ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții G.I.D., S.C., H.V. și G.T. au formulat contestație împotriva deciziei de respingere a notificării din 8 ianuarie 2002 emisă de C.N.A.I. H.C. București S.A. Prin sentința civilă nr. 1484 din 3 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis contestația formulată de reclamanți, a anulat Decizia nr. 1294 din 8 ianuarie 2002 emisă de C.N.A.I. H.C. București S.A., a obligat intimata să emită o nouă dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv contravaloarea terenului în suprafață de 40.000 m.p., situat în Otopeni, județul Ilfov, la prețul de circulație din momentul acordării despăgubirilor, a omologat raportul de expertiză topo-cadastrală al expertului D.Z.

și a obligat intimata la 700 lei cheltuieli de judecată către contestatori. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul D.Z., din actul de proprietate depus la dosar și din adresa emisă de O.C.P.I. Ilfov rezultă că terenul în litigiu se află în posesia M.T.T., respectiv în perimetrul A.I.H.C. București SA. Cu privire la calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, s-au avut în vedere certificatul de moștenitor din 4 septembrie 1991, coroborat cu actul de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1929, certificatul de moștenitor din 13 octombrie 1999 și actele de stare civilă depuse, tribunalul considerând că această calitate a fost dovedită.

Întrucât imobilul teren se află în incinta unui obiectiv de interes național, neexistând posibilitatea restituirii în natură a acestuia, instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, a admis contestația, a modificat decizia atacată și a dispus obligarea intimatei la emiterea unei noi dispoziții prin care să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 11 pct. 4-9 din Lege. Elementele de identificare ale terenului în litigiu au fost stabilite prin raportul de expertiză topo-cadastrală efectuat în cauză, motiv pentru care tribunalul a dispus omologarea acestui raport. Prin decizia civilă nr. 716/ A din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta intimată C.N.A.B.

SA și a fost obligată apelanta la câte 300 lei cheltuieli de judecată către fiecare intimat. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Deși se susține de către apelantă nemotivarea sentinței atacate, în sensul încălcării prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea a constatat că acest motiv de apel nu poate fi primit. Astfel, prima instanță, chiar dacă în mod sintetic a expus argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea, a răspuns în concret la cererile formulate de reclamanți. În acest sens, a reținut, pe baza înscrisurilor administrate în condițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, împrejurarea că terenul în litigiu se află în posesia M.T.T., respectiv în perimetrul A.I.H.C.

București și, ca atare, fiind vorba de un obiectiv de interes național, este exclusă posibilitatea restituirii în natură a suprafeței revendicată de reclamanți, precum și incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 11 pct. 4 – 9. Ca atare, contrar celor susținute de apelantă, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, iar eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin considerentele instanței de apel, în calea devolutivă a controlului judiciar, astfel că nu se impune a fi desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare, cum susține apelanta, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 297 C. proc. civ.

Apărările pârâtei în prima instanță au vizat modalitatea de omologare a expertizei efectuată de expert D.Z., în condițiile în care s-a susținut lipsa unui titlu de proprietate pentru reclamanți, lipsa identității imobilului solicitat de aceștia prin notificarea adresată entității juridice învestită cu soluționarea notificării, față de imobilul deținut de societate, precum și lipsa calității de persoane îndreptățite la restituire a succesorilor defunctului D.N. Văzând și probele noi administrate în apel, Curtea a constatat că reclamanții S.C., G.T., H.V. și G.I.D. au solicitat, prin notificarea formulată la data de 08 ianuarie 2002, adresată pârâtei C.N.A.I. H.C.

București SA, restituirea în natură a terenului în suprafață de 40.000 m.p., situat în comuna Otopeni, județul Ilfov, dobândit de defunctul N.D., autorul lor, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1929. Potrivit Deciziei de respingere a notificării din 08 ianuarie 2002, cererea reclamanților a fost respinsă, pe de o parte, pentru că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, iar pe de altă parte, pentru că nu s-a probat identitatea dintre imobilul a cărui restituire în natură se cere și imobilele aflate în proprietatea C.N.A.I. H.C. București SA, în prezent, C.N.A.B. SA. Curtea a constatat, astfel cum a reținut și tribunalul, că această notificare a fost respinsă în mod greșit de apelanta pârâtă.

Astfel, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De prevederile legii speciale beneficiază, în condițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Ca atare, în raport și de art. 3.1 și 4.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, reclamanții aveau obligația ca în cadrul procedurii administrative, să dovedească că autorul lor era proprietarul imobilului litigios la data preluării abuzive, sarcina probei deținerii proprietății incumbând persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio).

În speță, s-a dovedit faptul că N.D. a cumpărat, în anul 1929, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu C.G.N., transcris la 5 decembrie 1929, o suprafață de 40.000 m.p. teren arabil situat în comuna Otopeni, județ Ilfov. Din cuprinsul acestui înscris, rezultă că vânzătorul a dobândit terenul înstrăinat prin cumpărare din moșia Statului Otopeni, județ Ilfov, din 1913, pe baza Legii speciale de împroprietărire. Potrivit concluziilor expertizei topografie, întocmită în apel de expert P.I. pe baza planurilor parcelare oferite atât de reclamanți, obținute de la Primăria Comunei Otopeni, cât și de pârâtă, pentru imobilul pe care-l deține, terenul în litigiu, este în suprafață de 40.000 m.p., are dimensiunile și vecinătățile arătate în anexa 2 și se suprapune cu terenul identificat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat pentru aeroport.

