ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6031/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6031/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

contestația în anulare formulată de N.F., înregistrată la 25 martie 2010, pe

rolul acestei instanțe, acesta a solicitat anularea Deciziei nr. 9758 din 2

decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 4388/3/2007, în contradictoriu

cu intimații B.D. și Primarul General al municipiului București.

În motivarea contestației, petentul a

arătat că instanța a omis să cerceteze principalul motiv de casare, respectiv

cel referitor la nelegalitatea admiterii excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantului, contestator în prezenta cauză, precum și neexaminarea

efectivă a celorlalte motive de recurs.

Cu privire la calitatea procesual

activă a reclamantului, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul privind

nelegalitatea admiterii acestei excepții, de către Curte de Apel, în condițiile

în care excepția nu a fost invocată și nici supusă dezbaterii părților și nici

nu a avut în vedere Decizia nr. 20 din 17 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite.

Susține lipsa totală de analiză a

motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de recurs a omis să analizeze

că temeiul primordial al contestației îl reprezintă fraudarea Legii nr. 10/2001

si H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data emiterii dispoziției 3391/2004 emise

de Primarul municipiului București, confundând textul din hotărârea de guvern

amintită, care obligă la conexarea celor două dosare de notificare, cu textul

din H.G. nr. 250/2007, care doar permite conexarea. Este suficient ca persoana

să se considere îndreptățită la măsuri reparatorii pentru a se dispune

conexarea.

Referirile eliptice privind calitatea

contesta torului, de moștenitor al mătușii sale, Ș.E., ignoră inclusiv

prevederile Legii nr. 10/2001, dar si ale Deciziei nr. 2160 din 08 martie 2007

a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, care precizează: „ Alte acte juridice care dovedesc

calitatea de moștenitor pot fi testamentul, actele de stare civila care atestă

rudenia sau filiația cu titularul dreptului de proprietate".

Astfel cum se poate observa, se ignoră

inclusiv faptul ca prezența actelor de stare civilă ale persoanei

sus-menționate sunt parte importantă a dosarului de revendicare.

În jurisprudența C.E.D.O. s-a

stabilit, în mod constant, ca noțiunea de „proces echitabil" în sensul art.

6 din Convenție „impune ca o jurisdicție internă, in speță, instanța care a

soluționat recursul - să examineze efectiv problemele esențiale ce-i sunt

supuse examinării, și să nu se mulțumească a confirma pur si simplu concluziile

unei jurisdicții inferioare" (Cauza Halle contra Finlanda, 19 decembrie

1997, parag. 59-60).

În același sens, contestatorul a

invocat cauza Virgil Ionescu împotriva României, cauza Van de Harck împotriva

Olandei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Analizând contestația în anulare în

raport de dispozițiile textului de lege sus-menționat, Înalta Curte constată că

este nefondată pentru următoarele considerente:

Conform art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., se poate formula contestație în anulare împotriva unei hotărâri

pronunțate în recurs în cazul în care instanța respectivă, respingând recursul

sau admițându-1 doar în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

În speță, prin sentința civilă nr. 1582

din 11 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția de necompetență materială a acestei instanțe, a respins excepția

lipsei calității procesuale active; a admis contestația formulată de

contestatorul Niculescu Florea în contradictoriu cu intimații B.D. și Primarul

General al municipiului București și a anulat dispoziția din 2004 emisă de

ultimul pârât.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta B.D., care a criticat hotărârea Tribunalului ca netemeinică și

nelegală, arătând că instanța a respins în mod greșit excepția lipsei calității

procesuale active a acestuia, în raport de probele administrate; a făcut o

greșită aplicare a Legii nr. 10/2001, neluând în considerare că reclamantul nu

a făcut dovada deținerii legale a proprietății la momentul deposedării abuzive,

a calității de persoană îndreptățită la restituire sau a calității de

moștenitor al defunctei Ș.E. și că a acordat mai mult decât s-a cerut, prin

considerentul referitor la obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziție pe

numele ambilor notificatori.

Prin Decizia civilă nr. 914 din 3

decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de apelanta-pârâtă B.D.; a schimbat, în parte, sentința civilă

apelată; a admis excepția lipsei calității procesuale active; a respins

contestația ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și

a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea a constatat că intimatul

reclamant N.F. a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru

bunurile aparținând părinților săi, N.V. și N.E., solicitând imobilele din,

sector 1, naționalizate pe numele N.V., în septembrie 1950.

Prin dispoziția Primarului General al

Primăriei municipiului București din 28 septembrie 2004 s-a restituit în

natură, în proprietatea apelantei B.D., patru locuințe din imobilul situat în

București, sector 1.

