ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 91/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 91/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului

1 București, sub nr. 21771/299 din 20 noiembrie 2007, reclamanții P.M., M.I., M.G.,

M.G.A., M.A. și M.D. au chemat în judecată pe pârâții B.I., B.M.M. și

Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța, să se constate că pârâtul Municipiul București a preluat fără

titlu valabil, prin fraudă la lege, imobilul situat în București, sectorul 1,

compus din teren în suprafață de 300 mp și construcția edificată pe acest teren

cu subsol, parter, două etaje și dependințe.

Au solicitat, de

asemenea, să se constate calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului

și, procedând la compararea titlurilor acestora cu titlul succesorilor cu titlu

particular ai Statului, să se dispună obligarea pârâților B. să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul imobilului, compus din 3 camere,

hol, vestibul, bucătărie, 2 oficii, baie, debara, balcon, boxă, precum și cota

indiviză de 18,18% din părțile și dependințele comune ale imobilului, precum și

terenul situat sub construcție, în suprafață de 28,18 mp.

Prin sentința civilă

nr. 6467 din 15 mai 2008 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în Dosarul

nr. 21771/299/2007, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței,

apreciindu-se că, față de concluziile raportului de expertiză, în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., considerente pentru

care competența în cauză revine Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată

la data de 25 iunie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sub nr. 24798/3/2008.

Pârâții au depus întâmpinare

invocând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 și art. 481 C. civ. și în considerarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, totodată, strâns legat de fondul cauzei,

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Prin sentința civilă

nr. 377 din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții P.M., M.I.,

M.G., M.G.A., M.A. și M.D.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă

nr. 75A din 11 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-au admis apelurile formulate

de către apelanții-reclamanți; s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin această decizie instanța

de apel a tranșat chestiunea inadmisibilității acțiunii în revendicare, în sensul

că soluția este echivalentă cu limitarea accesului reclamanților la acțiunea în

justiție și că se impune analiza fondului cauzei în privința aspectelor relative

la caracterul nelegal al preluării de către stat a imobilului din litigiu, precum

și cele referitoare la stabilirea preferabilității unuia sau altuia dintre titlurile

a căror comparație se solicită prin raportare, atât la legea națională cât și la

reglementările din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și din art. 1 din Primul

Protocol Adițional la această Convenție.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții B.I. și B.M.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 73 din

2 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins,

ca nefondat, recursul declarat de pârâți.

Cauza a fost înregistrată

la data de 16 martie 2011, în rejudecare, în fond, pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 24798/3/2006*.

Prin sentința civilă

nr. 2225 din 13 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților având în vedere următoarele considerente:

Imobilul din litigiu situat

în București, sector 1 a aparținut autorilor reclamanților M.C. și M.A., iar potrivit

Decretului nr. 92/1950 a fost naționalizat figurând în anaxa la decret.

Potrivit Legii nr. 112/1995

imobilul a fost înstrăinat pârâților B.I. și B.M.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996.

Reclamanții, așa cum au

precizat constant, au învestit instanța cu o acțiune în revendicare prin compararea

titlului de proprietate al acestora, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 21 ianuarie 1946 și transcris

cu titlul de proprietate al pârâților reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996.

Procedând la analizarea

celor două titluri de proprietate exhibate de către părți, Tribunalul a reținut,

cu privire la criteriile de comparare, că nu sunt stabilite expres nici de art.

480 C. civ., care constituie temeiul de drept general al acțiunii în revendicare

imobiliară și nici de actele normative speciale ce stabilesc regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență. Conform

art. 1169 C. civ., reclamanților le revine sarcina probei că autorul lor avea un

drept preferabil, iar dacă această probă nu este făcută și nu se poate stabili un

motiv de preferință a titlului de proprietate invocat de reclamanți, în raport cu

titlul invocat de pârâți, acțiunea în revendicare va fi soluționată în favoarea

pârâților.

Cu privire la titlul de

proprietate al reclamanților, instanța reține că este mai vechi decât cel al pârâților

și provine de la o persoană care a avut la rândul său calitatea de proprietar. Titlul

de proprietate al pârâților provine de la un subiect de drept (municipiul București)

în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat, fără titlu valabil, în baza dispozițiilor

neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950 de la chiar autorii reclamanților.

