ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1090/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1090/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2012, pe rolul

Judecătoriei sector 2 București sub nr. 18652/300/2012, reclamantul B.M.D.P. a

chemat în judecată pe pârâta RA A.P.P.S. SA, solicitând instanței să dispună

obligarea pârâtei la restituirea, în deplină proprietate și liniștită posesie,

a imobilului compus din 3 (trei) corpuri de clădire și teren în suprafață de

1.815 mp situat în București, sector 2.

Reclamantul a arătat că, în urma

decesului numitei P.S.E., prin actul de partaj voluntar, autentificat de către

Tribunalul Ilfov, secția de Notariat sub nr. 18674 din 28 iulie 1924, fiica

acesteia, P.I. (căsătorită B.), a devenit proprietara imobilului în litigiu.

Imobilul proprietatea defunctei B.I., a fost ocupat de Statul Român în mod

abuziv, fără titlu și Iară plata unei juste și prealabile despăgubiri, fără a

fi înscris în anexele Decretului nr. 92/1952, prin Decizia nr. 396/1990,

intrând în mod nelegal în patrimoniul RA L. SA, actualmente RA A.P.P.S. SA.

Proprietar-neposesor al imobilului este reclamantul, succesor al defunctei

Butculescu Irîna, conform art. 644 C. civ. adoptat în anul 1864 și art. 557 din

N.C.C.

În drept, reclamantul a invocat art. 555

și următoarele din N.C.C., art. 563 șî următoarele din N.C.C., art. 5 alin. (2)

din Legea nr. 71/2011 și jurisprudența C.E.D.O., reflectată în hotărârile de

condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la Convenție.

Pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat

cerere de arătare a titularului dreptului, în baza art, 64-66 C. proc. civ.,

prin care a învederat că este administratorul imobilului în litigiu, adevăratul

proprietar fiind Statul Român reprezentat de M.F.P.

În urma declinării competenței prin

sentința civilă nr. 10053 din 4 iunie 2013 a Judecătoriei sectorului 2, prin

sentința civilă nr. 865 din 26 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale

active a reclamantului, inadmisibilîtății cererii de chemare în judecată și

autorității de lucru judecat, precum și cererea de chemare în judecată.

Cât privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului, tribunalul a apreciat că reclamantul

B.M.D.P. are calitate procesuală activă în cauză după autoarea B.I., aspect

necontestat nici de pârâtă, nici de intervenient, reclamantul probând că este

legatar universal al defunctei B.A.I. - certificat de moștenitor testamentar

din 17 octombrie 2005. Prin certificatul de calitate moștenitor din 26

februarie 2003 s-a probat calitatea de moștenitor a defunctei B.A.I. (alături

de moștenitorii B.M., B.E., B.M. și B.N.) după mama acesteia/acestora, autoarea

B.I. Cât privește titlul autoarei B.I. asupra imobilului în litigiu, acesta s-a

probat prin depunerea actului de partaj voluntar din 28 iulie 1924.

Relativ la excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta RA A.P.P.S. SA, vizând

aspecte legate de accesul reclamantului la calea procedurala, a acțiunii în

revendicare, tribunalul a reținut că reclamantul are deschisă calea acțiunii

civile în revendicare, iar accesul la justiție este unul dintre elementele

procesului echitabil, în lumina art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

Cât privește madmisibilitatea invocata

prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, coroborate cu Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, tribunalul a reținut că autoarea

reclamantului a recurs la prevederile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea

prevăzută de această lege, demersul fiind finalizat prin sentința nr. 474 din

17 mai 2004 a Tribunalului București, irevocabilă, prin care s-a constatat că

imobilul în litigiu a trecut legal, iar nu abuziv, în proprietatea statului,

motiv pentru care nu se pune problema concursului între Legea nr. 10/2001 și

dreptul comun, acțiune în revendicare fiind deschisă reclamantului,

Tribunalul a respins, ca nefondată,

excepției autorității de lucru judecat, motivat de făptui că tripla identitate

nu se verifică prin raportare la nici una dintre hotărârile judecătorești

invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, prin sentința civilă nr.

197/2001 a Tribunalului București, irevocabilă, a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei B.A.l. pe cererea sa principală și pe

cererea sa de chemare în judecată a altei persoane, numita V.I., a

intervenientei A.H., dată fiind lipsa actelor doveditoare ale transmisiunii

succesorale după autoarea B.I.

