ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 766/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 766/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția Civilă, la

data de 30 mai 2007, sub nr. 6196/300/2007, reclamanții V.A. și V.J.E. au

chemat în judecată pe pârâții B.A. și B.M. pentru revendicarea imobilului

situat în București str. Armenească sector 2 compus din 5 camere, vestibul,

două holuri, baie, grup sanitar, două debarale, bucătărie, cămară, trei

balcoane, două camere de serviciu în suprafață utilă de 128,38 mp, cota

indiviză de 8,56% din părțile de folosință comună ale imobilului și 22 mp teren

situat sub construcție și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin sentința civilă

nr. 9321 din 16 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București

s-a admis cererea reclamanților, pârâții fiind obligați să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții B.A. și B.M., iar prin decizia civilă nr.

198A din 16 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a

Civilă, în dosarul nr. 6196/300/2007, apelul a fost admis, s-a admis excepția

de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, sentința fiind

anulată. S-a constatat că în raport de valoarea obiectului cererii de chemare

în judecată stabilită prin expertiză, și anume 621.775 lei, și ținând seama de

prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalul București este

competent din punct de vedere material să soluționeze cauza.

Pârâții B.A. și B.M.

au depus cerere de chemare în garanție a Municipiului București și a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la

plata unei sume echivalente cu valoarea

de circulație a imobilului în cazul admiterii

acțiunii în revendicare.

Prin sentința civilă

nr. 348 din 03 martie 2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei V.A. și a

respins cererea de chemare în judecată formulată de această reclamantă, în

contradictoriu cu pârâții B.A. și B.M., pentru lipsa calității procesuale

active, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii, a respins ca

nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V.J.E.,

împotriva pârâților B.A. și B.M., a respins ca rămasă fără obiect cererea de

chemare în garanție formulată de pârâții B.A. și B.M., în contradictoriu cu

Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a constatat următoarele:

Imobilul situat în

str. Armenească din București a fost cumpărat de către V.V., E.D.P. și G.V. în

indiviziune de la T.A. – Galați la data de 23 noiembrie 1940 așa cum rezultă

din copia contractului de vânzare cumpărare depus la dosar.

În anul 1944 la data

de 17 noiembrie 1944 între coindivizari s-a efectuat partajul imobilului,

apartamentul nr. 6 ce face obiectul cererii de chemare în judecată fiind inclus

în lotul lui E.D.P.

Imobilul a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Potrivit

certificatului de calitate din 22 septembrie 2000 întocmit de BNP E.B.E.V.,

prin căsătorie P., a decedat la data de 15 octombrie 1993 lăsând ca moștenitor

pe reclamantul V.J.E., nepot de frate predecedat, cu cota de 1/1.

Prin urmare,

reclamantul V.J.E. este moștenitor al fostului proprietar al apartamentului și

are calitate procesuală activă.

Reclamanta V.A. nu

are calitate procesuală activă așa cum rezultă din înscrisurile indicate mai

sus, motiv pentru care tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale

active a acestei reclamante, acțiunea fiind respinsă cu această motivare.

Apartamentul nr. 6 a

fost vândut de către Primăria Municipiului București reprezentată prin SC A. SA

în baza Legii nr. 112/1995 pârâților B.A. și B.M. așa

cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare

din 13

septembrie 1996.

Reclamantul V.J.E.

cunoscut și sub numele de G.E.V. conform declarației de notorietate depuse la

dosar a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995.

În analiza fondului

dreptului reclamanților tribunalul a ținut seama de prevederile art. 480 C.

civ., dar și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 213/1998 și ale

Legii nr. 1/2009, de legislația și jurisprudența CEDO neputându-se face

abstracție de aceste prevederi legale în vigoare.

Art. 480 C. civ. prevede

că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un

lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.

Art. 1

alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor si nerestituite se restituie in natura sau in echivalent,

când restituirea in natura nu mai este posibila, in condițiile prezentei legi. În

cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri

reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea

investita potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate in condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente

imobilelor preluate in mod abuziv.

Art. 2

alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 10/2001 prevede că în sensul prezentei legi, prin imobile

preluate in mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr.

92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările si completările

ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, precum si prin

alte acte normative de naționalizare.

