ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2327/2008

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile

de față, a

reținut următoarele:

1.

Cererea de

chemare în judecată

1.1.

Obiect

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la 4 septembrie 2006

reclamanta D.C. a chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul București,

prin primarul

general, pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să dispună

obligarea pârâtului să emită o decizie privind restituirea apartamentului nr. 2

situat în

București.

1.2.

în fapt

în

motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta a formulat

notificare prin care a

solicitat acordarea drepturilor ce i se cuvin în calitate de unică

moștenitoare a fostului

proprietar al apartamentului ce formează obiectul litigiului.

Notificarea nu a fost

soluționată nici până la data introducerii acțiunii.

1.3.

în drept

Reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 20 și art. 23 din Legea nr.

10/2001, art. 1075 C. civ.

2.

Hotărârea

primei instanțe

Prin

sentința civilă nr. 6275 din 11 octombrie 2006 Judecătoria sectorului 5 și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului

București.

Prin

sentința civilă nr. 452 din 26 martie 2007 Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a admis acțiunea și 1-a obligat

pe pârât să emită dispoziție motivată ca răspuns la notificarea formulată de

reclamantă.

2.1. Considerente

Prima instanță a arătat că entitatea juridică notificată, deținătoare a

imobilului situat în București, avea obligația de a emite o

dispoziție motivată în

termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Deși acest

termen are două date de referință, respectiv fie data depunerii

notificării fie data depunerii actelor

doveditoare, în speță obligația de soluționare a

notificării cu respectarea termenului nu a fost adusă la îndeplinire de

pârât, neemiterea răspunsului la notificare echivalând cu însuși refuzul de

soluționare a acesteia, refuz ce

poate

face obiectul contestației în instanță de către persoana îndreptățită.

3.

Hotărârea din

apel

Prin

decizia nr. 149 A din 7 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin

primarul general.

3.1. Considerente

Instanța

de apel a reținut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea

nr. 10/2001 nu este

unul de recomandare deoarece formularea legii este una imperativă,

textul prevăzând că

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Câtă

vreme o normă legală stabilește un drept al destinatarilor ei de a obține

soluționarea cererii într-un termen legal

considerat de legiuitor drept rezonabil,

aceleiași

norme trebuie a i se recunoaște și determina obligația corelativă în sarcina

debitorului

acesteia.

Interpretarea

apelantului în sensul că depășirea termenului nu ar putea fi

sancționată decât cel mult cu obligarea sa la

despăgubiri, în măsura în care termenul a

fost depășit în mod culpabil

nu este corectă deoarece, pe de o parte, susține

posibilitatea aplicării unei sancțiuni mai grave în contra sa -

despăgubiri, iar pe de altă

parte se neagă finalitatea imediată a

textului.

4.

Recursul

pârâtului

Pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a declarat recurs

prin care a

invocat,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faptul că în mod greșit a fost

obligat la

emiterea

unei dispoziții motivate deoarece potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele

Metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de

restituire în

natură sau prin măsuri reparatorii.

Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se

pronunța

asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data

depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin

motivele de recurs

și în raport de dovezile administrate înaintea primei instanțe, înalta

Curte a apreciat că

recursul nu

este întemeiat pentru următoarele considerente:

În

condițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data

declanșării litigiului, în termen

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea

deținătoare este

obligată să se

pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra

cererii

de restituire în natură.

Expresia

folosită de legiuitor elimină orice îndoială în privința calificării

termenului de 60 de zile. Intervalul de timp pus

la dispoziția unității deținătoare pentru soluționarea notificării are natura

unui termen de decădere, iar nu de recomandare.

Pe de altă parte, din dovezile administrate în cauză nu a rezultat că

pârâtul i-ar fi solicitat reclamantei suplimentarea probatoriului în dovedirea

calității sale de persoană

îndreptățită,

astfel încât neconformarea petentului să fi justificat neemiterea unei decizii

asupra notificării.

În fine, art. 25.1

alin. (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede că în cazul

în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate

actele doveditoare pe care le posedă și totodată

a făcut precizarea că nu mai deține alte

probe, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile,

nu poate justifica refuzul pârâtului de a soluționa notificarea

deoarece prin H.G. nr. 250/2007 s-au adoptat norme

metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu putea

adăuga la aceasta. Or, Legea nr.

10/2001 nu

face nicio distincție asupra momentului diferit de la care ar începe să curgă

termenul

de soluționare a notificării.

Având în

vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au

făcut aplicarea și interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză,

astfel încât criticile formulate nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va

fi respins ca

nefondat, cu

consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București,

prin

primarul general, împotriva

deciziei nr. 149 A din 7 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 aprilie 2008.