ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2740/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 18 iunie 2010, reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. au chemat în judecată pe pârâții R.I. și R.F. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilului situat în București. La data de 17 ianuarie 2011, reclamanții au depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii inițiale, prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților H.N. și M.J. și scoaterea din cauză a pârâților R.F. și R.I., menționând că revendicarea poartă asupra imobilului situat în București.

În motivare, reclamanții au arătat că pârâții inițiali au vândut imobilul în cauză pârâților H.N. și M.J. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 septembrie 2007 încheiat la BNP R.D.B.. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 18 mai 2011, pârâții H.N. și M.J.A. au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, au invocat netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calității procesuale active precum și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată. La aceeași dată, respectiv la 18 mai 2011, pârâții H.N. și M.J.A.

au formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca, în ipoteza în care acțiunea principală va fi admisă, să se dispună obligarea chematului în garanție la plata prețului de piață al imobilului situat în București, preț ce urmează a fi stabilit conform standardelor internaționale de evaluare precum și obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu. Prin Sentința civilă nr. 139 din 11 ianuarie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2012, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâți și a dispus, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de către pârâți. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, tribunalul a considerat că aspectele învederate de către pârâți în susținerea acesteia sunt veritabile apărări de fond, prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată întrucât reclamanții nu ar fi titularii dreptului subiectiv dedus judecății. Prin urmare, reținând această împrejurare și faptul că în cadrul acțiunii în revendicare lipsa calității procesuale active se confundă practic cu netemeinicia cererii de chemare în judecată, această cerere în justiție neputând fi formulată decât de către proprietarul neposesor al imobilului în contradictoriu cu posesorul neproprietar, prima instanță a calificat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților drept o apărare de fond, ce urmează a fi analizată ca atare.

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut următoarele: Obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., ce vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă, în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, iar soluționarea unei astfel de acțiuni se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această materie, având în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 23 și a art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanții justifică legitimare procesuală activă în cadrul acțiunii în revendicare, ei pretinzând existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar. Prima instanță a reținut, totodată, că prin înscrisurile administrate în cauză, reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în persoana autorului lor.

Prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Raportând aceste considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația din cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanții nu au în patrimoniul lor un "bun actual". Dreptul de proprietate asupra imobilului litigios a ieșit din patrimoniul autorului lor ca urmare a preluării de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul fostului proprietar; acesta poate beneficia doar de un drept la despăgubire, în măsura în care a urmat procedurile prevăzute de legislația cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate. Reclamanții nu au făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 sau că ar fi efectuat vreun alt demers în vederea recuperării apartamentului în litigiu, apartament ce nu a fost niciodată restituit în natură.

Tribunalul a reținut ca fiind fără relevanță susținerile reclamanților referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 de stat cu familia R. și a contractului subsecvent încheiat de către aceasta cu pârâții din prezenta cauză, având în vedere că nulitatea putea fi invocată doar într-un anumit interval de timp, respectiv în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele vândute anterior acestei date, invalidarea unui act juridic intrat deja în circuitul civil nemaiputându-se realiza nici direct și nici indirect, pe cale de apărare, ca efect al prescripției intervenite.

În condițiile în care dreptul de a cere constatarea nulității sau anularea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul autorilor pârâților, respectiv al pârâților, s-a prescris, dreptul de proprietate al acestora din urmă s-a consolidat, aceștia la rândul lor deținând un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, respectiv o "speranță legitimă" de a păstra bunul, speranță derivată din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 20/2001 referitoare la modalitatea de retrocedare a bunurilor ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, prima instanță a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție, având în vedere că pârâții nu au căzut în pretenții în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 164 A din 14 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Făcând aplicarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a hotărârii pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, instanța de apel a reținut că, în cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu.

Rezultă că acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala. În consecință, curtea de apel a constatat că demersul judiciar al reclamanților se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, căi pe care reclamanții nu au înțeles să le utilizeze.

Neîntrunind cerințele legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație, reclamații nu pot invoca în favoarea lor o valoare patrimonială care să fie protejată de art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanții B.E. și N.D.I.M.C. au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin motivele de recurs, reclamanții formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Autorul reclamanților nu a transmis dreptul de proprietate către S.T., ci doar dreptul de folosință privind anumite spații de la parterul imobilului.

Prin urmare, preluarea acestei părți din clădire odată cu naționalizarea societății în anul 1948 nu poate constitui un titlul de proprietate în favoarea statului, iar vânzările ulterioare către chiriași nu au avut la bază un titlu valabil de proprietate, cât timp preluarea imobilului a fost una abuzivă. Nelegalitatea actului de naționalizare este atrasă atât de încălcarea art. 481 C. civ. și a Constituției României din anul 1948, cât și de încălcarea art. 17 din Declarații Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea, de asemenea, dreptul de proprietate. Titlul pârâților este obținut cu încălcarea art. 960, art. 966 și art. 968 C. civ., iar în cauză se opun titlul de proprietate al reclamanților, care nu a fost nici până acum desființat, și titlu de proprietate al pârâților, încheiat în condiții de ilegalitate vădită, prin fraudarea legii.

Statul, care nu a fost niciodată proprietarul imobilului, a înstrăinat apartamentul chiriașilor cumpărători R.I. și R.L., deși aceștia nu aveau nici un drept de a-l cumpăra întrucât mai posedau un apartament în orașul Călărași, pe care îl dobândiseră cu mult înaintea apariției Legii nr. 112/1995. După cumpărare, chiriașii R. au înstrăinat imobilul intimaților pârâți, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 septembrie 2007, care este un act juridic ilegal, bunul fiind dobândit de pârâți cu rea-credință, de conivență cu soții R.. Acest titlu nu poate fi considerat ca fiind preferabil celui opus de reclamanți și care nu a fost desființat până în prezent. Constatând că motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 480 C. civ. și la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimați. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților, C.A., și a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. y din 18 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul București a vândut numiților R.I.

și R.L. apartamentul din București, împreună cu o cotă indiviză de 25,8% din părțile de folosință comună și cu suprafața de 44,39 mp teren situat sub construcție. Ulterior, în baza contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 septembrie 2007, aceștia au înstrăinat apartamentul situat în București, și terenul în suprafață de 44,39 mp intimaților din prezenta cauză. Pentru restituirea apartamentului din imobilul situat în București, la data de 10 iunie 2010, reclamanții au formulat prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele C. civ - prin care au solicitat obligarea pârâților H.N. și M.J.A. să le lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ. S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În cauză însă, reclamanții nu se pot prevala de existența unui "bun" în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141 - 143). Prin urmare, câtă vreme reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu sunt titularii unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie.

Prin urmare, constatând că reclamanții nu dețin un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană și că, din acest motiv ei nu pot beneficia de un drept de restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea legalității titlului de proprietate al statului, a existenței unui bun în patrimoniul pârâților, compararea titlurilor de proprietate, viciile titlului opus de pârâți și, pe cale de consecință, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ., va obliga recurenții la plata sumei de 2.000 lei către intimații-pârâți H.N. și M.J.A. reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul de avocat) efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații pârâți H.N. și M.J.A. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.E. și N.D.I.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenții reclamanți la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți H.N. și M.J.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL