ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3749/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3749/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia civilă nr. 560A din 02 iunie 2011, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1480 din 27 octombrie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimata-reclamantă C.E.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, reclamanta C.E. a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București,

sectorul 2, iar în cazul în care nu va fi posibilă restituirea în natură a

imobilului, să se propună acordarea de măsuri reparatorii.

În anul 2001, reclamanta a adresat

Prefecturii Municipiului București notificarea din 19 iunie 2001, prin

intermediul Executorului Judecătoresc P.S., prin care a solicitat măsuri

reparatorii pentru terenul în suprafață de 644 m.p. și construcțiile demolate,

care și-a declinat competența către Primăria Municipiului București.

Deși reclamanta a depus notificarea

încă din data de 19 iunie 2001, Primăria Municipiului București nu a emis încă

dispoziția motivată.

Reclamanta a depus ulterior la dosar

cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită instanței de judecată

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se propună acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 2, format din

terenul în suprafață de 644 m.p. și construcțiile care s-au aflat pe acest

teren, care au fost demolate.

Prin sentința civilă nr. 1480 din 27

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, astfel cum

a fost precizată, acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție

motivată prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub

formă de bunuri ori servicii, sau despăgubiri în condițiile Legii speciale nr.

247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 644 m.p. și construcție

demolată, situat în București, sector 2; s-a luat act că nu se solicită

cheltuieli de judecată.

Pentru a se dispune astfel, Tribunalul

a reținut că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut

de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și

completată, fiind aplicabilă decizia nr. 20 pronunțată la data de 19 martie

2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

în 24 mai 1921, M.N. a cumpărat de la D.U.A. și D.O.A. terenul în suprafață totală

de 644 m.p., pe care au edificat o construcție, potrivit autorizațiunii din 03

aprilie 1934.

Imobilul figurează în anexa la Decretul

nr. 92/1950 pentru naționalizare, pe numele M.N., iar ulterior a făcut obiectul

Decretului Consiliului de Stat nr. 198 din 08 iunie 1978, fiind înscris în Anexa

nr. 13 cu construcții în suprafață desfășurată de 363 m.p.

Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri,

astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la

data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ. care prevede că nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire,

precum și dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948 care prevedea că proprietatea

particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, precum

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

Potrivit certificatului de moștenitor

din 15 martie 1980 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, de pe urma

defunctului M.N., decedat la 16 iunie 1979, au rămas ca moștenitori N.S., soție

cu o cotă de 2/8, și C.E., fiică cu o cotă de 3/8, iar potrivit certificatului de

moștenitor din 1997 suplimentar rezultă că de pe urma defunctei N.S., decedată la

16 decembrie 1995, au rămas ca moștenitori legali C.E. și N.C., fii, cu câte o cotă

de 1/2.

Din raportul de expertiză tehnică specialitatea

construcții rezultă că în zonă nu a fost identificat niciun imobil care corespunde

descrierii, imobilul fiind demolat.

Din raportul de expertiză imobiliară

rezultă că terenul identificat ca fiind în suprafață de 644 m.p. este afectat de

rețele edilitare și spații verzi, astfel încât nu poate fi restituit în natură.

Astfel, imobilul (teren și construcție)

a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor

trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din lege, iar

contestatorul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, având calitatea

de moștenitor al foștilor proprietari, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dispunându-se în sensul admiterii acțiunii precizate.

Împotriva sentinței primei instanțe a

formulat apel pârâtul, apreciat de instanța de apel ca fiind nefondat, pentru

următoarele considerente:

greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 22 din Normele de aplicare a Legii

nr. 10/2001, cuprinse în H.G. nr. 250/2007 și art. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.

Obiectul acțiunii cu care a fost învestită

prima instanță este soluționarea pe fond a notificării adresate de reclamantă apelantului,

în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

interpretat acest text de lege prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs interesul

legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deși în apel se invocă faptul că reclamanta

nu ar fi completat dosarul administrativ, Curtea a constatat că în cauză, la solicitarea

instanței de fond, a fost atașat acest dosar administrativ, iar din verificarea

conținutului acestuia nu rezultă că apelantul-pârât ar fi formulat vreo astfel de

solicitare care să fie adresată notificatoarei, iar aceasta să fi omis culpabil

să depună documentele solicitate, cu nerespectarea prevederilor art. 23 din Legea

nr. 10/2001.