Cu toate acestea, având în vedere situația juridică particulară a imobilului litigios,

respectiv, faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Tribunalul a apreciat că titlul

de proprietate al reclamanților nu este preferabil celui invocat de pârâți.

Astfel, valabilitatea

titlului de proprietate al pârâților nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se

de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face

parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept

civil a nulității, s-a prescris, ca urmare a neexercitării lui în termenul special

de un an. Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent,

în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor legale. Prin această normă juridică, deși este recunoscută

existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul

măsurilor reparatorii, calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat

din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui

terț.

Prin această dispoziție

legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic

civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod

valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și se instituie indirect,

un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la

soluționarea acțiunii în revendicare.

În favoarea pârâților

operează principiul validității aparenței în drept, error communis facit jus, dreptul

său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeași natură anterior,

ce poartă asupra aceluiași obiect.

Pârâții au dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului din București, sector 1, cu titlu oneros, iar la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 au fost

de bună-credință, în sensul că au cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care constituie titlul de

proprietate al pârâților exista o eroare comună și invincibilă, cu privire la dreptul

statului de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Astfel, la data la care

pârâții au cumpărat locuința, reclamanții nu solicitaseră în justiție constatarea

nevalabilității titlului statului, iar titlul statului asupra imobilului era prezumat

valabil

În consecință, nu a existat

nici o rațiune la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din

29 octombrie 1996 pentru care apartamentul să fi fost considerat ca neintrând în

obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum

a fost acesta interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

De asemenea, faptul că

reclamanții au formulat o cerere în baza Legii nr. 112/1995 prin care au solicitat

să se constate că sunt moștenitorii autorilor lor, nu duce automat la concluzia

încheierii nelegale a contractului de vânzare-cumpărare, față de dispozițiile

art. 1 și art. 2 din Legea nr. 112/1995. Astfel, dispozițiile legii prevedeau redobândirea

dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care foștii proprietari locuiesc

în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente

primesc despăgubiri în condițiile art. 12 din lege. Ori, în cauză, așa cum sunt

și referatele aferente întocmite pe acest contract, reclamantele nu se aflau în

situația dobândirii în proprietate a acestui apartament.

În aceste condiții, Tribunalul

a mai arătat că solicitarea reclamanților, întemeiată pe prevederile art. 480

C. civ., nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie

și având în vedere, desigur, și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329

alin. (3) C. proc. civ., dar și jurisprudența recentă a C.E.D.O., cu referire expresă

la cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României

.

Tribunalul a menționat

că, potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă

cu amendamentul, că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare

fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege

specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz

contrar fiind prioritară, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice

ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

După cum se menționează

în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În ceea ce privește noțiunea

de „bun”, însă, tribunalul a constatat că, urmare a schimbării jurisprudenței C.E.D.O.

(cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României)

, nu se mai recunoaște

în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun”, respectiv,

un vechi

drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv,

ci este adusă în discuție

existența

unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul

unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală

sau parțială a unor bunuri confiscate anterior

(din

cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României

). Dacă în jurisprudența anterioară anului

2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul

fostului proprietar se afla un

drept de proprietate vechi

și că hotărârile judecătorești

prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicită

și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat

viziunea, fără a mai recunoaște, în favoarea fostului proprietar, un drept de proprietate

vechi, referindu-se la

existența unui nou drept ce se naște în

temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație, în raport de care,

nu mai

este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească,

ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent,

stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001

.

Drept urmare, aprecierea

că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, C.E.D.O. a statornicit

că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului

preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai

este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă, respectiv Legea

nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a considerat că, prin constatarea caracterului

abuziv al preluării imobilului, se naște un interes patrimonial, care intră sub

protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și care naște un drept

de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură.

Așa fiind, în ceea ce

îi privește pe reclamanți, s-a reținut că aceștia au urmat procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001. Astfel, aceștia susțin că a fost formulată notificare în baza

Legii nr. 10/2001, dar aceasta nu a fost soluționată.

În privința pârâților,

tribunalul a constatat că dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, prin contractul de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996 pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, sector 1.

Raportând aspectele rezultate

din jurisprudența C.E.D.O. la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat

că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a bunului imobil, ci

doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care, imobilul a fost preluat

în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, restituire în natură care nici

nu este posibilă, față de faptul că titlul pârâților, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, iar valabilitatea sa nu

mai poate fi pusă în discuție la acest moment.

