ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3020/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3020/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând, în condițiile
art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;
Prin contestația formulată la data de 29
septembrie 2008, contestatoarea S.I. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul
București prin Primar General, anularea dispoziției din 02 septembrie 2003 emisă
de Primarul General al Municipiul București, prin care i s-a respins notificarea
pe care a formulat-o împreună cu fratele ei, R.M.K., privind restituirea în natură
a apartamentului nr. 6 din imobilul situat în București, strada P.V.N.
Prin sentința civilă
nr. 958 din 03 iulie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația,
a anulat dispoziția din 02 septembrie 2003 și a obligat pe intimat să emită în favoarea
contestatoarei dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri la valoarea
actuală de circulație a imobilului pentru apartamentul nr. 6 din str. P.V.N., în
condițiile legii speciale.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a reținut că prin dispoziția din 02 septembrie 2003, intimatul a respins
notificarea, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra
imobilului și a calității de moștenitor de către petentă.
Imobilul solicitat prin
notificare a aparținut autoarei reclamantei, J.M.C., aceasta dobândind prin contractul
de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1935, cota indiviză de 12,15% din terenul de
321 m.p., situat în București, Calea M., în scopul construirii unui apartament la
etajul al doilea stânga al imobilului și a unei garsoniere la subsol, care devin
proprietatea cumpărătoarei.
Din înscrisurile aflate
la dosarul cauzei a rezultat că J.M.C. este aceeași persoană cu K.S. și că imobilul
dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1935 a fost înregistrat
ulterior în evidențele cadastrale ca fiind situat în str. P.V.
Din declarațiile de impunere
înregistrate în anul 1952, rezultă că imobilul din str. I.M., fost str. P.V., aparținea
proprietarei S.J.C.K., care domicilia în Calea M. De asemenea, în decizia nr.
20 din 14 ianuarie 1976, emisă de CPMB-Comitetul Executiv, prin care imobilul a
trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilul fost
proprietatea lui K.S., este identificat în str. P.V.
Tribunalul a luat în considerare
și dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că:
„în absența unor probe contrare, întinderea dreptului de proprietate se prezumă
a fi recunoscută în actul de preluare, iar persoana individualizată în acest act,
se prezumă a deține imobilul sub nume de proprietar”.
De pe urma defunctei K..S.,
fostă C., decedată la 10 martie 1988, a rămas ca moștenitoare reclamanta S.I. (născută
K.), urmare renunțării la succesiune a fratelui său, K.R., astfel cum rezultă din
certificatul de calitate de moștenitor din 12 martie 2008 eliberat de Biroul Notarial
Public D.M. și A.L. și declarația de renunțare la succesiune, în traducere legalizată
de Biroul Notarial Public D.M.
Totodată, instanța a avut
în vedere și prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit
cărora cererea de restituire formulată în temeiul acestei legi are valoare de acceptare
a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Imobilul a fost preluat
în baza Decretului nr. 223/1974, deci abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit.
h) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 și art. 9 din aceasta.
Instanța a mai reținut
că în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul
a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare
din 19 martie 1999 către chiriașa C.E.I., nu este posibilă restituirea în natură.
În consecință, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri stabilite la valoarea
actuală de circulație a imobilului, în condițiile legii speciale, respectiv
art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Sentința a fost atacată
cu apel de către intimatul Municipiul București prin Primarul General.
Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 339A din 14 mai 2010, a respins ca nefondat
apelul declarat, reținând următoarele:
Contractul de vânzare-cumpărare
încheiat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, în data de 05 octombrie 1935, astfel
cum rezultă din procesul-verbal din aceeași dată, se referă la dobândirea de către
J.M.C. a unei părți indivize de 12,35% din suprafața de 321 m.p. teren proprietatea
numitei I.S., situat în Calea M.
Vânzarea părților indivize
din teren s-a făcut, conform contractului, cu scopul construirii unui apartament,
situat la etajul al doilea stânga al imobilului, ce urma să devină proprietatea
cumpărătoarei.
Consiliul Local al sectorului
2 București, în anexele la adresa emisă către reclamanta în cauză, ce solicitase
un istoric de rol fiscal pentru imobilul situat în București, str. P.V., i-a comunicat
declarația de impunere din anul 1952 pentru imobilul situat în strada I.M., fostă
str. P.V., ce figura având-o ca proprietară pe S.J.C.K., procesul-verbal pentru
impunere din anul 1952 în care mama contestatoarei figura cu numele de S.J.K. și
cu imobil în str. P.V. Cu același imobil, individualizat ca aflându-se în str. P.V.,
figura S.J.C.K. și în anul 1964.
