ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3057/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 24 noiembrie 2011 sub nr. 73803/3/2011, reclamanta S.C.L. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea valorii de piață a imobilului situat în București, B-dul L.C., sect. 1, parter, ap. 1, precum și obligarea la cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 740 din 11 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția V-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantei S.C.L. și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei atât suma de 127.872 euro (echivalentul actual 583.606 RON), echivalent în lei la data plății efective, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București, B-dul L.C., parter, sectorul 1, cât și suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia civilă nr. 1817R din 10 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 9522/299/2006, a fost admisă acțiunea în revendicare a fostului proprietar deposedat abuziv, C.A., fiind obligată S.C.L. să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, B-dul L.C., sect.1, parter, ap. 1. Astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta S.C.L. a fost deposedată de apartamentul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, fiind însă menținut ca valabil încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997. În aceste condiții reclamanta a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii de piață pentru apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, B-dul L.C., parter, sectorul 1, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, invocând buna sa credință.

Conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ținând cont de buna-credință a chiriașului cumpărător, de faptul că a fost deposedată de imobilul cumpărat și de aspectul că a fost menținut ca valabil încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, tribunalul a apreciat că reclamantei i se cuvin despăgubiri echivalente prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În ce privește prețul de piață al imobilului, tribunalul a apreciat că expertiza tehnică de specialitate în construcții și evaluarea proprietății imobiliare efectuată în cauză în condiții de contradictorialitate de expertul S.I., este preferabilă raportului de evaluare extrajudiciară a imobilului, întocmit de către SC D.E.

SRL, pe care și-a fundamentat Ministerul Finanțelor Publice obiecțiunile la expertiza tehnică judiciară, astfel că s-a reținut că valoarea de piață a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București, B-dul L.C., parter, sectorul 1, este de 127.872 euro (echivalent actual al sumei 583.606 RON). Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care prin Decizia civilă nr. 109A din 2 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză. Prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale ale apelantului în acest caz. Prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.

Ca urmare, reține instanța de apel, termenul de desființare a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă și "ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat. Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor respectiv desființarea contractului, instanța de apel a analizat condiția respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, care conferă, foștilor chiriași ale căror contracte au fost desființate, dreptul la o despăgubire.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, obligă instanța să distingă între "desființarea" contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și "desființarea" contractului, deși acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale. Pe de altă parte, analiza întrunirii cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate. Instanța de apel a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 1396 din 2 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă, în Dosarul nr. 60/3/1999, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta C.A.

împotriva pârâtei S.C.L. privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a pârâtei încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât reclamanta nu a probat susținerea că pârâții persoane fizice ar fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii. Sentința a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 213A din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și irevocabilă prin Decizia nr. 3583 din 29 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea instanța de apel a mai reținut că, prin Decizia civilă nr. 1817R din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția V-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare înaintată de reclamanta C.A.

în contradictoriu cu pârâta S.C.L. (reclamanta din prezenta cauză) fiind obligată această pârâtă să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, B-dul L.C., parter, ap. 1, sector 1. Față de cele reținute în litigiul anterior, instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate criticile Ministerul Finanțelor Publice, întrucât instanța nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Acest beneficiu este dat de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, întrucât în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanțele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.

Reținând respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a stabilit obligația dezdăunării integrale a reclamantei prin acordarea valorii de piață a imobilului în litigiu. Criticile privind valoarea mult prea mare a apartamentului au fost apreciate de instanța de apel ca nefondate raportat la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2010. Astfel, s-a reținut că la instanța de fond a fost efectuat un raport de expertiză de expert S.I., care a stabilit că valoarea de circulație a construcției este 80.948 euro (369.447 RON), iar a terenului de 46.924 euro (214.161 RON). Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta a cumpărat atât construcția, cât și terenul în suprafață de 26,94 mp.

