ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1090/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2012, pe rolul Judecătoriei sector 2 București sub nr. 18652/300/2012, reclamantul B.M.D.P. a chemat în judecată pe pârâta RA A.P.P.S. SA, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la restituirea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului compus din 3 (trei) corpuri de clădire și teren în suprafață de 1.815 mp situat în București, sector 2. Reclamantul a arătat că, în urma decesului numitei P.S.E., prin actul de partaj voluntar, autentificat de către Tribunalul Ilfov, secția de Notariat sub nr. 18674 din 28 iulie 1924, fiica acesteia, P.I. (căsătorită B.), a devenit proprietara imobilului în litigiu.

Imobilul proprietatea defunctei B.I., a fost ocupat de Statul Român în mod abuziv, fără titlu și Iară plata unei juste și prealabile despăgubiri, fără a fi înscris în anexele Decretului nr. 92/1952, prin Decizia nr. 396/1990, intrând în mod nelegal în patrimoniul RA L. SA, actualmente RA A.P.P.S. SA. Proprietar-neposesor al imobilului este reclamantul, succesor al defunctei Butculescu Irîna, conform art. 644 C. civ. adoptat în anul 1864 și art. 557 din N.C.C. În drept, reclamantul a invocat art. 555 și următoarele din N.C.C., art. 563 șî următoarele din N.C.C., art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 și jurisprudența C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, în baza art, 64-66 C. proc. civ., prin care a învederat că este administratorul imobilului în litigiu, adevăratul proprietar fiind Statul Român reprezentat de M.F.P. În urma declinării competenței prin sentința civilă nr. 10053 din 4 iunie 2013 a Judecătoriei sectorului 2, prin sentința civilă nr. 865 din 26 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, inadmisibilîtății cererii de chemare în judecată și autorității de lucru judecat, precum și cererea de chemare în judecată. Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, tribunalul a apreciat că reclamantul B.M.D.P.

are calitate procesuală activă în cauză după autoarea B.I., aspect necontestat nici de pârâtă, nici de intervenient, reclamantul probând că este legatar universal al defunctei B.A.I. - certificat de moștenitor testamentar din 17 octombrie 2005. Prin certificatul de calitate moștenitor din 26 februarie 2003 s-a probat calitatea de moștenitor a defunctei B.A.I. (alături de moștenitorii B.M., B.E., B.M. și B.N.) după mama acesteia/acestora, autoarea B.I. Cât privește titlul autoarei B.I. asupra imobilului în litigiu, acesta s-a probat prin depunerea actului de partaj voluntar din 28 iulie 1924. Relativ la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta RA A.P.P.S.

SA, vizând aspecte legate de accesul reclamantului la calea procedurala, a acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că reclamantul are deschisă calea acțiunii civile în revendicare, iar accesul la justiție este unul dintre elementele procesului echitabil, în lumina art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

Cât privește madmisibilitatea invocata prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, coroborate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, tribunalul a reținut că autoarea reclamantului a recurs la prevederile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea prevăzută de această lege, demersul fiind finalizat prin sentința nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București, irevocabilă, prin care s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut legal, iar nu abuziv, în proprietatea statului, motiv pentru care nu se pune problema concursului între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, acțiune în revendicare fiind deschisă reclamantului, Tribunalul a respins, ca nefondată, excepției autorității de lucru judecat, motivat de făptui că tripla identitate nu se verifică prin raportare la nici una dintre hotărârile judecătorești invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, prin sentința civilă nr. 197/2001 a Tribunalului București, irevocabilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.A.l. pe cererea sa principală și pe cererea sa de chemare în judecată a altei persoane, numita V.I., a intervenientei A.H., dată fiind lipsa actelor doveditoare ale transmisiunii succesorale după autoarea B.I. Cât privește sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București, irevocabilă, aceasta a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 21/2004 emisă de RA A.P.P.S. SA în soluționarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B. cu privire ia imobil, între prezenta acțiune în revendicare și litigiul respectiv neexistând identitate de cauză.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că autoarea B.I. a fost proprietara imobilului în litigiu, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 28 iulie 1924. S-a reținut însă că reclamantul nu poate cere cota de 1/1 din imobil, certificatele de moștenitor de la dosar nesusținând integralitatea dreptului, având în vedere că B.A.I., cea care a testat universalitatea bunurilor sale în favoarea reclamantului, nu a fost unica moștenitoare după B.I. Tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate al imobilului în litigiu, aparținând ia un moment dat autoarei B.I., nu a făcut obiect al transmisiunilor succesorale reținute, tocmai pentru că B.I. a pierdut proprietatea imobilului în anul 1938, prin Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, anterior decesului său, survenit în 1949. Acest din urmă act a constituit titlu de proprietate al vânzătorului D DG.

din contractul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1945 încheiat cu Casa Oștirii, în. calitate de cumpărător. în consecință, imobilului a fost dobândit de stat legal, iar nu abuziv. Tribunal a reținut că respectiva concluzie se impune cu forța obligatorie a lucrului irevocabil judecat, dat fiind faptul că această chestiune litigioasă, a pierderii dreptului de proprietate de către autoarea B.I. în anul 1938 prin Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, a ficut obiectul unei statuări irevocabile prin sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004. în considerentele sentinței menționate, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea apelului, s-a statuat că dovezile administrate de pârâta RA A.P.P.S.

SA - adresa din 21 octombrie 2003 înregistrată la RA A.P.P.S. SA din conținutul căreia rezultă că petentele V. și B. au adus la cunoștința pârâtei ca imobilul revendicat a fost scos la vânzare la cererea S.A.D.R., dată fiind ipoteca constituită de I.N.B. asupra acestui imobil, fiind depusă și Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938- evidențiază că autoarea reclamantului nu mai avea calitatea de proprietară a imobilului în litigiu din anul 1938, așa încât nu mai putea transmite către moștenitorii săi dreptul de proprietate în privința imobilului în litigiu, ce trecuse legai în proprietatea statului.

Urmare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, respectiva dezlegare se impune în relația dintre părți ca prezumție cu caracter absolut, ceea ce înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicționai într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Tribunalul a apreciat ca fiind fără temei juridic, contestarea de către reclamant, în baza art. 139 C. proc. civ., a forței probante a înscrisurilor reprezentate de ordonanța de adjudecare amintită și de contractul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1945, deoarece pârâta RA A.P.P.S.

SA nu a prezentat originalul acestor acte, ci doar copii legalizate realizate de Arhivele Naționale, S-a reținut că, a contesta în acest proces forța probantă a ordonanței de adjudecare și a contractului de vânzare-cumpărare din 1945 pe motiv că nu s-a prezentat tribunalului originalul acestora înseamnă a nega puterea de lucru judecat sus-arătatâ, fund cert că la pronunțarea sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004, tribunalul a analizat forța probantă a acestor înscrisuri pe care și-a sprijinit, de altfel, soluția. Prin decizia civilă tir, 17 A din data de 13 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant, ca nefondat, reținând faptul că, în urma decesului numitei P.S.E., prin actul de partaj voluntar, autentificat de către Tribunalul Ilfov, secția de Notariat din 28 iulie 1924, fiica acesteia, P.I.

(căsătorită B.), a devenit proprietara imobilului în litigiu. I.N.B. a instituit o ipotecă asupra imobilului în favoarea S.A.D.R. și, cum suma datorată nu a fost achitată, imobilul a fost scos la vânzare Sa cererea creditoarei, fiind depusă Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938 care face dovada adjudecării imobilului în litigiu către numitul D.G. Cumpărătorul a înstrăinat ulterior bunul Casei Oștirii - M.A.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 mai 1945 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Tribunalul a reținut că B.A.I. a formulat, în anul 2001, o acțiune în justiție în contradictoriu cu Municipiul București, Statul Român prin M.F.P., R.A. L., V.I.

și intervententa R.S.H., prin care a solicitat să se constate că preluarea imobilului litigios s-a realizat în mod abuziv, să se constate nulitatea absolută a titlului statului și să fie obligați pârâții să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, soluționată prin sentința civilă nr. 197/2001, irevocabilă, prin care s-a constatat că B.A.I., precum și celelaite pârâte, persoane fizice, nu au calitate procesuală activă, deoarece nu s-a probat că în patrimoniul autoarei lor, I.B., se mai alia dreptul de proprietate asupra imobilului litigios. De asemenea, a fost formulată notificare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, îndreptată împotriva RA A.P.P.S. SA, iar prin sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București din Dosarul nr. 241/2004, rămasă definitivă și irevocabilă prin neexercitarea apelului, a fost soluționat litigiul având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 21/2004 emisă de RA A.P.P.S.

SA în soluționarea notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B. cu privire la imobilul în litigiu. Prin sentința civilă menționată, s-a statuat că dreptul de proprietate asupra imobilului, care aparținea în anul 1927 lui B.I., a fost pierdut în anul 1938, ca urmare a vânzării acestuia la licitație public, prin Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938. Curtea a reținut că. s-a statuat, definitiv și irevocabil, asupra împrejurării că I.B. a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios în anul 1938. Curtea a învederat și că soluția primei instanțe, referitoare la excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, in admisibilității cererii de chemare în judecată și autorității de lucru judecat, a rămas definitivă și irevocabilă, prin neexercitarea căii de atac a apelului în legătură cu aspectele menționate.

