a formulat o acțiune în nulitatea acestui contract, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, acțiune care să aibă ca finalitate desființarea convenției încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ce privește petitul precizator al acțiunii, având ca obiect cererea de obligare a pârâtului Municipiul București la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, petit subsidiar acțiunii principale, instanța a constatat că și acesta este neîntemeiat, atâta vreme cât, din analiza notificării depuse la dosar rezultă că procedura administrativă a fost declanșată pentru același imobil și de o altă persoană - B.A. Având în vedere că nu s-a făcut dovada că notificatorul B.A.I. este aceeași persoană cu reclamantul B.A., instanța a apreciat că nu este cert dacă reclamantul din prezenta cauză are calitatea de persoană îndreptățită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a beneficia de măsura despăgubirilor.

Reținând că cererea reconvențională a fost formulată doar pentru ipoteza admiterii acțiunii principale, iar aceasta a fost respinsă, în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța a respins cererea reconvențională ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 616A din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a desființat în parte Sentința civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a trimis, spre rejudecare, aceleiași instanțe, cererea precizatoare formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Criticile formulate de către apelantul-reclamant vizează, pe de o parte, modul de soluționare a acțiunii principale de constatare a nevalabilității titlului statului și de revendicare a apartamentului în litigiu de la pârâții persoane fizice, iar, pe de altă parte, modalitatea de soluționare a cererii precizatoare care are caracter subsidiar acțiunii principale, cerere formulată la data de 17 martie 2009. Instanța de apel a găsit neîntemeiate criticile care vizează respingerea acțiunii principale. Astfel, constatarea nevalabilității titlului statului nu reprezintă în sine un capăt de acțiune făcând parte din analiza revendicării unde se impune ca instanțele să analizeze valabilitatea sau nu a titlului statului.

Decretul nr. 92/1990 nu este titlu valabil de preluare a imobilului de către stat, acesta contravenind atât Constituției Române din 1948, cât și tratatelor internaționale la care România aderase, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului. Nevalabilitatea titlului statului nu atrage însă preferabilitatea titlului de proprietate al apelantului în raport cu titlul pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Fiind sesizat de apelantul-reclamant cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, tribunalul a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispozițiile materiale ale Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune reclamantul a indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, și dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale. Aceeași este și concluzia care se desprinde din considerentele Deciziei civile nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc. civ. Dând eficiență acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut în continuare că, atâta timp cât actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță, în condițiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceștia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și sunt îndreptățiți la păstrarea posesiei asupra apartamentului.

Cu privire la apelantul-reclamant s-a reținut că acesta nu a formulat până la data introducerii acestei cereri de chemare în judecată altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, reținând că hotărârea primei instanțe privind revendicarea este legală, curtea de apel nu a găsit fondate motivele de apel vizând acest capăt de acțiune.

A considerat însă că este întemeiată critica adusă de apelant privind cererea precizatoare formulată de acesta la data de 17 martie 2009, prin care, în subsidiar, în cazul neadmiterii acțiunii în revendicare se solicită obligarea pârâtului Municipiul București la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a apartamentului. Curtea de apel a constatat că tribunalul a analizat în mod greșit această cerere prin prisma Legii nr. 10/2001. Acordarea de despăgubiri pentru imobilele ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 sub forma măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se puteau solicita decât prin notificarea prevăzută de lege, ori reclamantul-apelant nu a uzat de această cale.

Acțiunea precizatoare este întemeiată pe dreptul comun și trebuia analizată ca atare de către instanța de fond. Instanța de apel a considerat că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta vreme cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. Prin Decizia civilă nr. 1703 din 9 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A.

împotriva Deciziei civile nr. 616A din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie Rejudecând cauza, prin Sentința civilă nr. 1922 din 24 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului B.A. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria Municipiului București (notificarea din 10 august 2001 comunicată prin B.E.J. T.G.) și, întrucât entitatea deținătoare nu a soluționat în termen această notificare, s-a adresat instanței de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București (definitivă prin Decizia civilă nr. 574A din 7 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5487 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale - art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit în natură. Or, a reținut instanța de rejudecare, în această situație o acțiune directă, pentru plata de despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (temei ce ar rezulta din cererea completatoare, astfel cum a fost motivată), nu ar putea fi primită, fără a ignora principiul specialia generalibus derogant. După modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape: unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri. Deși, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că legea specială prevede în acest scop proceduri stricte și creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage doar obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, nepermițând instanțelor să creeze proceduri judiciare noi și să ignore voința legiuitorului care a instituit mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii, proceduri administrative speciale supuse, de altfel, controlului judecătoresc în fața instanțelor competente.

Cum, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care reglementează condițiile în care persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești, și cum reclamantul a uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta nu poate beneficia de despăgubiri în alte condiții și pe alte temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, respectiv în condițiile și procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Examinând pretenția de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., tribunalul a constatat neîntrunirea condițiilor răspunderii delictuale.

Așa cum a reținut Înalta Curte prin decizia pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, reclamantul avea posibilitatea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile art. 45 din această lege. Neacționând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul a acceptat consecințele aplicării dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute. Așadar, nu se poate reține culpa Municipiului București (de a fi vândut imobilul) câtă vreme reclamantul nu a contestat titlul statului anterior vânzării, și nici nu a cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Reclamantul B.A. a formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin Decizia civilă nr. 241 A din 3 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin Decizia civilă nr. 616 A din 3 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a fost desființată în parte sentința pronunțată în primul ciclu procesual și trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe, doar cererea precizatoare de acțiune formulată la data de 17 martie 2009, prin care reclamantul a solicitat, în subsidiar, în cazul respingerii acțiunii în revendicare, obligarea pârâtului Municipiul București la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a apartamentului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a apreciat că această cerere precizatoare, formulată în subsidiarul acțiunii în revendicare, este întemeiată pe dreptul comun și trebuia analizată ca atare de către instanța de fond, respectiv ca o acțiune personală, iar nu ca o pretenție pe Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța de apel a mai avut în vedere și faptul că apelantul reclamant nu a uzat de calea prevăzută de legea specială. Învestit cu rejudecarea acestei cereri, tribunalul a respectat dispozițiile instanței de control judiciar, aplicarea principiilor de drept care guvernează procesul civil cu privire la forța normelor de drept și căile puse de legiuitorul la îndemâna părții pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății, încadrându-se în limitele trasate prin cererea precizatoare din data de 17 martie 2009 și prin decizia instanței de apel.

De altfel, în rejudecare, situația de fapt reținută de prima instanță cu privire la accesarea de către reclamant a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a schimbat. Probele administrate în cauză au dovedit nu numai că reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001 (a notificat Primăria Municipiului București prin notificarea din 10 august 2001 comunicată prin B.E.J. T.G.), dar și că, întrucât entitatea deținătoare nu a soluționat în termen această notificare, reclamantul B.A. s-a adresat instanței de judecată, iar prin Sentința civilă nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă, unitatea deținătoare a fost obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit în natură.

Prin urmare, reclamantul a ales calea legii speciale, iar drepturile sale cu privire la imobilul în litigiu au fost recunoscute pe această cale, astfel încât reclamantul și-a epuizat, practic, opțiunea de valorificare a acestor drepturi în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a mai putea solicita același lucru pe calea dreptului comun. Acestui demers i se opune și principiul electa una via, care presupune că, odată aleasă o cale de valorificare a dreptului, partea nu o poate abandona, pentru a tinde la valorificarea aceluiași drept prin intermediul unei alte proceduri de drept comun.

Accesul la justiție al reclamantului este pe deplin asigurat în procedura și în termenii reglementați de Legea nr. 10/2001, acesta având posibilitatea de a ataca în instanță, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispoziția ce urmează a fi emisă în baza Sentinței civile nr. 960 din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în vederea obținerii despăgubirilor deja recunoscute de către instanțele de judecată. Prin urmare, instanța de rejudecare a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nemaiputând exercita, ulterior, acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru obținerea acelorași drepturi, având în vedere atât regula electa una via cât și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar reparația în modalitatea solicitată de către reclamant nu este posibilă, cum corect a reținut instanța de rejudecare, pentru că imobilul în litigiu a făcut deja obiect al reparației în temeiul legii speciale, în caz contrar însemnând ca în privința aceluiași imobil, statul să suporte o dublă reparație, iar reclamantul să beneficieze de o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul B.A. Prin motivele de recurs, reclamantul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța învestită cu soluționarea cauzei după desființarea parțială a primei hotărâri și trimiterea spre rejudecarea cererii precizatoare a nesocotit dispozițiile instanței de apel, cu privire la caracterul acțiunii precizatoare și la temeiul juridic al acesteia, aplicând Legea nr. 10/2001, împotriva dispozițiilor hotărârii prin care s-a dispus rejudecarea.

Instanța care a judecat primul apel a reținut că naționalizarea imobilului s-a făcut fără titlu. Faptul că a dat preferință titlului pârâților se datorează bunei-credințe a acestora și împrejurării că actul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat. Analizând actele de proprietate ale autorilor recurentului, actele de moștenire, care probează transmiterea dreptului de proprietate, reținând și că naționalizarea s-a făcut fără titlu, instanța care a judecat primul apel a recunoscut implicit dreptul reclamantului de a fi despăgubit. Cuantumul despăgubirii rezultă din probele administrate chiar de prima instanță din primul ciclu procesual, respectiv din raportul de expertiză și suplimentul acestuia.

Sub toate aceste aspecte, hotărârea dată în primul apel a rămas irevocabilă și, pentru aceste, motive, ea trebuia respectată în integralitatea ei. Așa-zisa valorificare a dreptului pe cale administrativă se referă la recunoașterea dreptului recurentului de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul din București, str. L.B. sector 1. Aceasta însă nu s-a concretizat în nicio despăgubire, iar hotărârea a rămas irevocabilă la data de 20 decembrie 2012, în timp ce dispozițiile instanței din primul apel în această cauză au rămas irevocabile anterior, la data de 3 noiembrie 2010, și sunt obligatorii. Prin urmare, recurentul nu a ales acum o altă cale decât cea specială, aceasta fiind promovată anterior.

Pe de altă parte, obiectul prezentei cauze îl reprezintă doar o parte din imobil, astfel încât nu ar fi niciun impediment ca la o eventuală despăgubire în condițiile legii speciale să se scadă valoarea despăgubirilor primite pe dreptul comun pentru această parte din imobil. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Nu sunt fondate criticile recurentului prin care acesta susține că, în rejudecarea cererii precizatoare, instanța a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că a nesocotit dezlegările date cu privire la caracterul acțiunii precizatoare și la temeiul juridic al acestei cereri.

În considerentele Deciziei nr. 616A din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a dispus trimiterea spre rejudecare a cererii precizatoare formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, se arată că această cerere precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și trebuia analizată în baza acestor dispoziții deoarece acordarea de despăgubiri pentru imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 sub forma măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se putea solicita decât prin notificarea prevăzută de lege, or reclamantul-apelant nu a uzat de această cale.

Însă, cu ocazia rejudecării pricinii, s-a făcut dovada că reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, declanșând atât procedura administrativă prin formularea notificării din 10 august 2001, dar și procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, prin sesizarea instanțelor de judecată, demers finalizat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 960 din 2 iulie 2010 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care unitatea deținătoare a fost obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, care nu poate fi restituit în natură.

Dată fiind noua situație de fapt rezultată din probele administrate cu ocazia rejudecării, în mod corect a fost respinsă cererea precizatoare formulată de reclamant la data de 17 martie 2009, prin care acesta solicita, în subsidiar, în cazul neadmiterii acțiunii în revendicare, obligarea pârâtului Municipiul București la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a apartamentului. Prin Legea nr. 247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată.

Prin aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri. Legea definește titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi exersate prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea. Așa cum în mod expres se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc exercitat de instanța de contencios administrativ. Recunoașterea posibilității de a recurge la o acțiune directă împotriva statului pentru a obține plata unor despăgubiri bănești înseamnă încălcarea unor norme legale care reglementează o procedură judiciară specială, de competența instanței de contencios administrativ, ce are ca obiect tocmai stabilirea întinderii acestor despăgubiri pe baza unui mecanism de acordare a despăgubirilor reglementat legislativ. De aceea, a recunoaște dreptul reclamantului la beneficiul unor despăgubiri bănești înseamnă a înlocui în mod nelegal, o formă de despăgubiri reglementată de legiuitor, prevăzută pentru satisfacerea acelorași drepturi.

Argumentul legat de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea nu poate fi primit pentru că nu poate fi susținută, pe baza acestui argument, soluția de înlocuire a unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia pot fi valorificate pretențiile legate de despăgubiri) cu o procedură nereglementată legislativ, dar care încearcă să acopere o situație juridică identică și în care se creează, prin intermediul instanței de judecată, o modalitate nouă de despăgubire a persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții Europene atrage obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme paralele de măsurile reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.

Prin urmare, pentru ca Statul Român să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecății este necesar ca obligația de reparație să revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziții legale care să prevadă existența unei astfel de obligații. Prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de față pentru considerentele expuse anterior, și care cuprind norme speciale privind procedura stabilirii și acordării despăgubirilor, împiedică determinarea concretă a despăgubirilor în cauza de față de către instanța de judecată, așa cum a solicitat reclamantul. Legea nouă permite controlul judecătoresc al reparațiilor acordate, asigură accesul deplin la toate gradele de jurisdicție în procedura judiciară, fiind astfel respectate dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Argumentele expuse nu pot fi înlăturate de faptul că, până în prezent, reclamantul nu a beneficiat de vreo despăgubire sau de împrejurarea că prezentul demers judiciar s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă pronunțată anterior finalizării procedurii judiciare declanșate în temeiul Legii nr. 10/2001. Ceea ce este relevant în soluționarea cererii reclamantului este faptul că pretențiile sale pot fi valorificate într-o procedură judiciară diferită de cea aleasă în această cauză. Susținerea recurentului în sensul că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă doar o parte din imobil, astfel încât nu ar fi niciun impediment ca la o eventuală despăgubire în condițiile legii speciale să se scadă valoarea despăgubirilor primite pe dreptul comun pentru această parte din imobil nu vor fi analizate de instanța de recurs.

Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. Totodată, exced criticilor care pot învesti în mod legal instanța de recurs susținerile privind naționalizarea fără titlu a imobilului sau relevanța argumentelor pentru care, pe parcursul soluționării litigiului, instanțele au dat preferință titlului pârâților și au constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului. Toate aceste susțineri vizează capătul de cerere principal, cel în revendicare.

Or, în privința acestei pretenții, soluția instanței a rămas irevocabilă prin finalizarea primului ciclu procesual. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei civile nr. 241 A din 3 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2014. Procesat de GGC - AS