Pârâtul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză susținând că nu poate fi luată în calculul despăgubirii și valoarea terenului, depunând în acest sens raportul de expertiză întocmit de SC D.E. SRL, prin care s-a stabilit o valoare de piață rezultantă a imobilului de 80.048 euro, fără a se stabili și o valoare în ce privește terenul. Cum, prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a cumpărat și terenul, instanța de apel a constatat că, în mod corect instanța de fond a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanță, și nu raportul de expertiză extrajudiciar depus de pârât.

În ceea ce privește criticile pârâtului privind modalitatea de calcul a despăgubirilor raportate la prețul pe care reclamanta l-a achitat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel le-a apreciat de asemenea nefondate, față de dispozițiile exprese și clare ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare și că valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință a se respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Astfel, recurentul susține că față de lipsa calității procesuale pasive în mod greșit a fost obligat la plata sumei de 127.872 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, B-dul L.C., parter, ap. 1, sector 1. În aceeași idee recurentul susține că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În aceeași idee, se mai arată că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestor instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Or, susține recurentul, deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept, susține recurentul, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului de circulație pentru imobilul în litigiu, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta cauză nu există culpa acestei instituții. Mai mult, arată același recurent, instanța de fond, cât și cea de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune.

Or, susține același recurent, în această situație, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București, prin Primar General. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, arată recurentul, obligația de garanție pentru evicțiune trebuie să fie instituită în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., în sarcina vânzătoarei Primăria Municipiului București, această dispoziție de drept comun neputând fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, recurentul mai învederează că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, că într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părților" neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).

Prin urmare, arată recurentul, având în vedere că în acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ce privește constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. Față de argumentele expuse se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, impunându-se respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. O altă critică adusă de recurent hotărârii instanței de apel, vizează greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului și raportat la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, arată recurentul, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 la art. 50 alin. (3), cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Așadar, susține recurentul, pentru a fi aplicabile dispozițiile legale sus-evocate și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare, având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite, cumulativ două condiții, și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În aceeași idee, se mai arată că dispozițiile art. 50 1 vizează "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului, în caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 1 condițiile pe care reclamanta trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de piață. Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de reclamantă rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători al unul bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului.

Or, susține recurentul, dacă reclamanta ar fi întreprins aceste minime diligențe, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950 și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamanta nu a depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, susține același recurent, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua-credință determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995. Mai mult decât atât, susține recurentul, existența sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, susține recurentul, având în vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, situație în care încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință, având în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept care nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, se susține că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu, s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, Contractul de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă și Primăria Municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, arată recurentul, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește raportul de expertiză, recurentul susține că acesta a fost omologat în mod greșit de instanță, întrucât valoarea reținută nu reflectă prețul real al imobilului în discuție. Astfel, în raport de evaluarea făcută de expert, recurentul arată că în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare. Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții, motiv pentru care recurentul apreciază că se impune o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.

Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, pe care recurentul o apreciază astfel de 30%. Prin urmare, recurentul susține că operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind nepermis ca reclamanții să încaseze în 2013 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală. Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Astfel, recurentul învederează că o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Or, arată recurentul, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai sus, în caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea având în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în niciun caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul - cumpărător.

Astfel, recurentul mai învederează că în ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Recurentul mai susține că în spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii și, nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu. În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, susține recurentul, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare. Pentru aceste din urmă situații, arată același recurent, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Astfel în cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, din 15 martie 2007 s-a statuat că "trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate", dar că "alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

O altă critică vizează greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât în sarcina Ministerului Finanțelor Publice nu există culpă procesuală pentru a fi incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Criticile vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și alin. (2 1 ) prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Obligația de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător. Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus.

Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în cauză. Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului de piață. Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept în materie de evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Or, față de dispozițiile legii speciale, aplicabile în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor expuse deja.

