ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 766/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția Civilă, la data de 30 mai 2007, sub nr. 6196/300/2007, reclamanții V.A. și V.J.E. au chemat în judecată pe pârâții B.A. și B.M. pentru revendicarea imobilului situat în București str. Armenească sector 2 compus din 5 camere, vestibul, două holuri, baie, grup sanitar, două debarale, bucătărie, cămară, trei balcoane, două camere de serviciu în suprafață utilă de 128,38 mp, cota indiviză de 8,56% din părțile de folosință comună ale imobilului și 22 mp teren situat sub construcție și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 9321 din 16 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a admis cererea reclamanților, pârâții fiind obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B.A. și B.M., iar prin decizia civilă nr. 198A din 16 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. 6196/300/2007, apelul a fost admis, s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, sentința fiind anulată. S-a constatat că în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată stabilită prin expertiză, și anume 621.775 lei, și ținând seama de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalul București este competent din punct de vedere material să soluționeze cauza. Pârâții B.A. și B.M. au depus cerere de chemare în garanție a Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata unei sume echivalente cu valoarea de circulație a imobilului în cazul admiterii acțiunii în revendicare.

Prin sentința civilă nr. 348 din 03 martie 2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei V.A. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de această reclamantă, în contradictoriu cu pârâții B.A. și B.M., pentru lipsa calității procesuale active, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V.J.E., împotriva pârâților B.A. și B.M., a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B.A. și B.M., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat următoarele: Imobilul situat în str. Armenească din București a fost cumpărat de către V.V., E.D.P. și G.V. în indiviziune de la T.A. – Galați la data de 23 noiembrie 1940 așa cum rezultă din copia contractului de vânzare cumpărare depus la dosar. În anul 1944 la data de 17 noiembrie 1944 între coindivizari s-a efectuat partajul imobilului, apartamentul nr. 6 ce face obiectul cererii de chemare în judecată fiind inclus în lotul lui E.D.P. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Potrivit certificatului de calitate din 22 septembrie 2000 întocmit de BNP E.B.E.V., prin căsătorie P., a decedat la data de 15 octombrie 1993 lăsând ca moștenitor pe reclamantul V.J.E., nepot de frate predecedat, cu cota de 1/1.

Prin urmare, reclamantul V.J.E. este moștenitor al fostului proprietar al apartamentului și are calitate procesuală activă. Reclamanta V.A. nu are calitate procesuală activă așa cum rezultă din înscrisurile indicate mai sus, motiv pentru care tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a acestei reclamante, acțiunea fiind respinsă cu această motivare. Apartamentul nr. 6 a fost vândut de către Primăria Municipiului București reprezentată prin SC A. SA în baza Legii nr. 112/1995 pârâților B.A. și B.M. așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare din 13 septembrie 1996. Reclamantul V.J.E. cunoscut și sub numele de G.E.V. conform declarației de notorietate depuse la dosar a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995.

În analiza fondului dreptului reclamanților tribunalul a ținut seama de prevederile art. 480 C. civ., dar și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 1/2009, de legislația și jurisprudența CEDO neputându-se face abstracție de aceste prevederi legale în vigoare. Art. 480 C. civ. prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege. Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor si nerestituite se restituie in natura sau in echivalent, când restituirea in natura nu mai este posibila, in condițiile prezentei legi.

În cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investita potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate in condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv. Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările si completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de naționalizare.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că de regula, imobilele preluate in mod abuziv se restituie în natura. Alin. (1 1 ) prevede că nu se restituie in natura, ci doar in echivalent, imobilele care au fost înstrăinate in baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Aceste prevederi legale interne vin în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului urmând a se da prioritate dispozițiilor comunitare prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție . Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României).

