ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4090/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 31 martie 2010, reclamanții V.E. și V.A.M., prin mandatar S.A., în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București, au solicitat restituirea în natură a imobilului teren intravilan în suprafața de 480 m.p. situat în prezent în București, strada M.G., fostele parcele de teren nr. a și b din blocul 24, fosta stradă T., ce au aparținut parcelarii J.; în subsidiar, restituirea în echivalent a imobilului descris anterior, prin acordarea în compensare a altor imobile de aceeași valoare de către pârâte; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au arătat, privind dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate, că, în anul 1941, prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. AA din 04 aprilie 1941, autorul P.V.V. (cunoscut și sub numele V.P., P.V., V.Pa.) a achiziționat o suprafața de teren de 240 m.p., situată în București, strada T., „parcelarea J.", parcela nr. b din blocul 24, în vederea construirii unei case. Ulterior, la 30 iunie 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. BB, același autor a achiziționat de la Banca M., B. & Co o suprafața adiacentă de 240 m.p., situată la aceeași adresă și constituind parcela nr. a. În această modalitate, autorul a dobândit o suprafață totală de 480 m.p.

de teren, pentru care a figurat în evidențele fiscale la poziția p, în matricola clădiri terenuri cu rol fiscal până în anul 1960, fiind impus cu teren în suprafața de 480 m.p., reprezentând parcelele a și b din bloc 24, parcul J., strada M.G. Prin Decretul din 13 mai 1960 emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, terenul proprietatea autorului a fost expropriat și trecut în proprietatea statului, dându-se în administrare Ministerului Forțelor Armate, fiind încadrat într-o suprafață totală de 9.786,10 m.p. de terenuri situate în zonă, autorul fiind menționat la nr. y în Anexa nr. 1 la acest decret, figurând cu teren intravilan în suprafața de 480 m.p.

Deși se menționează în actul de deposedare faptul că modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului a fost exproprierea, se arată că lipsa unei despăgubiri juste pentru terenul expropriat determină caracterul nevalabil al titlului statului, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998. Reclamanții sunt singurii moștenitori de pe urma defunctului V.P., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 05 octombrie 2005, eliberat de Biroul Notarial Public R.C., în calitate de soție supraviețuitoare și fiu al defunctului, cu cote de ¼, respectiv ¾ din masa succesorală. În temeiul Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea din 13 august 2001, trimisă prin Biroul executorului judecătoresc S. și N. la Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a terenului identificat anterior.

Cererea a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub număr dosar 14913. Deși încă din anul 2003 Primăria comunică faptul că a identificat terenul în discuție în planurile cadastrale, ca fiind inclus într-un imobil cu suprafața totală de 5.638 m.p., situat în București, strada T., abia în aprilie 2009, după nenumărate solicitări, reclamanții au primit răspuns din partea acestei instituții, comunicându-li-se că lipsesc o serie de acte din dosar. Cu toate că au depus actele solicitate, până la data de 22 octombrie 2009, data introducerii prezentei acțiuni, notificarea nu a fost soluționată de către instituția abilitată.

În temeiul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007, reclamanții consideră că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Prin sentința civilă nr. 1481 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanților V.E.

și V.A.M., în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a stabilit dreptul reclamanților de a primi despăgubiri echivalente pentru terenul de 480 m.p., fostele parcele a și b din blocul 24 fosta stradă T., parcelarea J.- Municipiul București, imposibil de restituit în natură, a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție prin care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind terenul de mai sus și să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, a respins, totodată, cererea de restituire în natură și de acordare a unui teren în compensare.

Analizând probele administrate în cauză, Tribunalul a reținut că autorul reclamanților V.P. a fost proprietarul terenului de 480 m.p., situat în prezent pe strada M.G., București, de la autor terenul fiind expropriat conform Decretului din 13 mai 1960 emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale în vederea construirii unor blocuri de locuințe. În prezent, terenul este afectat de obiective de utilitate publică, nu poate fi restituit în natură, iar, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”. Conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, intră în categoria imobilelor preluate în mod abuziv imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cum este și cazul în speță, terenul fiind trecut în proprietatea statului prin expropriere.

Reclamanții, în calitate de fiu și soție supraviețuitoare ai fostului proprietar V.P., intră în categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii ale legii, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar unitatea deținătoare notificată, în speță Primarul General al Municipiului București, trebuia să soluționeze notificarea adresată de către reclamanți în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 25 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001. Primarul General al Municipiului București nu a respectat aceste termene prevăzute de lege și nu a soluționat notificarea nici într-un alt termen rezonabil, astfel că, trecând o perioadă de peste 9 ani de la data notificării, instanța a apreciat că reprezentantul unității deținătoare refuză nejustificat să se pronunțe cu privire la solicitarea reclamanților.