În decizia nr. 20 din
14 ianuarie 1976 a Consiliului Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv,
s-a reținut că numita K.S. este proprietara apartamentului nr. 6, situat în București,
str. P.V. și că acesta se trece în proprietatea statului cu plată, iar cota indiviză
de teren de 12,15% din suprafața construită de circa 321 m.p. teren se trece fără
plată în proprietatea statului. Acest din urmă document, ce vizează întinderea exactă
a suprafeței de teren și a cotei indivize din acesta ce a făcut obiectul contractului
de vânzare-cumpărare, prin care J.M.C. a cumpărat cota indiviză de 12,15% din suprafața
de 321 m.p. teren situat în București, Calea M., face dovada identității imobilului
preluat cu cel cumpărat de autoarea reclamantei.
Chiar dacă la dosarul
cauzei a fost depus doar în copie contractul de vânzare-cumpărare certificat de
avocat, care singur ar putea fi considerat ca fiind un început de dovadă scrisă,
coroborat cu celelalte înscrisuri menționate mai sus, mai cu seamă decizia de preluare
a imobilului la stat, fac dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantei
asupra imobilului din litigiu.
În consecință, prima instanță
a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prin care
se stipulează că, în absența unor probe contrarii, existența și după caz, întinderea
dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritate
prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării
abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare,
persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus,
sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că
deține imobilul sub nume de proprietar.
Din decizia de preluare
rezultă că numele proprietarei era K.S., iar din celelalte dovezi cu acte de stare
civilă administrate, rezultă că numele de K. provine din căsătoria numitei C.S.
cu K.J.
În certificatul de naștere
al reclamantei, ce înainte de căsătorie se numea K.I., la numele mamei figurează
K.S.J., astfel cum figurează și în unele acte de impunere a impozitelor pe clădiri
și terenuri.
De asemenea, din certificatul
de căsătorie al reclamantei, încheiat în 14 martie 1970, la rubrica numele de familie
al mamei figurează K.S.J.
Toate aceste înscrisuri
coroborate și cu declarația de notorietate depusă în apel, confirmă că numita J.M.C.
din actul de vânzare-cumpărare este una și aceeași persoană cu K.S., de la care
a fost preluat imobilul și că aceasta este mama reclamantei.
În consecință, reținând
că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,
în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa încât, în mod just, instanța
făcând aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 i-a stabilit dreptul la măsuri
reparatorii prin echivalent.
Desigur că aceste despăgubiri
pot fi acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul
stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și
după scăderea valorii reactualizate a sumei primită de la Statul Român, cu ocazia
preluării.
Împotriva acestei decizii
a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, invocând dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate prin
motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:
Prin dispoziția Primarului
General din 2 septembrie 2003, s-a respins notificarea formulată de notificatori
pentru nedovedirea calității de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001.
Așa cum rezultă din dispozițiile
art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal
de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele
doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor
proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane
- aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special
prevăzut în acest scop fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare
a Legii nr. 10/2001).
În acest sens se arată
că reclamanta nu a depus titlul de proprietate cu privire la apartamentul solicitat,
mențiunea prevăzută în decretul de expropriere urmând a fi coroborată cu alte probe
pentru aplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește măsurile
reparatorii se arată faptul că în mod greșit cele două instanțe au stabilit măsuri
reparatorii prin acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulație având
în vedere faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu plată.
În altă ordine de idei,
trebuie avute în vedere reglementările în vigoare după cum urmează:
Dispozițiile Legii
nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII prevăd că deciziile/dispozițiile
emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare
sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite
cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda
ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect
al restituirii, întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri
care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau
regăsite în arhivele proprii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire
Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute
la alin. (1) și (2) din art. 16, în care, în mod întemeiat cererea de restituire
în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau
societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În raport de prevederile
legale invocate dispoziția contestată urmează a fi reanalizată de către evaluatorul
sau societatea de evaluatori desemnată ce va actualiza procedura de specialitate
și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport
ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de
despăgubiri.
În baza acestui raport
Comisia Centrală va proceda, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire,
fie la trimiterea dosarului spre evaluare.
Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor va emite titlu de despăgubire până la concurența sumei
reprezentând cuantumul despăgubirilor semnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor
emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au
consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se
regăsește în speța de față.
Examinând recursul prin
prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele
ce succed:
Referitor la prima critică,
prin care se susține că reclamanta în cauză nu a depus titlul de proprietate cu
privire la apartamentul solicitat, mențiunea prevăzută în decretul de expropriere
urmând a fi coroborată cu alte probe pentru aplicabilitatea art. 24 din Legea
nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi înlăturată.
În primul rând, se constată
că recurentul-pârât nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de către
instanța de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.
Potrivit acestei norme
legale, hotărârea atacată este greșită atunci când instanța dă o interpretare greșită
textului de lege corespunzător situației de fapt reținute.
Exercitând un riguros
control de legalitate și de temeinicie asupra sentinței pronunțate în fond, instanța
de apel a stabilit că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită
la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa încât,
în mod corect făcându-se aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit
dreptul acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, contractul de
vânzare-cumpărare încheiat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, în data de 05
octombrie 1935, conform procesului-verbal din aceeași dată, se referă la dobândirea
de către J.M.C. a unei părți indivize de 12,35% din suprafața de 321 m.p. teren
proprietatea numitei I.S., situat în Calea M.
Vânzarea părților indivize
din teren s-a făcut, conform contractului, cu scopul construirii unui apartament,
situat la etajul al doilea stânga al imobilului, ce urma să devină proprietatea
cumpărătoarei.
Prin decizia nr. 20 din
14 ianuarie 1976 a Consiliului Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv,
s-a reținut că numita K.S. este proprietara apartamentului nr. 6, situat în București,
str. P.V. și că acesta se trece în proprietatea statului cu plată, iar cota indiviză
de teren de 12,15% din suprafața construită de circa 321 m.p. teren se trece fără
plată în proprietatea statului. Acest din urmă document, ce vizează întinderea exactă
a suprafeței de teren și a cotei indivize din acesta ce a făcut obiectul contractului
de vânzare-cumpărare, prin care J.M.C. a cumpărat cota indiviză de 12,15% din suprafața
de 321 m.p. teren situat în București, Calea M., face dovada identității imobilului
preluat cu cel cumpărat de autoarea reclamantei.
Din decizia de preluare
rezultă că numele proprietarei era K.S., iar din celelalte dovezi cu acte de stare
civilă administrate, rezultă că numele de K. provine din căsătoria numitei C.S.
cu K.J.
În certificatul de naștere
al reclamantei, ce înainte de căsătorie se numea K.I., la numele mamei figurează
K.S.J., astfel cum figurează și în unele acte de impunere a impozitelor pe clădiri
și terenuri.
De asemenea, din certificatul
de căsătorie al reclamantei, încheiat în 14 martie 1970, la rubrica numele de familie
al mamei figurează K.S.J.
Toate aceste înscrisuri
coroborate și cu declarația de notorietate depusă în apel, confirmă că numita J.M.C.
din actul de vânzare-cumpărare este una și aceeași persoană cu K.S., de la care
a fost preluat imobilul și că aceasta este mama reclamantei, fiind astfel, făcută
pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.
Referitor la cea de-a
doua critică prin care se susține că în mod greșit cele două instanțe au stabilit
măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulație,
având în vedere faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu plată, Înalta Curte
constată că este, întradevăr, greșită cuantificarea despăgubirilor „la valoarea
actuală de circulație” a imobilului.
În speță, s-a stabilit
în mod corect că în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,
întrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul
de vânzare-cumpărare din 19 martie 1999 către chiriașa C.E.I., nu este posibilă
restituirea în natură a acestuia.
Imposibilitatea restituirii
în natură a imobilului atrage aplicabilitatea art. 1 și art. 9 din Legea nr. 10/2001,
privind restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale.
În consecință, neexistând
un text legal care să justifice soluția dată privind acordarea de despăgubiri la
valoarea actuală de circulație a imobilului, Înalta Curte constată că hotărârea
atacată este lipsită de temei legal sub acest aspect, fiind pe deplin incident în
recurs motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, față de
dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta
Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General;
va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul
Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 958 din
03 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, va schimba în parte
sentința, în sensul că va înlătura din dispozitiv mențiunea privitoare la „valoarea
actuală de circulație a imobilului”.
Se vor păstra celelalte
dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 339A
din 14 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Admite apelul declarat
de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile
nr. 958 din 03 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Schimbă în parte sentința,
în sensul că înlătură din dispozitiv mențiunea privitoare la „valoarea actuală de
circulație a imobilului”.
Păstrează celelalte dispoziții
ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 31 martie 2011.