ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții

G.I.D., S.C., H.V. și G.T. au formulat contestație împotriva deciziei de

respingere a notificării din 8 ianuarie 2002 emisă de C.N.A.I. H.C. București

S.A.

Prin sentința civilă

nr. 1484 din 3 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

admis contestația formulată de reclamanți, a anulat Decizia nr. 1294 din 8

ianuarie 2002 emisă de C.N.A.I. H.C. București S.A., a obligat intimata să

emită o nouă dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent,

respectiv contravaloarea terenului în suprafață de 40.000 m.p., situat în

Otopeni, județul Ilfov, la prețul de circulație din momentul acordării

despăgubirilor, a omologat raportul de expertiză topo-cadastrală al expertului

D.Z. și a obligat intimata la 700 lei cheltuieli de judecată către

contestatori.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Din cuprinsul

raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul D.Z., din actul de

proprietate depus la dosar și din adresa emisă de O.C.P.I. Ilfov rezultă că

terenul în litigiu se află în posesia M.T.T., respectiv în perimetrul A.I.H.C.

București SA.

Cu privire la

calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în

sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, s-au avut în vedere

certificatul de moștenitor din 4 septembrie 1991, coroborat cu actul de

proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1929,

certificatul de moștenitor din 13 octombrie 1999 și actele de stare civilă depuse,

tribunalul considerând că această calitate a fost dovedită.

Întrucât imobilul

teren se află în incinta unui obiectiv de interes național, neexistând

posibilitatea restituirii în natură a acestuia, instanța de fond, în temeiul

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005, a admis contestația, a modificat decizia

atacată și a dispus obligarea intimatei la emiterea unei noi dispoziții prin

care să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 11 pct. 4-9

din Lege.

Elementele de

identificare ale terenului în litigiu au fost stabilite prin raportul de

expertiză topo-cadastrală efectuat în cauză, motiv pentru care tribunalul a

dispus omologarea acestui raport.

Prin decizia civilă

nr. 716/ A din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelanta intimată C.N.A.B. SA și a fost obligată apelanta la câte

300 lei cheltuieli de judecată către fiecare intimat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Deși se susține de

către apelantă nemotivarea sentinței atacate, în sensul încălcării prevederilor

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea a constatat că acest motiv de

apel nu poate fi primit.

Astfel, prima

instanță, chiar dacă în mod sintetic a expus argumentele de fapt și de drept

care i-au format convingerea, a răspuns în concret la cererile formulate de

reclamanți. În acest sens, a reținut, pe baza înscrisurilor administrate în

condițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, împrejurarea că terenul în litigiu se află

în posesia M.T.T., respectiv în perimetrul A.I.H.C. București și, ca atare,

fiind vorba de un obiectiv de interes național, este exclusă posibilitatea

restituirii în natură a suprafeței revendicată de reclamanți, precum și

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 11 pct. 4 – 9.

Ca atare, contrar

celor susținute de apelantă, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și

în drept, iar eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării pot fi

suplinite sau remediate prin considerentele instanței de apel, în calea

devolutivă a controlului judiciar, astfel că nu se impune a fi desființată

sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare, cum susține apelanta,

nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 297 C. proc. civ.

Apărările pârâtei în

prima instanță au vizat modalitatea de omologare a expertizei efectuată de expert

D.Z., în condițiile în care s-a susținut lipsa unui titlu de proprietate pentru

reclamanți, lipsa identității imobilului solicitat de aceștia prin notificarea

adresată entității juridice învestită cu soluționarea notificării, față de

imobilul deținut de societate, precum și lipsa calității de persoane

îndreptățite la restituire a succesorilor defunctului D.N.

Văzând și probele noi

administrate în apel, Curtea a constatat că reclamanții S.C., G.T., H.V. și

G.I.D. au solicitat, prin notificarea formulată la data de 08 ianuarie 2002,

adresată pârâtei C.N.A.I. H.C. București SA, restituirea în natură a terenului

în suprafață de 40.000 m.p., situat în comuna Otopeni, județul Ilfov, dobândit

de defunctul N.D., autorul lor, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5

decembrie 1929.

Potrivit Deciziei de

respingere a notificării din 08 ianuarie 2002, cererea reclamanților a fost

respinsă, pe de o parte, pentru că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a

imobilului, iar pe de altă parte, pentru că nu s-a probat identitatea dintre

imobilul a cărui restituire în natură se cere și imobilele aflate în

proprietatea C.N.A.I. H.C. București SA, în prezent, C.N.A.B. SA.