Art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001

prevede că de regula, imobilele preluate in mod abuziv se restituie în natura.

Alin. (1

1

) prevede că nu se restituie in natura, ci doar in

echivalent, imobilele care au fost înstrăinate in baza Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu

respectarea condițiilor cerute de lege.

Aceste prevederi

legale interne vin în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului urmând a se da prioritate dispozițiilor comunitare prioritate ce poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție .

Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat că atunci când există neconcordanțe între legea

internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în

acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o

hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă

acțiunea în revendicare

împotriva

terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului

la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a arătat în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe,

obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist,

este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că

această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în

considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru

faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza

Raicu contra României).

De asemenea, trebuie

avut în vedere principiul securității raporturilor juridice, principiu ce

decurge din prevederile art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor

Omului ce consacră dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe și

preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Aplicând aceste

dispoziții legale interne și europene tribunalul a constatat că reclamantul V.J.E.

este moștenitorul fostului proprietar al imobilului de la care Statul Român a

preluat abuziv apartamentul nr. 6 situat în București str. Armenească în baza

Decretului nr. 92/1950 și că imobilul a fost vândut pârâților B.A. și B.M. în

baza Legii nr. 112/1995.

Deși reclamantul a

formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 a fost

aprobată cererea pârâților de a cumpăra apartamentul în baza dispozițiilor

aceleași legi.

Pârâții au cumpărat

cu bună credință imobilul fiind încredințați de vânzător că nu există cereri de

restituire a imobilului formulate de foștii proprietari.

Tribunalul a

constatat că reclamanții nu au solicitat constatarea nulității contractului de

vânzare cumpărare încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâții .

Pentru a analiza care

dintre părțile litigante deține un „bun”, tribunalul a constatat că în

accepțiunea jurisprudenței CEDO noțiunea de „bunuri”, poate cuprinde atât

„bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține

folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În cauză pârâții sunt

cei care se pot prevala de existența unui bun în sensul prevăzut de art. 1 al

Primului Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

reclamantul V.J.E. acesta are speranța de a i se recunoaște un vechi drept de

proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă

îndelungată,

speranță

care nu poate fi considerată ca "bun" în sensul articolului 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Nu s-a putut reține

susținerea reclamantului conform căreia în patrimoniul său există un bun pentru

că prin adoptarea unei legislații de restituire a bunurilor confiscate de stat

în mod abuziv se creează un nou drept de proprietate pentru că potrivit Legii

nr. 10/2001 acesta ar fi avut dreptul numai la măsuri reparatorii prin

echivalent.

În considerarea

respectării principiului securității raporturilor juridice, tribunalul constată

că pârâții s-au considerat proprietari ai imobilului de la data cumpărării acestuia

în anul 1996, și-au intabulat dreptul de proprietate și au fost cunoscuți ca

proprietari fiind incident principiul aparenței în drept.

Trebuie menționat că

privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat,

o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci

când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii,

urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Așa cum a menționat

și Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie

2008 literatura juridică a admis că revendicarea este o acțiune reală, iar

acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se

readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a

dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta

unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în

care acțiunea devine personală.

În ceea ce privește

susținerea pârâților conform căruia dreptul de proprietate asupra

apartamentului nr. 6 ar fi fost dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 și că

actul de vânzare cumpărare ar fi doar un mijloc de realizare a dispozițiilor și

scopului legii aceasta este neîntemeiată și nu poate fi avută în vedere de

tribunal în analiza cererii de chemare în judecată.

Legea nr. 112/1995

acordă posibilitatea celor care îndeplinesc criteriile prevăzute în cuprinsul

ei să solicite vânzarea-cumpărarea și, în cazul în care nu există impedimente

legale sau cereri de restituire în natură, să fie aprobată cererea.

Prin urmare,

contractul de vânzare – cumpărare este izvorul dreptului de proprietate al

pârâților, și, nicidecum, legea.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantul V.J.E. iar prin decizia civilă nr. 837

din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel București secția a III – a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul, reținându-se

următoarele considerente:

Acțiunea în

revendicare a fost înregistrată la 30 mai 2007, astfel că fondul pretenției

deduse judecății întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu poate fi

analizat decât în acord cu întreaga reglementare în materie cu dispozițiile

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în

interesul legii.