Cât privește sentința civilă nr. 474

din 17 mai 2004 a Tribunalului București, irevocabilă, aceasta a fost

pronunțată într-un litigiu având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr.

21/2004 emisă de RA A.P.P.S. SA în soluționarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a

notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B. cu privire ia imobil,

între prezenta acțiune în revendicare și litigiul respectiv neexistând

identitate de cauză.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că autoarea B.I. a fost proprietara imobilului în litigiu, așa cum rezultă din

actul de partaj voluntar din 28 iulie 1924. S-a reținut însă că reclamantul nu

poate cere cota de 1/1 din imobil, certificatele de moștenitor de la dosar

nesusținând integralitatea dreptului, având în vedere că B.A.I., cea care a

testat universalitatea bunurilor sale în favoarea reclamantului, nu a fost

unica moștenitoare după B.I.

Tribunalul a apreciat că dreptul de

proprietate al imobilului în litigiu, aparținând ia un moment dat autoarei

B.I., nu a făcut obiect al transmisiunilor succesorale reținute, tocmai pentru

că B.I. a pierdut proprietatea imobilului în anul 1938, prin Ordonanța de

adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, anterior decesului său, survenit în 1949.

Acest din urmă act a constituit titlu de proprietate al vânzătorului D DG. din

contractul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1945 încheiat cu Casa Oștirii, în.

calitate de cumpărător. în consecință, imobilului a fost dobândit de stat

legal, iar nu abuziv.

Tribunal a reținut că respectiva

concluzie se impune cu forța obligatorie a lucrului irevocabil judecat, dat

fiind faptul că această chestiune litigioasă, a pierderii dreptului de

proprietate de către autoarea B.I. în anul 1938 prin Ordonanța de adjudecare

nr. 9960 din 28 mai 1938, a ficut obiectul unei statuări irevocabile prin

sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004. în considerentele sentinței

menționate, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea apelului, s-a statuat

că dovezile administrate de pârâta RA A.P.P.S. SA - adresa din 21 octombrie

2003 înregistrată la RA A.P.P.S. SA din conținutul căreia rezultă că petentele

V. și B. au adus la cunoștința pârâtei ca imobilul revendicat a fost scos la

vânzare la cererea S.A.D.R., dată fiind ipoteca constituită de I.N.B. asupra

acestui imobil, fiind depusă și Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai

1938- evidențiază că autoarea reclamantului nu mai avea calitatea de

proprietară a imobilului în litigiu din anul 1938, așa încât nu mai putea transmite

către moștenitorii săi dreptul de proprietate în privința imobilului în

litigiu, ce trecuse legai în proprietatea statului.

Urmare a efectului pozitiv al puterii

lucrului judecat, respectiva dezlegare se impune în relația dintre părți ca

prezumție cu caracter absolut, ceea ce înseamnă că ceea ce s-a dezlegat

jurisdicționai într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și

succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea

acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau

cu raportul juridic deja soluționat.

Tribunalul a apreciat ca fiind fără

temei juridic, contestarea de către reclamant, în baza art. 139 C. proc. civ.,

a forței probante a înscrisurilor reprezentate de ordonanța de adjudecare

amintită și de contractul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1945, deoarece pârâta

RA A.P.P.S. SA nu a prezentat originalul acestor acte, ci doar copii legalizate

realizate de Arhivele Naționale, S-a reținut că, a contesta în acest proces

forța probantă a ordonanței de adjudecare și a contractului de

vânzare-cumpărare din 1945 pe motiv că nu s-a prezentat tribunalului originalul

acestora înseamnă a nega puterea de lucru judecat sus-arătatâ, fund cert că la

pronunțarea sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004, tribunalul a analizat

forța probantă a acestor înscrisuri pe care și-a sprijinit, de altfel, soluția.

Prin decizia civilă tir, 17 A din data

de 13 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins

apelul declarat de apelantul-reclamant, ca nefondat, reținând faptul că, în

urma decesului numitei P.S.E., prin actul de partaj voluntar, autentificat de

către Tribunalul Ilfov, secția de Notariat din 28 iulie 1924, fiica acesteia,

P.I. (căsătorită B.), a devenit proprietara imobilului în litigiu.

