ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, reclamantul S.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 18 din 8 iulie 2004 emisă de aceasta și restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 2387 mp și 3 corpuri de clădire. În motivarea contestației, reclamantul a arătat că, împreună cu M.K., P.H. și D. (născută H.), a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Prefectura municipiului București. Fără a-i invita pe contestatori pentru a-și susține cererea, pârâta A.V.A.S. a respins notificarea, ca sancțiune a nedepunerii în termenul prevăzut de lege a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 1021 din 23 noiembrie 2004, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins contestația, reținând în esență că sarcina probei dreptului de proprietate și a calității de moștenitor incumbă celui care pretinde dreptul, potrivit art. 1191 C. civ. și art. 22 din Legea nr. 10/2001. Or, până la data de 1 iulie 2003, contestatorul nu a depus actele care să ateste dreptul său de proprietate asupra imobilului și nici actele care să probeze calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar. În acest context, contestatorul nu poate invoca faptul că nu a fost invitat pentru a-și susține notificarea, ca motiv al nedepunerii acestor acte în termenul prevăzut de lege, deoarece nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, la dosarul de notificare nefiind depus nici un act de proprietate, deși solicitanții si-au asumat chiar prin notificare obligația depunerii în termenul legal a actelor doveditoare.

Soluția tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, care, prin decizia nr. 1506 din 22 noiembrie 2005, a respins apelul reclamantului. Prin decizia nr. 6787 din 2 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestator, a casat decizia recurată și, admițând apelul, a desființat sentința civilă nr. 1021 din 23 noiembrie 2004 a Tribunalului București, trimițând cauza acestei instanțe, pentru rejudecarea fondului acțiunii. În motivarea soluției instanța de recurs a reținut că, față de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate sau cele care atestă calitatea de moștenitor , precum și orice alte înscrisuri necesare identificării imobilelor revendicate pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Aceste dispoziții erau în vigoare la data când instanța a respins apelul reclamantului, astfel că în cauză se impunea aplicarea textului de lege menționat. După casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 4538/3/2007. Prin sentința civilă nr. 1508 din 21 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis contestația, a anulat decizia nr. 18 din 8 iulie 2007 și a obligat pârâta A.V.A.S.

să emită decizie motivată de restituire prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 2. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că din actele depuse de contestator rezultă că autorul său, P.H., a avut în proprietate imobilul situat în București, și, întrucât la data formulării notificării, imobilul se afla în patrimoniul SC E. SA, societate privatizată integral la data apariției Legii nr. 10/2001, devin aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea. Prin decizia civilă nr. 363 din 29 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul declarat de pârâta A.V.A.S., reținând în esență că autorul contestatorului a fost proprietarul imobilului în litigiu, iar identificarea fabricii de dulciuri „P.H.”, devenită ulterior SC E. justifică aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici: Prima critică vizează greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât contestatorul nu a dovedit calitatea de proprietar exclusiv a antecesorului său, fapt ce exclude aplicarea acestor dispoziții legale. Pe de altă parte, contestatorul nu a făcut dovada preluării patrimoniului societății naționalizate de către o societate privatizată de A.V.A.S., astfel că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 31 alin. (3) și nu cele ale art. 29 din Legea nr. 10/2001. Al doilea motiv de recurs vizează aprecierea eronată făcută de instanța de fond asupra înscrisurilor depuse la dosar, în sensul că reclamantul nu a dovedit că autorul său a fost proprietar asupra imobilului revendicat, ci doar calitatea de acționar la P.H.

SAR. În sfârșit, o ultimă critică vizează greșita obligare a A.V.A.S. de a emite decizie motivată de restituire prin echivalent pentru imobilul revendicat, față de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora are obligația de a propune măsuri reparatorii. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtei A.V.A.S., iar pe fond, respingerea contestației.

A nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactare inițială) pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Dispoziția legală menționată nu era incidentă în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu dispozițiile legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură. Dispoziția art. 27 alin. (1) (devenit, după republicare, art. 29) a fost modificată prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, legiuitorul suprimând distincția referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1)-(2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri în condițiile legii speciale, anume a Legii nr. 247/2005.

Dispoziția art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată a fi neconstituțională prin decizia nr .830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale ( M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008). În consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. I pct. 60. În speța supusă analizei, instanțele de fond au stabilit că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamantului, iar la data formulării notificării se afla în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, astfel că, față de dispozițiile art. 29 alin. (3) obligația de a propune măsuri reparatorii foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora revine instituției care a efectuat privatizarea, în speță A.V.A.S..

În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, astfel cum susține recurenta, întrucât autorul reclamantului nu a avut calitatea de acționar la SAR P.H., ci de proprietar al imobilului revendicat, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare nr. 298 din 05 ianuarie 1921 și din celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se contestă aprecierea făcută de instanțe asupra înscrisurilor depuse la dosar. Critica vizează deci, greșita interpretare de către instanță a probelor administrate în cauză, așa încât ea nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurentă – art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii De asemenea, critica nu se încadrează nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ. care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta A.V.A.S., ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În ce privește ultima critică formulată prin motivele de recurs, aceasta este pur formală întrucât, soluția instanțelor privind obligarea de a emite dispoziție motivată de restituire prin echivalent presupune, față de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligația de a propune măsuri reparatorii, ce urmează a fi acordate în condițiile legii speciale.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 363 din 29 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2010.