ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1506/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1506/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de

18 iunie 2010, pe rolul Judecătoriei sector 1 București, sub nr. 28469/299/2010,

reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.L., au solicitat

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, pe calea revendicării prin

comparare de titluri, să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul din Calea F., București.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că imobilul a aparținut autorului lor, C.A., așa cum rezultă

din procesul-verbal de carte funciară nr. xx/1940. Imobilul a fost naționalizat

în baza Legii nr. 119/1948 pe numele întreprinderii T., care era un simplu chiriaș

într-o camera din acest imobil. Ulterior, pârâtul și-a arogat calitatea de proprietar,

preluând de la Stat, adică de la un non dominus, imobilul, astfel că este evident

că titlul pârâtului, în comparație cu titlul lor, este unul precar.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1 Protocolul nr. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, precum și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

La data de 03

decembrie 2010 a fost înregistrată cererea de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice, formulată de pârâtul M.L., acesta solicitând ca, în situația

admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, să se dispună

obligarea chematului în garanție la plata către pârât a prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin întâmpinare, pârâtul

a invocat excepțiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calității

procesuale pasive a pârâtului, lipsa calității procesuale active a reclamanților

și inadmisibilitatea acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

Prin notele de ședință

înregistrate la data de 17 februarie 2011, Ministerul Finanțelor Publice a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

În încheierile din 3 martie

2011, respectiv 10 martie 2011, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a lipsei calității procesuale active

a reclamanților.

Având în vedere excepția

necompetenței materiale invocate în ședința publică din 31 martie 2011 de către

pârât, s-a dispus efectuarea unei expertize de identificare și evaluare a imobilului.

Prin sentința civilă

nr. 22597 din 15 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sector 1 București în

Dosarul nr. 28469/299/2010, s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

având în vedere valoarea imobilului și prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ.

Cauza a fost astfel înregistrată

la data de 14 februarie 2012, în fond, pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, sub nr. 4407/3/2012.

În ședința publică din

14 noiembrie 2012, tribunalul a respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității

cererii și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

unind cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Prin sentința civilă

nr. 1860 din 06 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și

a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

A reținut tribunalul

că potrivit mențiunilor actului de vânzare-cumpărare autentificat din 02

decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secția notariat, E.V., în calitate de vânzătoare,

a transmis în favoarea cumpărătorului A.C. dreptul de proprietate asupra imobilului

loc viran situat în București, Calea F., de pe moșia Floreasca Colentina, având

întinderile și vecinătățile specificate în act (Dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 sub nr. 28469/299/2010).

Lui A.C., în soluționarea

cererii înregistrate sub nr. 35368, i s-a emis autorizațiunea din 27 iunie 1914,

de Primăria Orașului București - Direcțiunea Lucrărilor Tehnice, Serviciul Arhitecturei,

Secția Autorizării, prin intermediul căreia acesta a fost autorizat pentru construcția

pe proprietatea situată la nr. 43 din Calea F., sectorul II, ocolul IV, în curte

pe stânga a unui corp de clădire parter; ulterior, prin autorizațiunea din 29

septembrie 1933, A.C. era autorizat să împrejmuiască proprietatea de la nr. 59 din

Calea F., ocolul 4. Prin autorizațiunea din 25 august 1930 emisă de Primăria sectorului

1 Galben s-a autorizat A.C. pentru construcția la proprietatea nr. 59 din Calea

F. a unui garaj din zid (...).

Prin procesul-verbal

nr. xx/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București

s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie a municipiului

București privitor la imobilul situat în Calea F., nr. 59, în suprafață de 651 mp

compus din teren și 2 corpuri de casă, cu titlu de cumpărare de la E. și G.V., în

baza actului autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat la nr. 19365/1913

din 2 decembrie, transcris la nr. 10072/1913, în favoarea proprietarului C.A.A.

Identitatea dintre persoanele

care sunt trecute în actele menționate cu numele A.Ce. și C.A. este probată cu Extrasul

din registrul actelor de căsătorie pe anul 1910 emis de Primăria Municipiul București

- sectorul Galben, Oficiul Central de Stare Civilă, din care rezultă că, prin Jurnalul

Consiliului de Miniștri cu nr. 1732 din 10 august 1916, transcris în Registrul de

Căsătorii sub nr. 2058 din 15 decembrie 1948, se atestă schimbarea numelui pentru

autorul reclamanților din „Ce.” în „C.”.