Referitor la natura normei instituite prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cererile de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al imobilului, această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susținerilor recurentului. În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

În ce privește criticile vizând greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului, față de neîntrunirea în cauză a condițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, sunt de reținut următoarele aspecte: Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiții pentru restituirea prețului de piață al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ca acest contract să fie desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Contrar însă celor afirmate prin motivele de recurs, ambele condiții sunt îndeplinite în cauză. Astfel, referitor la prima condiție, recurentul a susținut că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în reaua-credință la contractare, decurgând din faptul că la acel moment nu au depus minime diligențe pentru a cunoaște titlul statului vânzător.

Reaua-credință a reclamantei nu a fost însă reținută în hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare a fostei proprietare, care a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei, hotărâre în raport de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriașul-cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Așa fiind, în contextul realizării, prin hotărârea irevocabilă dată în acțiunea în revendicare, a poziției subiective a chiriașilor cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispozițiile art. 1189 C. civ., potrivit cărora buna-credință se prezumă, urmează a se reține că reclamanta a fost de bună-credință la încheierea contractului.

Pe cale de consecință, nu poate fi primit argumentul recurentului privind reaua-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Referitor la cea de-a doua condiție instituită de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, recurentul a susținut că admiterea unei acțiuni în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu semnifică o desființare a contractului de vânzare-cumpărare al acestora, motiv pentru care în cauză nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului. Această susținere a recurentului nu poate fi primită, întrucât s-ar ignora sensul real al termenului de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare" din cuprinsul art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, sens ce rezultă din analiza sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art. 50 alin. (2 1 ) și respectiv art. 50 1 din același act normativ prevăd că în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/3995, desființate prin hotărâri irevocabile definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor.

De asemenea, este de reținut că art. 20 alin. (2 1 ) din aceeași lege prevede că "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe (...)" Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009 explicitează, ca atare, termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând expres că "desființarea" poate fi urmarea atât a unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Din această perspectivă, interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare, din cuprinsul art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu doar urmare a unei acțiuni în anulare, ci și a unei acțiuni în revendicare. În ce privește susținerile recurentului potrivit cărora reclamanții nu ar fi îndreptățiți la restituirea valorii actuale de piață a imobilului, motivat de o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, acestea sunt neîntemeiate raportat la dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață al imobilului.

Din perspectiva celor expuse, raportat la reglementarea din legea specială, susținerile privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamantei după alte criterii decât valoarea de piață a imobilului nu pot fi primite. Referitor la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de recurent, este de reținut că trimiterile la cauzele Tudor Tudor c. României, Velikovi și alții c. Bulgariei nu se pliază pe situația de fapt dedusă judecății, iar pe de altă parte instanța de contencios european, în aceste cauze, a verificat dacă remediile juridice interne confereau reclamanților obținerea unor despăgubiri adecvate și suficiente pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenție.

Pe de altă parte este de reținut că nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp legislația internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaționale care să conțină dispoziții mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României. Or, așa cum deja s-a arătat, norma internă aplicabilă cauzei reglementează despăgubirea cumpărătorului evins cu valoarea de piață a imobilului, cum de altfel corect și legal a reținut și instanța de apel. Critica vizând cuantumul despăgubirii acordate reclamantei ridică o problemă ce ține strict de aprecierea probelor, chestiune sustrasă competenței instanței de recurs față de actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Ca atare, critica în discuție nu poate fi analizată de prezenta instanță, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Nefondate sunt și criticile legate de greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., motivat de faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și, că nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Astfel, dispozițiile textului legal sus-menționat reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual, textul stabilind că: "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată". În cadrul acestui raport instanța poate determina cuantumul cheltuielilor de judecată, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare. Din perspectiva dispozițiilor legale sus-evocate, este de reținut că nu are relevanță buna-credință a părții care a pierdut procesul, după cum este lipsit de importanță și faptul că instanța a respins o cale de atac pe fond sau pe calea unei excepții. Or, raportat le cele expuse este de reținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., nefiind fondat motivul de recurs legat de greșita aplicare a dispozițiilor legale sus-menționate. Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 1.000 RON către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 109A din 2 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2014. Procesat de GGC - AZ