ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 438/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 20 aprilie 2011, reclamanta P.E. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor București, Municipiul București, prin primar general, SC R. SA, P.F., P.L., V.M.I.R., V.A.L., SC O.I. SRL, SC M.D.V.C.G. SRL, SC T. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate nevalabilitatea Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951 prin care terenul în suprafață de 28.000 mp situat în București, sector 7, a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român; să fie obligați pârâții de rang 3-8 să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 28.000 mp situat în București, sectorul l; să se dispună intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului mai sus identificat în cartea funciară; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că este singura moștenitoare a tatălui său I.P. Prin certificatul de moștenitor din 1956 eliberat la data de 6 noiembrie 1956, reclamanta împreună cu mama sa, P.N. au fost declarate singurele moștenitoare ale defunctului I.P. La data de 10 august 1986 mama sa, P.N. a decedat așa cum rezultă din certificatul de deces, anexat acțiunii (traducere legalizată). Prin certificatul de moștenitor din 13 mai 1997, reclamantei i-a fost stabilită calitatea de singur moștenitor după mama sa, P.N. În aceste condiții, reclamanta a apreciat că justifică calitatea procesuală activă necesară în vederea formulării prezentei acțiuni.

Reclamanta mai arată că tatăl său I.P., a cumpărat suprafața de teren de 28.000 mp în anul 1934 prin acte autentice, respectiv, suprafața de 14.000 mp prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și suprafața de 14.000 mp prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Cele două suprafețe de 14.000 mp formează o singură suprafață de 28.000 mp fiind poziționate unul lângă celălalt. Se mai arată că anterior încheierii acestor acte autentice, tatăl său a semnat împreună cu proprietarii din acea vreme a terenului, două chitanțe una din data de 12 ianuarie 1928, iar cealaltă din data de 21 martie 1934 din care rezultă că ambii proprietari, care au vândut terenul către tatăl său au prezentat în prealabil titluri de proprietate valabile și necontestate.

Se susține că până la începutul anului 1951, părinții săi și-au exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului în deplină liniște, fără a fi tulburați prin acte materiale ori juridice de terțe persoane; fapt dovedit prin certificatul din 10 august 1948 din care rezultă că tatăl său, I.P. „figurează înscris la matricola nr. 278 1 cu 1,5 hectare arabil și 1,5 hectare fructifer situate în com. Băneasa, Ilfov", precum și prin adeverința din 24 octombrie 1949 eliberată de Sfatul Popular al Orașului Băneasa în care se menționează că „d-l I.P. din această comună, Aleea F. (aleea F. este denumirea anterioară a Aleei T.) figurează înscris în registrul agricol cu suprafața de 3 hectare teren cu următoarele culturi: sfeclă, lucerna, livada și diferite legume”.

Acest din urmă act, susține reclamanta, nu numai că atestă proprietatea dar și faptul că tatăl său utiliza terenul respectiv pentru diferite lucrări agricole. La 6 martie 1951, societatea româno-sovietică S. a înaintat o cerere către Sfatul Popular al Capitalei, secția Agricolă prin care își exprima dorința de a-i fi atribuit terenul aflat în proprietatea tatălui său pentru a construi o gospodărie model, motivat de faptul că tatăl său nu și-ar fi îndeplinit angajamentele luate, însă nu au fost indicate exact care au fost acele angajamente și mai ales care a fost actul prin care tatăl său și-ar fi asumat anumite angajamente și față de cine le-ar fi asumat.

Se arată că după doar 9 zile, la 15 martie 1951, Sfatul Popular al Raionului „Stalin” a emis Deciziunea nr. 105 prin care terenul situat în Aleea F., proprietatea lui I.P., se ia din exploatarea acestuia conform Deciziunii nr. 1533/1947 a M.A.D., decizie inexistentă chiar și la Arhivele Naționale ale României; deoarece susnumitul s-a făcut vinovat de neexecutarea lucrărilor (agricole, nota noastră); 2 Pe aceeași dată (...) terenul fiind astfel atribuit SC S. SRL care se obliga a o transforma în G.M.” Reclamanta a mai arătat că posesia efectivă a fost pierdută la data de 23 martie 1951 când a fost încheiat un proces verbal de predare-primire a proprietății, pe care însă tatăl său a refuzat să-l semneze.

