ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3020/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin contestația formulată la data de 29 septembrie 2008, contestatoarea S.I. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General, anularea dispoziției din 02 septembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiul București, prin care i s-a respins notificarea pe care a formulat-o împreună cu fratele ei, R.M.K., privind restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din imobilul situat în București, strada P.V.N. Prin sentința civilă nr. 958 din 03 iulie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția din 02 septembrie 2003 și a obligat pe intimat să emită în favoarea contestatoarei dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri la valoarea actuală de circulație a imobilului pentru apartamentul nr. 6 din str. P.V.N., în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin dispoziția din 02 septembrie 2003, intimatul a respins notificarea, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și a calității de moștenitor de către petentă. Imobilul solicitat prin notificare a aparținut autoarei reclamantei, J.M.C., aceasta dobândind prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1935, cota indiviză de 12,15% din terenul de 321 m.p., situat în București, Calea M., în scopul construirii unui apartament la etajul al doilea stânga al imobilului și a unei garsoniere la subsol, care devin proprietatea cumpărătoarei. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că J.M.C. este aceeași persoană cu K.S.

și că imobilul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1935 a fost înregistrat ulterior în evidențele cadastrale ca fiind situat în str. P.V. Din declarațiile de impunere înregistrate în anul 1952, rezultă că imobilul din str. I.M., fost str. P.V., aparținea proprietarei S.J.C.K., care domicilia în Calea M. De asemenea, în decizia nr. 20 din 14 ianuarie 1976, emisă de CPMB-Comitetul Executiv, prin care imobilul a trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilul fost proprietatea lui K.S., este identificat în str. P.V. Tribunalul a luat în considerare și dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: „în absența unor probe contrare, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actul de preluare, iar persoana individualizată în acest act, se prezumă a deține imobilul sub nume de proprietar”.

De pe urma defunctei K..S., fostă C., decedată la 10 martie 1988, a rămas ca moștenitoare reclamanta S.I. (născută K.), urmare renunțării la succesiune a fratelui său, K.R., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 12 martie 2008 eliberat de Biroul Notarial Public D.M. și A.L. și declarația de renunțare la succesiune, în traducere legalizată de Biroul Notarial Public D.M. Totodată, instanța a avut în vedere și prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora cererea de restituire formulată în temeiul acestei legi are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, deci abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 și art. 9 din aceasta.

Instanța a mai reținut că în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1999 către chiriașa C.E.I., nu este posibilă restituirea în natură. În consecință, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri stabilite la valoarea actuală de circulație a imobilului, în condițiile legii speciale, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Sentința a fost atacată cu apel de către intimatul Municipiul București prin Primarul General. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 339A din 14 mai 2010, a respins ca nefondat apelul declarat, reținând următoarele: Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, în data de 05 octombrie 1935, astfel cum rezultă din procesul-verbal din aceeași dată, se referă la dobândirea de către J.M.C.

a unei părți indivize de 12,35% din suprafața de 321 m.p. teren proprietatea numitei I.S., situat în Calea M. Vânzarea părților indivize din teren s-a făcut, conform contractului, cu scopul construirii unui apartament, situat la etajul al doilea stânga al imobilului, ce urma să devină proprietatea cumpărătoarei. Consiliul Local al sectorului 2 București, în anexele la adresa emisă către reclamanta în cauză, ce solicitase un istoric de rol fiscal pentru imobilul situat în București, str. P.V., i-a comunicat declarația de impunere din anul 1952 pentru imobilul situat în strada I.M., fostă str. P.V., ce figura având-o ca proprietară pe S.J.C.K., procesul-verbal pentru impunere din anul 1952 în care mama contestatoarei figura cu numele de S.J.K.

și cu imobil în str. P.V. Cu același imobil, individualizat ca aflându-se în str. P.V., figura S.J.C.K. și în anul 1964. În decizia nr. 20 din 14 ianuarie 1976 a Consiliului Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, s-a reținut că numita K.S. este proprietara apartamentului nr. 6, situat în București, str. P.V. și că acesta se trece în proprietatea statului cu plată, iar cota indiviză de teren de 12,15% din suprafața construită de circa 321 m.p. teren se trece fără plată în proprietatea statului. Acest din urmă document, ce vizează întinderea exactă a suprafeței de teren și a cotei indivize din acesta ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, prin care J.M.C. a cumpărat cota indiviză de 12,15% din suprafața de 321 m.p.

teren situat în București, Calea M., face dovada identității imobilului preluat cu cel cumpărat de autoarea reclamantei. Chiar dacă la dosarul cauzei a fost depus doar în copie contractul de vânzare-cumpărare certificat de avocat, care singur ar putea fi considerat ca fiind un început de dovadă scrisă, coroborat cu celelalte înscrisuri menționate mai sus, mai cu seamă decizia de preluare a imobilului la stat, fac dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantei asupra imobilului din litigiu. În consecință, prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prin care se stipulează că, în absența unor probe contrarii, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Din decizia de preluare rezultă că numele proprietarei era K.S., iar din celelalte dovezi cu acte de stare civilă administrate, rezultă că numele de K. provine din căsătoria numitei C.S. cu K.J. În certificatul de naștere al reclamantei, ce înainte de căsătorie se numea K.I., la numele mamei figurează K.S.J., astfel cum figurează și în unele acte de impunere a impozitelor pe clădiri și terenuri. De asemenea, din certificatul de căsătorie al reclamantei, încheiat în 14 martie 1970, la rubrica numele de familie al mamei figurează K.S.J.

Toate aceste înscrisuri coroborate și cu declarația de notorietate depusă în apel, confirmă că numita J.M.C. din actul de vânzare-cumpărare este una și aceeași persoană cu K.S., de la care a fost preluat imobilul și că aceasta este mama reclamantei. În consecință, reținând că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa încât, în mod just, instanța făcând aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 i-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Desigur că aceste despăgubiri pot fi acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și după scăderea valorii reactualizate a sumei primită de la Statul Român, cu ocazia preluării.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: Prin dispoziția Primarului General din 2 septembrie 2003, s-a respins notificarea formulată de notificatori pentru nedovedirea calității de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).

În acest sens se arată că reclamanta nu a depus titlul de proprietate cu privire la apartamentul solicitat, mențiunea prevăzută în decretul de expropriere urmând a fi coroborată cu alte probe pentru aplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește măsurile reparatorii se arată faptul că în mod greșit cele două instanțe au stabilit măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulație având în vedere faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu plată.

În altă ordine de idei, trebuie avute în vedere reglementările în vigoare după cum urmează: Dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII prevăd că deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii, întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 16, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În raport de prevederile legale invocate dispoziția contestată urmează a fi reanalizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va actualiza procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri. În baza acestui raport Comisia Centrală va proceda, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre evaluare. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlu de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor semnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică, prin care se susține că reclamanta în cauză nu a depus titlul de proprietate cu privire la apartamentul solicitat, mențiunea prevăzută în decretul de expropriere urmând a fi coroborată cu alte probe pentru aplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi înlăturată. În primul rând, se constată că recurentul-pârât nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de către instanța de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat în recurs. Potrivit acestei norme legale, hotărârea atacată este greșită atunci când instanța dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt reținute. Exercitând un riguros control de legalitate și de temeinicie asupra sentinței pronunțate în fond, instanța de apel a stabilit că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa încât, în mod corect făcându-se aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit dreptul acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, în data de 05 octombrie 1935, conform procesului-verbal din aceeași dată, se referă la dobândirea de către J.M.C.

a unei părți indivize de 12,35% din suprafața de 321 m.p. teren proprietatea numitei I.S., situat în Calea M. Vânzarea părților indivize din teren s-a făcut, conform contractului, cu scopul construirii unui apartament, situat la etajul al doilea stânga al imobilului, ce urma să devină proprietatea cumpărătoarei. Prin decizia nr. 20 din 14 ianuarie 1976 a Consiliului Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, s-a reținut că numita K.S. este proprietara apartamentului nr. 6, situat în București, str. P.V. și că acesta se trece în proprietatea statului cu plată, iar cota indiviză de teren de 12,15% din suprafața construită de circa 321 m.p. teren se trece fără plată în proprietatea statului.

Acest din urmă document, ce vizează întinderea exactă a suprafeței de teren și a cotei indivize din acesta ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, prin care J.M.C. a cumpărat cota indiviză de 12,15% din suprafața de 321 m.p. teren situat în București, Calea M., face dovada identității imobilului preluat cu cel cumpărat de autoarea reclamantei. Din decizia de preluare rezultă că numele proprietarei era K.S., iar din celelalte dovezi cu acte de stare civilă administrate, rezultă că numele de K. provine din căsătoria numitei C.S. cu K.J. În certificatul de naștere al reclamantei, ce înainte de căsătorie se numea K.I., la numele mamei figurează K.S.J., astfel cum figurează și în unele acte de impunere a impozitelor pe clădiri și terenuri.

De asemenea, din certificatul de căsătorie al reclamantei, încheiat în 14 martie 1970, la rubrica numele de familie al mamei figurează K.S.J. Toate aceste înscrisuri coroborate și cu declarația de notorietate depusă în apel, confirmă că numita J.M.C. din actul de vânzare-cumpărare este una și aceeași persoană cu K.S., de la care a fost preluat imobilul și că aceasta este mama reclamantei, fiind astfel, făcută pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Referitor la cea de-a doua critică prin care se susține că în mod greșit cele două instanțe au stabilit măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulație, având în vedere faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu plată, Înalta Curte constată că este, întradevăr, greșită cuantificarea despăgubirilor „la valoarea actuală de circulație” a imobilului.

În speță, s-a stabilit în mod corect că în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1999 către chiriașa C.E.I., nu este posibilă restituirea în natură a acestuia. Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului atrage aplicabilitatea art. 1 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale. În consecință, neexistând un text legal care să justifice soluția dată privind acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulație a imobilului, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este lipsită de temei legal sub acest aspect, fiind pe deplin incident în recurs motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Drept urmare, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General; va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 958 din 03 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, va schimba în parte sentința, în sensul că va înlătura din dispozitiv mențiunea privitoare la „valoarea actuală de circulație a imobilului”. Se vor păstra celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 339A din 14 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 958 din 03 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că înlătură din dispozitiv mențiunea privitoare la „valoarea actuală de circulație a imobilului”. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.