Făcând o analiză a înscrisurilor care

au fost depuse odată cu notificarea, instanța a constatat că notificatoarea

a depus la dosar actul de vânzare-cumpărare autentificat în 1924 de Tribunalul Ilfov,

secția notariat, prin care autorul acesteia, M.N. a dobândit imobilul din București,

împreună cu tot locul și toate îmbunătățirile, compus din patru corpuri de clădire,

dimensiunile și vecinătățile imobilului fiind cele arătate în planul de situație,

anexă, parte integranta din convenția încheiată. A fost depusă și autorizația

din 03 aprilie 1934, prin care M.N., a fost autorizat a construi la imobilul.

De asemenea, la dosar au fost anexate

certificatul de moștenitor din 1980 al Notariatului de Stat al Sectorului 2 București,

potrivit cu care au calitatea de moștenitori ai defunctului M.N., N.S., C.E. și

N.C. și certificatul de moștenitor din 02 decembrie 1997 B.N.P. L.C., potrivit

cu care au calitatea de moștenitori ai defunctei N.S. reclamanta C.E. și N.C.

Față de toate aceste probatorii, Curtea

a concluzionat că susținerile apelantului sunt vădit nefondate, reclamanta administrând

dovezi sub aspectul calității acesteia de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul preluat de stat conform Decretului

nr. 92/1950, fiind pe deplin respectate prevederile înscrise în art. 23 din Legea

nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în mod corect instanța

de fond a făcut în cauza aplicarea prevederilor înscrise în art. 4 alin. (2) și

(4) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui text de lege, de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de

restituire. În cauză, așa cum rezultă din notificarea aflată la dosar fond, a formulat

notificare conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 doar reclamanta, astfel

că aceasta în calitate de moștenitoare ale defunctului M.N., beneficiază și de cotele

cuvenite celorlalți moștenitori ai defunctului.

De asemenea, reclamanta și-a îndeplinit

obligația de completare a probatoriului cu o declarație autentică potrivit cu care

nu a beneficiat de despăgubiri pentru acest imobil.

apelantului în sensul că prima instanța ar fi trebuit să soluționeze cauza exclusiv

în temeiul înscrisurilor depuse în dosarul administrativ.

În acest sens, Curtea are în vedere chiar

considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în analiza recursului

în interesul legii soluționat prin decizia nr. 20/2007, care constituie argumente

în sensul competentei instanțelor de a proceda la soluționarea pe fond a notificărilor

și care fac trimitere la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel că aceste

prevederi trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei.

Or, art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

stabilește în mod neechivoc posibilitatea completării probatoriului în fata instanței,

astfel că, în temeiul acestei prevederi legale, nu s-ar putea susține cu deplin

temei că în cazul în care notificarea nu a fost soluționată într-un interval de

timp rezonabil, persoana îndreptățită nu ar avea posibilitatea de a propune și alte

probe direct în instanță.

Curtea are în vedere, pe de altă parte,

faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial

- real sau de creanță - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă

de lege, trebuie să beneficieze de toate exigențele edictate de caracterul echitabil

al procedurii, or, din acest punct de vedere, dreptul de acces la instanța, garantat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune acordarea posibilității

parților implicate de a se apăra, în lipsa posibilității acestora de a propune și

administra probatorii, acest drept ar fi unul iluzoriu, lipsit de fundament.

greșită în cauză a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 10/2001 și art. 1

pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005.

S-au efectuat două expertize de specialitate

topografie și construcții, care au concluzionat că terenul aferent fostului imobil

trecut în proprietatea statului, este în suprafață totală de 644 m.p., fiind ocupat

în cea mai mare parte de zone de spațiu verde, trotuare, alei de acces asfaltate,

post trafo, rampă acces betonată și parcări, fiind afectat de rețele edilitare:

electrice, de canalizare, de alimentare cu apă și termoficare, neputând fi restituit

în natură.