Cu privire la prima critică formulată de apelantul-reclamant B.M.D.P., referitoare Ia considerentele hotărârii primei instanțe, prin care a reținut ca apelantui nu ar putea justifica calitatea de proprietar în cotă de 1/1 asupra imobilului litigios, deoarece nu este singurul moștenitor al I.B., instanța de apel a constatat că prima instanță a depășit cadrul procesual, așa cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată, scopul acțiunii promovate nefiind de a se stabili dacă apelantul-reclamant are calitatea de unic moștenitor al I.B., ci de a fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul autoarei sale, motiv pentru care a înlăturat toate considerentele primei instanțe cu privire la aceste aspecte.

Cu privire la cea de-a doua critică formulată, curtea a reținut că instanța de apel este învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864, iar la soluționarea sa trebuie să țină cont și de jurisprudența C.E.D.O. asupra noțiunilor de bun și de speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Aplicând principiile derivând din jurisprudența C.E.D.O.

Ia cauza de față, curtea a constatat că reclamantul nu mai are în patrimoniul său un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare vânzării la licitație publică, pentru nerestituirea împrumutului acordat autoarei reclamantului B.I., prin Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938. în acest sens, curtea a constat că actul de partaj invocat de către apelantul-reclamant nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul acestora existența unui vechi drept de proprietate. Astfel, susținerile apelantului-reclamant în sensul că imobilul a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 nu sunt susținute de probatoriul existent în cauză, fiind infirmate și de considerentele sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București din Dosarul nr. 241/2004, definitivă și irevocabilă prin neapelare.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a stabilit că apelantul-reclamant nu se poate prevala de existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, apelantul-recîamant nu ar putea invoca nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, având în vedere că autoarea sa nu a avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului, la data decesului său. Referitor la cea de-a treia critică formulată, curtea a constatat că nu este fondată, având în vedere că la dosar, Ia filele 66-67, din vol. I al Tribunalului București, se afla contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Casa Oștirii, în calitate de cumpărător și DD.G., în calitate de vânzător, în copie certificată de la A.N.S.

în cuprinsul acestui înscris, necontestat de către apelantul-reclamant, este menționată Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, rămasă definitivă și învestită cu titlu executoriu cu nr. 807 din 11 iulie 1939. Curtea a învederat că existența Ordonanței de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, care emană de ia singura instituție abilitată cu păstrarea documentelor vechi și a cărei valabilitate sau autenticitate nu a fost contestată niciodată de către apelant, determină inaplicabîlitatea dispozițiilor art. 139 C. proc. civ. De asemenea, valabilitatea și autenticitatea acestor înscrisuri, ordonanța de adjudecare și contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Casa Oștiri, a fost confirmată prin considerentele sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București.

Prin recursul declarat la data de 17 februarie 2015, recurentul-reclamant a Invocat faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 9, teza a III-a C. proc. civ., iar legea greșit aplicată o constituie dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, instanța de judecată a respins apelul promovat de reclamant, reținând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu ar fi ieșit din patrimoniul autoarei B.I. în anul 1938, ca urmare a vânzării acestuia îa licitație publică, conform Ordonanței de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938. Or, mstanța a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc.

civ, având în vedere că intimata-părâtă RA A.P.P.S. SA nu a prezentat originalul respectivului înscris, sancțiunea fiind cea de a nu se ține seama de înscris. Recurentul a susținut că nu poate fi primită aprecierea instanței de apel potrivit căreia faptul că înscrisul depus în copie de pârâtă nu a fost contestat niciodată de către apelant, determină inaplicabilitatea art. 139 C. proc. civ., întrucât dispozițiile menționate sunt imperative și nu prevăd nici o excepție de ia aplicabilitatea sancțiunii menționate. Împrejurarea ca intimata-părâtâ RA A.P.P.S. SA a depus copii certificate de la Arhivele Naționale ale Statului nu constituie o confirmare a validității înscrisului și nu echivalează cu prezentarea originalului, astfel încât instanța de ape!

a reținut greșit că s-ar fi impus contestarea de către apelant a valabilității sau autenticității înscrisurilor provenite de Ia această instituție. Recurentul mai arată că, în ipoteza în care imobilul situat în Municipiul București, sector 2, ar fi fost executat silit și s-ar fi aflat în proprietatea statului încă din anul 1938, se pune întrebarea cum ar mai fi putut fi acest imobil naționalizat prin Decretul-Lege nr. 92/1950 și trecut în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât imobilul se află. în prezent în patrimoniul Statului Român, după cum chiar intimata-pârătă RA A.P.P.S. SA susține.