Reclamanta a mai învederat că tatăl său a fost obligat să plătească impozitul pe terenul $1 construcția preluate abuziv, fapt ce rezultă din fișele matricole nr. 1 și 2 anexate acțiunii din care rezultă că în ce privește construcțiile tatăl său a achitat impozitul până în 1952 când se face mențiunea că a intrat SC S. SRL. În ce privește impozitul pe teren, reclamanta a arătat că tatăl său nu a fost niciodată scos din evidente (matricola 1 - impozitul agricol). Reclamanta a mai arătat că împreună cu mama sa a solicitat restituirea proprietății, începând cu anul 1956 și până în prezent. Se mai învederează că, la 6 aprilie 1994 și 7 iulie 1995 M.A.A. a emis două certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea a două societăți comerciale cu capital de stat și anume SC R. SA și SC R. SA fiecare dintre cele două certificate cuprinzând suprafețe de teren în mai multe puncte ale orașului București cât și în afara acestuia (ex.

com. Pasărea) în care era inclus și terenul revendicat de reclamanta. Ulterior emiterii acestor certificate s-a procedat la o serie de vânzări cumpărări și tranzacții prin care diferiți terți și-au împărțit terenul proprietatea sa fără a avea în realitate nici un drept asupra acestuia. Mai mult, Anexa 4 a certificatelor indică pentru societățile SC R. SA și SC R. SA un teren ce se găsește în Aleea T., lângă D.N. 1 București - Ploiești, într-o poziție diferită față de terenul tatălui său. Se susține că eliberarea celor două certificate de atestare a proprietății s-a realizat în condițiile în care reclamanta a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

În ce privește primul petit al acțiunii, reclamanta în temeiul prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, a solicitat instanței verificarea legalității titlului prin care terenul a fost luat din exploatarea tatălui său, prin raportare la art. 20 și 41 din Constituția României, la Constituția din anul 1948, în vigoare la data preluării abuzive a terenului și a construcțiilor aferente. De asemenea, s-a arătat că art. 480 și art. 481 C. civ. stau la baza unei acțiuni în revendicare, astfel că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză.

Conform prevederilor art. 8 din această lege „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,republicată, cu modificările si completările ulterioare și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare. Reclamanta a învederat că așa cum a arătat la pct. A.10, a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, care în final i-a fost respinsă pe motivul că nu avea domiciliul stabilit pe teritoriul României, condiție stabilită de Legea nr. 18/1991.

Ulterior prin Hotărârea nr. 899 din 22 ianuarie 2004 Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 18/1991 a decis respingerea contestației sale pe motiv că au fost eliberate certificatele de atestare a dreptului de proprietate, și că, la data preluării abuzive a terenului, acesta se afla pe raza com. Băneasa în extravilan, acest fapt reprezentând un motiv în plus în sensul neaplicării Legii nr. 10/2001. Reclamanta susține că având la bază o preluare abuzivă, fără nici un titlu legal, dreptul de proprietate al Statului nu a existat niciodată în mod legal în patrimoniul acestuia, motiv pentru care și certificatele de atestare a proprietății sunt nule și ele fiindcă nu pot atesta ceva ce nu exista.

În aceste condiții pârâții de rang 1. 2. 4. 5 și 6 „au dobândit" imobilul de la doua societăți cu capital de stat și anume SC R. SRL și SC R. SRL, care au vândut ceea ce nu au deținut niciodată în mod legal, astfel că în aceste condiții este evident că terții subdobânditori din această cauză sunt de rea-credință, cunoscând problemele legate de situația juridică a imobilului. În privința existentei unui bun în patrimoniu, reclamanta invocă Decizia nr. 611 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, arătând în aceeași idee că prin modul de redactare a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție a oferit o șansă proprietarilor, în sensul că nu a respins în mod categoric posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, tocmai datorită faptului că în spatele principiului securității circuitului juridic civil nu se poate ascunde o stare absolut ilegală.

Invocând totodată legislația comunitară și internațională, respectiv, art. 1 al Protocolului 1 la C.E.D.O., Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și jurisprudența C.E.D.O., reclamanta a susținut că dreptul de proprietate al familiei sale este perpetuu și că însuși titlul prin care organele Statului Român au inițiat deposedarea, este lovit de nulitate absolută. Astfel, reclamanta susține încălcarea art. 948 pct. 4 C. civ. și implicit art. l al Protocolului nr. 1 la Convenție. Referitor la compararea titlurilor de proprietate, reclamanta a arătat că pârâții îi ocupă proprietatea în baza unor acte de dobândire care nu provin de la reclamanta sau de la autorul său, toate având la bază două Certificate de atestare a dreptului de proprietate, acte neoneroase, emise de Ministerul Agriculturii prin simplul fapt al posesiei exercitate de societățile R. și R. asupra terenului său.

Majoritatea pârâților au dobândit terenul după anul 1991 când a formulat cerere de restituire a terenului pe Legea nr. 18/1991 și respectiv după anul 2004 când a arătat public că este proprietara terenului situat în București, sectorul 1, prin deschiderea unui proces de restituire în data de 25 februarie 2004, Mai mult, majoritatea pârâților au cumpărat terenul în anul 2006, în timp ce reclamanta se judeca chiar cu pârâții și vânzătorii lor pentru retrocedarea acestui teren la Judecătoria sectorului 1 București.