În consecință, având în vedere și statuările instanței supreme prin decizia nr. XX/2007, aduse în rezolvarea recursului în interesul legii, Tribunalul a procedat la rezolvarea cererii reclamanților pe fondul acesteia, constatând că este imposibilă restituirea în natură și că sunt îndreptățiți să primească despăgubiri echivalente. Astfel, Primarul General al Municipiului București va fi obligat să emită o dispoziție prin care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor și să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor. Tribunalul a constatat că, prin notificarea din 13 august 2001, reclamanții au solicitat restituirea terenului în natură, aceeași cerere a fost formulată și în fața instanței, numai în subsidiar solicitând despăgubiri echivalente sau acordarea unui alt teren în compensarea celui care este imposibil de restituit în natură.

Întrucât restituirea în natură nu este posibilă, iar din probele administrate în cauză nu rezultă identificarea unui alt teren care să poată fi acordat în compensarea celui preluat abuziv și imposibil de restituit în natură, au fost respinse aceste cereri solicitări. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, susținând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală.

În motivarea apelului, pârâtul a arătat că, potrivit art. 25, în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, mai ales că notificarea reclamanților nu a fost soluționată în lipsa dosarului administrativ completat cu actele necesare. Astfel, normele în cauză fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării.

În speță, la dosarul de Lege nr. 10/2001 nu se regăsește situația juridică la zi pentru imobilul identificat potrivit raportului de expertiză, solicitat de reclamanți, prin care să se stabilească și situația locativă la zi furnizată de I.C.R.A.L. sau Administrația Fondului Imobiliar. În plus, reclamanții nu au precizat nici la fond și nici până la acest moment dacă s-au acordat despăgubiri cu ocazia exproprierii realizate în anul 1960, aceasta deoarece, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau construcției demolate, calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Apelantul a mai arătat că instanța de judecată nu poate obliga pârâtul la înaintarea directă a dispoziției emise de Primarul General către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva Instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită prin Legea nr. 215/2001. Această modalitate de soluționare ar încălca dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, care reglementează în mod cert procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate abuziv. Reclamanții V.E. și V.A.M. au depus întâmpinare, învederând instanței că la data de 27 decembrie 2010 a fost emisă dispoziția nr. PP de către Primarul General al Municipiului București, prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul solicitat prin notificare.

În aceste condiții, luând în considerare soluționarea notificării prin emiterea dispoziției în cauză, apelul formulat de Municipiul București prin Primarul General este lipsit de obiect. S-a atașat întâmpinării o copie a dispoziției nr. PP din 27 decembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Primarul General. Prin decizia civilă nr. 654/A din 30 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut, în esență, următoarele: Prin dispoziția nr. PP din 27 decembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Primarul General, la art. 1, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 480 m.p., situat în București, notificat ca strada M.G.

- identificat ca fostă parcelă a și b, bloc 24, de pe fosta stradă T., parcelarea J., imposibil de restituit persoanelor îndreptățite V.E. și V.A.M.. În aceste condiții, Curtea a constatat că Municipiul București prin Primarul General a soluționat notificarea ce i-a fost adresată, la data de 27 decembrie 2010, așadar după soluționarea dosarului pendinte în fond, însă până la momentul redactării hotărârii primei instanțe. Prin soluția adoptată, unitatea deținătoare a răspuns pretențiilor reclamanților în modalitatea cererii subsidiare, cea de acordare de măsuri reparatorii, soluție cu care aceștia au fost de acord, dispoziția nefiind contestată.

Drept consecință, sunt lipsite de obiect criticile formulate de apelantul Municipiul București prin Primarul General privitoare la imposibilitatea pronunțării, în mod direct, a unei hotărâri asupra notificării de către instanța de judecată, întrucât, în opinia acesteia, la dosarul de notificare nu există o precizare a persoanei îndreptățită la restituire cu referire la deținerea sau nedeținerea altor probe, în sensul art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, nici relații asupra situației juridice, inclusiv locativă pentru imobilul obiect al notificării și nici date în legătură cu despăgubirile încasate cu ocazia exproprierii, dat fiind, pe de o parte, considerentele deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, refuzul nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile.

De altfel, Legea nr. 10/2001 instituie nu numai o procedură administrativă, ci și una judiciară, în care pot fi analizate pe fond pretențiile reclamanților. Cu toate acestea, în speță, pe parcursul fazei judecătorești, entitatea învestită cu soluționarea notificării a înțeles să dea o soluție asupra pretențiilor reclamanților V.E. și V.A.M., caz în care nu mai pot fi analizate cererile legate de refuzul nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de legea specială. Drept consecință, soluționarea favorabilă a notificării reclamanților în procedura administrativă vine să complinească și celelalte critici ale apelantului Municipiul București prin Primarul General asupra chestiunilor de fond deduse judecății.

