ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1631/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1631/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr.

14193/299/2007, reclamantul B.R. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București, Bo.R. și Bo.E., solicitând instanței să constate că apartamentul nr.

2 situat în București, str. M., nr. 3, compus din 3 camere, hol, vestibul,

bucătărie, culoar, baie, W.C., cămară, verandă, mansardă, boxă, pivniță,

subsol, în suprafață utilă de 119,16 mp, reprezentând o cotă indiviză de 38% și

terenul aferent în suprafață de 54,24 mp. situat sub construcție au fost

preluate de stat fără titlu și să fie obligați pârâții Bo.R. și Bo.E. să îi lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul.

Pârâții Bo.R. și

Bo.E. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională solicitând obligarea

reclamantului la plata sumei de 25.000 RON reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor aduse apartamentului în litigiu și acordarea dreptului de

retenție.

Totodată au formulat

cerere de chemare în garanție a municipiului București și Ministerului

Finanțelor Publice pentru plata prețului reactualizat.

Prin Sentința civilă

nr. 6453 din 11 mai 2009 instanța a admis excepția de necompetență materială și

a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

La rândul său,

Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei sector

1, conflictul fiind soluționat prin Sentința civilă nr. 53 din 19 august 2010

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a stabilit competența

în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă

nr. 1049 din 2 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 31137/3/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

principală, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională, au fost

respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în garanție formulate de pârâții

reclamanți Bo.R. și Bo.E. în contradictoriu cu municipiul București și

Ministerul Finanțelor Publice și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de

chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva S.C.

H.N. S.A.

Analizând probele

administrate în cauză tribunalul a procedat la analiza comparativă a celor două

titluri exhibate de părți, respectiv a contractului încheiat în 1926 de autorul

reclamantului, unit cu certificatele de moștenitor, cu contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, acordând preferabilitate celui din urmă

în temeiul art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, care, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, reprezintă legea aplicabilă în cauzele ce au ca obiect

revendicarea imobilelor preluate abuziv și arătate la art. 2 din lege.

S-a constatat că prin

Sentința civilă nr. 9113/2004 nu i s-a recunoscut reclamantului dreptul de

proprietate asupra apartamentului în litigiu, restituirea având ca obiect

încăperile de la mansardă și podul, precum și cota indiviză de 72,76 din

terenul în suprafață de 236 mp aferent imobilului. Prin urmare, s-a constatat

că reclamantul nu deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția europeană a drepturilor omului.

Pe de altă parte, titlul

pârâților nu a fost anulat în termenul și cu procedura prevăzută la art. 45 din

Legea nr. 10/2001, astfel că nevalabilitatea titlului statului nu mai poate

produce efecte, acest aspect fiind prevăzut oricum la art. 2 din lege.

Față de

considerentele reținute tribunalul a respins acțiunea principală ca

neîntemeiată, precum și cererea reconvențională, având în vedere că

apartamentul, cu îmbunătățirile aduse de pârâții-reclamanți, rămâne în

patrimoniul lor.

Au fost respinse și

cererile de chemare în garanție formulate, având în vedere că acestea sunt

întemeiate numai în măsura în care pârâții ar fi deposedați de bun.

Prin Decizia civilă

nr. 136A din 27 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelul principal

formulat de apelantul-reclamant B.R. și cererea de aderare la apelul principal

formulată de apelanții-pârâți Bo.R. și Bo.E.

În motivarea acestei

soluții, instanța a reținut că, indiscutabil, dreptul apelantului-reclamant

asupra imobilului în litigiu este preferabil titlului apelanților pârâți, care

provine de la stat, în condițiile în care titlul statului, constituit de

Decretul nr. 92/1950, a fost deja apreciat ca nefiind valabil prin Sentința

civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 și este

declarat prin dispoziția expresă a legii - art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001

- ca reprezentând o modalitate de preluare abuzivă.

Însă, în acord cu

conținutul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, constatarea preferinței titlului autorului

apelantului-reclamant nu este suficientă pentru a conduce și la admiterea

acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători ai imobilului

revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995, impunându-se a se examina și

celelalte criterii menționate în decizia de recurs în interesul legii.

Însăși Înalta Curte

de Casație și Justiție a stabilit în mod explicit în Decizia sa nr. 33/2008 că,

în cauze similare celei de față, nu se poate face aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, și anume Codului civil, cu ignorarea prevederilor Legii

nr. 10/2001, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus

derogant”.

Sub aspectul

incidenței în cauză a Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că persoanele

îndreptățite pot obține restituirea în natură a imobilului doar în condițiile

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, potrivit

art. 45 alin. ultim, în caz contrar putând obține, în temeiul acestei legi doar

despăgubiri bănești, după cum prevede art. 18 lit. c) din lege.

Contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3 805/29123 din 25 martie 1997, nesupus unei contestări

valabile și neanulat pe calea demersului judiciar oferit de art. 45 din Legea

nr. 10/2001, se bucură de prezumția de legalitate și confirmă existența în

patrimoniul apelanților pârâți, cu titlu actual, a dreptului de proprietate

asupra apartamentului 2 din imobilul situat în București, str. M. nr. 3, sector

1.

Apelantul-reclamant

nu mai poate astăzi ridica nici pe cale incidentală obiecții de nevalabilitate

a titlului de dobândire aparținând apelanților pârâți Bo.R. și Bo.E.,

contestările venite din partea apelantului reclamant, menite să evidențieze

potențiale cauze de ineficacitate a titlului deținut de apelanții pârâți asupra

apartamentului revendicat, nu pot fi analizate și avute în vedere în

soluționarea prezentei acțiuni, întrucât eludează dispoziția imperativă a art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul nu se

află în situația de a reclama prin cererea sa protecția unui „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât nu deține în

patrimoniul său acest „bun" cu titlu actual.

Reclamantul nu deține

nici o hotărâre de restituire în natură a bunului ori vreo recunoaștere de

această natură și forță a dreptului de proprietate asupra apartamentului 2 pe

care l-a revendicat, Sentința civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004, pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 7483/2004 conținând soluția

de respingere a acțiunii în revendicare a acestui apartament pentru motivul

introducerii sale împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală

pasivă.

Pârâții dețin un bun

dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul unui contract care s-a

consolidat în virtutea legii, prin necontestarea sa valabilă și neanularea lui

pe calea acțiunii reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată,

astfel că aceștia dețin în patrimoniul lor „un bun actual" în sensul art.

1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

care se impune a fi protejat.

În privința criticii

de nepronunțare a primei instanțe asupra nevalabilității titlului de preluare

al statului, instanțele judecătorești s-au pronunțat deja prin Sentința civilă

nr. 9113 din 23 noiembrie 2004, astfel încât o nouă statuare asupra acestui

aspect în pricina de față nu mai era necesară.

În privința cererii

apelanților-pârâți de aderare la apelul principal, modul de soluționare a

acestuia din urmă are drept consecință păstrarea hotărârii primei instanțe ca

legală, inclusiv în privința soluțiilor date cererilor reconvenționale și de

chemare în garanție formulate în cauză de pârâții reclamanți.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant B.R.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-au arătat următoarele:

Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit Decizia nr. 33 în interesul legii din 9 iunie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că solicitarea sa de a

obține bunul preluat de către stat nu se întemeiază pe un bun actual și nici pe

o speranță legitimă.

Legea nr. 112/1995

este incidentă doar în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce

nu este cazul în speță, astfel că dobândirea bunului s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor acestei legi, situație față de care intimații-pârâți sunt de fapt

cei care nu au un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerință și nici „o

speranță legitimă".

O acțiune în

constatarea nevalabilității titlului statului constituie premisa restituirii în

natură a imobilului preluat în mod abuziv, față de care autorii reclamantului

nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari, Decretul nr. 92/1950

neproducând nici un efect juridic, constatarea nevalabilității titlului

statului fiind statuată astfel cu putere lucrului judecat, prin Sentința civilă

nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Or, recunoașterea de

către instanță a nevalabilității titlului statului, statuată cu putere de lucru

judecat, are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a valabilității

neîntrerupte a titlului autorului reclamantului și a faptului că dreptul de

proprietate asupra bunului ce face obiectul revendicării nu a ieșit niciodată

din patrimoniul autorului acestuia și s-a transmis, prin succesiune legală,

către reclamant.

Este de necontestat

faptul că reclamantul deține un „bun" în sensul Convenției europene a

drepturilor omului, având în vedere și cauza Păduraru împotriva României.

În același sens,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României a

reținut că, dacă în considerentele unei sentințe prin care instanța a respins

acțiunea în revendicare, s-a statuat că naționalizarea apartamentului a fost

ilegală, constatare care nu a fost infirmată de o instanță superioară, are ea

efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de

proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a afirmat că vânzarea de către stat a bunului unor terți de

bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în

mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a

despăgubirii, constituie o privare de bun, contrară art. 1 al Protocolului nr.

1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în

concursul dintre reclamant și pârâți, instanțele anterioare erau datoare să

constate că reclamantul se află în posesia titlului originar de proprietate

asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect

retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării

imobilului de către stat.

Ambele instanțe, de

fond și de apel, au dat o greșită soluționare a acțiunii în revendicare prin

înlăturarea procedeului comparării de titluri și acordarea preferinței

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Deși s-a făcut

vorbire de aplicabilitatea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu privire la

acordarea unor eventuale măsuri reparatorii prin echivalent, s-a omis însă a se

preciza că această normă nu poate fi aplicată în raporturile dintre

proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., întrucât Legea

nr. 10/2001 nu reglementează asemenea raporturi.