Ca atare reține

instanța de apel, operațiunea de comparare a titlurilor părților nu se poate

face decât din perspectiva și în limita raționamentului juridic ce

fundamentează decizia nr. 33/2008, precum și în lumina jurisprudenței recente a

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții împotriva

României.

Astfel, subsecvent

schimbării jurisprudenței CEDO, în patrimoniul foștilor proprietari deposedați

nu se mai recunoaște existența unui bun, respectiv a unui drept de proprietate

vechi asupra bunului preluat abuziv, ci se pune în discuție existența unui nou

drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de

stat în materia restituirii bunurilor confiscate.

În jurisprudența anterioară,

CEDO a subliniat că în situații similare, în patrimoniul fostului proprietar

deposedat se află un drept de proprietate vechi, iar hotărârile judecătorești

prin care se constată nelegalitatea naționalizării constituie un mijloc de

recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

În prezent, nu mai

este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre

judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură

sau prin echivalent, reglementată de stat (Legea nr. 10/2001).

În accepțiunea

instanței de contencios european, hotărârile de constatare a caracterului

ilegal al naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

imobilului, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se

restitui imobilul în litigiu; noțiunea de bun se circumstanțiază, astfel, prin

raportare la imobilul în litigiu.

În cauză, s-a reținut

corect că reclamantul V.J.E. este moștenitorul fostului proprietar al

imobilului preluat abuziv de stat (E.P., născută V.) în baza dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950 și înstrăinat pârâților în temeiul prevederile Legii nr.

112/1995, însă nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că acesta se

poate prevala de existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să

fi fost admisă o acțiune în revendicare în contradictoriu cu autoritatea

publică deținătoare, care a înstrăinat bunul.

Din această

perspectivă și în raport cu cele prezentate anterior reclamantul nu mai

justifică un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului imobil

preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, cu atât mai mult cu cât

restituirea în natură nu mai apare ca fiind posibilă (bunul fiind înstrăinat),

petentul valorificând în același timp calea deschisă de legislația internă

specială (notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001).

S-a mai reținut că,

instanța europeană a considerat că prin constatarea caracterului abuziv al

preluării imobilului se naște un interes patrimonial protejat de prevederile

art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și care generează, la rândul său, un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea

efectivă a bunului.

În privința

intimaților – pârâți, s-a apreciat că aceștia dețin un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; aceștia au dobândit bunul în temeiul

contractului de vânzare – cumpărare din 13 septembrie 1996, întocmit în baza

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, act juridic ale cărui efecte juridice se

produc și în prezent, de vreme ce până la acest moment nu a fost promovată

acțiune în constatarea nulității absolute a contractului, valabilitatea

acestuia nemaiputând fi pusă în discuție.

Este adevărat că în

cadrul acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor (de drept comun)

buna-credință a cumpărătorului este lipsită de relevanță, după cum principiul

bunei credințe și aparenței în drept își găsesc aplicabilitatea doar în cazul

acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (acțiunile

în anularea titlului subdobânditorului).

În speță, însă,

chestiunea bunei-credințe, a aparenței în drept și a securității raporturilor

juridice au fost valorificate din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței CEDO, iar nu în scopul

argumentării modalității de alegere a criteriilor de preferabilitate cu care

operează instituția comparării titlurilor de proprietate.

Consecința este aceea

că reclamantului i se poate recunoaște speranța legitimă la obținerea unei

reparații echitabile pentru măsura abuzivă a preluării bunului de către stat,

iar aceasta nu are semnificația noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul V.J.E. solicitând modificarea ei în

scopul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO și decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În aceeași idee se

susține că instanța de apel a făcut o interpretare trunchiată a hotărârii pilot

CEDO în cauza Atanasiu, cu atât mai mult cu cât în jurisprudența CEDO

constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului,

respectiv în baza Decretului nr. 92/1950, aceasta echivalează cu recunoașterea

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, situație

în care reclamanții dețin „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

O altă critică

vizează încălcarea și aplicarea greșită a Deciziei RIL nr. 33/2008 a Înalta

Curte de Casație și Justiție și a dispozițiilor art. 480 C. civ.