În anul 1951, prin Decizia nr. 381/1951, statul expropriază 397,59 ha, în cuprinsul acesteia precizându-se și faptul că N.D., deține 5,0 ha, această suprafață de teren fiind expropriată pentru construirea aeroportului. N.D., cunoscut și sub numele de D.G.N., a decedat la data de 10 septembrie 1985, moștenitorii săi fiind, potrivit certificatului de moștenitor emis de Notariatul de Stat al S.A.I., D.L., S.C., G.T., G.M. și H.V. G.M. a decedat la data de 18 august 1999, succesorul acesteia fiind G.I.D., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 13 octombrie 1999 eliberat de B.N.P. D.G. În aceste condiții, nu se poate reține că reclamanții nu au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, în calitate de succesori ai fostului proprietar al imobilului-teren de 40.000 m.p., preluat de stat prin expropriere, în vederea construirii A.I.H.C.

București. În speță, terenul solicitat de reclamanți a fost expropriat, ulterior pe acesta fiind realizat un obiectiv de utilitate publică, respectiv A.I.H.C. București, caz în care sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (4), (7) și (8) din Legea nr. 10/2001. Așa cum rezultă și din Decizia nr. 381/1951, autorul reclamanților nu a fost recompensat, iar, în speță, nu s-a făcut dovada primirii vreunei despăgubiri de către N.G.D. Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Cum, în cauză, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Ca atare, obligația acordării de măsuri reparatorii a fost legal stabilită în sarcina pârâtei. C.E.D.O. a afirmat în repetate rânduri, în bogata sa cazuistică legată de problema restituirii proprietăților preluate abuziv în țările est-europene în perioada regimului comunist, faptul că statului îi este recunoscută o marjă de apreciere suficient de largă în virtutea suveranității sale, în sensul că nu este obligat să reglementeze ca măsură reparatorie unică restituirea în natură, putând fi acceptată și modalitatea despăgubirilor, cu condiția însă ca acest mijloc de reparare (al despăgubirilor) să fie eficient și să conducă la acordarea unei reparații juste.

Pe cale de consecință, Curtea, conform art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă C.N.A.B. SA și a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ., obligând-o la suportarea cheltuielilor de judecată către intimați, în cuantum de câte 300 lei pentru fiecare, dovedite cu chitanțele de plată a onorariului de avocat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.A.B. SA. 1. În ceea ce privește criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată următoarele: a. În cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele care au stat la baza respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.B. SA, invocate la ultimul termen de judecată.

În acest sens se susține că intimații reclamanți trebuiau să se adreseze instituției expropriatoare în vederea soluționării solicitărilor lor și nu C.N.A.B. SA, întrucât aceasta din urmă nu are calitate nici să soluționeze cererea intimaților reclamanți și nici calitate procesuală pasivă, în condițiile în care, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana celui obligat în același raport juridic. b. De asemenea, nu se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate motivele prin care instanța de apel a înlăturat apărările societății apelante pârâte, limitându-se la a le ignora în cea mai mare parte. O asemenea abordare este contrară și încalcă dispozițiile art. 261 C. proc.

civ., dispoziții care obligau instanța să identifice în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. 2. În ceea ce privește criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată următoarele: a. Referitor la lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în speță, a Legii nr. 10/2001, în sensul că a dat o interpretare greșită textelor de lege, raportat la situația de fapt reținută.

Astfel, instanța, înainte de a analiza calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, trebuia să analizeze dacă este sau nu aplicabilă Legea nr. 10/2001 speței dedusă judecății, stabilind aprioric în care dintre categoriile enumerate în mod limitativ în cuprinsul art. 1 se încadrează imobilul a cărui restituire a fost solicitată, respectiv dacă a fost preluat în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau dacă a fost preluat de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituit. Dacă instanța aprecia că imobilul solicitat de reclamanți a fost preluat în mod abuziv de stat, aceasta de asemenea, trebuia să stabilească în care dintre situațiile reglementate de art. 2 al Legii nr. 10/2001 poate fi încadrată măsura preluării abuzive.

Instanța de apel a săvârșit o gravă confuzie între calitatea de moștenitori a reclamanților și aceea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, stabilind această din urmă calitate în urma analizării unui contract de vânzare-cumpărare, a unui certificat de moștenitor și a unor acte de stare civilă, fără a mai considera necesar să stabilească în ce măsură Legea nr. 10/2001 este aplicabilă și în baza cărei dovezi produsă de reclamanți potrivit art. 1169 C. civ. În situația în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă doar imobilelor preluate în mod abuziv de către stat sau de către orice altă persoană juridică și în situația în care reclamanții nu au făcut în nici un moment dovada preluării abuzive a imobilului în cauză, cererea acestora este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât, temeiul juridic al acțiunii acestora îl constituie chiar Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerile instanței de apel potrivit cărora, din decizia nr. 381/1951 nu rezultă că autorul reclamanților ar fi fost recompensat și nici nu s-a făcut dovada primirii vreunei despăgubiri, art. 1.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că: „În cazul în care persoana îndreptățită susține ca nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat și nici unitatea deținătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptățite prezentarea unei declarații autentificate prin care aceasta declara pe propria răspundere ca pentru imobilul respectiv nu s-au încasat despăgubiri și totodată, își asuma obligația rambursării acestora în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constata și se dovedește ca totuși s-au acordat despăgubiri.” Având în vedere prevederile textului de lege indicat, se observă faptul că la dosarul cauzei nu exista o astfel de declarație autentificată prin care intimații reclamanți să declare pe propria răspundere că nu au încasat despăgubiri pentru imobilul în discuție.

b. Referitor la lipsa dovezii identității între imobilul a cărui restituire se solicită și imobilele aflate în proprietatea C.N. A.I.M.C.B. SA, se critică situația identificării imobilului prin rapoartele de expertiză întocmite în faza procesuală a fondului si în cea a apelului, niciunul dintre acestea nefiind de natură să determine identitatea imobilului. Având în vedere aceste motive se solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, să se respingă ca neîntemeiată acțiunea introductivă. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: 1. Referitor la prima critică, vizând nemotivarea respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.B.

SA invocate la ultimul termen de judecată în apel, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești. Astfel, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar. Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speță, analizând elementele specifice raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 10/2001, ce constituie temeiul juridic al acțiunii reclamanților, instanța de apel s-a pronunțat în cadrul considerentelor reținute în motivarea soluției pronunțate, asupra calității apelantei intimate de „unitate deținătoare” a imobilului în litigiu, în sensul legii speciale, calitate care justifică și pe care se fundamentează, calitatea procesuală pasivă a acesteia în cauză. Verificarea calității procesuale pasive în persoana apelantei - pârâte are prioritate în raport de orice alte aspecte legate de fondul cauzei, astfel încât aceasta a fost analizată de către instanță, ceea ce reiese din considerentele pentru care a găsit legal constituit raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei este o excepție absolută, de ordine publică ce poate fi invocată în orice fază procesuală, pe tot parcursul procesului, inclusiv în recurs, astfel încât faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat expres asupra acesteia, nu a produs nici o vătămare părții, excepția putând fi oricând reiterată. Însă, așa cum s-a reținut în considerentele de mai sus, instanța de apel a analizat legalitatea raportului juridic dedus judecății sub toate aspectele, în raport de Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se poate reține nemotivarea soluției pronunțate și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta pârâtă a mai invocat că „nu se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate motivele prin care instanța de apel a înlăturat apărările societății apelante pârâte, limitându-se la a le ignora în cea mai mare parte.” Întrucât, recurenta pârâtă nu indică despre ce apărări anume este vorba, pentru a putea cenzura considerentele deciziei atacate sub acest aspect, Înalta Curte constată neîntemeiată critica astfel formulată. Ca atare, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând nemotivarea soluției pronunțată de instanța de apel, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în consecință. 2. Referitor la criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, se reține că în anul 1951, prin Decizia nr. 381/1951, statul a expropriat 397,59 ha, în cuprinsul deciziei precizându-se și faptul că N.D., deținea 5,0 ha, această suprafață de teren fiind expropriată pentru construirea aeroportului. Prin urmare, terenul solicitat de reclamanți a fost expropriat de la autorul lor comun, ulterior pe acesta fiind realizat un obiectiv de utilitate publică, respectiv A.I.H.C. București. Așa cum rezultă din Decizia nr. 381/1951 și din declarațiile autentificate date pe proprie răspundere de reclamanți, autorul comun al acestora nu a fost recompensat, iar, în speță, nu s-a făcut dovada primirii vreunei despăgubiri pentru terenul expropriat.

Drept consecință, în conformitate cu art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat, prin expropriere fără plata vreunei despăgubiri, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, făcând parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este reglementat de această lege specială de reparație. În ceea ce privește critica referitoare la lipsa dovezii identității între imobilul a cărui restituire se solicită și imobilele aflate în proprietatea recurentei pârâte, cu referire la raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a fondului, precum și la raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului, se constată că este vorba despre analiza și aprecierea probei cu expertiză judiciară administrată în cele două etape procesuale.

Criticile privind modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt, în urma interpretării și aprecierii probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei recurate. În calea de atac a recursului nu se devoluează fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra situației de fapt deduse judecății, astfel cum aceasta a fost determinată de instanțele anterioare.

În consecință, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nelegalitatea soluției pronunțată de instanța de apel, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în consecință. Având în vedere toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta pârâtă la plata sumei de 3000 lei către intimații-reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în etapa procesuală a recursului, conform chitanțelor de plată a onorariului de avocat depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.A.B. SA împotriva deciziei nr. 716/ A din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentă la plata sumei de 3000 lei către intimații-reclamanți reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.