ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1631/2013

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 14193/299/2007, reclamantul B.R. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, Bo.R. și Bo.E., solicitând instanței să constate că apartamentul nr. 2 situat în București, str. M., nr. 3, compus din 3 camere, hol, vestibul, bucătărie, culoar, baie, W.C., cămară, verandă, mansardă, boxă, pivniță, subsol, în suprafață utilă de 119,16 mp, reprezentând o cotă indiviză de 38% și terenul aferent în suprafață de 54,24 mp. situat sub construcție au fost preluate de stat fără titlu și să fie obligați pârâții Bo.R. și Bo.E. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul. Pârâții Bo.R. și Bo.E. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 25.000 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentului în litigiu și acordarea dreptului de retenție.

Totodată au formulat cerere de chemare în garanție a municipiului București și Ministerului Finanțelor Publice pentru plata prețului reactualizat. Prin Sentința civilă nr. 6453 din 11 mai 2009 instanța a admis excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București. La rândul său, Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei sector 1, conflictul fiind soluționat prin Sentința civilă nr. 53 din 19 august 2010 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a stabilit competența în favoarea Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 1049 din 2 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 31137/3/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională, au fost respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în garanție formulate de pârâții reclamanți Bo.R.

și Bo.E. în contradictoriu cu municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva S.C. H.N. S.A. Analizând probele administrate în cauză tribunalul a procedat la analiza comparativă a celor două titluri exhibate de părți, respectiv a contractului încheiat în 1926 de autorul reclamantului, unit cu certificatele de moștenitor, cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, acordând preferabilitate celui din urmă în temeiul art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezintă legea aplicabilă în cauzele ce au ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv și arătate la art. 2 din lege.

S-a constatat că prin Sentința civilă nr. 9113/2004 nu i s-a recunoscut reclamantului dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, restituirea având ca obiect încăperile de la mansardă și podul, precum și cota indiviză de 72,76 din terenul în suprafață de 236 mp aferent imobilului. Prin urmare, s-a constatat că reclamantul nu deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte, titlul pârâților nu a fost anulat în termenul și cu procedura prevăzută la art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că nevalabilitatea titlului statului nu mai poate produce efecte, acest aspect fiind prevăzut oricum la art. 2 din lege. Față de considerentele reținute tribunalul a respins acțiunea principală ca neîntemeiată, precum și cererea reconvențională, având în vedere că apartamentul, cu îmbunătățirile aduse de pârâții-reclamanți, rămâne în patrimoniul lor.

Au fost respinse și cererile de chemare în garanție formulate, având în vedere că acestea sunt întemeiate numai în măsura în care pârâții ar fi deposedați de bun. Prin Decizia civilă nr. 136A din 27 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelul principal formulat de apelantul-reclamant B.R. și cererea de aderare la apelul principal formulată de apelanții-pârâți Bo.R. și Bo.E.

În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că, indiscutabil, dreptul apelantului-reclamant asupra imobilului în litigiu este preferabil titlului apelanților pârâți, care provine de la stat, în condițiile în care titlul statului, constituit de Decretul nr. 92/1950, a fost deja apreciat ca nefiind valabil prin Sentința civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 și este declarat prin dispoziția expresă a legii - art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 - ca reprezentând o modalitate de preluare abuzivă. Însă, în acord cu conținutul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, constatarea preferinței titlului autorului apelantului-reclamant nu este suficientă pentru a conduce și la admiterea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători ai imobilului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995, impunându-se a se examina și celelalte criterii menționate în decizia de recurs în interesul legii.

Însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod explicit în Decizia sa nr. 33/2008 că, în cauze similare celei de față, nu se poate face aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codului civil, cu ignorarea prevederilor Legii nr. 10/2001, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”. Sub aspectul incidenței în cauză a Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a imobilului doar în condițiile constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, potrivit art. 45 alin. ultim, în caz contrar putând obține, în temeiul acestei legi doar despăgubiri bănești, după cum prevede art. 18 lit. c) din lege.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3 805/29123 din 25 martie 1997, nesupus unei contestări valabile și neanulat pe calea demersului judiciar oferit de art. 45 din Legea nr. 10/2001, se bucură de prezumția de legalitate și confirmă existența în patrimoniul apelanților pârâți, cu titlu actual, a dreptului de proprietate asupra apartamentului 2 din imobilul situat în București, str. M. nr. 3, sector 1. Apelantul-reclamant nu mai poate astăzi ridica nici pe cale incidentală obiecții de nevalabilitate a titlului de dobândire aparținând apelanților pârâți Bo.R. și Bo.E., contestările venite din partea apelantului reclamant, menite să evidențieze potențiale cauze de ineficacitate a titlului deținut de apelanții pârâți asupra apartamentului revendicat, nu pot fi analizate și avute în vedere în soluționarea prezentei acțiuni, întrucât eludează dispoziția imperativă a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul nu se află în situația de a reclama prin cererea sa protecția unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât nu deține în patrimoniul său acest „bun" cu titlu actual. Reclamantul nu deține nici o hotărâre de restituire în natură a bunului ori vreo recunoaștere de această natură și forță a dreptului de proprietate asupra apartamentului 2 pe care l-a revendicat, Sentința civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 7483/2004 conținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare a acestui apartament pentru motivul introducerii sale împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pârâții dețin un bun dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul unui contract care s-a consolidat în virtutea legii, prin necontestarea sa valabilă și neanularea lui pe calea acțiunii reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că aceștia dețin în patrimoniul lor „un bun actual" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care se impune a fi protejat. În privința criticii de nepronunțare a primei instanțe asupra nevalabilității titlului de preluare al statului, instanțele judecătorești s-au pronunțat deja prin Sentința civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004, astfel încât o nouă statuare asupra acestui aspect în pricina de față nu mai era necesară.

În privința cererii apelanților-pârâți de aderare la apelul principal, modul de soluționare a acestuia din urmă are drept consecință păstrarea hotărârii primei instanțe ca legală, inclusiv în privința soluțiilor date cererilor reconvenționale și de chemare în garanție formulate în cauză de pârâții reclamanți. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant B.R. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-au arătat următoarele: Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit Decizia nr. 33 în interesul legii din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că solicitarea sa de a obține bunul preluat de către stat nu se întemeiază pe un bun actual și nici pe o speranță legitimă.

Legea nr. 112/1995 este incidentă doar în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speță, astfel că dobândirea bunului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor acestei legi, situație față de care intimații-pârâți sunt de fapt cei care nu au un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerință și nici „o speranță legitimă". O acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului constituie premisa restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, față de care autorii reclamantului nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari, Decretul nr. 92/1950 neproducând nici un efect juridic, constatarea nevalabilității titlului statului fiind statuată astfel cu putere lucrului judecat, prin Sentința civilă nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Or, recunoașterea de către instanță a nevalabilității titlului statului, statuată cu putere de lucru judecat, are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a valabilității neîntrerupte a titlului autorului reclamantului și a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul revendicării nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului acestuia și s-a transmis, prin succesiune legală, către reclamant. Este de necontestat faptul că reclamantul deține un „bun" în sensul Convenției europene a drepturilor omului, având în vedere și cauza Păduraru împotriva României.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României a reținut că, dacă în considerentele unei sentințe prin care instanța a respins acțiunea în revendicare, s-a statuat că naționalizarea apartamentului a fost ilegală, constatare care nu a fost infirmată de o instanță superioară, are ea efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că vânzarea de către stat a bunului unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de bun, contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în concursul dintre reclamant și pârâți, instanțele anterioare erau datoare să constate că reclamantul se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat. Ambele instanțe, de fond și de apel, au dat o greșită soluționare a acțiunii în revendicare prin înlăturarea procedeului comparării de titluri și acordarea preferinței dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Deși s-a făcut vorbire de aplicabilitatea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu privire la acordarea unor eventuale măsuri reparatorii prin echivalent, s-a omis însă a se preciza că această normă nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează asemenea raporturi.

Buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată în apărare, nu are relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 cu consecința că se impune a se constata „preferabilitate bunului" reclamantului față de „bunul" subdobânditorilor de bună-credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială. Accesul la justiție oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului subsemnatului către chiriași.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, cât și de cauza Atanasiu împotriva României, pusă în discuția părților, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Deși argumentul hotărâtor pentru care instanța de apel a respins apelul principal a fost nedovedirea de către reclamant a deținerii unui bun actual în accepțiunea dată acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauza pilot Atanasiu împotriva României, probă impusă prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, criticile din recurs se axează pe alte aspecte referitoare la modul de aplicarea a Legii nr. 10/2001 și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului anterioară cauzei Atanasiu.

Instanța de apel, în aplicarea Legii nr. 10/2001, a considerat că titlul reclamantului este preferabil titlului pârâților deoarece provine de la un neproprietar, ca urmare a constatării, în mod irevocabil într-un alt proces, finalizat prin Sentința civilă nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 București, (astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 732/2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului conform Deciziei civile nr. 1228/2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă), a nevalabilității titlului statului cu privire la întregul imobil situat în București, str. M., nr. 3, însă această preferabilitate a fost înlăturată de constatarea absenței în patrimoniul reclamantului a unui bun actual cu privire la apartamentul nr. 2 din acest imobil, care nu a fost restituit în natură reclamantului în cadrul procesului anterior menționat, întrucât fusese vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Deoarece contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâți, nu a fost constatat nul (reclamantului fiindu-i perimată cererea formulată în acest sens, prin Sentința civilă nr. 7338/2008 a Judecătoriei sectorului 1 București), valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție, titlul de proprietate al pârâților consolidându-se și, împreună cu deținerea posesiei, constituind un bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește titlul reclamantului, acestuia i s-a recunoscut preluarea bunului fără titlu, în temeiul Sentinței civile nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 București, dată la care era în vigoare art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Chiar și art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, deși recunoaște caracterul retroactiv al dobândirii proprietății, condiționează exercitarea acestui drept de primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Or, reclamantul nu a dovedit primirea unei hotărâri judecătorești sau decizii de restituire a apartamentului nr. 2. Sub acest aspect, în cauza Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost mult mai concretă raportat la deciziile sale anterioare, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. De aceea, jurisprudența anterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în recurs apare ca rămasă fără relevanță.

În aceeași cauză, Atanasiu împotriva României, s-a stabilit că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraful 140). Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Întrucât o astfel de hotărâre judecătorească nu există, nici o altă critică adusă de recurent nu poate suplini această lipsă și nu îi poate acorda reclamantului preferabilitate în acțiunea în revendicare formulată în prezenta cauză. Aceasta întrucât, în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, verificându-se admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că o astfel de acțiune devine admisibilă numai atunci când reclamantul se prevalează la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție, ceea ce face obligatorie verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul reclamantului.

Pe de altă parte, preferabilitatea în acțiunea în revendicare nu se poate motiva prin faptul că Legea nr. 10/2001 nu oferă posibilitatea despăgubirii pentru apartamentele care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, câtă vreme un astfel de temei juridic există în art. 20 alin. (2) și (5) al Legii nr. 10/2001 unde se menționează că „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În situația imobilelor prevăzute la alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent se acordă sau, după caz, se propun prin dispoziția motivată a primarului, respectiv a primarului general al municipiului București". Prin urmare, nici din acest considerent nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului către reclamant, ca măsură reparatorie, în temeiul Legii nr. 10/2001. Pentru aceste argumente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe reclamant la cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON, către intimații-pârâți Bo.E. și Bo.R., la solicitarea acestora și potrivit chitanței din care rezultă suportarea de către intimații-pârâți a cheltuielilor menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.R. împotriva Deciziei nr. 136A din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul reclamant la 5.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimaților pârâți Bo.E. și Bo.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2013. Procesat de GGC - DG