Curtea a constatat,

astfel cum a reținut și tribunalul, că această notificare a fost respinsă în

mod greșit de apelanta pârâtă.

Astfel, conform art.

3 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în

restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

De prevederile legii

speciale beneficiază, în condițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Ca atare, în raport

și de art. 3.1 și 4.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, reclamanții aveau obligația ca în

cadrul procedurii administrative, să dovedească că autorul lor era proprietarul

imobilului litigios la data preluării abuzive, sarcina probei deținerii

proprietății incumbând persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului

actori incumbit probatio).

În speță, s-a dovedit

faptul că N.D. a cumpărat, în anul 1929, conform contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu C.G.N., transcris la 5 decembrie 1929, o suprafață

de 40.000 m.p. teren arabil situat în comuna Otopeni, județ Ilfov. Din

cuprinsul acestui înscris, rezultă că vânzătorul a dobândit terenul înstrăinat

prin cumpărare din moșia Statului Otopeni, județ Ilfov, din 1913, pe baza Legii

speciale de împroprietărire.

Potrivit concluziilor

expertizei topografie, întocmită în apel de expert P.I. pe baza planurilor

parcelare oferite atât de reclamanți, obținute de la Primăria Comunei Otopeni,

cât și de pârâtă, pentru imobilul pe care-l deține, terenul în litigiu, este în

suprafață de 40.000 m.p., are dimensiunile și vecinătățile arătate în anexa 2

și se suprapune cu terenul identificat în certificatul de atestare a dreptului

de proprietate eliberat pentru aeroport.

În anul 1951, prin

Decizia nr. 381/1951, statul expropriază 397,59 ha, în cuprinsul acesteia

precizându-se și faptul că N.D., deține 5,0 ha, această suprafață de teren

fiind expropriată pentru construirea aeroportului.

N.D., cunoscut și sub

numele de D.G.N., a decedat la data de 10 septembrie 1985, moștenitorii săi

fiind, potrivit certificatului de moștenitor emis de Notariatul de Stat al

S.A.I., D.L., S.C., G.T., G.M. și H.V.

G.M. a decedat la

data de 18 august 1999, succesorul acesteia fiind G.I.D., astfel cum rezultă

din certificatul de moștenitor din 13 octombrie 1999 eliberat de B.N.P. D.G.

În aceste condiții,

nu se poate reține că reclamanții nu au făcut dovada calității lor de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, în calitate

de succesori ai fostului proprietar al imobilului-teren de 40.000 m.p., preluat

de stat prin expropriere, în vederea construirii A.I.H.C. București.

În speță, terenul

solicitat de reclamanți a fost expropriat, ulterior pe acesta fiind realizat un

obiectiv de utilitate publică, respectiv A.I.H.C. București, caz în care sunt

incidente dispozițiile art. 11 alin. (4), (7) și (8) din Legea nr. 10/2001.

Așa cum rezultă și

din Decizia nr. 381/1951, autorul reclamanților nu a fost recompensat, iar, în

speță, nu s-a făcut dovada primirii vreunei despăgubiri de către N.G.D.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în

condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu

este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Cum, în cauză, lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat,

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Ca

atare, obligația acordării de măsuri reparatorii a fost legal stabilită în

sarcina pârâtei.

C.E.D.O. a afirmat în

repetate rânduri, în bogata sa cazuistică legată de problema restituirii

proprietăților preluate abuziv în țările est-europene în perioada regimului

comunist, faptul că statului îi este recunoscută o marjă de apreciere suficient

de largă în virtutea suveranității sale, în sensul că nu este obligat să

reglementeze ca măsură reparatorie unică restituirea în natură, putând fi

acceptată și modalitatea despăgubirilor, cu condiția însă ca acest mijloc de

reparare (al despăgubirilor) să fie eficient și să conducă la acordarea unei

reparații juste.

Pe cale de

consecință, Curtea, conform art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat,

apelul formulat de apelanta pârâtă C.N.A.B. SA și a făcut aplicarea art. 274 C.

proc. civ., obligând-o la suportarea cheltuielilor de judecată către intimați,

în cuantum de câte 300 lei pentru fiecare, dovedite cu chitanțele de plată a

onorariului de avocat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta C.N.A.B. SA.

privește criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenței

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată următoarele:

a. În cuprinsul

hotărârii nu se regăsesc motivele care au stat la baza respingerii excepției

lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.B. SA, invocate la ultimul termen de

judecată.