Buna-credință a

chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă

locală, invocată în apărare, nu are relevanță în aprecierea privării de

proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul

nr. 1 cu consecința că se impune a se constata „preferabilitate bunului"

reclamantului față de „bunul" subdobânditorilor de bună-credință, în

absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite

prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de

legea specială.

Accesul la justiție

oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură

să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea

persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În aceste condiții,

restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru

privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului subsemnatului către

chiriași.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, cât și de cauza Atanasiu împotriva

României, pusă în discuția părților, Înalta Curte apreciază că acesta este

nefondat pentru următoarele considerente:

Deși argumentul hotărâtor

pentru care instanța de apel a respins apelul principal a fost nedovedirea de

către reclamant a deținerii unui bun actual în accepțiunea dată acestei noțiuni

de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în

cauza pilot Atanasiu împotriva României, probă impusă prin Decizia în interesul

legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

criticile din recurs se axează pe alte aspecte referitoare la modul de

aplicarea a Legii nr. 10/2001 și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului anterioară cauzei Atanasiu.

Instanța de apel, în

aplicarea Legii nr. 10/2001, a considerat că titlul reclamantului este

preferabil titlului pârâților deoarece provine de la un neproprietar, ca urmare

a constatării, în mod irevocabil într-un alt proces, finalizat prin Sentința

civilă nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 București, (astfel cum a fost

modificată prin Decizia civilă nr. 732/2005 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului conform Deciziei civile

nr. 1228/2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă), a

nevalabilității titlului statului cu privire la întregul imobil situat în

București, str. M., nr. 3, însă această preferabilitate a fost înlăturată de

constatarea absenței în patrimoniul reclamantului a unui bun actual cu privire

la apartamentul nr. 2 din acest imobil, care nu a fost restituit în natură

reclamantului în cadrul procesului anterior menționat, întrucât fusese vândut

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Deoarece contractul

de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâți,

nu a fost constatat nul (reclamantului fiindu-i perimată cererea formulată în

acest sens, prin Sentința civilă nr. 7338/2008 a Judecătoriei sectorului 1

București), valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție, titlul de

proprietate al pârâților consolidându-se și, împreună cu deținerea posesiei,

constituind un bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

titlul reclamantului, acestuia i s-a recunoscut preluarea bunului fără titlu,

în temeiul Sentinței civile nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1

București, dată la care era în vigoare art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001,

potrivit căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care

o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi".

Chiar și art. 2 alin.

(2) al Legii nr. 10/2001, deși recunoaște caracterul retroactiv al dobândirii

proprietății, condiționează exercitarea acestui drept de primirea deciziei sau

a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Or, reclamantul nu a dovedit primirea unei hotărâri judecătorești sau decizii

de restituire a apartamentului nr. 2.

Sub acest aspect, în

cauza Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost

mult mai concretă raportat la deciziile sale anterioare, subliniind ideea că,

pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre

un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile

competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește

condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. De aceea,

jurisprudența anterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în

recurs apare ca rămasă fără relevanță.

În aceeași cauză,

Atanasiu împotriva României, s-a stabilit că „existența unui bun actual în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului" (paragraful 140).

Prin urmare, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raționamentul în ceea ce

privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este

suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în

sensul restituirii bunului către reclamant.

Întrucât o astfel de

hotărâre judecătorească nu există, nici o altă critică adusă de recurent nu

poate suplini această lipsă și nu îi poate acorda reclamantului preferabilitate

în acțiunea în revendicare formulată în prezenta cauză. Aceasta întrucât, în

Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, verificându-se

admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a imobilelor care intră

sub incidența Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că o astfel de acțiune devine

admisibilă numai atunci când reclamantul se prevalează la rândul său de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție, ceea ce face

obligatorie verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul

reclamantului.

Pe de altă parte,

preferabilitatea în acțiunea în revendicare nu se poate motiva prin faptul că

Legea nr. 10/2001 nu oferă posibilitatea despăgubirii pentru apartamentele care

au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, câtă vreme un astfel de temei

juridic există în art. 20 alin. (2) și (5) al Legii nr. 10/2001 unde se

menționează că „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana

îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. În situația

imobilelor prevăzute la alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent se acordă

sau, după caz, se propun prin dispoziția motivată a primarului, respectiv a primarului

general al municipiului București".

Prin urmare, nici din

acest considerent nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului către

reclamant, ca măsură reparatorie, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste

argumente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe reclamant la cheltuieli de

judecată în cuantum de 5000 RON, către intimații-pârâți Bo.E. și Bo.R., la

solicitarea acestora și potrivit chitanței din care rezultă suportarea de către

intimații-pârâți a cheltuielilor menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.R. împotriva Deciziei nr. 136A din 27 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă pe recurentul

reclamant la 5.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimaților pârâți

Bo.E. și Bo.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2013.

Procesat de GGC - DG