ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4090/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4090/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 31 martie 2010,

reclamanții V.E. și V.A.M., prin mandatar S.A., în temeiul art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată, în contradictoriu cu Municipiul București,

prin Primar General, Primăria Municipiului București, au solicitat restituirea

în natură a imobilului teren intravilan în suprafața de 480 m.p. situat în

prezent în București, strada M.G., fostele parcele de teren nr. a și b din

blocul 24, fosta stradă T., ce au aparținut parcelarii J.; în subsidiar,

restituirea în echivalent a imobilului descris anterior, prin acordarea în

compensare a altor imobile de aceeași valoare de către pârâte; obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au arătat,

privind dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate, că, în anul 1941,

prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov sub

nr. AA din 04 aprilie 1941, autorul P.V.V. (cunoscut și sub numele V.P., P.V., V.Pa.)

a achiziționat o suprafața de teren de 240 m.p., situată în București, strada T.,

„parcelarea J.", parcela nr. b din blocul 24, în vederea construirii unei case.

Ulterior, la 30 iunie 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la

Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. BB, același autor a achiziționat de la Banca M.,

B. & Co o suprafața adiacentă de 240 m.p., situată la aceeași adresă și constituind

parcela nr. a. În această modalitate, autorul a dobândit o suprafață totală de 480

m.p. de teren, pentru care a figurat în evidențele fiscale la poziția p, în matricola

clădiri terenuri cu rol fiscal până în anul 1960, fiind impus cu teren în suprafața

de 480 m.p., reprezentând parcelele a și b din bloc 24, parcul J., strada M.G.

Prin Decretul din 13

mai 1960 emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române,

terenul proprietatea autorului a fost expropriat și trecut în proprietatea statului,

dându-se în administrare Ministerului Forțelor Armate, fiind încadrat într-o suprafață

totală de 9.786,10 m.p. de terenuri situate în zonă, autorul fiind menționat la

nr. y în Anexa nr. 1 la acest decret, figurând cu teren intravilan în suprafața

de 480 m.p.

Deși se menționează în

actul de deposedare faptul că modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea

statului a fost exproprierea, se arată că lipsa unei despăgubiri juste pentru terenul

expropriat determină caracterul nevalabil al titlului statului, conform art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Reclamanții sunt singurii

moștenitori de pe urma defunctului V.P., astfel cum rezultă din certificatul de

moștenitor din 05 octombrie 2005, eliberat de Biroul Notarial Public R.C., în calitate

de soție supraviețuitoare și fiu al defunctului, cu cote de ¼, respectiv

¾ din masa succesorală.

În temeiul Legii nr. 10/2001,

au formulat notificarea din 13 august 2001, trimisă prin Biroul executorului

judecătoresc S. și N. la Primăria Municipiului București, solicitând restituirea

în natură a terenului identificat anterior. Cererea a fost înregistrată la Primăria

Municipiului București sub număr dosar 14913.

Deși încă din anul 2003

Primăria comunică faptul că a identificat terenul în discuție în planurile cadastrale,

ca fiind inclus într-un imobil cu suprafața totală de 5.638 m.p., situat în București,

strada T., abia în aprilie 2009, după nenumărate solicitări, reclamanții au primit

răspuns din partea acestei instituții, comunicându-li-se că lipsesc o serie de acte

din dosar.

Cu toate că au depus actele

solicitate, până la data de 22 octombrie 2009, data introducerii prezentei acțiuni,

notificarea nu a fost soluționată de către instituția abilitată.

În temeiul deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul Legii nr. XX din 19

martie 2007, reclamanții consideră că instanța de judecată este competentă să soluționeze

pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Prin sentința civilă

nr. 1481 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte cererea reclamanților V.E. și V.A.M., în contradictoriu cu Municipiul București,

reprezentat prin Primarul General, a stabilit dreptul reclamanților de a primi despăgubiri

echivalente pentru terenul de 480 m.p., fostele parcele a și b din blocul 24 fosta

stradă T., parcelarea J.- Municipiul București, imposibil de restituit în natură,

a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție prin

care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind

terenul de mai sus și să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația

aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, a

respins, totodată, cererea de restituire în natură și de acordare a unui teren în

compensare.