Reclamanta a mai arătat, că titlul autorului său este din anul 1934. Reclamanta a susținut că prin prezenta cerere a sesizat instanța cu o acțiune în revendicare și că având în vedere că atât reclamanta, cât și pârâții dețin titluri urmează ca instanța să stabilească care dintre titluri este mai preferabil, în condițiile în care vechimea titlului, calitatea de proprietar a vânzătorului și plata prețului sunt elemente esențiale în stabilirea titlului mai bine caracterizat. Titlul de proprietate al reclamantei, actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat este mai vechi decât titlul pârâtelor.

Prin compararea titlurilor de proprietate solicită a se constata că titlul reclamantei de proprietate este mai bine conturat, este mai vechi decât titlul pârâților, în condițiile în care titlurile pârâților provin de la Statul român, care nu avea calitatea de proprietar la momentul atribuirii, iar potrivit principiului „nemo plus ad alium transferre potest quam ipse habet” nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși. Reclamanta a precizat faptul că valoarea imobilului pe care îl revendica este de peste 500.000 lei, astfel încât competența în soluționarea cauzei potrivit art. 2 pct. l lit. b) din C. proc. civ., revine la Tribunalul București. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O., Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României, art. 480, 481, C. civ., art. 112, 274 C. proc.

civ. Prin întâmpinarea formulată SC T. SRL, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că prin sentința nr. 400 din 03 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a comercială, definitivă și irevocabilă, s-a anulat titlul său de proprietate asupra imobilului situat în sector 1, dreptul de proprietate aparținând SC R. SA. La 23 septembrie 2011, a formulat întâmpinare SC M.D.V.C.G.

SRL, solicitându-se respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în esență că reclamanta nu a întreprins demersuri judiciare în obținerea dreptului de proprietate asupra terenului pe temeiul legilor fondului funciar, sau de desființare a titlurilor de proprietate a deținătorilor actuali ai imobilului, nu a parcurs procedurile oferite de legile speciale de reparație, pentru imobilele trecute în patrimoniul statului, astfel că aceasta nu poate pretinde existența în patrimoniul său a unui bun actual și nici o speranță legitimă în redobândirea dreptului de proprietate, deci dreptul său nu a fost reconfirmat.

A mai susținut aceeași pârâtă că titlurile sale de proprietate reprezentate de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 ianuarie 1998 pentru suprafața de 1.530 mp și contractul de vânzare cumpărare autentificat din 25 mai 1999 pentru suprafața de 6.077,445 mp au fost încheiate cu bună credință, titlul autorului său constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 07 iulie 1995 fiind apreciat ca legal prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. La data de 23 septembrie 2011, a formulat întâmpinare SC R. SA și SC O.I. SRL, invocând excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind întabularea dreptului de proprietate al reclamantei.

Pe fondul cauzei, pârâta SC R. SA a susținut că titlul său de proprietate constituit în baza H.G. nr. 834/1991 și reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 06 aprilie 1994 este intabulat în C.F., fiind apreciat ca legal prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma contestației reclamantei. A susținut pârâta că la 28 octombrie 1999 în calitate de unic asociat a înființat SC O. SRL, aducând ca aport social în natură la constituirea capitalului social, terenul în suprafață de 4.587 mp situat în București, numele societății fiind schimbat în SC O.I. SRL. Au mai susținut pârâtele că dreptul lor de proprietate a fost în mod legal constituit, a intrat în circuitul civil fiind protejate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Pârâții P.L.C. și P.F. au formulat întâmpinare la 12 decembrie 2011, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat în esență de faptul că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. Asupra fondului cauzei, pârâții au susținut că sunt dobânditori de bună credință asupra imobilului, cumpărând de la numiții G.F.M. și G.E.G. suprafață de 2.000 mp, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2006. Pârâții V.A.L. și V.M.I.R. au formulat întâmpinare la 14 decembrie 2011, invocând excepția lipsei dovezii calității de reprezentat a semnatarului cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității acțiunii formulată pe temeiuri de drept comun, iar pe fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, titlul lor fiind confirmat pe cale judecătorească (titlu dobândit prin procedura insolvenței, necontestat de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1835 din 24 octombrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active ca nefondată, a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta P.E., împotriva pârâților Statul Român prin M.F.P. București, Municipiul București prin primar general, SC R. SA, P.F., P.L., V.M.I.R., V.A.L., SC O.I. SRL, SC M.D.V.C.G.

SRL, SC T. SRL.

Tribunalul a reținut astfel că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov-Secția Notariat și actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov-Secția Notariat, numitul I.P. a cumpărat suprafață de 28.000 mp teren situat în Moșia Băneasa din com. Băneasa jud. Ilfov. După decesul acestuia, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 06 noiembrie 1956 emis de Notariatul de Stat al Raionului „Grivita Roșie”,(fila 23 vol. I) reclamanta împreună cu mama sa, defuncta P.N. au devenit moștenitoare, iar urmare a decesului numitei P.N., intervenit la data de 10 august 1986, reclamanta a devenit unica moștenitoare, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din data de 13 mai 1997 emis de B.N.P., „M.”(fila 25 vol. I). Instanța de fond a reținut că imobilul ce a purtat adresa în Moșia Băneasa din com.

