ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6029/2007

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 164 din 2 martie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul B.A. privind anularea dispoziției nr. 1711 din 5 noiembrie 2003, emisă de Primarul General al Municipiului București. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilelor, situate în București, și nici calitatea sa de moștenitor față de defuncții titulari ai dreptului de proprietate. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și cauze de asigurări speciale, prin decizia nr. 1537/A din 24 noiembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant, constatându-se că, potrivit art. 1169 C. civ.

„cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", iar, în speță, actele depuse la dosarul cauzei de reclamant nu fac dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilelor revendicate. Prin decizia nr. 7612 din 29 septembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, s ecția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca tardiv recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 1537/A din 24 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă. S-a reținut că, reclamantul prin declarația de apel și-a ales domiciliul în București, sector 1, fără a indica, în conformitate cu art. 93 C. proc. civ., persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, iar comunicarea deciziei civile pronunțate în apel s-a făcut la acest domiciliu ales la data de 29 februarie 2005. Potrivit art. 284 alin. (4) C. proc.

civ., s-a avut în vedere că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce s-a realizat la 29 februarie 2005, conform procesului-verbal încheiat de agentul procedural însărcinat cu comunicarea deciziei civile, astfel că apelul a fost declarat peste termenul legal de 15 zile de la comunicare, respectiv la 4 mai 2005, conform ștampilei de pe plicul de expediere (fila 9 dosar), motive pentru care recursul a fost respins ca tardiv. La data de 6 octombrie 2006, reclamantul B.A. în contradictoriu cu intimatul Municipiul București prin Primarul General a formulat contestație în anulare a deciziei civile nr. 7612 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contestatorul a precizat că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale, în condițiile în care decizia civilă nr. 1537A din 24 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a a civilă, i-a fost comunicată la 29 martie 2005, conform ștampilei poștei existentă pe procesul-verbal de la fila nr. 49 din dosarul nr. 2706/Civ/2004 și nu la data de 29 februarie 2005, cum greșit s-a reținut prin decizia atacată cu contestația în anulare. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 3294 din 20 aprilie 2007 a admis contestația în anulare formulată de B.A. împotriva deciziei nr. 7612 din 29 septembrie 2006, pronunțată de aceeași instanță (dosar nr. 21836/1/2005) pe care a anulat-o.

Instanța a reținut, în esență că, potrivit art. 318 alin. (1) Teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație și atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. Art. 301 C. proc. civ. prevede că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Î n speță, decizia nr. 1537/A din 24 noiembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, i-a fost comunicată reclamantului la data de 29 martie 2005, conform ștampilei poștei existente pe procesul-verbal de comunicare aflat la fila 49 din dosar nr. 2706/Civ/2004. S-a reținut că această dată trebuia avută în vedere de instanța de recurs, în condițiile în care luna februarie 2005 a avut 28 de zile și nu 29 de zile, fiind evident că agentul procedural care a consemnat comunicarea deciziei la 28 februarie 2005 a săvârșit o eroare materială.

Cum reclamantul contestator a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel la data de 4 aprilie 2005, conform datei poștei înscrisă pe plicul de la fila 9 din dosarul de recurs nr. 21836/1/2005 și nu la data de 4 mai 2005, cum în mod greșit s-a reținut prin decizia instanței supreme, s-a concluzionat că recursul a fost declarat în termenul de 15 zile de la data comunicării, termen prevăzut de lege. Drept urmare, având în vedere eroarea materială evidentă, săvârșită de instanța de recurs prin confundarea datelor esențiale din dosar în sensul celor menționate anterior, contestația în anulare a fost admisă, cu consecința anulării deciziei atacate. Î n aceste condiții, cauza a fost reînregistrată sub nr. 3997/1/2007 în vederea soluționării recursului.

Î n dezvoltarea criticilor din recurs, se învederează că instanța de apel a refuzat cererea de probațiune formulată de recurent, constând în solicitarea relațiilor de la Arhivele Naționale ale României prin care să fie puse la dispoziția instanței actele referitoare la proprietatea autorilor asupra imobilelor, naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950. Stăruind în obținerea acestor relații, recurentul arată că în urma demersurilor făcute, Arhivele Naționale urmau să elibereze documente privind proprietatea numitelor B.D. (mama recurentului) și T.E. (bunica maternă a recurentului), documente cu care înțelege să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate. Examinând decizia recurată în raport de critica formulată ce face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele: Recurentul reclamant prin notificarea adresată municipiului București a solicitat restituirea imobilului, situat în București, sector 1, în calitate de moștenitor al proprietarilor acestuia. A arătat că este moștenitorul legal al mamei sale B.D. și al bunicii materne T.E., care au avut în proprietate imobilul naționalizat pe numele T.E.N. prin Decretul nr. 92/1950 - poziția 7906, format din 9 apartamente și imobilul naționalizat pe numele numitelor T.E. și D.B. în baza aceluiași act normativ - poziția 7917. Pentru dovedirea calității de succesor față de mama și bunica sa maternă, recurentul a depus certificatele de calitate de moștenitor nr. 111 din 15 iulie 2003 și nr. 110 din 15 iulie 2003. Față de actele extrase din Registrul de naștere nr. 46434 din 22 februarie 2002, s-a reținut că B.A.

este fiul lui B.I. și B.D. , iar cele două certificate de calitate de moștenitor enunțate mai sus i-au atestat calitatea de moștenitor față de defuncții B.I., B.D. și T.E. Î n susținerea cererii a depus anexa Decretului nr. 92/1950, scrisoarea Direcției de Impozite și Taxe Locale a sectorului 1, actele de stare civilă enumerate, dar s-a reținut că nu a fost dovedită calitatea de moștenitor a reclamantului de pe urma defuncților titulari ai dreptului de proprietate și nici dreptul de proprietate al acestora asupra imobilelor în litigiu, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma inițială. Pe parcursul procesului, recurentul reclamant a depus acte din arhive, din care rezultă că imobilele „au fost supuse românizării" de către Statul Român în baza art. 1 din Decretul-lege nr. 841 din 27 martie 1941 (documentul nr. 17937 din 25 august 1945 - din arhiva societății A.N.

București, succesoarea fostelor U.C. București), cât și documentul din care rezultă că aceleași imobile au ființat până la 11 decembrie 1948 ca Fabrica de Tricotaje „L.T.", având sigla „A.", patron unic al fabricii fiind L.T., bunicul matern al reclamantului. Pe baza acestor două documente, B.A. s-a adresat Arhivelor Naționale cu adresele nr. 1026358 din 13 decembrie 2004 și nr. 24987 din 7 martie 2005 și a solicitat să i se elibereze din Arhiva fostei Curți de Apel București, secția a VII-a, instanță specială, constituită conform Decretului Regal nr. 313 din 5 mai 1941 în vederea judecării litigiilor izvorâte din aplicarea legilor de trecere a bunurilor evreiești în patrimoniul Statului Român, reprezentat prin Centrul Național de Românizare, ca efect al aplicării dispozițiilor imperative ale art. 1 din Decretul-lege nr. 841 din 27 martie 1941, solicitare la care nu a primit răspuns nici până în prezent.

Cu înscrisurile de la filele 7 și 8 dosar recurs, recurentul a făcut dovada solicitărilor adresate Arhivelor Naționale București și în plus a depus un înscris aflat la fila 6, din care rezultă că L.T., bunicul matern al acestuia se preocupa de întreținerea imobilului revendicat, pe înscris existând firma cu denumirea „A." - Fabrica de Tricotaje „L.T.". S-a mai depus la dosar adresa nr. 14864/1943, prin care fostele U.C. București, antecesoarele societății A.N. București recunosc pe T.L. drept proprietarul imobilului din litigiu. Î n speță, instanțele s-au mărginit să constate că recurentul nu și-a dovedit calitatea de moștenitor față de proprietarii imobilului revendicat și că nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilelor în raport de actele existente la dosarul cauzei.

Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pentru stabilirea faptelor și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale". Or, instanțele nu s-au preocupat de clarificarea celor două aspecte, în condițiile în care existau înscrisuri incomplete și nu a dat posibilitatea recurentului să se folosească de înscrisurile hotărâtoare pentru clarificarea calității sale și a dreptului de proprietate al autorilor săi. De esență sunt actele solicitate Arhivei Naționale București, prin adresa reclamantului înregistrată sub nr. 1026358 din 13 decembrie 2004 și la care nu s-a primit răspunsul aflată la fila 8 dosar recurs.

Î n acest sens, este vorba despre actul de vânzare-cumpărare, încheiat între vânzătorul M.Z.D. și cumpărătorul L.T., act încheiat în anii 1909-1010 și autentificat la fostul Tribunal Ilfov, care se referă la achiziționarea terenului situat în București, sector 1 Galben; procesul-verbal de carte funciară nr. 11000 din 8 octombrie 1940 referitor la imobilul proprietatea evreilor B.D. și T.I.; decizia CNR (Consiliul Național al Românizării) nr. 66902 din 2 septembrie 1942 prin care a fost confiscat (romanizat) imobilul de la proprietarii T.I. și B.D.; dispoziția nr. 101 din 4 noiembrie 1944 prin care s-a procedat la restituirea imobilului către proprietarii B.D. și I.T.

ca efect al Legii nr. 641/1944, prin care au fost abrogate toate măsurile antievreiești de deposedare imobiliară; cererea de înregistrare din aprilie 1945 la Oficiul Registrului Comerțului București a firmei „A." ca Fabrica de Tricotaje, purtând sigla „L.T.", fondată în orașul Huși în anul 1895 și mutată cu sediul de producție în București . Fără a fi analizate toate aceste acte, cât și fără completarea celorlalte aspecte legate de starea civilă a reclamantului și a autorilor săi, instanțele de apel și de fond nu au stabilit pe deplin situația de fapt privitoare la împrejurările învederate, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

Soluționarea cauzei numai pe baza înscrisurilor depuse la dosar, fără a se da reclamantului posibilitatea să obțină și celelalte acte de la Arhivele Naționale, demersul judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea sesizării instanței, ci și prin dreptul recunoscut acestora de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența și concludenta lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că împrejurările cauzei nu au fost pe deplin stabilite de instanța de apel și nici de instanța de fond. Î n consecință, va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată, precum și sentința instanței de fond și, în temeiul art. 314 C. proc. civ. va trimite cauza spre rejudecare tribunalului pentru a se pronunța pe fondul cauzei. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere toate înscrisurile prezentate de reclamant și se vor face toate demersurile necesare obținerii răspunsului de la Arhivele Naționale la adresa formulată de reclamant pentru clarificarea situației privind dreptul de proprietate al autorilor acestuia asupra imobilelor revendicate.

Se vor administra și toate probele necesare pentru determinarea acestui drept și pentru clarificarea calității reclamantului de moștenitor unic al antecesorilor săi, prin traducerile exacte ale numelor înscrise în actele prezentate, în raport de naționalitatea acestora, pentru ca în final să se poată pronunța față de cererea formulată de reclamant. Î n funcție de clarificarea respectivelor împrejurări, va fi soluționată cererea reclamantului privind restituirea imobilelor de la adresa indicată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 1537/A din 24 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII- a civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 164 din 2 martie 2004 a Tribunalului București, secția I civilă, și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2007.