De asemenea, trebuie avut în vedere principiul securității raporturilor juridice, principiu ce decurge din prevederile art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului ce consacră dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe și preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Aplicând aceste dispoziții legale interne și europene tribunalul a constatat că reclamantul V.J.E. este moștenitorul fostului proprietar al imobilului de la care Statul Român a preluat abuziv apartamentul nr. 6 situat în București str. Armenească în baza Decretului nr. 92/1950 și că imobilul a fost vândut pârâților B.A. și B.M. în baza Legii nr. 112/1995. Deși reclamantul a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 a fost aprobată cererea pârâților de a cumpăra apartamentul în baza dispozițiilor aceleași legi.

Pârâții au cumpărat cu bună credință imobilul fiind încredințați de vânzător că nu există cereri de restituire a imobilului formulate de foștii proprietari. Tribunalul a constatat că reclamanții nu au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâții . Pentru a analiza care dintre părțile litigante deține un „bun”, tribunalul a constatat că în accepțiunea jurisprudenței CEDO noțiunea de „bunuri”, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În cauză pârâții sunt cei care se pot prevala de existența unui bun în sensul prevăzut de art. 1 al Primului Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește reclamantul V.J.E. acesta are speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, speranță care nu poate fi considerată ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Nu s-a putut reține susținerea reclamantului conform căreia în patrimoniul său există un bun pentru că prin adoptarea unei legislații de restituire a bunurilor confiscate de stat în mod abuziv se creează un nou drept de proprietate pentru că potrivit Legii nr. 10/2001 acesta ar fi avut dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent. În considerarea respectării principiului securității raporturilor juridice, tribunalul constată că pârâții s-au considerat proprietari ai imobilului de la data cumpărării acestuia în anul 1996, și-au intabulat dreptul de proprietate și au fost cunoscuți ca proprietari fiind incident principiul aparenței în drept.

Trebuie menționat că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. Așa cum a menționat și Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 literatura juridică a admis că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În ceea ce privește susținerea pârâților conform căruia dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6 ar fi fost dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 și că actul de vânzare cumpărare ar fi doar un mijloc de realizare a dispozițiilor și scopului legii aceasta este neîntemeiată și nu poate fi avută în vedere de tribunal în analiza cererii de chemare în judecată. Legea nr. 112/1995 acordă posibilitatea celor care îndeplinesc criteriile prevăzute în cuprinsul ei să solicite vânzarea-cumpărarea și, în cazul în care nu există impedimente legale sau cereri de restituire în natură, să fie aprobată cererea.

Prin urmare, contractul de vânzare – cumpărare este izvorul dreptului de proprietate al pârâților, și, nicidecum, legea. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul V.J.E. iar prin decizia civilă nr. 837 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel București secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul, reținându-se următoarele considerente: Acțiunea în revendicare a fost înregistrată la 30 mai 2007, astfel că fondul pretenției deduse judecății întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu poate fi analizat decât în acord cu întreaga reglementare în materie cu dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii.

Ca atare reține instanța de apel, operațiunea de comparare a titlurilor părților nu se poate face decât din perspectiva și în limita raționamentului juridic ce fundamentează decizia nr. 33/2008, precum și în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții împotriva României. Astfel, subsecvent schimbării jurisprudenței CEDO, în patrimoniul foștilor proprietari deposedați nu se mai recunoaște existența unui bun, respectiv a unui drept de proprietate vechi asupra bunului preluat abuziv, ci se pune în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de stat în materia restituirii bunurilor confiscate.

În jurisprudența anterioară, CEDO a subliniat că în situații similare, în patrimoniul fostului proprietar deposedat se află un drept de proprietate vechi, iar hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării constituie un mijloc de recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. În prezent, nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, reglementată de stat (Legea nr. 10/2001).

În accepțiunea instanței de contencios european, hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu; noțiunea de bun se circumstanțiază, astfel, prin raportare la imobilul în litigiu. În cauză, s-a reținut corect că reclamantul V.J.E. este moștenitorul fostului proprietar al imobilului preluat abuziv de stat (E.P., născută V.) în baza dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și înstrăinat pârâților în temeiul prevederile Legii nr. 112/1995, însă nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că acesta se poate prevala de existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să fi fost admisă o acțiune în revendicare în contradictoriu cu autoritatea publică deținătoare, care a înstrăinat bunul.