De asemenea, raportul de expertiză în

construcții efectuat de expert B.A., confirmă faptul că imobilul preluat de stat

în condițiile sus menționate, compus din corpul A - construcție edificată în anul

1934 și corp B - construcție edificată înainte de anul 1921, ambele având o suprafața

locuibilă totală de 140,33 m.p., a fost demolat, expertiza precizând că în urma

constatărilor din teren nu a putut fi identificată vreo construcție cu parametrii

constructivi, descriere și aspect indicate în documentele anexate la dosar.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziție

motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii

ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor.

Câtă vreme aceste norme nu limitează

sfera măsurilor reparatorii la despăgubiri, iar reclamanta prin cererea precizatoare,

a stabilit cadrul procesual, solicitând în temeiul acestor norme, obligarea pârâtului

la a propune măsuri reparatorii, nu se poate imputa instanței de fond aplicarea

greșită a acestor norme în cauză.

Astfel, prima instanță a dispus

obligarea apelantului la a emite dispoziție motivată prin care să propună reclamantei

acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii, sau despăgubiri

în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, individualizarea acestora urmând a fi

realizată de către apelantul-pârât, în raport de posibilitățile concrete existente

și identificate ca atare, la data emiterii propunerii, la care a fost obligat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General.

s-a cerut și mai mult decât s-a cerut, aspect recunoscut de către instanța

de apel, care reține în considerentele hotărârii că intimata-reclamantă a solicitat

prin cererea precizatoare „obligarea pârâtului la a propune măsuri reparatorii”,

iar instanța de fond a dispus „obligarea pârâtului la a emite dispoziție prin care

să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii sub formă de bunuri sau servicii

sau despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005”.

a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziții

care prevăd o obligație alternativă și nu una concomitentă, instanța de fond fiind

ținută strict de ceea ce s-a solicitat prin cererea precizatoare, respectiv obligarea

la a propune măsuri reparatorii.

Analizând decizia în raport de criticile

formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor

ce succed:

Recursul va fi analizat prin prisma criticilor

formulate și nu va fi considerat ca rămas fără obiect, urmare emiterii dispoziției

în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe de o parte, recursul nu poate rămâne fără obiect,

acesta fiind constituit de decizia de apel, iar, pe de altă parte, nici cererea

de chemare în judecată nu poate fi considerată ca rămasă fără obiect în condițiile

în care dispoziția a fost emisă în executarea sentinței definitive din prezentul

dosar.

primei instanțe, fără ca aceasta să fi constituit motiv de apel, iar în aceste

condiții, cu aplicarea art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., nu

este pemis a fi formulată pentru prima dată în fața instanței de recurs.

a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face să nu

fie fondată critica ce se cirscumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 menționate,d

acă restituirea în natură

nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care

măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Prin precizarea formulată în fața

primei instanțe, reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești

prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în

București, sector 2, format din terenul în suprafață de 644 m.p. și construcțiile

care s-au aflat pe acest teren, care au fost demolate.

Prima instanță a dispus obligarea

apelantului la a emite dispoziție motivată prin care să propună reclamantei acordarea

de măsuri reparatorii sub formă de bunuri ori servicii sau despăgubiri în condițiile

Legii speciale nr. 247/2005, conformându-se dispozițiilor art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 și sancționând astfel nerespectarea termenului

legal de soluționare a notificării.

Cele două modalități de reparație

dispuse în cauză reprezintă măsuri reparatorii în sensul pretențiilor formulate

de reclamantă, alternative și nu concomitente, cum susține recurentul-pârât,

iar modalitatea efectivă de despăgubire urmează a se stabili în raport de posibilitățile

concrete, la data emiterii propunerii, după cum a reținut și instanța

de apel.

Constatând, prin urmare, că în cauză

s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin.

(1) din același Cod și va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General,

împotriva deciziei civile nr. 560 A din 02 iunie 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 mai 2012.