Dată fiind lipsa oricărui act de preluare, recurentul invocă faptul că în jurispradență s~a statuat în sensul că "în condițiile inexistenței unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăsește în patrimoniul statului, operează prezumția relativa de preluare abuzivă, persoanele îndreptățite fiind în imposibilitatea ele a face dovada urnii fapt negativ". O alta critica a hotărârii recurate vizează împrejurarea că instanța de apelul s-a raportat greșit la considerentele sentinței civile nr. 474/2004 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 241/2004, susținând că "valabilitatea și autenticitatea acestor înscrisuri (ordcmanp de adjudecare și contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Casa O.) " ar fi fost confirmate și prin această hotărâre, definitivă și irevocabilă.

Susține recurentul că motivarea nu poate fî primită având m vedere că aceeași instanță de apel a reținut că soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat a. rămas definitivă și irevocabilă. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente: Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 474/2004, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, s-a reținut că, prin Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, autoarea B.l. a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 2, ca urmare a vânzării acestuia la licitație publică, motiv pentru care acest drept nu mai putea face obiect al transmisiei succesorale ulterioare.

Astfel, chestiunea pierderii dreptului de proprietate de către autoarea reclamantului a fost dezlegată cu caracter irevocabil prin sentința civilă nr. 474/2004, pronunțată de Tribunalul București, într-o cauză în care, deși nu există identitate de obiect și cauză, pentru a opera excepția autorității de lucru judecat, părți potrivnice au fost pârâta din cauza de față și autorii reclamantului. În consecință, tribunalul a reținut în sensul că se impune, cu putere de lucru judecat, concluzia potrivit căreia dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a putut fi transferat reclamantului deoarece autoarea B.l.

a pierdut proprietatea imobilului prin Ordonanța de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938. Înalta Curte constată că nu există o contradicție între respingerea excepției autorității de lucru judecat prin invocarea sentinței civile nr. 474/2004, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 241/2004 și admiterea prezumției puterii de lucru judecat ce rezultă din dezlegările date prin aceeași hotărâre judecătorească. Se reține că, autoritatea de lucru judecat, menționată de dispozițiile art 1201 C. civ., și art. 166 C. proc. civ., are la bază regula că o acțiune să nu poată fi judecată In mod definitiv decât o singură dată. De asemenea, pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat impune ca a doua cerere de chemare în judecată să aibă același obiect, să fie întemeiată de aceeași cauză și să privească aceleași părți.

În schimb, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Pentru invocarea puterii de lucru judecat nu este necesar să fie întrunită tripla identitate de obiect, cauză și părți, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea. ce s-a soluționat anterior, fie prin dispozitivul, fie prin considerentele hotărârii anterioare. Or, în cauză, instanța de apel a respins excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București, irevocabilă a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 21/2004 emisă de RA A.P.P.S.

SA în soluționarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a notificării formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B. cu privire la imobil, între prezenta acțiune în revendicare și litigiul respectiv neexistând, cumulativ, tripla identitate de părți, obiect și cauză. Însă, cum prin sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București, pronunțată într-un litigiu în care au fost părți și autorii reclamantului, opozabilă, prin urmare, reclamantului, s-a statuat cu caracter irevocabil ca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a Ieșit din patrimoniul autoarei B.I. în anul 1938, ca urmare a vânzării acestuia la licitație publică, conform Ordonanței de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, instanța de apel a reținut, corect, că respectiva dezlegare se impune în virtutea forței obligatorii a puterii de lucru judecat.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată și critica prin care reclamantul susține că, prin reținerea forței probante a Ordonanței de adjudecare nr. 9960 din 28 mai 1938, s-a realizat greșita aplicare a prevederilor art. 139 C. proc. civ. și s-a nesocotit caracterul imperativ al normei juridice reglementate de respectivul text de lege. Contestarea forței probante a respectivelor înscrisuri echivalează, în cauză, cu a nesocoti puterea de lucm judecat ce derivă din pronunțarea sentinței civile nr. 474/2004, prin care s-a confimiat valabilitatea acestora, concluzie ce tace inutilă analiza motivelor de recurs privind aplicarea art. 139 C. civ.

Înalta Curte observă și faptul că, în prezența concluziei legalei intrări a imobilului în proprietatea statului, nu operează prezumția preluării ilegale ce derivă din existența bunului în patrimoniul statului, cu atât mai mult cu cât o atare prezumție își are izvorul în dispozițiile speciale ale Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cap. 1, pct, I, lit. e)., aprobată prin H.G. nr. 250/20075 pentru situația imobilelor preluate abuziv, inaplicabile în cauză. Pentru aceste motive, in temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M.D.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul deciarat de reclamantul B.M.D.P. împotriva Deciziei civile nr. 17/A din 13 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a XV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 aprilie 2015.