Băneasa jud. Ilfov și care face obiectul prezentei cereri, a dobândit număr poștal pe str. F., așa cum rezultă din adresa emisă de Sfatul Popular al Orașului Băneasa din 24 octombrie 1949, iar ulterior pe Aleea I.P., respectiv Aleea T., așa cum a rezultat din adresa emisă de Primăria Municipiului București - D.P.E.P. - cadastru, din 12 martie 2003. Imobilul a fost în posesia autorului reclamantei până la data de 15 martie 1951, când prin Decizia nr. 109 din 15 martie 1951 terenul a fost preluat din patrimoniul acestuia și atribuit SC S. SRL, în temeiul art. 5 și 6 din Deciziunea nr. 1533/1947 a M.A.D. Astfel, tribunalul a apreciat că reclamanta a justificat legitimare procesuală activă în cauză, fiind unica moștenitoare a fostului proprietar al terenului ce face obiectul acțiunii, astfel că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă ca nefondată.

Cu privire la valabilitatea Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951, tribunalul a constatat că din cuprinsul acesteia a rezultat că imobilul a fost preluat din patrimoniul autorului reclamantei în lipsa unei despăgubiri, cu titlu de sancțiune pentru neexecutarea lucrărilor agricole. În această situație, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei de a constata lipsa de valabilitate a Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951, este nefondată câtă vreme preluarea imobilului ce face obiectul prezentei acțiuni se înscrie în ipotezele avute în vedere de disp.art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin imobile preluate abuziv, în înțelesul acestei legi se înțeleg imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii, sau ale administrației de stat.

În speță, Decizia nr. 109 din 15 martie 1951 a fost emisă de Sfatul Popular al Raionului I.V. Stalin, deci de un organ local al administrației de stat. Cu privire la acțiunea în revendicare, tribunalul a constatat că atât reclamanta cât și pârâții exibă titluri de proprietate asupra imobilului, situație în care instanța trebuie să dea preferință unuia dintre ele. S-a reținut astfel că, pârâta SC T. SRL, figurează ca posesor al suprafeței de 480,65 mp, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiza întocmit de expert C.V.S. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 septembrie 2006 la B.N.P., R.H. și R.D.B., pârâtul V.M.I.R. a cumpărat suprafața de 15.432 mp din terenul situat în București, sectorul 1. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 iulie 2006 la B.N.P., A.M.

pârâții P.F., P.L.C. au cumpărat suprafața de 10.118,961 mp din terenul situat în București, sectorul 1. SC M.D.V.C.G. SRL, a cumpărat suprafața de 5.985,525 mp, din terenul situat în sector 1, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 ianuarie 1998 la B.N.P., L.G. (fila 167 vol. III), de la societatea SC R. SA, beneficiară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 07 iulie 1995 emis de M.A.A. SC R. SA, a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 77.601 mp situat în sector 1 în baza C.A.D.P. din 06 aprilie 1994 emis de M.A.A. SC R. SA, în calitate unic asociat al SC O. SRL aduce ca aport în natură la constituirea capitalului social, suprafața de 4.587 mp teren situat în sector 1, așa cum rezultă din procesul verbal de predare primire din data de 28 octombrie 1999. S-a reținut astfel că, practic, suprafața de teren ce a aparținut autorului reclamantei a fost transmisă în patrimoniul SC R. SA în baza C.A.D.P.

din 06 aprilie 1994 emis de M.A.A. și SC R. SA, în baza C.A.D.P. din 07 iulie 1995 emis de M.A.A. Prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. 21566/299/2006, reclamanta P.E. a solicitat a se constată nelegalitatea C.A.D.P. din 06 aprilie 1994 și din 07 iulie 1995 emise de M.A.A., cerere respinsă irevocabil, prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În această hotărâre Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se că excepția de nelegalitate invocată produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu însăși anularea actului, iar în raport de data emiterii celor două certificate de atestare, 1991 și respectiv 1995, aceste acte au intrat în circuitul civil, producând efecte juridice.

Astfel, tribunalul comparând titlurile de proprietate ale părților, a dat preferabilitate titlului pârâților din acțiunea în revendicare, ținând cont de faptul că reclamanta a pierdut posesia, că pârâții dobânditori au titluri de proprietate consolidate prin respingerea acțiunii în nelegalitatea acestora, în lumina disp. art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., pârâții fiind cei care se bucură de un „bun”, întrucât dreptul lor de proprietate le-a fost recunoscut prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție. Dincolo de caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului, existenta în favoarea pârâților a unui titlu de proprietate nedesființat, face ca acțiunea în revendicare să fie nefondată.