Din această

perspectivă se susține că în concursul dintre reclamant și pârâți, instanțele

ar fi trebuit să observe că cel dintâi se află în posesia titlurilor de

proprietate cel mai bine caracterizat făcând dovada transmisiunilor succesive,

cu atât mai mult cu cât viciul care afectează titlul autorului pârâților –

Statul – radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să

împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al

reclamantului, mai bine caracterizat.

În aceeași idee se

mai învederează că principiul securității raporturilor juridice nu poate exista

separat de constatarea în prealabil a bunei – credințe iar în cazul de față nu

se poate stabili existența acesteia.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Pentru acțiunea în

revendicare înregistrată la 30 mai 2007 reclamanții au chemat în judecată pe

pârâții B.A. și B.M., solicitând obligarea lor de a le lăsa în deplină

proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, str. Armenească.

Temeiul

-

juridic

al cererii de chemare în judecată vizează

dispozițiile

art. 480 - 481 C. civ. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale

Omului art. 6

paragraful 1 din Convenție, în ce privește îngrădirea accesului la instanță,

prin respingerea acțiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au

urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Este real că reclamanții nu au negat încadrarea

situației de fapt

deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001

și

nici faptul că nu au

formulat notificare, însă au susținut că indiferent de

aceste aspecte,

respingerea

acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi

de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietății, garantat de

dreptul european - art. 1 din Protocolul 1

adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De

asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și

Justiție s-a statuat cu putere obligatorie pentru

instanțe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate

poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice.”

În speță, însă, nu se

poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001,

și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului

sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca

urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Astfel,

pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar

trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat.

În

ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia

imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. în primul

rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care

ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul

respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din

Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat,

întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către

statul român.

În

al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în

patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea

de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele

definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum

ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie

suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o

hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În

al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în

ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care

trebuie să le îndeplinească

persoanele cărora li se restituie bunurile

de care au fost deposedate.

Statul

Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se

acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele

îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de

prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în

termenul prevăzut de lege.

Formularea

notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care

recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi

făcut să se nască „o speranță legitimă" în patrimoniul reclamantului,

drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

În

speță, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și

nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre

judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se

recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în

mod corect instanțele anterioare au reținut că acesta nu are un „bun

actual" și nici măcar „o speranță legitimă" care să atragă incidența

prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

În

Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010,

Curtea Europeană a reținut că:

„134.

(.) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la

„bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140.

(.) existența unui „bun actual" în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. In

acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141.

(.) Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr.

10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism

care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142.

(.) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143.

(.) În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un

drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de

reclamante (.), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost

ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament.

144.

(.) Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1

din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145.

(.) Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu

atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea

observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile

instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că

condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume

naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar, erau întrunite.”

Față

de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât

reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară,

dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu

beneficiază de un „bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca

protecția documentului european în favoarea sa.

Prin

hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța

europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului

relevanța urmărită de reclamant.

Dacă

până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri

judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a

nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica

instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească

a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel

un „interes patrimonial” protejat de art. l Protocolul 1 al Convenției (a se

vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4

noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran

și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt

împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva

României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de

concluzie nu mai este posibilă.

În

lipsa notificării și tară să prezinte argumente convingătoare din punct de

vedere juridic, care să explice de ce nu a procedat în

sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului,

reclamantul a pierdut dreptul de a-l obține prin

intermediul acțiunii în

revendicare de drept comun.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, această

soluție

este

în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că

nu se poate aprecia că

existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de

a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune sa se poată prevala la rândul său de

un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i

se

asigure accesul la justiție.

Așadar,

instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept

comun pentru restituirea bunurilor preluate de

stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul

său

a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior

arătate.

Astfel,

nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al

dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de

14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun,

pentru bunul pretins a fi fost

preluat

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu

i-a fost

recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime" în

legătură cu acesta.

„Simpla

speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții

Europene), în absența îndeplinirii condițiilor

legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”,

privită

ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în

înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca

atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului

de proprietate, în condițiile documentului

european, atât timp cât nu

demonstrează existența lui actuală, criticile

pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel

din perspectiva celor expuse, nici una din criticile recurentului nu se

circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul V.J.E. împotriva deciziei nr. 837/A din 07

decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 februarie 2013.