ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2327/2008

Cererea de chemare în judecată 1.1. Obiect Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la 4 septembrie 2006 reclamanta D.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să emită o decizie privind restituirea apartamentului nr. 2 situat în București. 1.2. în fapt în motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta a formulat notificare prin care a solicitat acordarea drepturilor ce i se cuvin în calitate de unică moștenitoare a fostului proprietar al apartamentului ce formează obiectul litigiului. Notificarea nu a fost soluționată nici până la data introducerii acțiunii. 1.3. în drept Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 1075 C. civ.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 6275 din 11 octombrie 2006 Judecătoria sectorului 5 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 452 din 26 martie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și 1-a obligat pe pârât să emită dispoziție motivată ca răspuns la notificarea formulată de reclamantă. 2.1. Considerente Prima instanță a arătat că entitatea juridică notificată, deținătoare a imobilului situat în București, avea obligația de a emite o dispoziție motivată în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Deși acest termen are două date de referință, respectiv fie data depunerii notificării fie data depunerii actelor doveditoare, în speță obligația de soluționare a notificării cu respectarea termenului nu a fost adusă la îndeplinire de pârât, neemiterea răspunsului la notificare echivalând cu însuși refuzul de soluționare a acesteia, refuz ce poate face obiectul contestației în instanță de către persoana îndreptățită.

Hotărârea din apel Prin decizia nr. 149 A din 7 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general. 3.1. Considerente Instanța de apel a reținut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu este unul de recomandare deoarece formularea legii este una imperativă, textul prevăzând că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Câtă vreme o normă legală stabilește un drept al destinatarilor ei de a obține soluționarea cererii într-un termen legal considerat de legiuitor drept rezonabil, aceleiași norme trebuie a i se recunoaște și determina obligația corelativă în sarcina debitorului acesteia. Interpretarea apelantului în sensul că depășirea termenului nu ar putea fi sancționată decât cel mult cu obligarea sa la despăgubiri, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil nu este corectă deoarece, pe de o parte, susține posibilitatea aplicării unei sancțiuni mai grave în contra sa - despăgubiri, iar pe de altă parte se neagă finalitatea imediată a textului.

Recursul pârâtului Pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a declarat recurs prin care a invocat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faptul că în mod greșit a fost obligat la emiterea unei dispoziții motivate deoarece potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Analiza instanței de recurs Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate înaintea primei instanțe, înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: În condițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data declanșării litigiului, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Expresia folosită de legiuitor elimină orice îndoială în privința calificării termenului de 60 de zile. Intervalul de timp pus la dispoziția unității deținătoare pentru soluționarea notificării are natura unui termen de decădere, iar nu de recomandare. Pe de altă parte, din dovezile administrate în cauză nu a rezultat că pârâtul i-ar fi solicitat reclamantei suplimentarea probatoriului în dovedirea calității sale de persoană îndreptățită, astfel încât neconformarea petentului să fi justificat neemiterea unei decizii asupra notificării. În fine, art. 25.1 alin. (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede că în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile, nu poate justifica refuzul pârâtului de a soluționa notificarea deoarece prin H.G. nr. 250/2007 s-au adoptat norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu putea adăuga la aceasta. Or, Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincție asupra momentului diferit de la care ar începe să curgă termenul de soluționare a notificării. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârii atacate. PENTRU