ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la

1 iunie 2009, reclamantul

R.C. a solicitat în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București

anularea dispoziției din 17 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului București,

restituirea în natură a suprafeței de 642 m.p. teren intravilan, situat în București,

și obligarea acestuia la emiterea unei decizii care să cuprindă despăgubiri la valoarea

actuală de circulație pentru casa compusă din două camere și dependințe, demolată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a devenit

proprietarul imobilului menționat în anul 1960, când în baza unui act sub semnătură

privată, l-a cumpărat de la I.I. contra sumei de 3.000 RON. În anul 1973, de la

el au fost expropriate, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 304/1973, suprafața

de 642 m.p. teren și construcția; tot reclamantul a predat imobilul statului, astfel

cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire din 1 august 1973.

Cu nerespectarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, ce instituie

prezumția de proprietate în favoarea celui de la care s-au preluat imobilele, prin

dispoziția atacată, reclamantului i-a fost respinsă notificarea.

Prin sentința civilă nr. 1590 din 22 octombrie 2010, Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte contestația, în sensul că

a dispus anularea dispoziției din 17 aprilie 2009 și a

obligat pe intimată la restituirea în natură a terenului în suprafață de 582 m.p.,

situat în București.

Totodată, intimata a fost obligată la emiterea unei dispoziții

motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, în limita sumei de 59.283 RON reprezentând contravaloarea construcției

parțial demolate.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că înscrisul sub semnătură privată

intitulat „chitanță" face dovada calității de proprietar a reclamantului asupra

imobilului din litigiu, câtă vreme dreptul a fost confirmat prin Decretul de expropriere

nr. 304/1973, prin care se atestă exproprierea terenului în suprafață de 642 m.p.

și a casei, de la proprietarii R.C. și R.G.

Aceeași situație de fapt, a rezultat și din deciziile

nr. 803 din 25 iunie 1973 și nr. 1602 din 10 decembrie 1973 ale fostului Consiliu

Popular al Municipiului București, de trecere în proprietatea statului a terenului

și de aprobare a demolării construcției.

De asemenea, s-a reținut că potrivit raportului de expertiză

topografică întocmit, o suprafață de 582 m.p. teren este liberă și că pe acest teren

se află locuința edificată de fiul contestatorului R.P., în anul 1992, cât și clădirea

anexă rămasă nedemolată, din fostul imobil expropriat în anul 1973.

Conform planului de rețele subterane, depus de Primăria

Municipiului București, pe terenul notificat a existat o rețea de telefonie subterană

ce deservea baza sportivă R.A.T.B, dar în prezent aceasta este dezafectată.

S-a concluzionat că în speță sunt incidente dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție de proprietate în folosul

persoanei de la care s-a făcut preluarea abuzivă la stat.

Față de împrejurarea că suprafața de 582 m.p. teren este

liberă de construcții, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea

nr. 10/2001, care permit restituirea bunului în natură.

Pentru construcția demolată s-a apreciat că în cauză devin

incidente dispozițiile Titlului VII ale Legii nr. 247/2005.

Împotriva sentinței a declarat apel Municipiul București

prin Primarul General,

care a susținut netemeinicia

și nelegalitatea acesteia sub aspectul greșitei aprecieri a calității de persoană

îndreptățită a contestatorului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001,

în condițiile în care acesta nu a făcut dovada calității de proprietar al imobilului

expropriat.

Prin decizia civilă nr. 348/A din 29 martie 2011, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat corecta

stabilire a situației de fapt de către Tribunal, în sensul că reclamantul a intrat

în detenția suprafeței de 630 m.p. teren, situat în București, în baza unui act

sub semnătură privată încheiat în anul 1960 (cu numitul I.I.), teren pe care a edificat

o construcție.

Ulterior, în anul 1973, prin Decretul nr. 304/1973, s-a

expropriat de la reclamant, considerat proprietar, întreg imobilul, în vederea realizării

unor lucrări de utilitate publică.

Construcțiile au fost parțial demolate, iar terenul nu

a fost folosit în scopul exproprierii, așa încât contestatorul și fiul său au rămas

în posesia acestuia.

Din terenul expropriat, poate fi restituită în natură

doar suprafața de 582 m.p. teren, identificată prin anexa la raportul de expertiză.

Pe acest teren se află parte din clădirea veche nedemolată și o clădire edificată

de fiul reclamantului R.C. în anul 1992.

Instanța de apel a constatat că, potrivit art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a

pus în executare măsura preluării abuzive.

Or, așa cum a reținut Tribunalul, deși contestatorul nu

poate proba cu un înscris translativ de proprietate dobândirea dreptului de proprietate

asupra terenului din litigiu, totuși, acesta figurează înscris în actul normativ

de expropriere, cât și în actul de autoritate al organului administrativ local,

ca proprietar al terenului și al construcției.

Ca urmare, în cauză devin incidente dispozițiile art.

24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la prezumția de proprietate care

operează în favoarea reclamantului.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, vizând greșita

restituire în natură, instanța a reținut de asemenea, caracterul nefondat al criticii,

în condițiile în care, din probele administrate (raportul de expertiză, cercetarea

la fața locului și adresele emise de intimată) a rezultat că suprafața de 582 m.p.

teren este liberă, în sensul că nu a fost utilizată conform scopului exproprierii

și nu este afectată de servituți legale sau de alte amenajări de utilitate publică.

În acest mod, instanța a făcut corect aplicarea prevederilor

art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în cazul în care construcțiile

expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură, cu construcțiile

rămase, iar pentru construcțiile demolate, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.

Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul București

prin Primar, care a susținut următoarele critici:

-

Așa cum rezultă

din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie însoțită

de actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor

foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor.

Reclamantul nu a probat calitatea de persoană îndreptățită

întrucât înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță" nu constituie

titlu de proprietate.

De altfel, proba contrară prezumției de proprietate rezultă

chiar din situația juridică transmisă de către Primăria sectorului 3, conform căreia

reclamantul a figurat în evidențele fiscale cu teren în suprafață de 300 m.p., construit

și neconstruit, așa încât cel puțin până la limita acestei suprafețe nu s-a făcut

dovada dreptului de proprietate.

În cauză, nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul

nu ar fi primit despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului, arătând

că a făcut dovada dreptului de proprietate, așa cum în mod corect au reținut instanțele

anterioare, că autorul său a deținut imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare

din 1946, înstrăinându-i-l în 1960, pentru ca ulterior să fie preluat de stat, prin

expropriere.

Au fost invocate, de asemenea, excepția inadmisibilității

declarării recursului (pentru că Municipiul București prin Primarul General nu ar

fi fost parte în etapele procesuale anterioare), excepția nulității recursului pentru

neîncadrarea în cazurile de casare expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și

excepția lipsei calității de reprezentant a directorului executiv A.I.

Examinând cu prioritate aspectele de ordin formal

invocate de către intimatul-reclamant, se constată că

acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, Primarul General a stat în proces nu în nume propriu,

ci în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, așa încât

nu se poate susține că Municipiul București nu a figurat ca parte în proces, acesta

fiind de altfel cel care a exercitat apelul în cauză. De aceea, susținerea inadmisibilității

căii de atac, dedusă în aprecierea reclamantului-intimat, din lipsa calității procesuale

a recurentului, este nejustificată.

În mod asemănător, este neîntemeiată excepția vizând lipsa

calității de reprezentant a celui care semnează recursul (sub motiv că semnătura

nu ar aparține directorului instituției). Aceasta, întrucât reprezentantul convențional

poate, la rândul lui, să dea mandat pentru exercițiul căii de atac altei persoane.

Cât timp acest mandat nu a fost contestat ci dimpotrivă, confirmat de către mandant,

el este valabil și valorează legală învestire a instanței.

În ce privește susținerea neîncadrării criticilor în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., aceasta este de asemenea, fără suport, întrucât dezvoltarea

argumentelor care vizează greșita aplicare a normelor de drept material la speță,

permite încadrarea în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Trecându-se la analiza pe fond a criticilor formulate,

se constată însă caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Contrar susținerii recurentului, în cauză s-a făcut dovada

dreptului de proprietate și astfel, a îndreptățirii reclamantului la acordarea de

măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, deși chitanța sub semnătură privată încheiată

de reclamant în anul 1960 cu numitul I.I., pentru suprafața de 630 m.p., nu valorează

în sine, titlu translativ de proprietate, acest înscris trebuie coroborat cu mențiunile

existente în anexa Decretului de expropriere nr. 304/1973 (conform căreia de la

R.C. a fost preluată suprafața de 642 m.p.).

Regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților

preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa - numita prezumție de proprietate

care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în „actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării".

Coroborând această prezumție de proprietate cu înscrisul

sub semnătură privată din anul 1960, instanțele de fond au concluzionat corect că

s-a făcut dovada îndreptățirii la măsuri reparatorii pentru suprafața pretinsă (din

care, potrivit expertizei, 582 m.p. se află în deținerea autorității locale, astfel

încât restituirea în natură s-a făcut în limita acestei suprafețe).

Este neîntemeiată susținerea recurentului conform căreia

ar fi făcut dovada contrară prezumției de proprietate întrucât dintr-o adresă a

Primăriei sector 3, direcția venituri-impozite și taxe locale, R.C. figura impus

în anul 1964, cu un teren construit și neconstruit în suprafață de 300 m.p.

În conținutul aceleiași adrese se face mențiunea că în

anul 1973 s-a expropriat de la reclamant imobilul compus dintr-un corp de clădire

și teren în suprafață de 642 m.p., împrejurarea că nu a fost declarată spre impozitare

întreaga suprafață neputând avea consecința juridică pretinsă de recurent [a răsturnării

prezumției de proprietate, în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001].

În plus, suprafața de teren, cu întinderea arătată de

către reclamant, a fost identificată de expert, prin reconstituirea amplasamentului

fostului imobil.

Ca atare, criticile formulate în legătură cu nedovedirea

calității de persoană îndreptățită în limitele stabilite de instanțele fondului

au caracter nefondat.

- În ce privește susținerea că actele doveditoare nu ar

fi fost atașate notificării și astfel, ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 21-23

din Legea nr. 10/2001, aceasta este neîntemeiată întrucât nesocotește rolul procedurii

jurisdicționale la care a apelat reclamantul și care presupune o administrare nemijlocită

a probatoriului, indiferent de probele administrate în faza procedurii prealabile.

- Referirea la dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001 este

total lipsită de pertinență, raportat la datele speței.

Astfel, textul menționat vizează situația persoanelor

care nu sunt îndreptățite la măsuri reparatorii deoarece au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie.

Or, situația reclamantului nu are nicio legătură cu textul

menționat, aspectul fiind relevat în recurs cu ignorarea conținutului dosarului

și a soluțiilor instanțelor anterioare.

Față de toate aceste considerente, criticile au fost găsite

nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul

București prin Primar General, împotriva deciziei nr. 348A din 29 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.