Titlul pârâților s-a constituit în temeiul legii, lege care a fost respectată la momentul emiterii C.A.D.P. și încheierii contractelor de vânzare cumpărare, câtă vreme reclamanta nu a răsturnat această prezumție absolută de validitate, aceste acte nefiind desființate. Instanța a apreciat că susținerile reclamantei în sensul că pârâții au fost de rea credință la cumpărare nu pot fi reținute, atitudinea subiectivă a terțului dobânditor putând face obiect de analiză doar în ipoteza verificării valabilității actului, nu și în aceea a revendicării. Împrejurarea că eliberarea celor două certificate de atestare a proprietății s-a realizat deși reclamanta a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu este de natură a crea consecințe asupra preferabilității actului pârâților, câtă vreme demersul reclamantei întemeiat pe legea fondului funciar s-a finalizat irevocabil în sensul respingerii cererii de restituire a terenului.

Nu s-a putut reține ca întemeiată susținerea reclamantei că pârâții de rang 1. 2. 4. 5 și 6 „au dobândit” imobilul de la două societăți care au vândut ceea ce nu au deținut niciodată în mod legal, întrucât așa cum s-a arătat C.A.D.P., au fost apreciate ca fiind legal emise. În ce privește lipsa de identitate dintre terenurile deținute și vândute parțial de SC R. SA și SC R. SA și terenul reclamantei, s-a reținut că această susținere este contrazisă de răspunsul la obiectivele expertizei topografice, dat de expert C.V.S. în care se arată că terenul revendicat și terenurile pârâților se suprapun. Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pot fi aplicabile pârâților, aceștia fiind cei care pot justifica existența unui bun actual, întrucât Convenția nu garantează dreptul de a redobândi un bun.

Instanța de fond a reținut că noțiunea de „bun” din perspectiva Protocolului nr. 1 la C.E.D.O. presupune ca reclamanta să fi avut cel puțin o speranță legitimă cu privire la acest bun, situație ce nu se poate regăsi în speță, întrucât reclamanta deși beneficiara unor dispoziții ale legilor speciale aplicabile imobilelor trecute abuziv în patrimoniul statului după 6 martie 1945, a stat în pasivitate, prezentul demers fiind ulterior momentului la care pârâții au dobândit bunul, astfel că la momentul formulării prezentei acțiuni reclamanta nu mai putea invoca nici existența în patrimoniul său a unui bun actual nici speranța legitimă că bunul îi aparține. În același context C.E.D.O. a apreciat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze prejudicii disproporționate, terții dobânditori nu trebuie să suporte consecințele abuzurilor statului.

Cum titlurile pârâților se bucură de prezumția absolută de validitate acestea sunt preferabile titlului reclamantei care a pierdut posesia bunului, abuzul invocat ca modalitate de trecere a imobilului în patrimoniul statului neputând fi reținut ca criteriu de preferabilitate în favoarea titlului sau câtă vreme aceasta nu a înțeles să-l valorifice în condițiile legii speciale, astfel că pârâții se pot bucura de prerogative proprietății conferite de art. 480 C. civ. Împotriva acestei sentințe la 6 decembrie 2013 a declarat apel reclamanta P.E., apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 30 ianuarie 2014. Prin motivele de apel în ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, reclamanta arată că instanța de fond consideră nefondat capătul de cerere privind nevalabilitatea deciziei nr. 109 din 15 martie 1951, deși constată în considerente nevalabilitatea acesteia.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanța recunoaște că imobilul preluat de stat în baza Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951 este abuzivă, întrucât nu are la bază un act publicat în M. Of. al României, dar arată că este de notorietate acest lucru față de ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 2 lit. f) ale Legii nr. 10/2001.

În opinia reclamantei, întrucât nu există nicio Decizie cu nr. 1533/1947 emisă de Ministerul Agriculturii, iar procesul-verbal de predare între Sfatul Popular al Raionului Stalin și societatea SC S. SRL nu a avut la bază nici un decret de preluare, nefiind semnat de proprietar, ocuparea abuzivă a proprietății s-a făcut fără nici un preaviz și fără motiv de utilitate publică și niciunul dintre pârâții cauzei nu a produs în dosar vreo dovadă din care să reiasă un alt temei al preluării. Ca atare, menționarea acestui imobil în Deciziunea nr. 109/1951 ca fiind preluat de stat în absența unui temei legal real de natură a preconstitui cel puțin o aparență de valabilitate a titlului statului, plasează instanța în poziția de a aprecia asupra acestei deposedări drept una de facto, caz în care, aprecierea asupra valabilității titlului statului din perspectiva art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, devine o analiză simplă.