Prin decizia civilă

nr. 117A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă pentru

minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții

P.M., M.I., M.G., M.G.A. prin moștenitor I.R., M.A. și M.D. împotriva sentinței

civile nr. 2225 din 13 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul cu nr. 24798/3/2008*

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți

B.I. și B.M.M. și Municipiul București prin primar general.

Din examinarea soluției

apelate rezultă cu evidență faptul că în procedura comparării titlurilor, instanța

a pornit de la conceptul de „bun” consacrat de jurisprudența națională și de convenție,

fiind respectate dispozițiile art. 20 din Constituția României. Motivarea soluției

nu este una de ordin general, ci reprezintă analiza concretă a situației de fapt

a speței, prin raportare la titlurile exhibate de litiganți și la temeiul juridic

al acțiunii.

Pornind de la coordonatele

de esență ale cazului: invocarea de către reclamanți a valabilității titlului autorului

lor, de la împrejurarea că reclamanții au uzat de procedura specială, de la faptul

că titlul intimaților pârâți nu a fost contestat pe calea prevăzută de art. 45 din

Legea nr. 10/2001, și nu în ultimul rând, de la decizia de îndrumare prin care cauza

a fost trimisă spre soluționare, în mod corect, prima instanță a soluționat fondul

cauzei.

Curtea a reținut că, potrivit

deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată în interesul legii în ședința din 9 iunie 2008,

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale,

derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul

că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză

în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea

nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11

alin. (2) din legea fundamentală.

Înalta Curte a mai reținut

că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,

în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Dând valență deciziei

nr. 33/2009 în interesul legii, Curtea a constatat că în analiza titlului exhibat

de către reclamanți, aceștia nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție,

susținerile apelanților reclamanți, în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul

de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor lor, neputând fi validate,

sub acest aspect, Curtea confirmând soluția primei instanțe. Aceasta a surprins

judicios faptul că, în cauza Atanasiu c. României, C.E.D.O. a definit, pe de o parte,

noțiunea de bun care se bucură de ocrotirea art. 1 din Protocolul adițional la Convenție,

dar și consecințele juridice pe care le produce constatarea caracterului abuziv

al preluării de către stat a bunului din litigiu, conotație distinctă de cea pe

care a primit-o această împrejurare în Cauza Faimblat c. României.

În jurisprudența actuală

a instanței de contencios european, C.E.D.O., s-a produs o schimbare în raționamentul

construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând

cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere,

în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

„bun”.

Astfel, în practica anterior

conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu

are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către

stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate,

din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților,

privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului,

este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Străin; cauza Porțeanu; cauza Andreescu Murăreț și alții,

hotărârea din 19 ianuarie 2010, pentru a da un exemplu recent).

Dacă s-ar fi menținut

această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării

fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun

actual în patrimoniul fostului proprietar.

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale

pentru obținerea acestor reparații.

Diferența esențială de

abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1,

Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamanților,

produce consecințe asupra evaluării cerinței, premisă a admiterii cererii în revendicare

imobiliară.

Așadar, proprietarul care

nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute

de legea specială.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte,

în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Într-adevăr, în cauza

pilot (hotărârea din 12 octombrie 2010), s-a arătat că „în cazul în care un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare

a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în

primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.

Așa fiind, prin raportare

la considerentele mai sus expuse, nu se poate admite susținerea în sensul că dreptul

de proprietate al autorului apelanților nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia,

așa cum afirmă reclamanții.

Apelanții reclamanți au

susținut că sunt beneficiarii art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Însă, pentru a beneficia de protecția oferită de această normă convențională, reclamanții

trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranțe

legitime.

Așa cum s-a arătat, conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența

unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrată în puterea lucrului

judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Astfel, în cauza Atanasiu

contra României, Curtea a observat că nicio jurisdicție sau autoritate administrativă

internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea

apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau

că naționalizarea bunului imobil în ansamblu fusese ilegală, nu constituiau un titlu

executoriu pentru restituirea acestui apartament. În consecință, Curtea a apreciat

că apartamentul litigios nu constituia „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala. Totuși, deși constatarea judecătorească

în sensul că naționalizarea imobilului fusese abuzivă nu antrenează în mod automat

un drept la restituirea bunului, ci generează un drept la indemnizare dat fiind

că, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, se constată

că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii,

respectiv naționalizarea ilegală a bunului și proba calității de moștenitor al proprietarului

inițial.