I.N.B. a instituit o ipotecă asupra

imobilului în favoarea S.A.D.R. și, cum suma datorată nu a fost achitată,

imobilul a fost scos la vânzare Sa cererea creditoarei, fiind depusă Ordonanța

de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938 care face dovada adjudecării imobilului

în litigiu către numitul D.G. Cumpărătorul a înstrăinat ulterior bunul Casei

Oștirii - M.A.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din

24 mai 1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Tribunalul a reținut că B.A.I. a

formulat, în anul 2001, o acțiune în justiție în contradictoriu cu Municipiul

București, Statul Român prin M.F.P., R.A. L., V.I. și intervententa R.S.H.,

prin care a solicitat să se constate că preluarea imobilului litigios s-a

realizat în mod abuziv, să se constate nulitatea absolută a titlului statului

și să fie obligați pârâții să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită

posesie, soluționată prin sentința civilă nr. 197/2001, irevocabilă, prin care

s-a constatat că B.A.I., precum și celelaite pârâte, persoane fizice, nu au

calitate procesuală activă, deoarece nu s-a probat că în patrimoniul autoarei

lor, I.B., se mai alia dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.

De asemenea, a fost formulată

notificare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, îndreptată împotriva

RA A.P.P.S. SA, iar prin sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului

București din Dosarul nr. 241/2004, rămasă definitivă și irevocabilă prin

neexercitarea apelului, a fost soluționat litigiul având ca obiect contestație

împotriva Deciziei nr. 21/2004 emisă de RA A.P.P.S. SA în soluționarea

notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B. cu privire la

imobilul în litigiu. Prin sentința civilă menționată, s-a statuat că dreptul de

proprietate asupra imobilului, care aparținea în anul 1927 lui B.I., a fost

pierdut în anul 1938, ca urmare a vânzării acestuia la licitație public, prin

Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938.

Curtea a reținut că. s-a statuat,

definitiv și irevocabil, asupra împrejurării că I.B. a pierdut dreptul de

proprietate asupra imobilului litigios în anul 1938.

Curtea a învederat și că soluția

primei instanțe, referitoare la excepțiile lipsei calității procesuale active a

reclamantului, in admisibilității cererii de chemare în judecată și autorității

de lucru judecat, a rămas definitivă și irevocabilă, prin neexercitarea căii de

atac a apelului în legătură cu aspectele menționate.

Cu privire la prima critică formulată

de apelantul-reclamant B.M.D.P., referitoare Ia considerentele hotărârii primei

instanțe, prin care a reținut ca apelantui nu ar putea justifica calitatea de

proprietar în cotă de 1/1 asupra imobilului litigios, deoarece nu este singurul

moștenitor al I.B., instanța de apel a constatat că prima instanță a depășit

cadrul procesual, așa cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată,

scopul acțiunii promovate nefiind de a se stabili dacă apelantul-reclamant are

calitatea de unic moștenitor al I.B., ci de a fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul autoarei sale, motiv

pentru care a înlăturat toate considerentele primei instanțe cu privire la

aceste aspecte.

Cu privire la cea de-a doua critică

formulată, curtea a reținut că instanța de apel este învestită cu soluționarea

acțiunii în revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864,

iar la soluționarea sa trebuie să țină cont și de jurisprudența C.E.D.O. asupra

noțiunilor de bun și de speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției.

Aplicând principiile derivând din

jurisprudența C.E.D.O. Ia cauza de față, curtea a constatat că reclamantul nu

mai are în patrimoniul său un vechi drept de proprietate asupra bunului

litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din

patrimoniul lor, ca urmare vânzării la licitație publică, pentru nerestituirea

împrumutului acordat autoarei reclamantului B.I., prin Ordonanța de adjudecare

nr. 9960 din 28 mai 1938. în acest sens, curtea a constat că actul de partaj

invocat de către apelantul-reclamant nu poate fi considerat ca fiind un titlu

de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul acestora existența

unui vechi drept de proprietate.

Astfel, susținerile apelantului-reclamant

în sensul că imobilul a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 nu sunt

susținute de probatoriul existent în cauză, fiind infirmate și de

considerentele sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului

București din Dosarul nr. 241/2004, definitivă și irevocabilă prin neapelare.

Având în vedere aceste aspecte,

instanța de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a stabilit că

apelantul-reclamant nu se poate prevala de existența unui bun actual, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea, apelantul-recîamant nu ar

putea invoca nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilului litigios, având în vedere că autoarea sa nu a

avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului, la data decesului

său.

Referitor la cea de-a treia critică

formulată, curtea a constatat că nu este fondată, având în vedere că la dosar,

Ia filele 66-67, din vol. I al Tribunalului București, se afla contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între Casa Oștirii, în calitate de cumpărător și

DD.G., în calitate de vânzător, în copie certificată de la A.N.S. în cuprinsul

acestui înscris, necontestat de către apelantul-reclamant, este menționată

Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, rămasă definitivă și

învestită cu titlu executoriu cu nr. 807 din 11 iulie 1939.

Curtea a învederat că existența

Ordonanței de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, care emană de ia singura

instituție abilitată cu păstrarea documentelor vechi și a cărei valabilitate

sau autenticitate nu a fost contestată niciodată de către apelant, determină

inaplicabîlitatea dispozițiilor art. 139 C. proc. civ. De asemenea,

valabilitatea și autenticitatea acestor înscrisuri, ordonanța de adjudecare și

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Casa Oștiri, a fost confirmată prin

considerentele sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului

București.

Prin recursul declarat la data de 17

februarie 2015, recurentul-reclamant a Invocat faptul că decizia recurată a

fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs subsumat

dispozițiilor art. 304 pct. 9, teza a III-a C. proc. civ., iar legea greșit

aplicată o constituie dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța de judecată a respins

apelul promovat de reclamant, reținând că dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu ar fi ieșit din patrimoniul autoarei B.I. în anul 1938,

ca urmare a vânzării acestuia îa licitație publică, conform Ordonanței de

adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938. Or, mstanța a făcut greșita aplicare a

dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. civ, având în vedere că

intimata-părâtă RA A.P.P.S. SA nu a prezentat originalul respectivului înscris,

sancțiunea fiind cea de a nu se ține seama de înscris.

Recurentul a susținut că nu poate fi

primită aprecierea instanței de apel potrivit căreia faptul că înscrisul depus

în copie de pârâtă nu a fost contestat niciodată de către apelant, determină

inaplicabilitatea art. 139 C. proc. civ., întrucât dispozițiile menționate sunt

imperative și nu prevăd nici o excepție de ia aplicabilitatea sancțiunii

menționate.

Împrejurarea ca intimata-părâtâ RA

A.P.P.S. SA a depus copii certificate de la Arhivele Naționale ale Statului nu

constituie o confirmare a validității înscrisului și nu echivalează cu prezentarea

originalului, astfel încât instanța de ape! a reținut greșit că s-ar fi impus

contestarea de către apelant a valabilității sau autenticității înscrisurilor

provenite de Ia această instituție.

Recurentul mai arată că, în ipoteza în

care imobilul situat în Municipiul București, sector 2, ar fi fost executat

silit și s-ar fi aflat în proprietatea statului încă din anul 1938, se pune

întrebarea cum ar mai fi putut fi acest imobil naționalizat prin Decretul-Lege

nr. 92/1950 și trecut în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât

imobilul se află. în prezent în patrimoniul Statului Român, după cum chiar

intimata-pârătă RA A.P.P.S. SA susține.

Dată fiind lipsa oricărui act de

preluare, recurentul invocă faptul că în jurispradență s~a statuat în sensul că

"în condițiile inexistenței unui act administrativ de preluare pentru un

imobil care se regăsește în patrimoniul statului, operează prezumția relativa

de preluare abuzivă, persoanele îndreptățite fiind în imposibilitatea ele a

face dovada urnii fapt negativ".

O alta critica a hotărârii recurate

vizează împrejurarea că instanța de apelul s-a raportat greșit la

considerentele sentinței civile nr. 474/2004 pronunțată de Tribunalul București

în Dosarul nr. 241/2004, susținând că "valabilitatea și autenticitatea

acestor înscrisuri (ordcmanp de adjudecare și contractul de vânzare-cumpărare

încheiat cu Casa O.) " ar fi fost confirmate și prin această hotărâre,

definitivă și irevocabilă. Susține recurentul că motivarea nu poate fî primită

având m vedere că aceeași instanță de apel a reținut că soluția de respingere a

excepției autorității de lucru judecat a. rămas definitivă și irevocabilă.

Examinând decizia recurată, prin

prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte urmează să

respingă recursul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, prin

sentința civilă nr. 474/2004, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă,

s-a reținut că, prin Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, autoarea

B.l. a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

sector 2, ca urmare a vânzării acestuia la licitație publică, motiv pentru care

acest drept nu mai putea face obiect al transmisiei succesorale ulterioare.