Analizând probele administrate

în cauză, Tribunalul a reținut că autorul reclamanților V.P. a fost proprietarul

terenului de 480 m.p., situat în prezent pe strada M.G., București, de la autor

terenul fiind expropriat conform Decretului din 13 mai 1960 emis de Prezidiul Marii

Adunări Naționale în vederea construirii unor blocuri de locuințe.

În prezent, terenul este

afectat de obiective de utilitate publică, nu poate fi restituit în natură, iar,

potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.

Conform art. 2 lit.

h) din Legea nr. 10/2001, intră în categoria imobilelor preluate în mod abuziv imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cum este și cazul în speță, terenul fiind trecut

în proprietatea statului prin expropriere.

Reclamanții, în calitate

de fiu și soție supraviețuitoare ai fostului proprietar V.P., intră în categoria

persoanelor îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii ale legii, conform

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar unitatea deținătoare notificată, în

speță Primarul General al Municipiului București, trebuia să soluționeze notificarea

adresată de către reclamanți în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării

sau de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 25 alin. (1) și (7) din

Legea nr. 10/2001.

Primarul General al Municipiului

București nu a respectat aceste termene prevăzute de lege și nu a soluționat notificarea

nici într-un alt termen rezonabil, astfel că, trecând o perioadă de peste 9 ani

de la data notificării, instanța a apreciat că reprezentantul unității deținătoare

refuză nejustificat să se pronunțe cu privire la solicitarea reclamanților.

În consecință, având în

vedere și statuările instanței supreme prin decizia nr. XX/2007, aduse în rezolvarea

recursului în interesul legii, Tribunalul a procedat la rezolvarea cererii reclamanților

pe fondul acesteia, constatând că este imposibilă restituirea în natură și că sunt

îndreptățiți să primească despăgubiri echivalente.

Astfel, Primarul General

al Municipiului București va fi obligat să emită o dispoziție prin care să-i propună

pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor și să înainteze dispoziția, prezenta

sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea

Despăgubirilor.

Tribunalul a constatat

că, prin notificarea din 13 august 2001, reclamanții au solicitat restituirea terenului

în natură, aceeași cerere a fost formulată și în fața instanței, numai în subsidiar

solicitând despăgubiri echivalente sau acordarea unui alt teren în compensarea celui

care este imposibil de restituit în natură.

Întrucât restituirea în

natură nu este posibilă, iar din probele administrate în cauză nu rezultă identificarea

unui alt teren care să poată fi acordat în compensarea celui preluat abuziv și imposibil

de restituit în natură, au fost respinse aceste cereri solicitări.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

susținând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală.

În motivarea apelului,

pârâtul a arătat că, potrivit art. 25, în înțelesul dat de Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea

nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, mai

ales că notificarea reclamanților nu a fost soluționată în lipsa dosarului administrativ

completat cu actele necesare.

Astfel, normele în cauză

fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte,

a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține

alte probe, precizare ce condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra

notificării.

În speță, la dosarul de

Lege nr. 10/2001 nu se regăsește situația juridică la zi pentru imobilul identificat

potrivit raportului de expertiză, solicitat de reclamanți, prin care să se stabilească

și situația locativă la zi furnizată de I.C.R.A.L. sau Administrația Fondului Imobiliar.

În plus, reclamanții nu

au precizat nici la fond și nici până la acest moment dacă s-au acordat despăgubiri

cu ocazia exproprierii realizate în anul 1960, aceasta deoarece, dacă persoana îndreptățită

a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței

dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau construcției demolate,

calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul

de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Apelantul a mai arătat

că instanța de judecată nu poate obliga pârâtul la înaintarea directă a dispoziției

emise de Primarul General către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor,

deoarece o astfel de soluție ar priva Instituția Prefectului de exercitarea controlului

de legalitate, atribuție conferită prin Legea nr. 215/2001. Această modalitate de

soluționare ar încălca dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, care reglementează în mod

cert procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate

abuziv.

Reclamanții V.E. și V.A.M.

au depus întâmpinare, învederând instanței că la data de 27 decembrie 2010 a fost

emisă dispoziția nr. PP de către Primarul General al Municipiului București, prin

care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul solicitat

prin notificare. În aceste condiții, luând în considerare soluționarea notificării

prin emiterea dispoziției în cauză, apelul formulat de Municipiul București prin

Primarul General este lipsit de obiect.