Speranța legitimă, în

schimb, presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare patrimonială,

adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Or, la momentul sesizării

instanței de judecată, reclamanții nu dețineau un bun actual, având în vedere că

aceștia nu sunt în posesia unei decizii administrative sau judecătorești definitive,

intrată în puterea lucrului judecat, care să le recunoască direct sau indirect dreptul

de proprietate.

Ei au declanșat procedura

administrativă prin care vor beneficia de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat

de stat, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc

și, astfel, își găsește aplicarea principiul electa una via non datur recursus ad

alteram.

În cazul de față, apelanții

nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece nu au nici măcar o „creanță

de restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care ar putea-o invoca pe

calea acțiunii în revendicare.

Cât timp dreptul invocat

face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun

existent”, iar reclamanții nu sunt titularii unei creanțe „suficient stabilită pentru

a apărea ca exigibilă”, astfel încât nu se pot prevala de existența unui bun în

sensul art. 1.

Prin urmare, la momentul

sesizării instanței de judecată, reclamanții nu dețin o creanță considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Convenția și C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza

Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Însă, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică. Curtea a constatat,

însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea

măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea

nr. 247/2005.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Ca urmare, Curtea a constatat

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale acestor acte normative.

În sprijinul celor arătate

vine și prima hotărâre pilot a C.E.D.O. invocată mai sus. Or, raportat la această

hotărâre trebuie reținut că, prin aceasta, C.E.D.O. a statuat că România trebuie

să ia măsuri generale pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor garantate

prin prevederile Convenției și a înghețat examinarea tuturor cauzelor similare pentru

o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislația națională cu cea mai

mare prioritate a simplificării și eficientizării procedurilor în domeniu și în

practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ținând cont de interesele

tuturor părților implicate.

S-a mai statuat în hotărârea

pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă

mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri și, că ținând cont de

impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libera

atingere a modalităților de compensare și reparare a legislației în domeniul proprietății.

În maniera dezlegată de

instanța de contencios european s-a tranșat și chestiunea ingerinței statului în

privința exercițiului dreptului de proprietate privată al reclamanților, în sensul

că, neputând invoca, în sprijinul lor o hotărâre definitivă și executorie, prin

care să se fi constatat preluarea abuzivă și nici existența vreunei speranțe legitime,

în accepțiunea mai sus dezvoltată, aceștia nu au un bun care să facă obiectul protecției

efective garantată prin art. 1 din Primul protocol; pe cale de consecință, în mod

judicios nu s-a mai analizat de către Tribunal nici proporționalitatea intereselor

aflate în conflict și nici ingerința în dreptul de proprietate invocat de apelanți.

Aceste aspecte au fost

avute în vedere de instanța de fond, când, din perspectiva mai sus explicată, a

statuat că cei care se pot prevala de un bun în sensul Convenției sunt tocmai intimații

pârâți; dând eficiență deciziei pronunțată în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, instanța de fond a stabilit că titlul intimaților

este preferabil, întrucât contractul de vânzare-cumpărare își produce efectele cât

timp reclamanții nu au invocat nulitatea acestuia, în condițiile reglementate prin

dispoziția art. 45 din Legea nr. 10/2001 pentru motivele susținute pe calea prezentei

acțiuni și paralizate de principiul bunei credințe și la securității raporturilor

juridice civile.

În concret, chestiunile

supuse analizei în apel, relative la buna credință a cumpărătorilor (cu trimitere

la existența unei notificări la momentul înstrăinării), la efectele pe care le produce

aceasta în cadrul convenției pe care intimații au încheiat-o cu statul român (apreciat

ca un non dominus de către apelanți), la incidența principiului error communis facit

jus, sunt aspecte care puteau fi valorificate pe calea reglementată expres prin

dispoziția art. 45 din Legea nr. 10/2001; în aceste condiții, Curtea a apreciat

că și aceste susțineri sunt nefondate prin raportare la obiectul prezentei cauze.

