ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9246/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 24 iunie 2004, reclamantele C.C. și S.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului București și Municipiul București, prin Primar General să se constate nulitatea dispoziției nr. 2801 din 21 aprilie 2004 emisă în soluționarea notificării nr.2407/2001 privind imobilul situat în București, dispoziție prin care s-a respins notificarea cu motivarea că reclamantele nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului. Prin sentința civilă nr. 1056 din 18 noiembrie 2004, Tribunalul București a admis acțiunea și a constatat nulitatea dispoziției nr. 2801 din 21 aprilie 2004 emisă de Primarul General al municipiului București.

S-a reținut în motivare că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate, imobilul în litigiu aparținut autorilor acestora, B.A. și B.M., fiind transmis apoi, pe cale succesorală, reclamantelor dreptul de proprietate asupra respectivului imobil. Hotărârea primei instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 543 din 4 aprilie 2005, respingându-se ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General, întemeindu-și criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a reținut că decizia criticată este dată cu încălcarea legii întrucât nu a ținut seama de faptul că din actele depuse de contestatoare la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu a rezultat că acestea ar fi făcut dovada de persoane îndreptățite, în sensul depunerii actului de proprietate, așa cum prevede legea.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Respectând procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamatele s-au adresat cu notificare (nr. 2407 din 8 august 2001) deținătorilor imobilului situat în București, anexând și înscrisuri în susținerea dreptului de proprietate (acte de stare civilă, certificate de moștenitor, anexa la Decretul nr. 463/1984 privind exproprierea imobilului, precum și actul dotal intitulat „contract de căsătorie”, autentificat sub nr. 22563/1940). Prin dispoziția nr. 2801 din 21 aprilie 2004 a fost respinsă notificarea reclamantelor cu motivarea că acestea nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului. Din actele menționate rezultă că imobilul în litigiu a aparținut antecesorilor reclamantelor, B.A.

și B.M., fiind dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 25676/1924, titlu menționat în cuprinsul contractului de căsătorie autentificat sub nr. 22536 din 4 iulie 1940. Cota de ½ din imobil a revenit în baza actului dotal menționat numitei E.B., cu ocazia căsătoriei sale cu N.N., restul cotei de ½ fiind reținut de către părinții B.A. și B.M., care au fost succedați după cum urmează: B.M. de către N.E., după renunțarea soțului supraviețuitor, iar B.A., de către reclamantele C.C. și S.E., ambele foste N., prin reprezentarea lui N.E, predecedată. Reclamantele au făcut pe deplin dovada calității de proprietar asupra imobilului în litigiu, singurul înscris care nu a fost anexat notificării fiind actul de vânzare-cumpărare prin care autorii B.A.

și B.M. au cumpărat terenul, făcându-se însă mențiunea că acesta va fi depus ulterior, după ridicarea acestuia de la Arhivele naționale. Respectivul act autentic de vânzare-cumpărare (nr. 25766 din 23 octombrie 1924) a fost comunicat reclamantelor la data de 13 august 2004, dispoziția nr. 2801 fiind emisă la data de 21 aprilie 2004. Dacă pârâta a considerat că actele depuse de reclamante nu erau suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului, avea obligația să se conformeze dispozițiilor art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care prevăd că dacă unitatea deținătoare consideră că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, este obligată să comunice înscris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Corelativ acestei obligații a unității deținătoare intervine și prorogarea termenului de 60 de zile prevăzut în sarcina unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire. Prin urmare, criticile recurentei nu sunt întemeiate, soluțiile pronunțate la fond și în instanța de apel fiind legale și temeinice, considerente pentru care, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 543/A din 4 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2005.