S-a atașat întâmpinării

o copie a dispoziției nr. PP din 27 decembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului

București - Primarul General.

Prin decizia civilă

nr. 654/A din 30 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul

formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Prin dispoziția nr. PP

din 27 decembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Primarul General,

la art. 1, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul

în suprafață de 480 m.p., situat în București, notificat ca strada M.G. - identificat

ca fostă parcelă a și b, bloc 24, de pe fosta stradă T., parcelarea J., imposibil

de restituit persoanelor îndreptățite V.E. și V.A.M..

În aceste condiții, Curtea

a constatat că Municipiul București prin Primarul General a soluționat notificarea

ce i-a fost adresată, la data de 27 decembrie 2010, așadar după soluționarea dosarului

pendinte în fond, însă până la momentul redactării hotărârii primei instanțe.

Prin soluția adoptată,

unitatea deținătoare a răspuns pretențiilor reclamanților în modalitatea cererii

subsidiare, cea de acordare de măsuri reparatorii, soluție cu care aceștia au fost

de acord, dispoziția nefiind contestată.

Drept consecință, sunt

lipsite de obiect criticile formulate de apelantul Municipiul București prin Primarul

General privitoare la imposibilitatea pronunțării, în mod direct, a unei hotărâri

asupra notificării de către instanța de judecată, întrucât, în opinia acesteia,

la dosarul de notificare nu există o precizare a persoanei îndreptățită la restituire

cu referire la deținerea sau nedeținerea altor probe, în sensul art. 25.1 din H.G.

nr. 250/2007, nici relații asupra situației juridice, inclusiv locativă pentru imobilul

obiect al notificării și nici date în legătură cu despăgubirile încasate cu ocazia

exproprierii, dat fiind, pe de o parte, considerentele deciziei XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, refuzul nejustificat al unității

deținătoare de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile. De altfel, Legea

nr. 10/2001 instituie nu numai o procedură administrativă, ci și una judiciară,

în care pot fi analizate pe fond pretențiile reclamanților.

Cu toate acestea, în speță,

pe parcursul fazei judecătorești, entitatea învestită cu soluționarea notificării

a înțeles să dea o soluție asupra pretențiilor reclamanților V.E. și V.A.M., caz

în care nu mai pot fi analizate cererile legate de refuzul nejustificat al unității

deținătoare de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de legea specială.

Drept consecință, soluționarea

favorabilă a notificării reclamanților în procedura administrativă vine să complinească

și celelalte critici ale apelantului Municipiul București prin Primarul General

asupra chestiunilor de fond deduse judecății.

Totodată, Curtea a mai

reținut că, urmare emiterii dispoziției nr. PP din 27 decembrie 2010, dosarul de

notificare, însoțit de această decizie, va fi înaintat Instituției Prefectului în

vederea obținerii avizului de legalitate, caz în care nu se mai susțin nici criticile

ce vizează înaintarea în mod direct a actului emis de apelant către Comisia Centrală

pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, măsură dispusă doar în considerarea

modalității de soluționare a cauzei pendinte în fond, când instanță de judecată

a făcut o verificare a tuturor cerințelor și criteriilor ce impuneau analiza pe

fond a contestației formulată de reclamanții V.E. și V.A.M., nemaifiind nevoie de

o nouă cenzură a prefectului, potrivit Legii nr. 215/2001.

Curtea a apreciat că soluția

Tribunalului

București

sub acest aspect

este legală și temeinică,

având în vedere următoarele considerente:

Conform

art. 13 alin. (1) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, „pentru analizarea și

stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor

prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții:

(…) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire,

ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi (…)”.

În condițiile

O.U.G. nr. 81/2007, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor

fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect

către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite

de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior

exercitării controlului de legalitate de către acesta.

În speță,

acest control de legalitate s-a produs în fond, pârâtul fiind obligat să emită o

nouă dispoziție, în acord cu aspectele de nelegalitate invocate reclamanților.

Or, odată

realizat acest control printr-o hotărâre judecătorească, nu se mai justifică trimiterea

dosarului administrativ către Instituția Prefectului Municipiului București pentru

un nou aviz de legalitate, din cuprinsul dispozițiilor normative menționate anterior

nerezultând o astfel de obligație în sarcina pârâtului.

Acest aspect

rezultă și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 16.9 pct. 3 din

Normele metodologice

de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 128/2008

. Astfel, în cazul în care, în urma exercitării controlului

de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este ilegală, aceasta

va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către

Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea definitivă și revocabilă

a hotărârii judecătorești.

Ca atare,

numai în măsura în care soluționarea notificării s-a produs în faza administrativă

a Legii nr. 10/2001 se impune exercitarea controlului de legalitate de către prefect,

nu și atunci când acest control s-a făcut de o instanță de judecată, care a supus

cenzurii toate aspectele de fapt și de drept pe care entitatea învestită

cu soluționarea notificării nu le-a analizat în condițiile art. 26 din legea specială.

Așadar, o astfel de soluție este eficientă pentru că, în acest din urmă caz, în

îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate

a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, judecătorul are a chibzui

și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Pe de o parte,

retrimiterea dosarului de notificare, astfel soluționat în temeiul unei decizii

a instanței de judecată, de către Primărie către prefect ar conduce la prelungirea

nejustificată a procedurii de acordare de măsuri reparatorii, ceea ce ar contraveni

și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin

art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, la care România a devenit parte, iar, pe de altă parte, o atare procedură

ar elimina forța juridică obligatorie a unei hotărâri judecătorești.

De altfel, coroborând

toate aceste dispoziții legale cu prevederile

art. 16 din

Titlului

VII al Legii nr. 247/2005

, Curtea constată că ele se referă strict la controlul

aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, așadar la procedura

administrativă prealabilă, cu caracter obligatoriu, iar nu la cea judiciară, facultativă

și subsidiară, care implică apelul la justiție, în condițiile legii, adică în termenul

și modalitățile expres stabilite de legea specială, în vederea satisfacerii drepturilor

de către cei nemulțumiți de modul de soluționare a cererilor de restituire în natură

sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de către persoanele juridice notificate.

A interpreta

în sens contrar înseamnă a lipsi de conținut însăși Legea nr. 10/2001, astfel cum

a fost completată aceasta prin Legea nr. 247/2005.

Pentru toate aceste motive,

potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul declarat de Municipiul

București prin Primarul General este nefondat, urmând a-l respinge.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București invocând motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele

critici de nelegalitate:

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța a respins în mod eronat

apelul Municipiului București reținând în considerentele hotărârii faptul că notificarea

din 13 august 2001, a fost soluționată prin dispoziția nr. PP din 27 decembrie 2010,

emisă, după soluționarea dosarului pendinte în fond, însă până la momentul redactării

hotărârii primei instanțe.

În raport cu situația

ivită (emiterea dispoziției nr. PP din 27 decembrie 2010), instanța de apel ar fi

trebuit să admită apelul Municipiului București, să schimbe sentința apelată și

să respingă acțiunea reclamanților ca rămasă fără obiect.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză

este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Potrivit prevederilor

legale, notificarea formulată de către reclamanții V.E. și V.A.M. înregistrată la

13 august 2001 de Biroul executorului  judecătoresc S.N., formulată în condițiile

art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001, trebuia urmată de o dispoziție emisă

de Primăria Municipiului București, conform prevederilor obligatorii ale art. 23,

din același act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în baza

art. 24 alin. (7) și (8) din legea menționată, devenit art. 26 alin. (3) după modificarea

legii.

Lipsa răspunsului unității

deținătoare, generat de o conduită imputabilă, abuzivă, de a răspunde la notificare,

nu poate în nici un caz să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici

să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de

lege.

Cazul dedus recursului

de față pune în discuție emiterea dispoziției pe parcursul judecății, situație în

care se susține că acțiunea reclamanților ar trebui respinsă ca fiind rămasă fără

obiect.

În speță, dispoziția

nr. PP a fost emisă la data de 27 decembrie 2010 de către Primăria Municipiului

București, iar sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 17 noiembrie

2010.

În consecință, acțiunea

reclamanților nu poate fi respinsă ca fiind rămasă fără obiect, întrucât dispoziția

a fost emisă după pronunțarea sentinței instanței de fond, astfel că dispoziția

rămâne suspusă controlului judecătoresc prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Municipiul București împotriva deciziei nr. 654 A din data de 30 iunie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie

2012.