Având în vedere argumentele

de mai sus, surprinse și de instanța de fond, Curtea a apreciat neîntemeiate și

criticile care privesc aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1/2009. Intimații pârâți

puteau fi beneficiarii acestora, în sensul că puteau obține o reparație integrală

a pierderii bunului prin obligarea statului la restituirea prețului de piață a imobilului

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare doar în contextul în care

contractul acestora era considerat nevalabil însă, această împrejurare, excede cadrului

procesual, așa cum rezultă din cele ce preced, în plus, în virtutea acelorași argumente,

Curtea a aratat că și apelanți reclamanți sunt beneficiarii unor prevederi speciale

în virtutea cărora se asigură despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv în perioada

regimului comunist.

Împotriva deciziei Curții

de apel au declarat recurs reclamanții.

și M.G. critică, în esență, opinia instanței de apel, exprimată în sensul că aceștia

nu justifică un „bun” potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, și niciun interes legitim pentru a beneficia de

protecția oferită de norma convențională.

În motivarea acestui punct

de vedere, instanța de apel a reținut și interpretat greșit hotărârea pronunțată

în cauza pilot Maria Atanasiu împotriva României, decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, precum și alte hotărâri pronunțate de C.E.D.O. împotriva

României.

Hotărârea astfel pronunțată,

și care face obiectul recursului de față, este nelegală pentru motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, instanța de apel a aplicat în mod greșit

legea în cauză.

de reclamanții M.A. și M.D. critica esențială vizează greșita interpretare de către

Curtea de apel a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a hotărârilor

C.E.D.O. invocate în dezlegarea problemei de a determina în ce măsură reclamanții

mai beneficiau sau nu de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană.

Hotărârea pronunțată de

instanța de apel în aceste condiții este lipsită de temei legal și a fost dată cu

greșita interpretare și aplicare a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Examinând recursurile

prin prisma criticilor comune formulate de recurenții reclamanți, Înalta Curte a

constatat că nu sunt fondate, urmând să le respingă pentru considerentele ce succed:

Instanța de control judiciar

constată că aspectele sesizate prin ambele recursuri vizează, în esență, aceleași

chestiuni de nelegalitate a hotărârii atacate, ce se circumscriu sferei de aplicabilitate

a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza,

când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte constată,

însă, că nu este incident acest motiv de recurs, deoarece s-a făcut o corectă aplicare

a legii la situația de fapt stabilită în speță, urmând a confirma soluțiile pronunțate

de instanțele anterioare, cu consecința respingerii recursurilor, ca nefondate.

Astfel, în privința obiectului

supus judecății în cauza de față, se constată că instanțele anterioare s-au socotit

legal investite cu acțiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007, prin care

reclamanții P.M., M.I., M.G., M.G.A., M.A. și M.D. au chemat în judecată pe pârâții

B.I., B.M.M. și Municipiul București prin Primarul General, solicitând să se constate

că pârâtul Municipiul București a preluat fără titlu valabil imobilul situat în

București, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcția edificată

pe acest teren cu subsol, parter, două etaje și dependințe; să se constate calitatea

reclamanților de proprietari ai imobilului și, procedând la compararea titlurilor

acestora cu titlul succesorilor cu titlu particular ai statului, să se dispună obligarea

pârâților B. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul imobilului,

compus din 3 camere, hol, vestibul, bucătărie, 2 oficii, baie, debara, balcon, boxă,

precum și cota indiviză de 18,18% din părțile și dependințele comune, precum și

terenul situat sub construcție în suprafață de 28,18 mp.

Criticile formulate de

reclamanți prin motivele de recurs vizează, în concret, modalitatea în care, soluționând

pe fond acțiunea în revendicare, instanțele de judecată au dat eficiență juridică

titlului intimaților pârâți, persoane fizice, prin raportare la Legea nr. 10/2001,

față de dreptul comun în materie, reprezentat de art. 480-art. 481 C. civ. și față

de reglementările internaționale care au prioritate în raport cu dreptul intern.

Jurisprudența C.E.D.O.,

la care se raportează, exclusiv, recurenții reclamanți prin motivele de recurs,

este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție

de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe în parte, iar în cauza pilot Maria

Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a afirmat în mod ritos, că un „bun

actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora de proprietari, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

Cum, în mod evident, în

speță, recurenții reclamanți nu au dovedit că au o hotărâre anterioară care să le

confirme dreptul de proprietate, aceștia nu au un „bun” în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție și, prin urmare, ei nu se pot bucura de protecția

oferită de norma europeană.