Totodată, Curtea a mai reținut că, urmare emiterii dispoziției nr. PP din 27 decembrie 2010, dosarul de notificare, însoțit de această decizie, va fi înaintat Instituției Prefectului în vederea obținerii avizului de legalitate, caz în care nu se mai susțin nici criticile ce vizează înaintarea în mod direct a actului emis de apelant către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, măsură dispusă doar în considerarea modalității de soluționare a cauzei pendinte în fond, când instanță de judecată a făcut o verificare a tuturor cerințelor și criteriilor ce impuneau analiza pe fond a contestației formulată de reclamanții V.E. și V.A.M., nemaifiind nevoie de o nouă cenzură a prefectului, potrivit Legii nr. 215/2001.

Curtea a apreciat că soluția Tribunalului București sub acest aspect este legală și temeinică, având în vedere următoarele considerente: Conform art. 13 alin. (1) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, „pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: (…) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi (…)”. În condițiile O.U.G.

nr. 81/2007, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. În speță, acest control de legalitate s-a produs în fond, pârâtul fiind obligat să emită o nouă dispoziție, în acord cu aspectele de nelegalitate invocate reclamanților. Or, odată realizat acest control printr-o hotărâre judecătorească, nu se mai justifică trimiterea dosarului administrativ către Instituția Prefectului Municipiului București pentru un nou aviz de legalitate, din cuprinsul dispozițiilor normative menționate anterior nerezultând o astfel de obligație în sarcina pârâtului.

Acest aspect rezultă și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 16.9 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 128/2008 . Astfel, în cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea definitivă și revocabilă a hotărârii judecătorești.

Ca atare, numai în măsura în care soluționarea notificării s-a produs în faza administrativă a Legii nr. 10/2001 se impune exercitarea controlului de legalitate de către prefect, nu și atunci când acest control s-a făcut de o instanță de judecată, care a supus cenzurii toate aspectele de fapt și de drept pe care entitatea învestită cu soluționarea notificării nu le-a analizat în condițiile art. 26 din legea specială. Așadar, o astfel de soluție este eficientă pentru că, în acest din urmă caz, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pe de o parte, retrimiterea dosarului de notificare, astfel soluționat în temeiul unei decizii a instanței de judecată, de către Primărie către prefect ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de acordare de măsuri reparatorii, ceea ce ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care România a devenit parte, iar, pe de altă parte, o atare procedură ar elimina forța juridică obligatorie a unei hotărâri judecătorești.

De altfel, coroborând toate aceste dispoziții legale cu prevederile art. 16 din Titlului VII al Legii nr. 247/2005 , Curtea constată că ele se referă strict la controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, așadar la procedura administrativă prealabilă, cu caracter obligatoriu, iar nu la cea judiciară, facultativă și subsidiară, care implică apelul la justiție, în condițiile legii, adică în termenul și modalitățile expres stabilite de legea specială, în vederea satisfacerii drepturilor de către cei nemulțumiți de modul de soluționare a cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de către persoanele juridice notificate. A interpreta în sens contrar înseamnă a lipsi de conținut însăși Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată aceasta prin Legea nr. 247/2005.

Pentru toate aceste motive, potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General este nefondat, urmând a-l respinge. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele critici de nelegalitate: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța a respins în mod eronat apelul Municipiului București reținând în considerentele hotărârii faptul că notificarea din 13 august 2001, a fost soluționată prin dispoziția nr. PP din 27 decembrie 2010, emisă, după soluționarea dosarului pendinte în fond, însă până la momentul redactării hotărârii primei instanțe.

În raport cu situația ivită (emiterea dispoziției nr. PP din 27 decembrie 2010), instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul Municipiului București, să schimbe sentința apelată și să respingă acțiunea reclamanților ca rămasă fără obiect. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Potrivit prevederilor legale, notificarea formulată de către reclamanții V.E. și V.A.M.

înregistrată la 13 august 2001 de Biroul executorului judecătoresc S.N., formulată în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001, trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria Municipiului București, conform prevederilor obligatorii ale art. 23, din același act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în baza art. 24 alin. (7) și (8) din legea menționată, devenit art. 26 alin. (3) după modificarea legii. Lipsa răspunsului unității deținătoare, generat de o conduită imputabilă, abuzivă, de a răspunde la notificare, nu poate în nici un caz să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Cazul dedus recursului de față pune în discuție emiterea dispoziției pe parcursul judecății, situație în care se susține că acțiunea reclamanților ar trebui respinsă ca fiind rămasă fără obiect. În speță, dispoziția nr. PP a fost emisă la data de 27 decembrie 2010 de către Primăria Municipiului București, iar sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 17 noiembrie 2010. În consecință, acțiunea reclamanților nu poate fi respinsă ca fiind rămasă fără obiect, întrucât dispoziția a fost emisă după pronunțarea sentinței instanței de fond, astfel că dispoziția rămâne suspusă controlului judecătoresc prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva deciziei nr. 654 A din data de 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.