ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3749/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 560A din 02 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1480 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C.E. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta C.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, sectorul 2, iar în cazul în care nu va fi posibilă restituirea în natură a imobilului, să se propună acordarea de măsuri reparatorii.

În anul 2001, reclamanta a adresat Prefecturii Municipiului București notificarea din 19 iunie 2001, prin intermediul Executorului Judecătoresc P.S., prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 644 m.p. și construcțiile demolate, care și-a declinat competența către Primăria Municipiului București. Deși reclamanta a depus notificarea încă din data de 19 iunie 2001, Primăria Municipiului București nu a emis încă dispoziția motivată. Reclamanta a depus ulterior la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită instanței de judecată pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 2, format din terenul în suprafață de 644 m.p.

și construcțiile care s-au aflat pe acest teren, care au fost demolate. Prin sentința civilă nr. 1480 din 27 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, astfel cum a fost precizată, acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii, sau despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 644 m.p. și construcție demolată, situat în București, sector 2; s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a se dispune astfel, Tribunalul a reținut că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, fiind aplicabilă decizia nr. 20 pronunțată la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în 24 mai 1921, M.N. a cumpărat de la D.U.A. și D.O.A. terenul în suprafață totală de 644 m.p., pe care au edificat o construcție, potrivit autorizațiunii din 03 aprilie 1934. Imobilul figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizare, pe numele M.N., iar ulterior a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 198 din 08 iunie 1978, fiind înscris în Anexa nr. 13 cu construcții în suprafață desfășurată de 363 m.p. Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ.

care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948 care prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, precum și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte. Potrivit certificatului de moștenitor din 15 martie 1980 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, de pe urma defunctului M.N., decedat la 16 iunie 1979, au rămas ca moștenitori N.S., soție cu o cotă de 2/8, și C.E., fiică cu o cotă de 3/8, iar potrivit certificatului de moștenitor din 1997 suplimentar rezultă că de pe urma defunctei N.S., decedată la 16 decembrie 1995, au rămas ca moștenitori legali C.E.

și N.C., fii, cu câte o cotă de 1/2. Din raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții rezultă că în zonă nu a fost identificat niciun imobil care corespunde descrierii, imobilul fiind demolat. Din raportul de expertiză imobiliară rezultă că terenul identificat ca fiind în suprafață de 644 m.p. este afectat de rețele edilitare și spații verzi, astfel încât nu poate fi restituit în natură. Astfel, imobilul (teren și construcție) a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din lege, iar contestatorul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, având calitatea de moștenitor al foștilor proprietari, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispunându-se în sensul admiterii acțiunii precizate.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul, apreciat de instanța de apel ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Referitor la criticile care vizează greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinse în H.G. nr. 250/2007 și art. 23.1 din H.G. nr. 498/2003. Obiectul acțiunii cu care a fost învestită prima instanță este soluționarea pe fond a notificării adresate de reclamantă apelantului, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat acest text de lege prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deși în apel se invocă faptul că reclamanta nu ar fi completat dosarul administrativ, Curtea a constatat că în cauză, la solicitarea instanței de fond, a fost atașat acest dosar administrativ, iar din verificarea conținutului acestuia nu rezultă că apelantul-pârât ar fi formulat vreo astfel de solicitare care să fie adresată notificatoarei, iar aceasta să fi omis culpabil să depună documentele solicitate, cu nerespectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001. Făcând o analiză a înscrisurilor care au fost depuse odată cu notificarea, instanța a constatat că notificatoarea a depus la dosar actul de vânzare-cumpărare autentificat în 1924 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, prin care autorul acesteia, M.N.

a dobândit imobilul din București, împreună cu tot locul și toate îmbunătățirile, compus din patru corpuri de clădire, dimensiunile și vecinătățile imobilului fiind cele arătate în planul de situație, anexă, parte integranta din convenția încheiată. A fost depusă și autorizația din 03 aprilie 1934, prin care M.N., a fost autorizat a construi la imobilul. De asemenea, la dosar au fost anexate certificatul de moștenitor din 1980 al Notariatului de Stat al Sectorului 2 București, potrivit cu care au calitatea de moștenitori ai defunctului M.N., N.S., C.E. și N.C. și certificatul de moștenitor din 02 decembrie 1997 B.N.P. L.C., potrivit cu care au calitatea de moștenitori ai defunctei N.S. reclamanta C.E.

și N.C. Față de toate aceste probatorii, Curtea a concluzionat că susținerile apelantului sunt vădit nefondate, reclamanta administrând dovezi sub aspectul calității acesteia de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950, fiind pe deplin respectate prevederile înscrise în art. 23 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a făcut în cauza aplicarea prevederilor înscrise în art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui text de lege, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

În cauză, așa cum rezultă din notificarea aflată la dosar fond, a formulat notificare conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 doar reclamanta, astfel că aceasta în calitate de moștenitoare ale defunctului M.N., beneficiază și de cotele cuvenite celorlalți moștenitori ai defunctului. De asemenea, reclamanta și-a îndeplinit obligația de completare a probatoriului cu o declarație autentică potrivit cu care nu a beneficiat de despăgubiri pentru acest imobil. 2. Nu pot fi apreciate ca fondate susținerile apelantului în sensul că prima instanța ar fi trebuit să soluționeze cauza exclusiv în temeiul înscrisurilor depuse în dosarul administrativ.