Astfel, chestiunea pierderii dreptului

de proprietate de către autoarea reclamantului a fost dezlegată cu caracter

irevocabil prin sentința civilă nr. 474/2004, pronunțată de Tribunalul

București, într-o cauză în care, deși nu există identitate de obiect și cauză,

pentru a opera excepția autorității de lucru judecat, părți potrivnice au fost

pârâta din cauza de față și autorii reclamantului.

În consecință, tribunalul a reținut în

sensul că se impune, cu putere de lucru judecat, concluzia potrivit căreia

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a putut fi transferat

reclamantului deoarece autoarea B.l. a pierdut proprietatea imobilului prin

Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938.

Înalta Curte constată că nu există o

contradicție între respingerea excepției autorității de lucru judecat prin

invocarea sentinței civile nr. 474/2004, pronunțată de Tribunalul București în

Dosarul nr. 241/2004 și admiterea prezumției puterii de lucru judecat ce

rezultă din dezlegările date prin aceeași hotărâre judecătorească.

Se reține că, autoritatea de lucru

judecat, menționată de dispozițiile art 1201 C. civ., și art. 166 C. proc.

civ., are la bază regula că o acțiune să nu poată fi judecată In mod definitiv

decât o singură dată. De asemenea, pentru a putea fi invocată autoritatea de

lucru judecat impune ca a doua cerere de chemare în judecată să aibă același

obiect, să fie întemeiată de aceeași cauză și să privească aceleași părți.

În schimb, puterea de lucru judecat a

unei hotărâri judecătorești împiedică contrazicerile dintre două hotărâri

judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă

să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt

proces.

Pentru invocarea puterii de lucru

judecat nu este necesar să fie întrunită tripla identitate de obiect, cauză și

părți, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o

chestiune litigioasă în legătură cu ceea. ce s-a soluționat anterior, fie prin

dispozitivul, fie prin considerentele hotărârii anterioare.

Or, în cauză, instanța de apel a

respins excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că sentința

civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București, irevocabilă a fost

pronunțată într-un litigiu având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr.

21/2004 emisă de RA A.P.P.S. SA în soluționarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a

notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B. cu privire la imobil,

între prezenta acțiune în revendicare și litigiul respectiv neexistând,

cumulativ, tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Însă, cum prin sentința civilă nr. 474

din 17 mai 2004 a Tribunalului București, pronunțată într-un litigiu în care au

fost părți și autorii reclamantului, opozabilă, prin urmare, reclamantului, s-a

statuat cu caracter irevocabil ca dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu a Ieșit din patrimoniul autoarei B.I. în anul 1938, ca urmare a

vânzării acestuia la licitație publică, conform Ordonanței de adjudecare nr.

9960 din 28 mai 1938, instanța de apel a reținut, corect, că respectiva

dezlegare se impune în virtutea forței obligatorii a puterii de lucru judecat.

Înalta Curte constată că este

neîntemeiată și critica prin care reclamantul susține că, prin reținerea forței

probante a Ordonanței de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, s-a realizat

greșita aplicare a prevederilor art. 139 C. proc. civ. și s-a nesocotit

caracterul imperativ al normei juridice reglementate de respectivul text de

lege.

Contestarea forței probante a

respectivelor înscrisuri echivalează, în cauză, cu a nesocoti puterea de lucm

judecat ce derivă din pronunțarea sentinței civile nr. 474/2004, prin care s-a

confimiat valabilitatea acestora, concluzie ce tace inutilă analiza motivelor

de recurs privind aplicarea art. 139 C. civ.

Înalta Curte observă și faptul că, în

prezența concluziei legalei intrări a imobilului în proprietatea statului, nu

operează prezumția preluării ilegale ce derivă din existența bunului în

patrimoniul statului, cu atât mai mult cu cât o atare prezumție își are izvorul

în dispozițiile speciale ale Normei metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, cap. 1, pct, I, lit. e)., aprobată prin H.G. nr. 250/20075 pentru

situația imobilelor preluate abuziv, inaplicabile în cauză.

Pentru aceste motive, in temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M.D.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul deciarat de

reclamantul B.M.D.P. împotriva Deciziei civile nr. 17/A din 13 ianuarie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a XV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi

23 aprilie 2015.