Din înscrisul aflat la fila 47 dosar

de fond, rezultă că numita Ș.E. a figurat, cu rol fiscal, pentru imobilul din,

sector 1, compus din construcție și teren în suprafață de 896 mp conform

actului de partaj voluntar din 11 iulie 1945.

La data de 1 aprilie 1974, prin Decizia

nr. 2170 din 26 decembrie 1977, s-au trecut, cu plată, în proprietatea

statului, patru locuințe din imobilul situat sector 1, care au fost

proprietatea numitei Ș.E. De asemenea, a fost trecută cu plată, în proprietatea

statului, cota parte indiviză în suprafață de 537,60 m.p teren aferent acestor

locuințe din suprafața totală de 896 mp.

Potrivit certificatului de calitate

din 16 iulie 1996, rezultă că unicul moștenitor a defunctei Ș.I. este B.D.,

care are vocație la întreaga masă succesorală a acesteia.

Din actul de partaj voluntar încheiat

la 11 iulie 1945, rezultă că Ș.I. a dobândit, în deplină proprietate, imobilul

situat în București, N.T. a primit imobilul din București, I.N. a primit partea

din imobilul situat în București. V.N. a primit etajul imobilului situat în București

sector 1.

Intimatul - reclamant a formulat

notificare pentru restituirea bunurilor ce au aparținut părinților săi, N.V. și

N.E., iar din actul de partaj voluntar încheiat la 11 iulie 1945, rezultă că

imobilul din sector 1 a fost atribuit E.Ș., iar autorul intimatului reclamant a

dobândit un alt imobil.

În consecință, intimatul-reclamant nu

are calitatea de persoană îndreptățită, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru un

bun ce nu a aparținut niciodată autorului său.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul N.F., criticând-o pentru nelegalitate.

Prin Decizia civilă nr. 9758 din 2

decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins recursul declarat de reclamantul N.F., ca

nefondat.

Reținând că recurentul a invocat

nelegalitatea deciziei într-o manieră nesistematizată și fără încadrarea în

drept a criticilor formulate, înalta Curte a identificat patru motive de

recurs, cărora le-a răspuns în mod detaliat, contrat celor susținute în

contestația în anulare.

referitoare la faptul că, în procedura prealabilă, nu s-a luat măsura conexării

a două dosare care conțineau notificări în privința aceluiași imobil, a arătat

instanța de recurs, este lipsită de relevanță raportat la problema de drept

supusă dezbaterii judiciare asupra căreia instanța urma a se pronunța, prin prisma

criticilor formulate în apel și care a constituit temei al soluției adoptate.

Lipsa măsurii conexării ar fi fost,

într-adevăr, de natură să prejudicieze partea, dacă aceasta ar fi făcut dovada

că este persoană îndreptățită la restituire, așa încât, prin rezolvarea

prioritară a notificării celeilalte părți, i-ar fi fost încălcat dreptul.

Prin urmare, cu privire la acest motiv

de recurs, instanța a considerat că cele două dosare în care s-au formulat

notificări, de către recurentul N.F. și de intimata B.D., nu se impunea să fie

conexate față de nedovedirea, de către contestatorul din prezenta cauză, a

calității sale de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu.

A răspuns, în consecință, motivului de

recurs formulat de contestator, prin care acesta, invocând dispozițiile din

H.G. nr. 498/2003, a arătat că „se impunea măsura firească a conexării" celor

două dosare întocmite ca urmare a notificărilor formulate de părțile

sus-menționate.

În contestația în anulare, după cum

s-a arătat deja, contestatorul a invocat necercetarea motivului respectiv de

recurs, susținând, în esență, că, spre deosebire de H.G. nr. 250/2007 care

„permite" conexarea, H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data emiterii

dispoziției contestate, „obligă" la conexare în cazul existenței a doua

notificări formulate de persoane diferite pentru același imobil.

În afara faptului că, critica

formulată în cererea de recurs, în legătură cu acest aspect, nu s-a subsumat

legii aplicabile și nici caracterului obligatoriu sau facultativ al conexării,

în consecință, instanța respectivă nu avea cum să verifice și să răspundă unei

asemenea susțineri, motivul prezentat în calea de atac de retractare, care pune

în discuție modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție Curte, în

soluționarea recursului, a aplicat sau nu un anumit act normativ, nu poate

constitui motiv de contestație în anulare.

În realitate, motivul respectiv

reprezintă un motiv de recurs la recurs, ceea ce pune în discuție puterea de

lucru judecat a unei hotărâri irevocabile și care nu poate fi analizat în

cadrul contestației în anulare și nici al altei căi de atac.

instanța de recurs a omis să analizeze motivul său principal de casare, și

anume cel referitor la greșita admitere, de către instanța de apel, a excepției

lipsei calității sale procesuale active, determinat de faptul că aceasta nu a

fost invocată în apel și nici supusă dezbaterii părților. De asemenea,

considerentele Înaltei Curți, în rezolvarea aspectului respectiv, sunt

eliptice, nefiind avute în vedere Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, și nici Decizia de speță nr. 2160 din 8

martie 2007 a aceleiași instanțe.

În afara faptului că, nici cu privire

la aceste decizii, contestatorul nu a făcut nicio referire în cererea de

recurs, și în cazul în care ar fi fost invocate, susținerile în legătură cu ele

s-ar fi constituit în simple argumente în fundamentarea motivului de

nelegalitate privind modul în care s-a soluționat excepția lipsei calității

procesuale active.

Or, instanța de recurs nu este

obligată să răspundă tuturor argumentelor prezentate de parte în susținerea

unui motiv de casare sau de modificare, ci trebuie să răspundă tuturor

motivelor de recurs, putând grupa argumentele folosite de parte în dezvoltarea

unui motiv pentru a răspunde printr-un considerent comun. Astfel, este

suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de

casare sau de modificare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate

argumentele recurentului.

Aspectele procedurale privind

neinvocarea excepției lipsei calității procesuale active, în apel, și

nedezbaterea acesteia nici nu au format obiect de critică în cererea de recurs,

în consecință, instanța respectivă nici nu avea de ce să le analizeze.

Din perspectiva caracterului eliptic

al motivării instanței pe aspectul calității procesuale active, susținerile

contestatorului sunt neîntemeiate, Înalta Curte arătând, pe larg, de ce a

considerat că excepția a fost, în mod corect, admisă de către Curtea de Apel.

Astfel, Înalta Curte a menționat că

susținerea caracterului contradictoriu al deciziei, dedusa din împrejurarea că

instanța și-a fundamentat argumentația pe calitatea de proprietar a numitei Ș.E.

este, de asemenea, neîntemeiată.

În mod corect, verificând legitimarea

procesuală a reclamantului, instanța a analizat calitatea de proprietar deposedat

și a stabilit că aceasta a aparținut E.Ș. (conform actului de partaj voluntar

din 11 iulie 1945).

Instanța de recurs a reținut, în

raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, că reclamantul nu este persoană îndreptățită la restituirea imobilului

în litigiu deoarece bunul a aparținut, în baza actului de partaj voluntar din

11 iulie 1945, unei alte persoane decât autorii reclamantului, respectiv E.Ș.,

moștenită de intimata B.D. A răspuns, astfel, criticii privind greșita admitere

a excepției lipsei calității procesuale active, formulate prin cererea de

recurs.

În realitate, invocând Decizia nr. 2160/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, în care se menționează ce acte juridice au valoare probatorie în

ceea ce privește calitatea de moștenitor, recurentul pune în discuție modul în

care instanța de recurs ar fi evaluat calitatea sa de succesor de pe urma

proprietarului imobilului, față de probele administrate în acest sens,

respectiv actele de stare civilă din dosarul întocmit ca urmare a notificării

formulate de acesta, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu se poate

realiza nici prin intermediul contestației în anulare, nici al altei căi de

atac.

considerentele deciziei conțin argumente juridice pertinente, fără contradicții

logice, cum se pretinde, astfel încât nici motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că

indicarea acestuia este pur formală, în condițiile în care nu sunt dezvoltate

argumente în susținerea acestuia și nu este arătat actul juridic, în înțelesul

de negotium, ale cărui clauze clare și neechivoce să fî fost denaturate de

instanță, pentru a putea fi primită critica de nelegalitate.

În consecință, inexistența criticilor

din cererea de recurs care să poată fi încadrate în motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 8 au determinat instanța respectivă să nu procedeze

la o verificare din perspectiva acestui temei de drept.

Pentru toate aceste argumente,

prezenta instanță consideră că instanța de recurs a analizat și motivat Într-un

mod amplu toate motivele de nelegalitate a deciziei recurate, cu care a fost

învestită prin cererea de recurs, astfel încât nu sunt întrunite cerințele art.

318 teza a II-a C. proc. civ. și nici hotărârile pronunțate în cauzele C.E.D.O.

menționate în contestație nu au relevanță în susținerea căii de atac de

retractare formulate de recurentul reclamant.

În consecință, contestația în anulare

este nefondată și va fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatorul N.F. împotriva Deciziei civile nr. 9758 din

2 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 noiembrie 2010.