ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 1 iunie 2009, reclamantul R.C. a solicitat în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București anularea dispoziției din 17 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, restituirea în natură a suprafeței de 642 m.p. teren intravilan, situat în București, și obligarea acestuia la emiterea unei decizii care să cuprindă despăgubiri la valoarea actuală de circulație pentru casa compusă din două camere și dependințe, demolată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a devenit proprietarul imobilului menționat în anul 1960, când în baza unui act sub semnătură privată, l-a cumpărat de la I.I. contra sumei de 3.000 RON.

În anul 1973, de la el au fost expropriate, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 304/1973, suprafața de 642 m.p. teren și construcția; tot reclamantul a predat imobilul statului, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire din 1 august 1973. Cu nerespectarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, ce instituie prezumția de proprietate în favoarea celui de la care s-au preluat imobilele, prin dispoziția atacată, reclamantului i-a fost respinsă notificarea. Prin sentința civilă nr. 1590 din 22 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte contestația, în sensul că a dispus anularea dispoziției din 17 aprilie 2009 și a obligat pe intimată la restituirea în natură a terenului în suprafață de 582 m.p., situat în București.

Totodată, intimata a fost obligată la emiterea unei dispoziții motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în limita sumei de 59.283 RON reprezentând contravaloarea construcției parțial demolate. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță" face dovada calității de proprietar a reclamantului asupra imobilului din litigiu, câtă vreme dreptul a fost confirmat prin Decretul de expropriere nr. 304/1973, prin care se atestă exproprierea terenului în suprafață de 642 m.p. și a casei, de la proprietarii R.C. și R.G. Aceeași situație de fapt, a rezultat și din deciziile nr. 803 din 25 iunie 1973 și nr. 1602 din 10 decembrie 1973 ale fostului Consiliu Popular al Municipiului București, de trecere în proprietatea statului a terenului și de aprobare a demolării construcției.

De asemenea, s-a reținut că potrivit raportului de expertiză topografică întocmit, o suprafață de 582 m.p. teren este liberă și că pe acest teren se află locuința edificată de fiul contestatorului R.P., în anul 1992, cât și clădirea anexă rămasă nedemolată, din fostul imobil expropriat în anul 1973. Conform planului de rețele subterane, depus de Primăria Municipiului București, pe terenul notificat a existat o rețea de telefonie subterană ce deservea baza sportivă R.A.T.B, dar în prezent aceasta este dezafectată. S-a concluzionat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție de proprietate în folosul persoanei de la care s-a făcut preluarea abuzivă la stat.

Față de împrejurarea că suprafața de 582 m.p. teren este liberă de construcții, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea bunului în natură. Pentru construcția demolată s-a apreciat că în cauză devin incidente dispozițiile Titlului VII ale Legii nr. 247/2005. Împotriva sentinței a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, care a susținut netemeinicia și nelegalitatea acesteia sub aspectul greșitei aprecieri a calității de persoană îndreptățită a contestatorului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acesta nu a făcut dovada calității de proprietar al imobilului expropriat. Prin decizia civilă nr. 348/A din 29 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat corecta stabilire a situației de fapt de către Tribunal, în sensul că reclamantul a intrat în detenția suprafeței de 630 m.p. teren, situat în București, în baza unui act sub semnătură privată încheiat în anul 1960 (cu numitul I.I.), teren pe care a edificat o construcție. Ulterior, în anul 1973, prin Decretul nr. 304/1973, s-a expropriat de la reclamant, considerat proprietar, întreg imobilul, în vederea realizării unor lucrări de utilitate publică. Construcțiile au fost parțial demolate, iar terenul nu a fost folosit în scopul exproprierii, așa încât contestatorul și fiul său au rămas în posesia acestuia. Din terenul expropriat, poate fi restituită în natură doar suprafața de 582 m.p.

teren, identificată prin anexa la raportul de expertiză. Pe acest teren se află parte din clădirea veche nedemolată și o clădire edificată de fiul reclamantului R.C. în anul 1992. Instanța de apel a constatat că, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Or, așa cum a reținut Tribunalul, deși contestatorul nu poate proba cu un înscris translativ de proprietate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu, totuși, acesta figurează înscris în actul normativ de expropriere, cât și în actul de autoritate al organului administrativ local, ca proprietar al terenului și al construcției.

Ca urmare, în cauză devin incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la prezumția de proprietate care operează în favoarea reclamantului. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, vizând greșita restituire în natură, instanța a reținut de asemenea, caracterul nefondat al criticii, în condițiile în care, din probele administrate (raportul de expertiză, cercetarea la fața locului și adresele emise de intimată) a rezultat că suprafața de 582 m.p. teren este liberă, în sensul că nu a fost utilizată conform scopului exproprierii și nu este afectată de servituți legale sau de alte amenajări de utilitate publică.

În acest mod, instanța a făcut corect aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură, cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul București prin Primar, care a susținut următoarele critici: - Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor.