Referitor la acțiunea în revendicare, apelanta, reiterând motivarea acțiunii și expunând probele administrate în dosar, susține că instanța de fond respinge acțiunea în revendicare fără a compara titlurile, reține greșit situația dedusă judecății, actele dosarului nefiind analizate. Astfel, se susține că la pag. 20 alin. (7) greșit se retine că reclamanta a solicitat în Dosarul nr. 21566/299/2006 a se constata nelegalitatea Certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea SC R. SA și SC R. SA, deoarece excepția de nelegalitate a fost invocată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul ce a avut ca obiect Legea nr. 18/1991, nulitate și revendicare. De asemenea, tot greșit se retine și că Înalta Curte s-a pronunțat pe valabilitatea certificatelor de atestare, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu a constatat valabilitatea și legalitatea certificatelor de atestare ale dreptului de proprietate, cauza nefiind analizată pe fond.

Reclamanta a arătat că reținerea instanței nu este legală, mai ales că face o confuzie, deoarece există două dosare cu același nr. Dosar nr. 21566/299/2006 (Dosar depus cu nr. 3036/2004) dosarul inițial de la Judecătoria sectorului 1 - contestație pe Legea nr. 18/1991, anulare acte și revendicare imobiliară și Dosarul nr. 21566/299/2006 al Curții de Apel București, care a avut același număr și s-a soluționat numai pe excepția nelegalității la curtea de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamanta a mai susținut că instanța retine greșit că doar pârâții sunt deținătorii unui bun, întrucât dreptul lor de proprietate le-a fost recunoscut prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamanta a susținut astfel că deține un bun aflat sub protecția art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., iar în concursul dintre ea și pârâți, instanța nu observă că reclamanta se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive. În motivele de apel reclamanta a mai susținut că instanța de fond trebuia să constate că deține un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, și să constate preferabilitatea acestui titlu ca fiind originar și mai bine caracterizat cu opozabilitate erga omnes, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate.

În aceeași idee reclamanta a mai arătat că instanța de fond nu reține nimic cu privire la vechimea titlului ei de proprietate, actul de vânzare cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov - secția notariat și actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, care este mai vechi, decât titlul pârâtelor, titlul ei fiind primul transcris în registrul de transcripțiuni, fiind opozabil erga omnes.

S-a mai arătat în cererea de apel că instanța de fond ignoră că toți pârâții au dobândit terenul după anul 1994, în timp ce în 1991 a formulat cerere de restituire a terenului pe Legea nr. 18/1991 și, respectiv, după anul 2004 când a arătat public că este proprietara terenului situat în București, sectorul 1, prin deschiderea unui proces de restituire în data de 25 februarie 2004. Mai mult, majoritatea pârâților au cumpărat terenul în anul 2006, în timp ce reclamanta se judeca chiar cu pârâții și vânzătorii lor pentru retrocedarea acestui teren la Judecătoria sectorului 1 București. În plus, arată reclamanta, instanța nu reține nimic cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului; cumpărarea terenului de la adevăratul proprietar este, de asemenea, un element esențial în stabilirea preferabilității unui titlu.

Reclamanta a mai arătat că greșit s-a reținut că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu este de natură a crea consecințe asupra preferabilității actului pârâților. Instanța trebuia să retină că emiterea de către stat a unor acte de proprietate pentru terenul său în timp ce Legea nr. 18/1991 îi garanta restituirea în natură, constituie o nouă ingerință în dreptul său de proprietate. Reclamanta a mai învederat că instanța reține greșit că ar fi stat în pasivitate în condițiile în care a demonstrat cu actele de la dosar faptul că ulterior deposedării abuzive a tatălui și după decesul acestuia, împreună cu mama sa au solicitat restituirea proprietății începând cu cererile făcute în anul 1956. Mai arată reclamanta că instanța de fond nu cercetează îndeplinirea obligațiilor indicate în actele de vânzare-cumpărare a fiecărui pârât din acest proces.

Potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în măsura în care le sunt necesare desfășurării activității conform obiectului de activitate declarat de acestea. Or, susține reclamanta, instanța nu analizează situația juridică în ce privește actele de proprietate ce exhibă de la pârâți. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 septembrie 2006 la B.N.P., R.H. și R.D.B., pârâtul V.M.I.R. a cumpărat suprafața de 15.432 mp din terenul situat in București sector.

Instanța de fond nu retine faptul că actul a fost încheiat cu rea credință în anul 2006. În ceea ce privește actul de vânzare-cumpărare din 08 septembrie 2006 prin care pârâtul Vasiliu ar fi cumpărat 15.432 mp din terenul revendicat, se susține că nu se certifică de notar în actul autentic plata prețului pe acest teren, iar extrasul de cont depus de pârât la dosar nu demonstrează că acest cont exista în anul 2004 și, nici faptul că au fost făcute cele două plăți din anul 2006. Deci nu a fost demonstrat în nici un fel că V. a achitat prețul pentru cumpărarea de la SC R. SA a porțiunii de teren de 15.432 mp din terenul moștenit de la tatăl său. Instanța nu menționează că actul de vânzare cumpărare între SC R. SA vânzător și V. cumpărător a fost încheiat în 2006, an în care procesul de revendicare al reclamantei era de mult în curs și atât vânzătorul SC R. SA, cât și cumpărătorul V. erau pârâți în acel proces.

