ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2587/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 15 mai 2012 pe rolul Tribunalului București, reclamanta N.R.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să fie obligat la restituirea valorii de piață cu privire la apartamentul nr. 3, situat în București, str. l.L.C., sector 2, în drept fiind invocate prevederile Legii nr. 1/2009. Prin sentința nr. 1108 din 27 mai 2013 Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis acțiunea precizată și formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.006.00 RON (230.000 euro), reprezentând prețul de piață al imobilului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 încheiat cu Primăria municipiului București, reclamanta a dobândit în proprietate apartamentul nr. 3, situat în București, str. I.L.C., sector 2, compus din 3 camere și dependințe, în suprafață utilă de 174 m.p., acest contract fiind întocmit în baza Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 728A din 03 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă cererea de revendicare formulată de fosta proprietară B.M.E., astfel că reclamanta din acest dosar a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu, instanța acordând preferabilitate titlului de proprietate invocat de proprietarul inițial al bunului, în cadrul operațiunii juridice de comparare a titlurilor de proprietate.

Recursul declarat de N.R.M. împotriva acestei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1769 din 11 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București.

Textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 stabilește că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederile Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În cauza de față, reclamanta a dobândit în proprietate apartamentul în discuție în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului București, acest contract nefiind desființat ulterior, în sensul constatării nulității actului juridic prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ci reclamanta N. a fot evinsă în cadrul procesului de revendicare purtat cu vechea proprietară a bunului imobil deposedată în mod abuziv în regimul anterior.

În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că în speță sunt incidente prevederile legale mai sus-menționate, astfel că reclamanta este îndreptățită să primească prețul de piață al bunului imobil, așa cum a fost precizat prin expertiza tehnică întocmită în cauză în conformitate cu alin. (2) al art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009. Prin decizia nr. 84A din 17 martie 2014, Curtea de Apel București, s ecția a llI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a pierdut bunul dobândit în contextul prevederilor Legii nr. 112/1995 consecință a admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitoarea fostului proprietar al imobilului.

Prin decizia civilă nr. 728A din 03 noiembrie 2005, în procedura comparării titlurilor de proprietate, s-a acordat preferința titlului de proprietate al moștenitoarei fostului proprietar, iar în analiza titlului de proprietate al intimatei din prezenta cauză s-a avut în vedere argumentul juridic potrivit cu care, deși aceasta din urmă a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectarea cerințelor de formă și de fond ale Legii nr. 112/1995 nu produce efecte în sensul că ar statua o forță juridică superioară acestui act în raport cu cel deținut de către fostul proprietar, anterior preluării imobilului în mod abuziv de către stat.

Din analiza ipotezei prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 se desprinde concluzia că, desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la care norma specială se referă, nu exclude ipoteza în care cumpărătorul este evins în urma revendicării imobilului de către fostul proprietar, situație care se regăsește în speța dedusă judecății. Faptul că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, constituie tocmai condiția premisă reglementată de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piață a bunului intimatei-reclamante. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfe!

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Curtea de Apel a respins susținerile recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama statului debitor al obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare, astfel că, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de apelantă este nefondată. Cu privire la stabilirea valorii despăgubirilor, Curtea de Apel a arătat că, în mod corect, prima instanță s-a raportat la concluziile expertizei tehnice administrată în acea etapă procesuală, valoarea imobilului reprezentând media valorilor obținute atât prin metoda patrimonială, cât și prin metoda comparației vânzărilor.

Pe parcursul judecății în fond, apelantul-pârât nu s-a prezentat în fața instanței și nu a formulat obiecțiuni cu privire la modul în care s-a stabilit valoarea imobilului din litigiu, astfel că solicitarea formulată pe calea prezentului apel de a se răspunde la obiecțiunile formulate este lipsită de temeinicie. Eventualele vicii ale lucrării de specialitate, afirmate pe calea apelului, au fost acoperite încă de la termenul din 18 martie 2013, când instanța de fond a amânat judecata tocmai pentru a se lua la cunoștință despre cuprinsul raportului de expertiză și, eventual, pentru ca părțile nemulțumite să-și manifeste opoziția.

Pe de altă parte, administrarea unei noi probe cu expertiză, în contextul mai sus-menționat prin raportare Ia comportamentul pârâtului, al reclamantei, la natura și complexitatea cauzei, ar aduce atingere duratei rezonabile a procesului, astfel cum acest concept a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul concret și efectiv la despăgubire al reclamantei fiind împiedicat de conduita de pasivitate a apelantului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală regională a finanțelor publice București, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul a arătat că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, având "în vedere că la termenul la care a avut loc judecata cauzei, respectiv la data de 17 martie 2014, deși reprezentantul Ministerului Finanțelor Publice a solicitat ca probatoriu în apărare, efectuarea unei noi expertize evaluatorii care să stabilească valoarea actuală de piață a imobilului în litigiu, instanța de apel a respins această probă în mod nelegal. Recurentul-pârât apreciază că, așa cum a învederat și instanței de apel, o asemenea probă era extrem de importantă în faza de judecată a apelului, având în vedere că suma de 230,000 euro la care a fost obligat la plată către reclamantă a fost stabilită prin expertiza efectuată și depusă la dosarul instanței de fond, care nu a fost comunicată către pârât pentru a avea posibilitatea de a formula obiecțiuni.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, intervenit între reclamantă și Primăria municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestor instituții.

Recurentul-pârât a arătat că, instanțele fondului trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune. În această situație, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului București, prin primar general. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Prin cei de-al treilea motiv de recurs, pârâtul a arătat că instanța de apel a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiții: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Totodată, prevederile art. 50 1 fac vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", însă acest text de lege condiționează plata prețului de piață de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

În speță, această condiție nu este îndeplinită, întrucât prin sentința civilă nr. 1148 din 19 februarie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză. Faptul că reclamanta nu a depus minime diligențe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Mai mult decât atât, existența sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de acest act normativ pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, pârâtul-recurent a arătat că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 5 februarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă și Primăria municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligată la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului. De asemenea, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piață liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu. Pentru aceste situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piața a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justa cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. Astfel situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/3995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață. Prin urmare, în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fund aberant ca reclamanții să încaseze în 2014 o diferența de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piața a imobilului pe piața imobiliara de la ora actuală.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă N.R.M. a invocat excepția nulității recursului, ce va fi respinsă. Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice susține nelegalitatea deciziei atacate, invocând o greșită interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001. Legea nr. 112/1995 și C. civ., indicate prin criticile formulate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziții menționate de recurent ca temei de drept. Recursul urmează a fi respins, ca nefondat, pentru considerentele ce succed: 1). Dreptul la apărare include tn conținutul său posibilitatea părților de a lua cunoștință de toate actele dosarului, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții de procedură, de a exercita căile legale de atac, precum și alte prerogative recunoscute de lege părților, în scopul susținerii intereselor lor.

Noțiunea de proces echitabil presupune respectarea și aplicarea principiului contradictorialității, cât și a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși, principiul dreptului la apărare și celelalte principii ale procesului civil. În speță, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că pârâtului nu i s-a pricinuit nicio vătămare prin încălcarea dreptului său la apărare sau a principiului contradictorialității și că instanța de fond și-a exercitat rolul activ în sensul menționat. Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecința în aplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, expertiza administrată la fond a fost depusă la dosar la data de 14 martie 2013. La termenul imediat următor, cel din 18 martie 2013, tribunalul a luat act de depunerea expertizei și a înmânat un exemplar de pe aceasta părții prezente, respectiv reclamantei, prin apărător. Întrucât pârâtul era lipsă, tribunalul a dispus amânarea cauzei pentru a i se comunica și acestuia un exemplar al lucrării, fixând în acest scop termen la data de 13 mai 2013. Toate aceste împrejurări rezultă din consemnările încheierii de ședință de la termenul din 18 martie 2013. Conform dovezii de comunicare aflate la dosar, pârâtului Ministerul Finanțelor Publice i s-a comunicat un exemplar al expertizei tehnice judiciare.

Pentru termenul fixat la data de 13 mai 2013, pârâtul nu a formulat obiecțiuni la expertiză și nici nu s-a prezentat, conform mențiunilor din încheierea de dezbateri de la acea dată. Procedând în acest mod, tribunalul a respectat principiile contradictorialității și dreptului la apărare al pârâtului, deoarece prin depunerea raportului de expertiză cu mai puțin de 5 zile înaintea termenului de judecată, așa cum prevede art. 209 C. proc. civ., s-a asigurat părților dreptul de a lua cunoștință de el și de a-l discuta, inclusiv de a formula obiecțiuni și eventuale alte cereri, în funcție de conținutul acestuia. În atare condiții, pârâtul își invocă propria culpă de a nu fi depus diligențele necesare pentru a-și exercita drepturile procesuale pe care tribunalul i le-a respectat, dar de care partea nu s-a prevalat.

II). În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în mod corect a fost respinsă de prima instanță, soluția fiind menținută de instanța de apel. Deși susținerea pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intirnata-reclamantă și Primăria municipiului București este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.

este absorbită în această ipoteză, de obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză. Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Obligația instituita de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire. Desființarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu a fost făcută ca efect al hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari. Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației ui raportul juridic dedus judecații, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului. III). Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta N.R.M.

îl constituie obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice Ia restituirea prețului de piață al apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, imobil situat în București, str. I.L.C., sector 2. Recurenții s-au prevalat de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, formă a legii intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009. Instanțele fondului în mod legal au concluzionat că reclamanta îndeplinește cerințele acestei norme, în vederea acordării prețului de piață pentru imobilul menționat. Premisele art. 50 1 din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existența valabilității contractului, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

În contextul normei analizate "desființarea" contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, iar singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de proprietarul deposedat abuziv de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință, se constată că, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață al imobilului au doar „proprietarii" în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desființate" ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare (caz în care, prin ipoteză, s-a confirmat că sunt de bună credință), fie de neatacarea lui în justiție (cu consecința consolidării efectelor lui, caz în care operează prezumția de bună credință).

Totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2 1 ), din interpretarea căruia reiese că prin „desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamantei N.R.M. Așa fiind, intimata-reclamantă se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Determinarea acestui preț s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligația de plată în sarcina recurentul-pârât a fost stabilită de către instanță în conformitate cu dispozițiile legilor speciale incidente, așa încât nu poate fi susținută cu temeinicie teza îmbogățirii fără justă cauză a reclamantei.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât recursul pârâtului este nefondat și va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală regională a finanțelor publice București împotriva deciziei nr. 84A din data de 17 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.