Reclamantul nu a probat calitatea de persoană îndreptățită întrucât înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță" nu constituie titlu de proprietate. De altfel, proba contrară prezumției de proprietate rezultă chiar din situația juridică transmisă de către Primăria sectorului 3, conform căreia reclamantul a figurat în evidențele fiscale cu teren în suprafață de 300 m.p., construit și neconstruit, așa încât cel puțin până la limita acestei suprafețe nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate. În cauză, nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul nu ar fi primit despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 10/2001. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că a făcut dovada dreptului de proprietate, așa cum în mod corect au reținut instanțele anterioare, că autorul său a deținut imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare din 1946, înstrăinându-i-l în 1960, pentru ca ulterior să fie preluat de stat, prin expropriere. Au fost invocate, de asemenea, excepția inadmisibilității declarării recursului (pentru că Municipiul București prin Primarul General nu ar fi fost parte în etapele procesuale anterioare), excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în cazurile de casare expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și excepția lipsei calității de reprezentant a directorului executiv A.I.

Examinând cu prioritate aspectele de ordin formal invocate de către intimatul-reclamant, se constată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, Primarul General a stat în proces nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, așa încât nu se poate susține că Municipiul București nu a figurat ca parte în proces, acesta fiind de altfel cel care a exercitat apelul în cauză. De aceea, susținerea inadmisibilității căii de atac, dedusă în aprecierea reclamantului-intimat, din lipsa calității procesuale a recurentului, este nejustificată. În mod asemănător, este neîntemeiată excepția vizând lipsa calității de reprezentant a celui care semnează recursul (sub motiv că semnătura nu ar aparține directorului instituției).

Aceasta, întrucât reprezentantul convențional poate, la rândul lui, să dea mandat pentru exercițiul căii de atac altei persoane. Cât timp acest mandat nu a fost contestat ci dimpotrivă, confirmat de către mandant, el este valabil și valorează legală învestire a instanței. În ce privește susținerea neîncadrării criticilor în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., aceasta este de asemenea, fără suport, întrucât dezvoltarea argumentelor care vizează greșita aplicare a normelor de drept material la speță, permite încadrarea în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Trecându-se la analiza pe fond a criticilor formulate, se constată însă caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Contrar susținerii recurentului, în cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate și astfel, a îndreptățirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, deși chitanța sub semnătură privată încheiată de reclamant în anul 1960 cu numitul I.I., pentru suprafața de 630 m.p., nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, acest înscris trebuie coroborat cu mențiunile existente în anexa Decretului de expropriere nr. 304/1973 (conform căreia de la R.C. a fost preluată suprafața de 642 m.p.).

Regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa - numita prezumție de proprietate care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în „actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării". Coroborând această prezumție de proprietate cu înscrisul sub semnătură privată din anul 1960, instanțele de fond au concluzionat corect că s-a făcut dovada îndreptățirii la măsuri reparatorii pentru suprafața pretinsă (din care, potrivit expertizei, 582 m.p. se află în deținerea autorității locale, astfel încât restituirea în natură s-a făcut în limita acestei suprafețe).

Este neîntemeiată susținerea recurentului conform căreia ar fi făcut dovada contrară prezumției de proprietate întrucât dintr-o adresă a Primăriei sector 3, direcția venituri-impozite și taxe locale, R.C. figura impus în anul 1964, cu un teren construit și neconstruit în suprafață de 300 m.p. În conținutul aceleiași adrese se face mențiunea că în anul 1973 s-a expropriat de la reclamant imobilul compus dintr-un corp de clădire și teren în suprafață de 642 m.p., împrejurarea că nu a fost declarată spre impozitare întreaga suprafață neputând avea consecința juridică pretinsă de recurent [a răsturnării prezumției de proprietate, în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001]. În plus, suprafața de teren, cu întinderea arătată de către reclamant, a fost identificată de expert, prin reconstituirea amplasamentului fostului imobil.

Ca atare, criticile formulate în legătură cu nedovedirea calității de persoană îndreptățită în limitele stabilite de instanțele fondului au caracter nefondat. - În ce privește susținerea că actele doveditoare nu ar fi fost atașate notificării și astfel, ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, aceasta este neîntemeiată întrucât nesocotește rolul procedurii jurisdicționale la care a apelat reclamantul și care presupune o administrare nemijlocită a probatoriului, indiferent de probele administrate în faza procedurii prealabile. - Referirea la dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001 este total lipsită de pertinență, raportat la datele speței. Astfel, textul menționat vizează situația persoanelor care nu sunt îndreptățite la măsuri reparatorii deoarece au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Or, situația reclamantului nu are nicio legătură cu textul menționat, aspectul fiind relevat în recurs cu ignorarea conținutului dosarului și a soluțiilor instanțelor anterioare. Față de toate aceste considerente, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București prin Primar General, împotriva deciziei nr. 348A din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.