Prin urmare, V.M.I.R., nu putea cumpăra nimic altceva decât drepturi litigioase. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 iulie 2006 la B.N.P., A.M., pârâții P.F., P.L.C. au cumpărat suprafața de 10118,961 mp din terenul situat în București, sectorul 1. Din Extrasul de C.F. rezulta că P. a înscris un act de vânzare-cumpărare încheiat în 2006, an în care procesul de revendicare era în curs. În actul de cumpărare, vânzătorii G. declară că terenul „nu este grevat de sarcini sau servituți așa cum rezultă din extrasul de C.F.”, dar această afirmație nu este reală, deoarece în cartea funciară au fost transcrise în repetate rânduri toate procesele reclamantei. SC R. SA, a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 77.601 mp situat în sector 1 în baza C.A.D.P.

din 06 aprilie 1994 emis de M.A.A. SC R. SA, în calitate unic asociat al SC O. SRI, aduce ca aport în natură la constituirea capitalului social, suprafața de 4.587 mp teren situat în sector 1, așa cum rezultă din procesul verbal de predare primire din 28 octombrie 1999. S-a mai arătat că transferând terenul societății SC O. SRL prin aport la înființare la 28 octombrie 1999, s-a încălcat obligația de a menține timp de 3 ani de la privatizare (ce a avut loc la 22 februarie 1999) a obiectului principal de activitate prevăzut in statut, nu a efectuat majorare de capital, nu a realizat investițiile de mediu, toate condiții obligatorii pentru a putea beneficia de posesia terenului necesar pentru desfășurarea activității.

SC M.O.V.C.G. SRL, a cumpărat suprafața de 5.985,525 mp, din terenul situat în sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1998 la B.N.P., L.G., de la societatea SC R. SA, beneficiara Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate din 07 iulie 1995 emis de M.A.A. Valabilitatea actului de proprietate pentru acest pârât este subordonată plății în timp de 45 de zile de la semnarea contractului în contul vânzătorului la B.A. Suc București, a prețului de 1.285.000.000 lei și a efectuării la societatea comercială SC R. SA a investițiilor cuvenite și prevăzute în caietul de sarcini si in anexa la contractul de vânzare-cumpărare. Nu a fost dovedită îndeplinirea acestor condiții și, nu a fost depusă nici o documentație și nici la dosarul proceselor.

Reclamanta a susținut că actul pe care instanța l-a folosit pentru compararea titlului de proprietate se referă la o suprafață de 1.530 mp amplasată în vecinătatea C.F.R. spre nord și nu în vecinătatea Aleii T. Mai mult, în ce privește suprafața de 1530 mp din extrasul de carte funciară din 2013 rezultă că înscrierea SC M.D.V.C.G. SRL a fost făcută la 26 octombrie 2007 dar a fost și o scriere provizorie a dreptului de proprietate din actul de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1998 notar L.G. Toate aceste titluri nu erau opozabile reclamantei până la data înscrierii definitive în C.F. în 2006, iar titlul SC M.D.V.C.G. SRL pentru 1.500 mp nu este opozabil nici în prezent, fiind încă provizoriu.

Reclamanta a mai susținut în motivele de apel că titlul pârâților nu se poate bucura de „prezumția absolută de validitate” din moment ce aceștia nici măcar nu au demonstrat că plata prețului declarat în actele de vânzare-cumpărare a fost efectiv achitat și că existau titluri de proprietate a autorilor lor reale și legale. Față de apelul reclamantei intimata-pârâtă SC R. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea acestuia ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. La 6 mai 2014 intimata-pârâtă SC M.D.V.C.G. SRL a depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat de reclamantă, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică. La 12 mai 2014 intimații-pârâți V.M.I.R., V.A.L., au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiat și nefondat a apelului, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 235 din 2 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul reclamantei ca nefundat, reținând următoarele: În ce privește situația juridică a imobilului revendicat, s-a reținut că în mod corect prima instanță a calificat acest imobil ca făcând parte din categoria celor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, având în vedere modalitatea prin care acesta a trecut în proprietatea statului.

Astfel, având în vedere și critica adusă de apelantă referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului revendicat, s-a constatat că instanța de fond a analizat această chestiune reținând, indirect, că aceste aspecte supuse judecății se circumscriu întrutotul analizei acțiunii în revendicare a imobilului preluat abuziv, astfel încât la respingerea solicitării de a se pronunța distinct asupra valabilității titlului statului prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 s-a reținut, față de aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 că este suficientă calificarea ca abuzivă a preluării imobilului în litigiu în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În raport însă de această calificare a bunului imobil revendicat, contrar celor susținute de reclamantă, tribunalul trebuia să determine în ce măsură pretențiile reclamantei pot fi valorificate pe calea dreptului comun, respectiv, dacă există norme speciale cuprinse în acte normative cu caracter reparatoriu adoptate după anul 1989 care au reglementat cererile de restituire a unor astfel de bunuri în ipoteza de față.