În speță, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, admisibilă în garantarea principiului accesului

liber la justiție, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană, în mod corect a fost

analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie

de la dreptul comun sub anumite aspecte (și în ceea ce privește criteriile de comparație

a titlurilor aflate în conflict), reprezentat de art. 480 C. civ., instanța fiind

ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia, situația de fapt calificată juridic,

iar nu de textul de lege indicat de către parte.

De altfel, în cauză, recurenții

reclamanți au înțeles să urmeze procedura legii speciale de reparație în privința

imobilului în litigiu, Legea nr. 10/2001, procedură care nu a fost finalizată însă.

Legea nr. 10/2001 cuprinde

dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul

proprietar, în situația în care imobilul pentru care s-a formulat notificare a fost

înstrăinat de către stat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, cărora le permite

să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate [art. 18 lit. c) și

art. 29].

Din acest punct de vedere,

în mod corect s-a statuat prin hotărârea atacată, că instanțele de judecată nu pot

face abstracție de aceste dispoziții legale speciale, care trebuie corelate cu dispozițiile

de drept comun din vechiul C. civ.

Mai mult, aplicabilitatea

dispozițiilor legii speciale se impune și în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998,

potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În analiza comparativă

a titlurilor de proprietate ale părților, se au în vedere criteriile de preferință

instituite de legea specială de reparație (Legea nr. 10/2001). Sub acest aspect

se reține că dispozițiile art. 480 C. civ., temeiul de drept general al acțiunii

în revendicare imobiliară, nu stabilesc expres criteriile de comparare a titlurilor

de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină

și jurisprudență.

Având în vedere situația

juridică particulară a imobilului revendicat pe calea dreptului comun în cauza de

față, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate

în mod abuziv de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, Înalta Curte apreciază

că titlul de proprietate al intimaților pârâți este preferabil celui deținut de

către recurenții reclamanți, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit

aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară

pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

Conform art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001 este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent

în beneficiul persoanelor îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor legale (recurenții reclamanți nu au formulat cerere

de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995).

Înalta Curte constată

că prin aceste dispoziții legale, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic

civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod

valabil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor

ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea

nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluționarea acțiunii în revendicare.

Susținerile recurenților

reclamanți privind preferabilitatea titlului lor ca urmare a aplicării dispozițiilor

art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor, nu pot fi primite, întrucât pe

această cale se urmărește valorificarea drepturilor acestora eludând dispozițiile

imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura de restituire, modalitatea

de restituire în natură sau prin echivalent și condițiile restituirii în natură.

Această soluție se impune

în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în

vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile

în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor

preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii

clasice în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Obiectul de reglementare

a Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială de reparație față

de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar în raportul

dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate

conform principiului de drept specialia generalibus derogant.

Totodată, prin decizia

nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, în materia

acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție

în secții unite a decis că, „concursul între legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice”.

Convenția Europeană nu

garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Aprecierea recurenților

reclamanți că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul acestora

să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existenta

unui „bun actual” în sensul convenției. Noțiunea autonomă de „bun”, care circumscrie

domeniul de aplicare al art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o „speranță legitimă”

cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, având în vedere

inexistența unei hotărâri anterioare de recunoaștere a dreptului de proprietate

al fostului proprietar, reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță.

De altfel, în jurisprudența

sa constantă, în cauzele împotriva României, în situații similare, C.E.D.O. a apreciat

că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual

și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru contra României).

În circumstanțele speței

pendente, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că titlul

de proprietate al intimaților pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

încheiat valabil, în condițiile Legii nr. 112/1995, nu poate fi anulat, iar bunul

imobil se află în posesia acestora.

Sub acest aspect, doctrina

juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune

reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a

se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care revendică, pe de o parte,

iar pe de altă parte, legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecății

permite păstrarea bunului în patrimoniul actualului proprietar.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că, instanțele anterioare au făcut o

corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită în speță, motiv

pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții M.A. și M.D., precum și de reclamanții P.M.,

M.I. și M.G. împotriva deciziei civile nr. 117A din 22 aprilie 2013 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2014.