În acest sens se

susține că intimații reclamanți trebuiau să se adreseze instituției

expropriatoare în vederea soluționării solicitărilor lor și nu C.N.A.B. SA,

întrucât aceasta din urmă nu are calitate nici să soluționeze cererea

intimaților reclamanți și nici calitate procesuală pasivă, în condițiile în

care, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana

pârâtului și persoana celui obligat în același raport juridic.

b. De asemenea, nu se

regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate motivele prin care instanța de apel a

înlăturat apărările societății apelante pârâte, limitându-se la a le ignora în

cea mai mare parte.

O asemenea abordare

este contrară și încalcă dispozițiile art. 261 C. proc. civ., dispoziții care

obligau instanța să identifice în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de

drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

privește criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenței

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată următoarele:

a. Referitor la lipsa

dovezii preluării abuzive a imobilului se susține că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în speță, a Legii nr.

10/2001, în sensul că a dat o interpretare greșită textelor de lege, raportat

la situația de fapt reținută.

Astfel, instanța,

înainte de a analiza calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001,

trebuia să analizeze dacă este sau nu aplicabilă Legea nr. 10/2001 speței

dedusă judecății, stabilind aprioric în care dintre categoriile enumerate în

mod limitativ în cuprinsul art. 1 se încadrează imobilul a cărui restituire a

fost solicitată, respectiv dacă a fost preluat în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 sau dacă a fost preluat de stat în baza Legii nr.

139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituit.

Dacă instanța aprecia

că imobilul solicitat de reclamanți a fost preluat în mod abuziv de stat,

aceasta de asemenea, trebuia să stabilească în care dintre situațiile

reglementate de art. 2 al Legii nr. 10/2001 poate fi încadrată măsura preluării

abuzive.

Instanța de apel a

săvârșit o gravă confuzie între calitatea de moștenitori a reclamanților și

aceea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001,

stabilind această din urmă calitate în urma analizării unui contract de

vânzare-cumpărare, a unui certificat de moștenitor și a unor acte de stare

civilă, fără a mai considera necesar să stabilească în ce măsură Legea nr.

10/2001 este aplicabilă și în baza cărei dovezi produsă de reclamanți potrivit

art. 1169 C. civ.

În situația în care

Legea nr. 10/2001 este aplicabilă doar imobilelor preluate în mod abuziv de

către stat sau de către orice altă persoană juridică și în situația în care

reclamanții nu au făcut în nici un moment dovada preluării abuzive a imobilului

în cauză, cererea acestora este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât, temeiul

juridic al acțiunii acestora îl constituie chiar Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

susținerile instanței de apel potrivit cărora, din decizia nr. 381/1951 nu

rezultă că autorul reclamanților ar fi fost recompensat și nici nu s-a făcut

dovada primirii vreunei despăgubiri, art. 1.2 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că: „În cazul în care persoana îndreptățită

susține ca nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat și nici

unitatea deținătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei

îndreptățite prezentarea unei declarații autentificate prin care aceasta

declara pe propria răspundere ca pentru imobilul respectiv nu s-au încasat

despăgubiri și totodată, își asuma obligația rambursării acestora în cazul în

care, ulterior acordării beneficiului legii, se constata și se dovedește ca

totuși s-au acordat despăgubiri.”

Având în vedere

prevederile textului de lege indicat, se observă faptul că la dosarul cauzei nu

exista o astfel de declarație autentificată prin care intimații reclamanți să

declare pe propria răspundere că nu au încasat despăgubiri pentru imobilul în

discuție.

b. Referitor la lipsa

dovezii identității între imobilul a cărui restituire se solicită și imobilele

aflate în proprietatea C.N. A.I.M.C.B. SA, se critică situația identificării

imobilului prin rapoartele de expertiză întocmite în faza procesuală a fondului

si în cea a apelului, niciunul dintre acestea nefiind de natură să determine

identitatea imobilului.

Având în vedere

aceste motive se solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, să se

respingă ca neîntemeiată acțiunea introductivă.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat,

urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

critică, vizând nemotivarea respingerii excepției lipsei calității procesuale

pasive a C.N.A.B. SA invocate la ultimul termen de judecată în apel, Înalta

Curte constată că nu este incident motivul de recurs, reglementat de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești.

Astfel, potrivit art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a

arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format

convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile

părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate exercita

controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție

între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în

sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că

este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a

copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speță, analizând

elementele specifice raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 10/2001, ce

constituie temeiul juridic al acțiunii reclamanților, instanța de apel s-a

pronunțat în cadrul considerentelor reținute în motivarea soluției pronunțate,

asupra calității apelantei intimate de „unitate deținătoare” a imobilului în

litigiu, în sensul legii speciale, calitate care justifică și pe care se

fundamentează, calitatea procesuală pasivă a acesteia în cauză.

Verificarea calității

procesuale pasive în persoana apelantei - pârâte are prioritate în raport de

orice alte aspecte legate de fondul cauzei, astfel încât aceasta a fost

analizată de către instanță, ceea ce reiese din considerentele pentru care a

găsit legal constituit raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei este o excepție absolută,

de ordine publică ce poate fi invocată în orice fază procesuală, pe tot

parcursul procesului, inclusiv în recurs, astfel încât faptul că instanța de

apel nu s-a pronunțat expres asupra acesteia, nu a produs nici o vătămare

părții, excepția putând fi oricând reiterată.

Însă, așa cum s-a

reținut în considerentele de mai sus, instanța de apel a analizat legalitatea

raportului juridic dedus judecății sub toate aspectele, în raport de Legea nr.

10/2001, astfel încât nu se poate reține nemotivarea soluției pronunțate și

incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea

aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta pârâtă a mai invocat că „nu se

regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate motivele prin care instanța de apel a

înlăturat apărările societății apelante pârâte, limitându-se la a le ignora în

cea mai mare parte.”

Întrucât, recurenta

pârâtă nu indică despre ce apărări anume este vorba, pentru a putea cenzura

considerentele deciziei atacate sub acest aspect, Înalta Curte constată neîntemeiată

critica astfel formulată.

Ca atare, motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând nemotivarea soluției

pronunțată de instanța de apel, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în

consecință.

criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenței dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește

lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, se reține că în anul 1951, prin

Decizia nr. 381/1951, statul a expropriat 397,59 ha, în cuprinsul deciziei

precizându-se și faptul că N.D., deținea 5,0 ha, această suprafață de teren

fiind expropriată pentru construirea aeroportului.

Prin urmare, terenul

solicitat de reclamanți a fost expropriat de la autorul lor comun, ulterior pe

acesta fiind realizat un obiectiv de utilitate publică, respectiv A.I.H.C.

București.

Așa cum rezultă din

Decizia nr. 381/1951 și din declarațiile autentificate date pe proprie

răspundere de reclamanți, autorul comun al acestora nu a fost recompensat, iar,

în speță, nu s-a făcut dovada primirii vreunei despăgubiri pentru terenul

expropriat.

Drept consecință, în

conformitate cu art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a fost

preluat în mod abuziv de stat, prin expropriere fără plata vreunei despăgubiri,

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, făcând parte din categoria

imobilelor al căror regim juridic este reglementat de această lege specială de

reparație.

În ceea ce privește

critica referitoare la lipsa dovezii identității între imobilul a cărui

restituire se solicită și imobilele aflate în proprietatea recurentei pârâte,

cu referire la raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a fondului,

precum și la raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului, se

constată că este vorba despre analiza și aprecierea probei cu expertiză

judiciară administrată în cele două etape procesuale.

Criticile privind

modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt, în urma

interpretării și aprecierii probelor administrate, nu mai pot face obiectul

analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de

fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data

pronunțării deciziei recurate.

În calea de atac a

recursului nu se devoluează fondul, nu se examinează probele, ci doar

legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, respectiv corecta aplicare

a legii asupra situației de fapt deduse judecății, astfel cum aceasta a fost

determinată de instanțele anterioare.

În consecință,

motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând

nelegalitatea soluției pronunțată de instanța de apel, a fost găsit nefondat,

urmând a fi respins în consecință.

Având în vedere toate

aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, făcând

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

obliga pe recurenta pârâtă la plata sumei de 3000 lei către

intimații-reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în etapa

procesuală a recursului, conform chitanțelor de plată a onorariului de avocat

depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.A.B. SA împotriva deciziei nr. 716/ A

din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentă

la plata sumei de 3000 lei către intimații-reclamanți reprezentând cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012.