În acest sens, Curtea are în vedere chiar considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în analiza recursului în interesul legii soluționat prin decizia nr. 20/2007, care constituie argumente în sensul competentei instanțelor de a proceda la soluționarea pe fond a notificărilor și care fac trimitere la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel că aceste prevederi trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei. Or, art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 stabilește în mod neechivoc posibilitatea completării probatoriului în fata instanței, astfel că, în temeiul acestei prevederi legale, nu s-ar putea susține cu deplin temei că în cazul în care notificarea nu a fost soluționată într-un interval de timp rezonabil, persoana îndreptățită nu ar avea posibilitatea de a propune și alte probe direct în instanță.

Curtea are în vedere, pe de altă parte, faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanță - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, trebuie să beneficieze de toate exigențele edictate de caracterul echitabil al procedurii, or, din acest punct de vedere, dreptul de acces la instanța, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune acordarea posibilității parților implicate de a se apăra, în lipsa posibilității acestora de a propune și administra probatorii, acest drept ar fi unul iluzoriu, lipsit de fundament. 3. Referitor la critica ce vizează aplicarea greșită în cauză a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 10/2001 și art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G.

nr. 209/2005. S-au efectuat două expertize de specialitate topografie și construcții, care au concluzionat că terenul aferent fostului imobil trecut în proprietatea statului, este în suprafață totală de 644 m.p., fiind ocupat în cea mai mare parte de zone de spațiu verde, trotuare, alei de acces asfaltate, post trafo, rampă acces betonată și parcări, fiind afectat de rețele edilitare: electrice, de canalizare, de alimentare cu apă și termoficare, neputând fi restituit în natură.

De asemenea, raportul de expertiză în construcții efectuat de expert B.A., confirmă faptul că imobilul preluat de stat în condițiile sus menționate, compus din corpul A - construcție edificată în anul 1934 și corp B - construcție edificată înainte de anul 1921, ambele având o suprafața locuibilă totală de 140,33 m.p., a fost demolat, expertiza precizând că în urma constatărilor din teren nu a putut fi identificată vreo construcție cu parametrii constructivi, descriere și aspect indicate în documentele anexate la dosar. Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor.

Câtă vreme aceste norme nu limitează sfera măsurilor reparatorii la despăgubiri, iar reclamanta prin cererea precizatoare, a stabilit cadrul procesual, solicitând în temeiul acestor norme, obligarea pârâtului la a propune măsuri reparatorii, nu se poate imputa instanței de fond aplicarea greșită a acestor norme în cauză. Astfel, prima instanță a dispus obligarea apelantului la a emite dispoziție motivată prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii, sau despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, individualizarea acestora urmând a fi realizată de către apelantul-pârât, în raport de posibilitățile concrete existente și identificate ca atare, la data emiterii propunerii, la care a fost obligat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. 1. Instanța de fond a dat altceva decât s-a cerut și mai mult decât s-a cerut, aspect recunoscut de către instanța de apel, care reține în considerentele hotărârii că intimata-reclamantă a solicitat prin cererea precizatoare „obligarea pârâtului la a propune măsuri reparatorii”, iar instanța de fond a dispus „obligarea pârâtului la a emite dispoziție prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri sau servicii sau despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005”. 2. A avut loc astfel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziții care prevăd o obligație alternativă și nu una concomitentă, instanța de fond fiind ținută strict de ceea ce s-a solicitat prin cererea precizatoare, respectiv obligarea la a propune măsuri reparatorii.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Recursul va fi analizat prin prisma criticilor formulate și nu va fi considerat ca rămas fără obiect, urmare emiterii dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe de o parte, recursul nu poate rămâne fără obiect, acesta fiind constituit de decizia de apel, iar, pe de altă parte, nici cererea de chemare în judecată nu poate fi considerată ca rămasă fără obiect în condițiile în care dispoziția a fost emisă în executarea sentinței definitive din prezentul dosar. 1. Prima critică vizează sentința primei instanțe, fără ca aceasta să fi constituit motiv de apel, iar în aceste condiții, cu aplicarea art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc.

civ., nu este pemis a fi formulată pentru prima dată în fața instanței de recurs. 2. În cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face să nu fie fondată critica ce se cirscumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 menționate,d acă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Prin precizarea formulată în fața primei instanțe, reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 2, format din terenul în suprafață de 644 m.p.

și construcțiile care s-au aflat pe acest teren, care au fost demolate. Prima instanță a dispus obligarea apelantului la a emite dispoziție motivată prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii sau despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, conformându-se dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și sancționând astfel nerespectarea termenului legal de soluționare a notificării. Cele două modalități de reparație dispuse în cauză reprezintă măsuri reparatorii în sensul pretențiilor formulate de reclamantă, alternative și nu concomitente, cum susține recurentul-pârât, iar modalitatea efectivă de despăgubire urmează a se stabili în raport de posibilitățile concrete, la data emiterii propunerii, după cum a reținut și instanța de apel.

Constatând, prin urmare, că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) din același Cod și va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 560 A din 02 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.