Cât privește calitatea

procesuală activă în persoana reclamanților, tribunalul a apreciat excepția ca neîntemeiată,

având în vedere următoarele:

Din mențiunile certificatului

de calitate succesorală din 07 noiembrie 2001 emis de B.N.P.A. R.D. și M.P. rezultată

de pe urma defunctului C.A., decedat la data 28 februarie 1950, au rămas moștenitorii

C.S., în calitate de soție supraviețuitoare, cu o cotă de ¼ din masa succesorală,

A.A., N.D.I. și C.A.V., în calitate de fii, fiecare cu o cotă de ¼ din masa

succesorală, iar de pe urma defunctei C.S., decedată la data de 12 noiembrie 1964,

au rămas în calitate de moștenitori, A.A., fiică, N.D.I.M.C., nepot de fiică predecedată

(N.D.I.), A.A., (soră și legatară universală a lui C.A.V.), fiecare pentru o cotă

de

1

/

3

din masa succesorală.

Potrivit mențiunilor certificatului

de moștenitor din 25 septembrie 1997, emis de notarul public C.R., de pe urma defunctului

C.A.V., decedat la data de 02 septembrie 1997, a rămas moștenitoare A.A., căreia,

în calitate de soră și legatar universal, i-a revenit întreaga masă succesorală,

cu excepția cotei indivize de

1

/

3

din eventualele drepturi

ce se nasc din revendicarea sau recuperarea imobilului situat în București, Calea

F., nr. 59, obiect al legatului cu titlu particular instituit în favoarea legatarului

N.D.I.M.C.

Din certificatul de calitate

succesorală din 07 noiembrie 2001 emis de B.N.P. A.R.D. și M.P. rezultă că de pe

urma defunctei N.D.I., decedată la data de 10 mai 1937, a rămas în calitate de moștenitor

legal N.D.I.M.C., căruia, în calitate de fiu, i-a revenit întreaga masă succesorală.

La data de 23

octombrie 2006 a decedat A.A., de pe urma acesteia rămânând în calitate de unic

moștenitor, legatar universal, reclamanta B.E., astfel cum a rezultat din certificatul

de calitate succesorală din 31 octombrie 2006 emis de B.N.P. A.D.

Din succesiunea actelor

de moștenire emise după decesul lui C.A., precum și prin reținerea transmisiunii

proprietății imobilului în speță prin actele menționate anterior, prima instanță

a apreciat că reclamanții au probat calitatea procesuală activă, împrejurare față

de care excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Cât privește fondul cauzei,

tribunalul a reținut că din adresa din 04 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului

București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, Direcția

Evidență Imobiliară și Cadastrală a rezultat că imobilul cu nr. 59 situat pe Calea

F. a făcut obiectul Decretului-lege nr. 119 din 11 iunie 1948, fiind naționalizat

pe numele Întreprinderii T.

Între P.M.B., prin SC

H.N. SA, în calitate de vânzător, și numitul P.V., în calitate de cumpărător, s-a

încheiat la data de 18 iulie 2000 contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect

locuința situată în București, Calea F. Ulterior, prin contractual de vânzare -

cumpărare autentificat din 05 noiembrie 2003 pârâtul devenea titularul dreptului

de proprietate asupra imobilului în speță. În acest context, s-a constatat că în

prezenta cauză, atât reclamanții, cât și pârâtul, exhibă titluri de proprietate

valabile.

În considerarea acestor

elemente de fapt reținute, tribunalul a valorificat criteriile de preferabilitate

instituite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001,

de care nu se poate face abstracție având în vedere că imobilul face parte din sfera

de reglementare a acesteia, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

În speță, s-a constatat

că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui

imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile

administrative, motiv pentru care tribunalul a apreciat că aceștia nu se pot prevala

de existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de

un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv

al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea

în natură a bunului.

În continuarea acestui

raționament, valabilitatea titlului pârâtului a fost consolidată ca efect al omisiunii

formulării unei cereri de declarare a nulității contractului invocat de acest drept

titlu de proprietate.

Totodată, în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor

atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită

să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele

care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse în situația să suporte greutatea

responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri.

Reținând aceste considerente,

tribunalul a adoptat o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența

în patrimoniul pârâților a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți

prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile.

Cât privește cererea de

chemare în garanție, în raport de soluția adoptată privind cererea principală, a

fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., prin care au solicitat modificarea

în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea cererii și obligarea pârâților să

le lase în deplină proprietare și liniștită posesie imobilul.

Prin decizia civilă

nr. 112 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanți.

În motivarea acestei soluții,

instanța a reținut următoarele:

Apelanții critică soluția

pronunțată de prima instanță prin raportare la dispozițiile art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de Statul român la

18 mai 1994, susținându-se, de asemenea, că soluția de nerestituire a imobilului

și neacordarea niciunei despăgubiri încalcă și prevederile art. 20 și 148 din Constituție.

Curtea a apreciat necesar

să stabilească faptul că, și în ipoteza în care reclamanții și-au fundamentat

cererea de chemare în judecată pe un anumit temei juridic, anume, dispozițiile dreptului

comun, instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății există

edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus

derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale. Acest principiu de drept

trebuie respectat de instanță în soluționarea pretențiilor deduse judecății, acesteia

nefiindu-i permis să ignore reglementarea specială adoptată de legiuitor într-un

anumit domeniu. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act

normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată

în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea

ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Curtea a observat că scopul

urmărit de reclamanți prin promovarea acestei acțiuni, de redobândire a proprietății

bunului preluat de stat în perioada regimului comunist, atrage incidența Legii

nr. 10/2001, reclamanții neavând la dispoziție un drept de a opta, în valorificarea

acestor pretenții, între dispozițiile dreptului comun și cele speciale adoptate

în același domeniu, această soluție întemeindu-se pe principiul priorității legii

speciale.

În consecință, acțiunea

în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă

în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și

valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și

din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru apelanții reclamanți de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv,

C. civ., ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant și

cu o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului

mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Astfel, prin legea nouă,

sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent

dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv

restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea

până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ.

Obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ.,

care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează

în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existența unei norme

speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în

care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care

aceasta îl determină.

Raționamentul expus este

confirmat și prin decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, la care a făcut referire și prima instanță,

decizie prin s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia

generalibus derogant.

Prin decizia menționată

s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei promovate de reclamanți

să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului

comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de

drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Curtea a mai constatat

că prima instanță a apreciat în mod corect că reclamanții nu au în patrimoniu un

bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel,

dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamanților

nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența

Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui

vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod

efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1.

În același context, instanța

europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul

politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”,

oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”,

de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară

(Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Reclamanții s-ar fi putut

prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar fi dovedit în cauza de față

că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului

preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul

și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția

emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care

atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură

ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Însă, reclamanții nu au

urmat procedura administrativă reglementă legii speciale și nu a rezultat pe parcursul

judecății că a fost pronunțată o hotărâre judecătorească anterioară prin care să

se fi stabilit că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul

lor.

Această din urmă cerință

rezultă din Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu și

alții contra României.

Curtea a mai constatat

că, în cauză, reclamanții se bucurau de o speranță legitimă numai în situația în

care ar fi urmat procedura de restituire reglementată de legea specială. Omisiunea

reclamanților de a recurge la procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001

nu a fost în nici un fel justificată de aceștia prin referirea la anumite circumstanțe

care i-ar fi împiedicat să acționeze.

În ceea ce îl privește

pe intimatul pârât, Curtea a constatat că acesta a dobândit în patrimoniu dreptul

de proprietate asupra imobilului prin cumpărarea acestuia de la moștenitorul numitului

P.V., acesta la rândul său cumpărându-l, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul

din 18 iulie 2000, cu privire la care reclamanții nu au solicitat constatarea nulității

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Curtea reține

ca fiind justă aprecierea primei instanțe, potrivit cu care intimatul pârât, spre

deosebire de reclamanți, se bucură de un bun actual, în condițiile în care deține

bunul imobil în temeiul unui act de proprietate cu prezumat ca valabil, în lipsa

constatării nulității a acestuia ori a celui prin care autorul său a dobândit bunul

în baza Legii nr. 112/2005.

Împotriva deciziei

nr. 112 A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs

reclamanții N.D.I.M.C.

și B.E., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului

se arată că ambele instanțe au aplicat greșit dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, înlăturându-i pe reclamanți nu numai de la primirea unor despăgubiri

bănești, dar mai ales de la restituirea în natură, care este unica posibilitate

de reparare în situația lor specială.

În acest sens, recurenții

reiterează criticile formulate în apel, în sensul că România s-a angajat, la 18

mai 1994, când a ratificat Convenția, să respecte proprietatea privată, indiferent

de proprietarul ei, prin aceasta înțelegându-se că România nu poate emite legi sau

decrete prin care să aducă atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor

sale.

La data de 18 mai 1994,

asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni în afara vechiul proprietar

nu avea un titlu de proprietate, legal, viabil și valabil. Vechii proprietari, cum

este și cazul apelanților reclamanților, își justificau dreptul de proprietate cu

un act autentic de proprietate dobândit legal în condițiile art. 644-645 C. civ.,

intrat în circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripțiuni, moment

de la care actul de proprietate era opozabil erga omnes.

Acest act de proprietate

este valabil și viabil și în prezent, deoarece un titlu de proprietate nu poate

fi desființat decât pe cale judecătorească, fie prin nulitate absolută, fie prin

nulitatea relativă, fie printr-o acțiune de drept comun, fie pe calea unei legi

speciale, atunci când legea prevede așa ceva.

Cum titlul reclamanților

de proprietate nu a fost desființat prin nici una dintre modalitățile prevăzute

mai sus, dreptul de proprietate conferit de acest este imprescriptibil, conform

art. 480 C. civ., nu poate fi luat din mâinile proprietarului de drept, decât pentru

cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum prevede

art. 481 C. civ.

Cum în cauza de față apelanții

- reclamanți nu au dreptul la nici un fel de despăgubire, statul nu putea să devină

proprietar asupra imobilului lor, și să dispună așa cum dorește, făcând acte de

vânzare, întrucât nu a respectat condițiile expres și limitativ prevăzute de

art. 644-645 C. civ., neefectuând nici un fel de plată către reclamanți a contravalorii

bunului și neținând cont de vreun accept al lor la despăgubiri în locul restituirii

în natură. Pe această cale a fost încălcată și Constituția respectiv art. 20 și

art. 148.

Criteriul esențial pentru

stabilirea preferabilității unuia dintre titluri este dat de stabilirea mijloacelor

juridice prevăzută în dreptul intern pe care fiecare parte le are la dispoziție

pentru a obține o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietatea

sa.

Sub acest aspect, instanța

de apel trebuie să constate că pârâții aveau la dispoziție în dreptul intern mijloace

mult mai eficiente decât reclamanții (care nu au drept la nici un fel de despăgubire)

de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune

de drept comun, pentru care există o practică constantă și consistentă a instanțelor

judecătorești, fie prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Examinând cu prioritate

excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul pârât M.L.,

Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, deoarece motivele invocate

pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susținând

aplicarea greșită a dispozițiilor legale și a principiilor în materia protecției

proprietății, izvorâte din Constituție și din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Pe fondul recursului,

se constată caracterul neîntemeiat al criticilor formulate, instanța de apel reținând

în mod corect că reclamanții nu au un bun actual, iar titlul de proprietate vechi

nu poate fi valorificat în contradictoriu cu actualul proprietar, în contextul existenței

unei legislații speciale privind măsurile reparatorii cuvenite foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, legislație

sub imperiul căreia se situează și imobilul în litigiu.

Susținerile recurenților,

referitoare la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, este lipsită

de relevanță în contextul speței, deoarece instanța de apel a examinat cauza pe

fond, nicidecum nu a respins acțiunea ca prescrisă, pentru a se justifica o astfel

de critică.

Recurenții nu contestă

împrejurarea că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu

invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul

legal. Însă, consideră că, indiferent de această împrejurare, pot formula acțiunea

în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece nu și-au pierdut calitatea de

proprietari, în condițiile în care preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă

și nu au primit nici un fel de despăgubiri.

Cu privire la aceste susțineri,

Înalta Curte constată că, pentru a se putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenție, reclamanții ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui

articol. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia

imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului sau conturat câteva principii.

În primul rând, dispozițiile

Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după

intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate

reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de

preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de

ratificarea Convenției de către Statul român.

În al doilea rând, Convenția

nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția

Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual

sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are

semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea

cuprinde nu numai drepturile reale, așa cum sunt ele definite în dreptul nostru

intern, dar și așa-numita speranță legitimă, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

Speranța legitimă trebuie să fie suficient de clar determinată în dreptul intern

și recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, Statul

dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor

pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de

care au fost deposedate.

Statul român a adoptat

Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie

să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii

este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Numai în cazul în care

reclamanții ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas nesoluționată sau

ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție,

la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea

notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște

dreptul la restituire (în natură sau în echivalent).

În speță, reclamanții

nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare

care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ

prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent),

motiv pentru care Înalta Curte consideră, în acord cu instanțele anterioare (de

fond și de apel) că aceștia nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă”

care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

În lipsa notificării și

în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul lor, reclamanții

nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii

speciale, dar nici pe calea dreptului comun.

Această soluție este în

acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii

nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, prin această decizie

în interesul legii s-a recunoscut posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept

comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul

dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește

în speță.

Analiza conflictului dintre

legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi impus în măsura

în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului.

Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea,

nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă,

în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.

Față de împrejurarea că

reclamanții nu au învestit instanța cu o acțiune având ca obiect nevalabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și a actului

de înstrăinare subsecvent, iar aceștia nu justifică existența în patrimoniul lor

a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în mod

corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii

în revendicare.

Recurenții au invocat

și motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu au dezvoltat critici

de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în acest text legal. De asemenea,

î

n ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de

recurenți în partea finală a cererii de recurs, se constată că acest text legal

este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care

ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau

înțelesul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de

o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute

la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind

modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa

unor critici care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia

instanței de apel din această perspectivă.

În raport cu aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților a fost respins

ca, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. împotriva deciziei nr. 112 A

din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie

2015.