ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2587/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2587/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.
civ., asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la data de
15 mai 2012 pe rolul Tribunalului București, reclamanta N.R.M. a chemat în judecată
pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să fie obligat la restituirea
valorii de piață cu privire la apartamentul nr. 3, situat în București, str. l.L.C.,
sector 2, în drept fiind invocate prevederile Legii nr. 1/2009.
Prin sentința nr. 1108 din 27 mai 2013
Tribunalul București, secția III-a civilă,
a admis acțiunea precizată și formulată de reclamantă și a
obligat pârâtul la plata sumei de 1.006.00 RON (230.000 euro), reprezentând prețul
de piață al imobilului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond
a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 încheiat
cu Primăria municipiului București, reclamanta a dobândit în proprietate apartamentul
nr. 3, situat în București, str. I.L.C., sector 2, compus din 3 camere și dependințe,
în suprafață utilă de 174 m.p., acest contract fiind întocmit în baza Legii nr.
112/1995.
Prin decizia civilă nr. 728A din 03 noiembrie
2005 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă cererea de revendicare formulată
de fosta proprietară B.M.E., astfel că reclamanta din acest dosar a fost obligată
să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu, instanța acordând
preferabilitate titlului de proprietate invocat de proprietarul inițial al bunului,
în cadrul operațiunii juridice de comparare a titlurilor de proprietate.
Recursul declarat de N.R.M. împotriva acestei
decizii, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1769 din 11 octombrie
2006 pronunțată de Curtea de Apel București.
Textul art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 stabilește că „proprietarii ale căror
contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederile Legii nr. 112/1995
cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive
și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit
conform standardelor internaționale de evaluare".
În cauza de față, reclamanta a dobândit
în proprietate apartamentul în discuție în conformitate cu dispozițiile Legii
nr. 112/1995, prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului
București, acest contract nefiind desființat ulterior, în sensul constatării nulității
actului juridic prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ci reclamanta N. a fot
evinsă în cadrul procesului de revendicare purtat cu vechea proprietară a bunului
imobil deposedată în mod abuziv în regimul anterior.
În aceste condiții, instanța de fond a
apreciat că în speță sunt incidente prevederile legale mai sus-menționate, astfel
că reclamanta este îndreptățită să primească prețul de piață al bunului imobil,
așa cum a fost precizat prin expertiza tehnică întocmită în cauză în conformitate
cu alin. (2) al art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea
nr. 1/2009.
Prin decizia nr. 84A din 17 martie 2014,
Curtea de Apel București, s
ecția
a llI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,
apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanța de apel
a reținut că reclamanta a pierdut bunul dobândit în contextul prevederilor Legii
nr. 112/1995 consecință a admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitoarea
fostului proprietar al imobilului.
Prin decizia civilă nr. 728A din 03
noiembrie 2005, în procedura comparării titlurilor de proprietate, s-a acordat preferința
titlului de proprietate al moștenitoarei fostului proprietar, iar în analiza titlului
de proprietate al intimatei din prezenta cauză s-a avut în vedere argumentul juridic
potrivit cu care, deși aceasta din urmă a fost de bună-credință la încheierea contractului
de vânzare-cumpărare, respectarea cerințelor de formă și de fond ale Legii nr. 112/1995
nu produce efecte în sensul că ar statua o forță juridică superioară acestui act
în raport cu cel deținut de către fostul proprietar, anterior preluării imobilului
în mod abuziv de către stat.
Din analiza ipotezei prevăzute de art.
50
1
din Legea nr. 10/2001 se desprinde concluzia că, desființarea contractului
de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la
care norma specială se referă, nu exclude ipoteza în care cumpărătorul este evins
în urma revendicării imobilului de către fostul proprietar, situație care se regăsește
în speța dedusă judecății.
Faptul că nu există o hotărâre judecătorească
prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, constituie
tocmai condiția premisă reglementată de dispozițiile art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piață a bunului intimatei-reclamante.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001, astfe! cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului
prevăzut la alin. (2) și alin. (2
1
) se face de către Ministerul Economiei
și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din
Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Curtea de Apel a respins susținerile recurentului
pârât Ministerul Finanțelor Publice privind incidența normelor de drept comun în
materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare
încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Conform principiului specialia generalibus
derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.
În materia examinată, Legea nr. 10/2001
(lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui
de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele
și pe seama statului debitor al obligației de restituire, aceste prevederi legale
având prioritate de aplicare, astfel că, excepția lipsei calității procesuale pasive
invocată de apelantă este nefondată.
Cu privire la stabilirea valorii despăgubirilor,
Curtea de Apel a arătat că, în mod corect, prima instanță s-a raportat la concluziile
expertizei tehnice administrată în acea etapă procesuală, valoarea imobilului reprezentând
media valorilor obținute atât prin metoda patrimonială, cât și prin metoda comparației
vânzărilor.
Pe parcursul judecății în fond, apelantul-pârât
nu s-a prezentat în fața instanței și nu a formulat obiecțiuni cu privire la modul
în care s-a stabilit valoarea imobilului din litigiu, astfel că solicitarea formulată
pe calea prezentului apel de a se răspunde la obiecțiunile formulate este lipsită
de temeinicie.
Eventualele vicii ale lucrării de specialitate,
afirmate pe calea apelului, au fost acoperite încă de la termenul din 18 martie
2013, când instanța de fond a amânat judecata tocmai pentru a se lua la cunoștință
despre cuprinsul raportului de expertiză și, eventual, pentru ca părțile nemulțumite
să-și manifeste opoziția.
Pe de altă parte, administrarea unei noi
probe cu expertiză, în contextul mai sus-menționat prin raportare Ia comportamentul
pârâtului, al reclamantei, la natura și complexitatea cauzei, ar aduce atingere
duratei rezonabile a procesului, astfel cum acest concept a fost definit de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, dreptul concret și efectiv la despăgubire al reclamantei
fiind împiedicat de conduita de pasivitate a apelantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală regională
a finanțelor publice București, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii
ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar
în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul
a arătat că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, având "în
vedere că la termenul la care a avut loc judecata cauzei, respectiv la data de 17
martie 2014, deși reprezentantul Ministerului Finanțelor Publice a solicitat ca
probatoriu în apărare, efectuarea unei noi expertize evaluatorii care să stabilească
valoarea actuală de piață a imobilului în litigiu, instanța de apel a respins această
probă în mod nelegal.
Recurentul-pârât apreciază că, așa cum
a învederat și instanței de apel, o asemenea probă era extrem de importantă în faza
de judecată a apelului, având în vedere că suma de 230,000 euro la care a fost obligat
la plată către reclamantă a fost stabilită prin expertiza efectuată și depusă la
dosarul instanței de fond, care nu a fost comunicată către pârât pentru a avea posibilitatea
de a formula obiecțiuni.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs,
pârâtul a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor
Publice.
Potrivit principiului relativității efectelor
contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici
profita și nici dauna unui terț. Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, intervenit între
reclamantă și Primăria municipiului București este terț față de acesta, având doar
calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate
de Primăria municipiului București.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea
nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului
român, prin Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestor
instituții.
Recurentul-pârât a arătat că, instanțele
fondului trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât
mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația
reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune.
În această situație, calitate procesuală
poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului București,
prin primar general.
În situația evingerii cumpărătorilor, prin
deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare
trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria
municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziție de drept comun nu poate
fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă
între părțile din prezentul litigiu.
De asemenea, prevederile art. 50 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde
calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.
Prin cei de-al treilea motiv de recurs,
pârâtul a arătat că instanța de apel a dispus obligarea Ministerului Finanțelor
Publice la plata prețului de piață al imobilului fără a avea în vedere dispozițiile
Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul
Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către
chiriași.
Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice
să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza
contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie
întrunite cumulativ două condiții: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare
să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste contracte
de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă
și irevocabilă.
Totodată, prevederile art. 50
1
fac vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile", însă acest text de lege condiționează plata prețului
de piață de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor
Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
În speță, această condiție nu este îndeplinită,
întrucât prin sentința civilă nr. 1148 din 19 februarie 2003 pronunțată de Judecătoria
sectorului 3 București s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat
fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente
în cauză.
Faptul că reclamanta nu a depus minime
diligențe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoașterea
titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu
nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credință
a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta
validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv
validitatea cauzei.
Mai mult decât atât, existența sau inexistența
bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză
a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate
toate cerințele prevăzute de acest act normativ pentru perfectarea valabilă a contactului
de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție
prevăzută imperativ de lege, pârâtul-recurent a arătat că deposedarea reclamantei
de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni
în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 5 februarie 1997 încheiat în
baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă și Primăria municipiului București
nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Prin urmare, în cauza de față nu au fost
îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50
1
alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligată
la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului.
De asemenea, obligația de garanție pentru
evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai
mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Pe criterii de simetrie și de echitate,
cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici
la prețul de pe piață liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare
la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul
stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanților
în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1
la C.E.D.O., aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă,
respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului
în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe
piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,
cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia
valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut
ca urmare a evicțiunii și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață
a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul
protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar
reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă
și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
Pentru aceste situații, jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga
valoare de piața a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă
o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului
actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor
la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire
fără justa cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața
legii.
Astfel situația cumpărătorilor în temeiul
Legii nr. 112/3995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil
potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.
Prin urmare, în speță operează îmbogățirea
fără justă cauză, fund aberant ca reclamanții să încaseze în 2014 o diferența de
sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare
care depășește cu mult însăși valoarea de piața a imobilului pe piața imobiliara
de la ora actuală.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă N.R.M.
a invocat excepția nulității recursului, ce va fi respinsă. Prin motivele de recurs,
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice susține nelegalitatea deciziei atacate, invocând
o greșită interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 112/1995 și C. civ., indicate prin criticile formulate, care se încadrează
în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziții menționate de recurent
ca temei de drept.
Recursul urmează a fi respins, ca nefondat,
pentru considerentele ce succed:
1). Dreptul la apărare include tn conținutul
său posibilitatea părților de a lua cunoștință de toate actele dosarului, de a formula
cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții de procedură, de a exercita căile
legale de atac, precum și alte prerogative recunoscute de lege părților, în scopul
susținerii intereselor lor.
Noțiunea de proces echitabil presupune
respectarea și aplicarea principiului contradictorialității, cât și a dreptului
la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea
să facă respectate și să respecte el însuși, principiul dreptului la apărare și
celelalte principii ale procesului civil.
În speță, din verificarea actelor și lucrărilor
dosarului, Înalta Curte constată că pârâtului nu i s-a pricinuit nicio vătămare
prin încălcarea dreptului său la apărare sau a principiului contradictorialității
și că instanța de fond și-a exercitat rolul activ în sensul menționat.
Criticile formulate pe acest aspect sunt
nefondate, cu consecința în aplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, expertiza administrată la fond
a fost depusă la dosar la data de 14 martie 2013.
La termenul imediat următor, cel din 18
martie 2013, tribunalul a luat act de depunerea expertizei și a înmânat un exemplar
de pe aceasta părții prezente, respectiv reclamantei, prin apărător. Întrucât pârâtul
era lipsă, tribunalul a dispus amânarea cauzei pentru a i se comunica și acestuia
un exemplar al lucrării, fixând în acest scop termen la data de 13 mai 2013. Toate
aceste împrejurări rezultă din consemnările încheierii de ședință de la termenul
din 18 martie 2013. Conform dovezii de comunicare aflate la dosar, pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice i s-a comunicat un exemplar al expertizei tehnice judiciare.
Pentru termenul fixat la data de 13
mai 2013, pârâtul nu a formulat obiecțiuni la expertiză și nici nu s-a prezentat,
conform mențiunilor din încheierea de dezbateri de la acea dată.
Procedând în acest mod, tribunalul a respectat
principiile contradictorialității și dreptului la apărare al pârâtului, deoarece
prin depunerea raportului de expertiză cu mai puțin de 5 zile înaintea termenului
de judecată, așa cum prevede art. 209 C. proc. civ., s-a asigurat părților dreptul
de a lua cunoștință de el și de a-l discuta, inclusiv de a formula obiecțiuni și
eventuale alte cereri, în funcție de conținutul acestuia.
În atare condiții, pârâtul își invocă propria
culpă de a nu fi depus diligențele necesare pentru a-și exercita drepturile procesuale
pe care tribunalul i le-a respectat, dar de care partea nu s-a prevalat.
II). În ceea ce privește excepția lipsei
calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în mod corect a fost
respinsă de prima instanță, soluția fiind menținută de instanța de apel.
Deși susținerea pârâtului că este terț
față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intirnata-reclamantă și Primăria
municipiului București este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe
care recurentul le pretinde.
Obligația de restituire a prețului către
proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii
nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație
ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001
stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul de piață
ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,
încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au
fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Aceste dispoziții legale au un caracter
special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul,
instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă
unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.
Obligația de răspundere pentru evicțiune
a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.
este absorbită în această ipoteză, de obligația Ministerului Finanțelor Publice
de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului
în cauză.
Condițiile speciale instituite de Legea
nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare
a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor
acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului
extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13
alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la
dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se
mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligația instituita de art. 50 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin
lege la restituire.
Desființarea contractului de vânzare-cumpărare
a imobilului în litigiu a fost făcută ca efect al hotărârii judecătorești de admitere
a acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari.
Așa fiind, se constată legitimarea procesuală
pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației ui raportul
juridic dedus judecații, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de
piață al imobilului.
III). Obiectul cererii de chemare în judecată
formulate de reclamanta N.R.M. îl constituie obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor
Publice Ia restituirea prețului de piață al apartamentului ce a format obiectul
contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, imobil situat în București,
str. I.L.C., sector 2.
Recurenții s-au prevalat de dispozițiile
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, republicată, după modificarea adoptată
prin Legea nr. 1/2009, formă a legii intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009.
Instanțele fondului în mod legal au concluzionat
că reclamanta îndeplinește cerințele acestei norme, în vederea acordării prețului
de piață pentru imobilul menționat.
Premisele art. 50
1
din Legea
nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, adică existența valabilității contractului, dar și desființarea
prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, întrucât
numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În contextul normei analizate "desființarea"
contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate
a actului juridic, iar singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil
este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995
(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii
în revendicare formulate de proprietarul deposedat abuziv de către stat împotriva
cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.
În consecință, se constată că, potrivit
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață
al imobilului au doar „proprietarii" în baza Legii nr. 112/1995, ale căror
contracte au fost „desființate" ca efect al admiterii acțiunii în revendicare
formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie
de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare
cumpărare (caz în care, prin ipoteză, s-a confirmat că sunt de bună credință), fie
de neatacarea lui în justiție (cu consecința consolidării efectelor lui, caz în
care operează prezumția de bună credință).
Totodată, din interpretarea dispozițiilor
art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009,
rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce
se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de
modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare
încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea
contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii
acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea
titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile
de proprietate.
Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile
art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50
1
și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului
actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50
1
dimpotrivă, se referă la restituirea
prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la
art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2
1
), din interpretarea
căruia reiese că prin „desființare" nu se înțelege doar situația când contractul
de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și
cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.
Ca urmare, prin art. 20 alin. (2
1
)
din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare
desființat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost
pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive
și irevocabile.
În speță, nu s-a făcut vreo dovadă în sensul
că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit
titlul reclamantei N.R.M.
Așa fiind, intimata-reclamantă se încadrează
în ipoteza reglementată de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, republicată
și are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.
Determinarea acestui preț s-a realizat
în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligația de plată în sarcina
recurentul-pârât a fost stabilită de către instanță în conformitate cu dispozițiile
legilor speciale incidente, așa încât nu poate fi susținută cu temeinicie teza îmbogățirii
fără justă cauză a reclamantei.
Față de considerentele reținute, Înalta
Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe
aspectele contestate și, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât recursul pârâtului este nefondat
și va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului
invocată de intimata-reclamantă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat
de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală regională
a finanțelor publice București împotriva deciziei nr. 84A din data de 17 martie
2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori
și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7
octombrie 2014.