Din această perspectivă și în raport cu cele prezentate anterior reclamantul nu mai justifică un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului imobil preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, cu atât mai mult cu cât restituirea în natură nu mai apare ca fiind posibilă (bunul fiind înstrăinat), petentul valorificând în același timp calea deschisă de legislația internă specială (notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001). S-a mai reținut că, instanța europeană a considerat că prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului se naște un interes patrimonial protejat de prevederile art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și care generează, la rândul său, un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului.

În privința intimaților – pârâți, s-a apreciat că aceștia dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; aceștia au dobândit bunul în temeiul contractului de vânzare – cumpărare din 13 septembrie 1996, întocmit în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, act juridic ale cărui efecte juridice se produc și în prezent, de vreme ce până la acest moment nu a fost promovată acțiune în constatarea nulității absolute a contractului, valabilitatea acestuia nemaiputând fi pusă în discuție. Este adevărat că în cadrul acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor (de drept comun) buna-credință a cumpărătorului este lipsită de relevanță, după cum principiul bunei credințe și aparenței în drept își găsesc aplicabilitatea doar în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (acțiunile în anularea titlului subdobânditorului).

În speță, însă, chestiunea bunei-credințe, a aparenței în drept și a securității raporturilor juridice au fost valorificate din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței CEDO, iar nu în scopul argumentării modalității de alegere a criteriilor de preferabilitate cu care operează instituția comparării titlurilor de proprietate. Consecința este aceea că reclamantului i se poate recunoaște speranța legitimă la obținerea unei reparații echitabile pentru măsura abuzivă a preluării bunului de către stat, iar aceasta nu are semnificația noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul V.J.E.

solicitând modificarea ei în scopul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În aceeași idee se susține că instanța de apel a făcut o interpretare trunchiată a hotărârii pilot CEDO în cauza Atanasiu, cu atât mai mult cu cât în jurisprudența CEDO constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului, respectiv în baza Decretului nr. 92/1950, aceasta echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, situație în care reclamanții dețin „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

O altă critică vizează încălcarea și aplicarea greșită a Deciziei RIL nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție și a dispozițiilor art. 480 C. civ. Din această perspectivă se susține că în concursul dintre reclamant și pârâți, instanțele ar fi trebuit să observe că cel dintâi se află în posesia titlurilor de proprietate cel mai bine caracterizat făcând dovada transmisiunilor succesive, cu atât mai mult cu cât viciul care afectează titlul autorului pârâților – Statul – radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat. În aceeași idee se mai învederează că principiul securității raporturilor juridice nu poate exista separat de constatarea în prealabil a bunei – credințe iar în cazul de față nu se poate stabili existența acesteia.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Pentru acțiunea în revendicare înregistrată la 30 mai 2007 reclamanții au chemat în judecată pe pârâții B.A. și B.M., solicitând obligarea lor de a le lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, str. Armenească. Temeiul - juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului art. 6 paragraful 1 din Convenție, în ce privește îngrădirea accesului la instanță, prin respingerea acțiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Este real că reclamanții nu au negat încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici faptul că nu au formulat notificare, însă au susținut că indiferent de aceste aspecte, respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietății, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.” În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției. Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. în primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă" în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. În speță, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că acesta nu are un „bun actual" și nici măcar „o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că: „134.

(.) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (.) existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

In acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. (.) Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (.) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. (.) În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (.), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. (.) Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. (.) Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.” Față de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. l Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. În lipsa notificării și tară să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune sa se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior arătate.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime" în legătură cu acesta. „Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate. Astfel din perspectiva celor expuse, nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.J.E. împotriva deciziei nr. 837/A din 07 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2013.