În fața primei instanțe reclamanta a susținut cu privire la terenul revendicat că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât acest imobil, care în prezent se află în intravilan, se afla în extravilanul localității la momentul preluării de către stat și, că a formulat anterior cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991, (modificată și completată prin Legea nr. 1/2000), cerere respinsă prin Hotărârea nr. 899 din 22 ianuarie 2004 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legilor fondului funciar. Instanța de apel a constatat că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin imobile în sensul acestei legi speciale de reparație „se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”.

Din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (pct. 6.1.) rezultă că incidența acestei legi intervine pentru: a) imobilele construcții cu destinația de locuință; b) imobilele construcții cu destinație comercială (imobile cu altă destinație decât aceea de locuință); c) terenurile din intravilan.

Textul altfel interpretat trebuie coroborat cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din aceeași lege conform cărora „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare”. Instanța de apel a mai reținut că potrivit art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată.

numai „terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere”.

Prin urmare, reține instanța de apel, din interpretarea acestor norme speciale, care trebuie corelate și cu cele din art. 34 al Legii nr. 1/2000, rezultă fără echivoc că puteau beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate conform Legilor fondului funciar persoanele (ori moștenitorii acestora) ale căror terenuri au fost preluate de stat în orice mod, dar considerate proprietate a statului ori unităților administrative-teritoriale prin aplicarea unor acte normative speciale, cu condiția să fie terenuri situate în intravilan și libere, fără construcții și neafectate de lucrări de investiții, aprobate potrivit legii, sau, chiar dacă sunt afectate de asemenea lucrări, acestea din urmă să fi fost deteriorate sau distruse și să nu mai prezinte nicio valoare de întrebuințare.

Or, în condițiile în care pe terenul solicitat de reclamantă conform Legii fondului funciar fuseseră emise alte titluri de proprietate unor terțe persoane (certificatele de atestare a dreptului de proprietate), apreciindu-se că imobilul nu se afla la dispoziția comisiei locale de fond funciar, neputându-se da curs, așadar, cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, erau pe deplin incidente normele sus-menționate care consacrau faptul că, în situația în care terenurile din intravilan nu au fost restituite persoanelor îndreptățite până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, caracterul reparatoriu al noii legi viza și această situație.

Având în vedere cele expuse anterior privind situația juridică a terenului revendicat, instanța de apel a constatat că, în condițiile în care imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, tribunalul trebuia să aibă în vedere regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă. De altfel, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Prin aceeași decizie, s-a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Instanța de apel a reținut că prin Hotărârea pilot pronunțată de C.E.D.O.

în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat că: „în ceea ce privește acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor reparatorii nu ridică de una singură o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de art. 61 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciara eficientă”.

Chiar dacă, prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală, iar pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, singura ipoteză vizată pentru a se permite astfel reclamantei să inițieze un asemenea demers în justiție este aceea în care aceștia s-ar putea prevala de un bun protejat conform art. 1 din Primul Protocol adițional.

Prin urmare, pe de o parte, contrar susținerilor reclamantei, se remarcă faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, singurele aspecte relevante față de pretențiile reclamantei fiind, așadar, dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație și dacă reclamanta se poate prevala de un bun actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun. Instanța de apel a reținut că acest raționament este pe deplin aplicabil și în ipoteza în care reclamanta solicita valorificarea dreptului de proprietate pretins printr-o acțiune reală petitorie vizând un imobil ce ar fi făcut obiectul altor legi speciale de reparație.

Or, reține instanța de apel, reclamanta a înțeles să invoce lipsa de finalitate a demersului său anterior inițiat în temeiul Legii fondului funciar în vederea restituirii imobilului. Prin urmare, instanța de apel a reținut că în speța de față, indiferent că imobilul revendicat ar fi intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 sau în cel al Legii nr. 10/2001 - aspectul esențial care trebuie determinat este dacă reclamanta a probat că este beneficiara unui bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și jurisprudenței C.E.D.O. relevante în această materie. Astfel s-a reținut că tribunalul a apreciat în mod corect asupra inexistenței unui bun actual în patrimoniul reclamantei pe care să îl invoce prin intermediul unei acțiuni în revendicare, motiv pentru care criticile din apel referitoare la această reținere sunt vădit neîntemeiate.

S-a mai constatat că dreptul de proprietate care s-ar fi aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența C.E.D.O., fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca atare, s-a observat că, în același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Cu referire la acest aspect, instanța de apel a reținut că este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010,

în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde