ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2740/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2740/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București la data de 18 iunie 2010, reclamanții N.D.I.M.C. și B.E.

au chemat în judecată pe pârâții R.I. și R.F. și au solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilului situat în București.

La data de 17

ianuarie 2011, reclamanții au depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii

inițiale, prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a

numiților H.N. și M.J. și scoaterea din cauză a pârâților R.F. și R.I.,

menționând că revendicarea poartă asupra imobilului situat în București.

În motivare,

reclamanții au arătat că pârâții inițiali au vândut imobilul în cauză pârâților

H.N. și M.J. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 septembrie 2007

încheiat la BNP R.D.B..

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la data de 18 mai 2011, pârâții H.N. și M.J.A. au solicitat

respingerea cererii ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, au invocat

netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calității procesuale active

precum și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

La aceeași dată,

respectiv la 18 mai 2011, pârâții H.N. și M.J.A. au formulat cerere de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca, în ipoteza în

care acțiunea principală va fi admisă, să se dispună obligarea chematului în

garanție la plata prețului de piață al imobilului situat în București, preț ce

urmează a fi stabilit conform standardelor internaționale de evaluare precum și

obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată efectuate

în prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă

nr. 139 din 11 ianuarie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea de la

termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2012, Tribunalul București a

respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâți și a

dispus, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., unirea cu fondul a

excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de către

pârâți.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, tribunalul a

considerat că aspectele învederate de către pârâți în susținerea acesteia sunt

veritabile apărări de fond, prin care se tinde la respingerea cererii de

chemare în judecată întrucât reclamanții nu ar fi titularii dreptului subiectiv

dedus judecății.

Prin urmare, reținând

această împrejurare și faptul că în cadrul acțiunii în revendicare lipsa

calității procesuale active se confundă practic cu netemeinicia cererii de

chemare în judecată, această cerere în justiție neputând fi formulată decât de

către proprietarul neposesor al imobilului în contradictoriu cu posesorul

neproprietar, prima instanță a calificat excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților drept o apărare de fond, ce urmează a fi analizată ca

atare.

În ceea ce privește

fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut următoarele:

Obiectul prezentului

dosar îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.

480 și urm. C. civ., ce vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă, în

baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale,

bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, iar soluționarea unei astfel

de acțiuni se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în

această materie, având în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru

instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dar și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 23 și a art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a

constatat că reclamanții justifică legitimare procesuală activă în cadrul

acțiunii în revendicare, ei pretinzând existența în patrimoniul lor a unui

drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în calitate de moștenitori

ai fostului proprietar. Prima instanță a reținut, totodată, că prin

înscrisurile administrate în cauză, reclamanții au făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului revendicat în persoana autorului lor.

Prin hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.

Raportând aceste

considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

la situația din cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanții nu au în

patrimoniul lor un "bun actual". Dreptul de proprietate asupra

imobilului litigios a ieșit din patrimoniul autorului lor ca urmare a preluării

de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și

reintrarea în patrimoniul fostului proprietar; acesta poate beneficia doar de

un drept la despăgubire, în măsura în care a urmat procedurile prevăzute de

legislația cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naționalizate.

Reclamanții nu au

făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 sau că ar

fi efectuat vreun alt demers în vederea recuperării apartamentului în litigiu,

apartament ce nu a fost niciodată restituit în natură.

Tribunalul a reținut

ca fiind fără relevanță susținerile reclamanților referitoare la nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 de

stat cu familia R. și a contractului subsecvent încheiat de către aceasta cu

pârâții din prezenta cauză, având în vedere că nulitatea putea fi invocată doar

într-un anumit interval de timp, respectiv în termen de un an de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele vândute anterior

acestei date, invalidarea unui act juridic intrat deja în circuitul civil

nemaiputându-se realiza nici direct și nici indirect, pe cale de apărare, ca

efect al prescripției intervenite.

În condițiile în care

dreptul de a cere constatarea nulității sau anularea contractului de

vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul autorilor pârâților, respectiv al

pârâților, s-a prescris, dreptul de proprietate al acestora din urmă s-a

consolidat, aceștia la rândul lor deținând un "bun" în sensul art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, respectiv o "speranță legitimă"

de a păstra bunul, speranță derivată din aplicarea dispozițiilor Legii nr.

20/2001 referitoare la modalitatea de retrocedare a bunurilor ce au fost

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, prima

instanță a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată și ca rămasă fără obiect

cererea de chemare în garanție, având în vedere că pârâții nu au căzut în

pretenții în prezenta cauză.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 164 A din 14

aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca

nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanții au

învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ.

Făcând aplicarea

Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Secțiile Unite și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, respectiv a hotărârii pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, instanța de apel a reținut că, în cauză, nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod

definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest

imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala.

În consecință, curtea

de apel a constatat că demersul judiciar al reclamanților se situează în timp

după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi,

astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție. Acordarea măsurilor reparatorii către persoana

îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de

întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi, căi pe care reclamanții nu au înțeles să le

utilizeze.

Neîntrunind cerințele

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație, reclamații nu

pot invoca în favoarea lor o valoare patrimonială care să fie protejată de art.

1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanții B.E. și

N.D.I.M.C. au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 14

aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin motivele de

recurs, reclamanții formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Autorul reclamanților

nu a transmis dreptul de proprietate către S.T., ci doar dreptul de folosință

privind anumite spații de la parterul imobilului. Prin urmare, preluarea

acestei părți din clădire odată cu naționalizarea societății în anul 1948 nu

poate constitui un titlul de proprietate în favoarea statului, iar vânzările

ulterioare către chiriași nu au avut la bază un titlu valabil de proprietate,

cât timp preluarea imobilului a fost una abuzivă.

Nelegalitatea actului

de naționalizare este atrasă atât de încălcarea art. 481 C. civ. și a

Constituției României din anul 1948, cât și de încălcarea art. 17 din

Declarații Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea, de asemenea, dreptul

de proprietate.

Titlul pârâților este

obținut cu încălcarea art. 960, art. 966 și art. 968 C. civ., iar în cauză se

opun titlul de proprietate al reclamanților, care nu a fost nici până acum

desființat, și titlu de proprietate al pârâților, încheiat în condiții de

ilegalitate vădită, prin fraudarea legii.

Statul, care nu a

fost niciodată proprietarul imobilului, a înstrăinat apartamentul chiriașilor

cumpărători R.I. și R.L., deși aceștia nu aveau nici un drept de a-l cumpăra

întrucât mai posedau un apartament în orașul Călărași, pe care îl dobândiseră

cu mult înaintea apariției Legii nr. 112/1995.

După cumpărare,

chiriașii R. au înstrăinat imobilul intimaților pârâți, prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. x din 11 septembrie 2007, care este un act juridic

ilegal, bunul fiind dobândit de pârâți cu rea-credință, de conivență cu soții

R.. Acest titlu nu poate fi considerat ca fiind preferabil celui opus de

reclamanți și care nu a fost desființat până în prezent.

Constatând că

motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 480 C. civ. și la art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va respinge excepția

nulității recursului invocată de intimați.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

litigiu a aparținut autorului reclamanților, C.A., și a trecut în proprietatea

statului în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. y din 18 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995,

Municipiul București a vândut numiților R.I. și R.L. apartamentul din

București, împreună cu o cotă indiviză de 25,8% din părțile de folosință comună

și cu suprafața de 44,39 mp teren situat sub construcție.

Ulterior, în baza

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.  x din 11 septembrie 2007,

aceștia au înstrăinat apartamentul situat în București, și terenul în suprafață

de 44,39 mp intimaților din prezenta cauză.

Pentru restituirea

apartamentului din imobilul situat în București, la data de 10 iunie 2010,

reclamanții au formulat prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele C. civ - prin

care au solicitat obligarea pârâților H.N. și M.J.A. să le lase în deplină

proprietate și posesie acest imobil.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și

care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs

cu acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și

legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

Așa cum rezultă din

considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea

nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni

întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor

de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Este adevărat că,

prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări,

Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de

către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți

prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

În cauză însă,

reclamanții nu se pot prevala de existența unui "bun" în accepțiunea

dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei

noțiuni.

Aceasta deoarece, în

jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce

privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În practica

anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o

privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era

apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat

de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către

proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat

unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a

bunului.

Însă, prin hotărârea

pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a

reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag.

140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141 -

143).

Prin urmare, câtă

vreme reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin

care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu

și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu sunt

titularii unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Hotărârea pilot

pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale,

aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție

fiind obligatorie.

Prin urmare,

constatând că reclamanții nu dețin un "bun actual" în sensul art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană și că, din acest motiv ei nu

pot beneficia de un drept de restituire care să-i îndreptățească la

redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea legalității

titlului de proprietate al statului, a existenței unui bun în patrimoniul

pârâților, compararea titlurilor de proprietate, viciile titlului opus de

pârâți și, pe cale de consecință, analiza criticilor formulate prin motivele de

recurs sub aceste aspecte.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga

recurenții la plata sumei de 2.000 lei către intimații-pârâți H.N. și M.J.A.

reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul de avocat) efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimații pârâți H.N. și M.J.A.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții B.E. și N.D.I.M.C. împotriva Deciziei civile

nr. 164 A din 14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenții

reclamanți la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimații

pârâți H.N. și M.J.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL