ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1506/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 iunie 2010, pe rolul Judecătoriei sector 1 București, sub nr. 28469/299/2010, reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.L., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, pe calea revendicării prin comparare de titluri, să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din Calea F., București. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul a aparținut autorului lor, C.A., așa cum rezultă din procesul-verbal de carte funciară nr. xx/1940. Imobilul a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 pe numele întreprinderii T., care era un simplu chiriaș într-o camera din acest imobil.

Ulterior, pârâtul și-a arogat calitatea de proprietar, preluând de la Stat, adică de la un non dominus, imobilul, astfel că este evident că titlul pârâtului, în comparație cu titlul lor, este unul precar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 03 decembrie 2010 a fost înregistrată cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de pârâtul M.L., acesta solicitând ca, în situația admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, să se dispună obligarea chematului în garanție la plata către pârât a prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepțiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, lipsa calității procesuale active a reclamanților și inadmisibilitatea acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin notele de ședință înregistrate la data de 17 februarie 2011, Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În încheierile din 3 martie 2011, respectiv 10 martie 2011, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a lipsei calității procesuale active a reclamanților. Având în vedere excepția necompetenței materiale invocate în ședința publică din 31 martie 2011 de către pârât, s-a dispus efectuarea unei expertize de identificare și evaluare a imobilului. Prin sentința civilă nr. 22597 din 15 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sector 1 București în Dosarul nr. 28469/299/2010, s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea imobilului și prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Cauza a fost astfel înregistrată la data de 14 februarie 2012, în fond, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 4407/3/2012. În ședința publică din 14 noiembrie 2012, tribunalul a respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității cererii și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, unind cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Prin sentința civilă nr. 1860 din 06 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanți, ca neîntemeiată. A reținut tribunalul că potrivit mențiunilor actului de vânzare-cumpărare autentificat din 02 decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secția notariat, E.V., în calitate de vânzătoare, a transmis în favoarea cumpărătorului A.C.

dreptul de proprietate asupra imobilului loc viran situat în București, Calea F., de pe moșia Floreasca Colentina, având întinderile și vecinătățile specificate în act (Dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 sub nr. 28469/299/2010). Lui A.C., în soluționarea cererii înregistrate sub nr. 35368, i s-a emis autorizațiunea din 27 iunie 1914, de Primăria Orașului București - Direcțiunea Lucrărilor Tehnice, Serviciul Arhitecturei, Secția Autorizării, prin intermediul căreia acesta a fost autorizat pentru construcția pe proprietatea situată la nr. 43 din Calea F., sectorul II, ocolul IV, în curte pe stânga a unui corp de clădire parter; ulterior, prin autorizațiunea din 29 septembrie 1933, A.C.

era autorizat să împrejmuiască proprietatea de la nr. 59 din Calea F., ocolul 4. Prin autorizațiunea din 25 august 1930 emisă de Primăria sectorului 1 Galben s-a autorizat A.C. pentru construcția la proprietatea nr. 59 din Calea F. a unui garaj din zid (...). Prin procesul-verbal nr. xx/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie a municipiului București privitor la imobilul situat în Calea F., nr. 59, în suprafață de 651 mp compus din teren și 2 corpuri de casă, cu titlu de cumpărare de la E. și G.V., în baza actului autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat la nr. 19365/1913 din 2 decembrie, transcris la nr. 10072/1913, în favoarea proprietarului C.A.A.

Identitatea dintre persoanele care sunt trecute în actele menționate cu numele A.Ce. și C.A. este probată cu Extrasul din registrul actelor de căsătorie pe anul 1910 emis de Primăria Municipiul București - sectorul Galben, Oficiul Central de Stare Civilă, din care rezultă că, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri cu nr. 1732 din 10 august 1916, transcris în Registrul de Căsătorii sub nr. 2058 din 15 decembrie 1948, se atestă schimbarea numelui pentru autorul reclamanților din „Ce.” în „C.”. Cât privește calitatea procesuală activă în persoana reclamanților, tribunalul a apreciat excepția ca neîntemeiată, având în vedere următoarele: Din mențiunile certificatului de calitate succesorală din 07 noiembrie 2001 emis de B.N.P.A.

R.D. și M.P. rezultată de pe urma defunctului C.A., decedat la data 28 februarie 1950, au rămas moștenitorii C.S., în calitate de soție supraviețuitoare, cu o cotă de ¼ din masa succesorală, A.A., N.D.I. și C.A.V., în calitate de fii, fiecare cu o cotă de ¼ din masa succesorală, iar de pe urma defunctei C.S., decedată la data de 12 noiembrie 1964, au rămas în calitate de moștenitori, A.A., fiică, N.D.I.M.C., nepot de fiică predecedată (N.D.I.), A.A., (soră și legatară universală a lui C.A.V.), fiecare pentru o cotă de 1 / 3 din masa succesorală.

Potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor din 25 septembrie 1997, emis de notarul public C.R., de pe urma defunctului C.A.V., decedat la data de 02 septembrie 1997, a rămas moștenitoare A.A., căreia, în calitate de soră și legatar universal, i-a revenit întreaga masă succesorală, cu excepția cotei indivize de 1 / 3 din eventualele drepturi ce se nasc din revendicarea sau recuperarea imobilului situat în București, Calea F., nr. 59, obiect al legatului cu titlu particular instituit în favoarea legatarului N.D.I.M.C. Din certificatul de calitate succesorală din 07 noiembrie 2001 emis de B.N.P. A.R.D. și M.P. rezultă că de pe urma defunctei N.D.I., decedată la data de 10 mai 1937, a rămas în calitate de moștenitor legal N.D.I.M.C., căruia, în calitate de fiu, i-a revenit întreaga masă succesorală.

La data de 23 octombrie 2006 a decedat A.A., de pe urma acesteia rămânând în calitate de unic moștenitor, legatar universal, reclamanta B.E., astfel cum a rezultat din certificatul de calitate succesorală din 31 octombrie 2006 emis de B.N.P. A.D. Din succesiunea actelor de moștenire emise după decesul lui C.A., precum și prin reținerea transmisiunii proprietății imobilului în speță prin actele menționate anterior, prima instanță a apreciat că reclamanții au probat calitatea procesuală activă, împrejurare față de care excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Cât privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că din adresa din 04 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală a rezultat că imobilul cu nr. 59 situat pe Calea F. a făcut obiectul Decretului-lege nr. 119 din 11 iunie 1948, fiind naționalizat pe numele Întreprinderii T. Între P.M.B., prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și numitul P.V., în calitate de cumpărător, s-a încheiat la data de 18 iulie 2000 contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect locuința situată în București, Calea F. Ulterior, prin contractual de vânzare - cumpărare autentificat din 05 noiembrie 2003 pârâtul devenea titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în speță.

În acest context, s-a constatat că în prezenta cauză, atât reclamanții, cât și pârâtul, exhibă titluri de proprietate valabile. În considerarea acestor elemente de fapt reținute, tribunalul a valorificat criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție având în vedere că imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

În speță, s-a constatat că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care tribunalul a apreciat că aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului. În continuarea acestui raționament, valabilitatea titlului pârâtului a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării unei cereri de declarare a nulității contractului invocat de acest drept titlu de proprietate.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse în situația să suporte greutatea responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri. Reținând aceste considerente, tribunalul a adoptat o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile.

Cât privește cererea de chemare în garanție, în raport de soluția adoptată privind cererea principală, a fost respinsă ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., prin care au solicitat modificarea în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea cererii și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietare și liniștită posesie imobilul. Prin decizia civilă nr. 112 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

În motivarea acestei soluții, instanța a reținut următoarele: Apelanții critică soluția pronunțată de prima instanță prin raportare la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de Statul român la 18 mai 1994, susținându-se, de asemenea, că soluția de nerestituire a imobilului și neacordarea niciunei despăgubiri încalcă și prevederile art. 20 și 148 din Constituție. Curtea a apreciat necesar să stabilească faptul că, și în ipoteza în care reclamanții și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe un anumit temei juridic, anume, dispozițiile dreptului comun, instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale.

Acest principiu de drept trebuie respectat de instanță în soluționarea pretențiilor deduse judecății, acesteia nefiindu-i permis să ignore reglementarea specială adoptată de legiuitor într-un anumit domeniu. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat. Curtea a observat că scopul urmărit de reclamanți prin promovarea acestei acțiuni, de redobândire a proprietății bunului preluat de stat în perioada regimului comunist, atrage incidența Legii nr. 10/2001, reclamanții neavând la dispoziție un drept de a opta, în valorificarea acestor pretenții, între dispozițiile dreptului comun și cele speciale adoptate în același domeniu, această soluție întemeindu-se pe principiul priorității legii speciale.

În consecință, acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru apelanții reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant și cu o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Astfel, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Raționamentul expus este confirmat și prin decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, la care a făcut referire și prima instanță, decizie prin s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Prin decizia menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei promovate de reclamanți să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Curtea a mai constatat că prima instanță a apreciat în mod corect că reclamanții nu au în patrimoniu un bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Reclamanții s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar fi dovedit în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire. Însă, reclamanții nu au urmat procedura administrativă reglementă legii speciale și nu a rezultat pe parcursul judecății că a fost pronunțată o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.

Această din urmă cerință rezultă din Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu și alții contra României. Curtea a mai constatat că, în cauză, reclamanții se bucurau de o speranță legitimă numai în situația în care ar fi urmat procedura de restituire reglementată de legea specială. Omisiunea reclamanților de a recurge la procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost în nici un fel justificată de aceștia prin referirea la anumite circumstanțe care i-ar fi împiedicat să acționeze. În ceea ce îl privește pe intimatul pârât, Curtea a constatat că acesta a dobândit în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărarea acestuia de la moștenitorul numitului P.V., acesta la rândul său cumpărându-l, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul din 18 iulie 2000, cu privire la care reclamanții nu au solicitat constatarea nulității în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Curtea reține ca fiind justă aprecierea primei instanțe, potrivit cu care intimatul pârât, spre deosebire de reclamanți, se bucură de un bun actual, în condițiile în care deține bunul imobil în temeiul unui act de proprietate cu prezumat ca valabil, în lipsa constatării nulității a acestuia ori a celui prin care autorul său a dobândit bunul în baza Legii nr. 112/2005. Împotriva deciziei nr. 112 A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că ambele instanțe au aplicat greșit dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, înlăturându-i pe reclamanți nu numai de la primirea unor despăgubiri bănești, dar mai ales de la restituirea în natură, care este unica posibilitate de reparare în situația lor specială.

În acest sens, recurenții reiterează criticile formulate în apel, în sensul că România s-a angajat, la 18 mai 1994, când a ratificat Convenția, să respecte proprietatea privată, indiferent de proprietarul ei, prin aceasta înțelegându-se că România nu poate emite legi sau decrete prin care să aducă atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor sale. La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni în afara vechiul proprietar nu avea un titlu de proprietate, legal, viabil și valabil. Vechii proprietari, cum este și cazul apelanților reclamanților, își justificau dreptul de proprietate cu un act autentic de proprietate dobândit legal în condițiile art. 644-645 C. civ., intrat în circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripțiuni, moment de la care actul de proprietate era opozabil erga omnes.

Acest act de proprietate este valabil și viabil și în prezent, deoarece un titlu de proprietate nu poate fi desființat decât pe cale judecătorească, fie prin nulitate absolută, fie prin nulitatea relativă, fie printr-o acțiune de drept comun, fie pe calea unei legi speciale, atunci când legea prevede așa ceva. Cum titlul reclamanților de proprietate nu a fost desființat prin nici una dintre modalitățile prevăzute mai sus, dreptul de proprietate conferit de acest este imprescriptibil, conform art. 480 C. civ., nu poate fi luat din mâinile proprietarului de drept, decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum prevede art. 481 C. civ.

Cum în cauza de față apelanții - reclamanți nu au dreptul la nici un fel de despăgubire, statul nu putea să devină proprietar asupra imobilului lor, și să dispună așa cum dorește, făcând acte de vânzare, întrucât nu a respectat condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 644-645 C. civ., neefectuând nici un fel de plată către reclamanți a contravalorii bunului și neținând cont de vreun accept al lor la despăgubiri în locul restituirii în natură. Pe această cale a fost încălcată și Constituția respectiv art. 20 și art. 148. Criteriul esențial pentru stabilirea preferabilității unuia dintre titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzută în dreptul intern pe care fiecare parte le are la dispoziție pentru a obține o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietatea sa.

Sub acest aspect, instanța de apel trebuie să constate că pârâții aveau la dispoziție în dreptul intern mijloace mult mai eficiente decât reclamanții (care nu au drept la nici un fel de despăgubire) de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune de drept comun, pentru care există o practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul pârât M.L., Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, deoarece motivele invocate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții susținând aplicarea greșită a dispozițiilor legale și a principiilor în materia protecției proprietății, izvorâte din Constituție și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe fondul recursului, se constată caracterul neîntemeiat al criticilor formulate, instanța de apel reținând în mod corect că reclamanții nu au un bun actual, iar titlul de proprietate vechi nu poate fi valorificat în contradictoriu cu actualul proprietar, în contextul existenței unei legislații speciale privind măsurile reparatorii cuvenite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, legislație sub imperiul căreia se situează și imobilul în litigiu.

Susținerile recurenților, referitoare la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, este lipsită de relevanță în contextul speței, deoarece instanța de apel a examinat cauza pe fond, nicidecum nu a respins acțiunea ca prescrisă, pentru a se justifica o astfel de critică. Recurenții nu contestă împrejurarea că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă, consideră că, indiferent de această împrejurare, pot formula acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece nu și-au pierdut calitatea de proprietari, în condițiile în care preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă și nu au primit nici un fel de despăgubiri.

Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte constată că, pentru a se putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamanții ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sau conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către Statul român.

În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale, așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa-numita speranță legitimă, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranța legitimă trebuie să fie suficient de clar determinată în dreptul intern și recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, Statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege. Numai în cazul în care reclamanții ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent).

În speță, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care Înalta Curte consideră, în acord cu instanțele anterioare (de fond și de apel) că aceștia nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul lor, reclamanții nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.

Această soluție este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Așadar, prin această decizie în interesul legii s-a recunoscut posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.

Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.

Față de împrejurarea că reclamanții nu au învestit instanța cu o acțiune având ca obiect nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și a actului de înstrăinare subsecvent, iar aceștia nu justifică existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în mod corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în revendicare. Recurenții au invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu au dezvoltat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în acest text legal. De asemenea, î n ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., indicat de recurenți în partea finală a cererii de recurs, se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților a fost respins ca, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. împotriva deciziei nr. 112 A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie 2015.