ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 iunie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 28472/299/2010, astfel cum a fost precizată reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții D.G. și D.I. să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea F., sector 1. În motivare, reclamanții au arătat că imobilul din Calea F. a aparținut autorului său, C.A., aspect rezultat din cuprinsul procesului-verbal de carte funciară nr. X1/1940. După anul 1948, au arătat reclamanții că familia lor a fost nevoită să părăsească acest imobil, acesta fiind naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948.

Ulterior, au susținut reclamanții, pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la stat care era un non dominus, astfel că titlul lor, în comparare cu titlul reclamanților este un titlu precar. Au arătat reclamanții că în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună credință, combinată cu lipsa totală a despăgubirii constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în concursul dintre foștii proprietari, aflați în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat și chiriașii cumpărători sau cumpărătorii subsecvenți cărora nu li s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va da preferabilitate titlului înfățișat de reclamanți ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial care dobândise bunul în condiții de perfectă legalitate, anterior preluării de către stat. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864, dispozițiile Legii nr. 30/1994, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin cererea înaintată la dosarul cauzei la data de 2 decembrie 2010, pârâtul D.G.

a învederat decesul pârâtei D.I. la data de 17 iulie 2010, înaintând la dosarul cauzei certificatul de deces eliberat de Consiliul Local sector 1 la data de 18 iulie 2010 și certificatul de calitate de moștenitor din 28 septembrie 2010 emis de Biroul Notarilor Publici I.N. Prin încheierea din data de 16 decembrie 2010, instanța a luat act de transmisiunea calității procesuale pasive de la pârâta D.I. la pârâta G.M. Prin sentința civilă nr. 18504 din 27 octombrie 2011, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâți prin întâmpinare și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă la data de 30 ianuarie 2012 sub nr. 2872/3/2012.

Prin sentința civilă nr. 2011 din 14 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, ca neîntemeiată, privind pe reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., în contradictoriu cu pârâții G.M. și D.G. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secția notariat, a rezultat că vânzătorii E.V. a transmis în favoarea cumpărătorului C.A. dreptul de proprietate asupra imobilului loc viran situat în București, Calea F., având întinderile și vecinătățile specificate în act. Între Primăria Municipiului București prin SC H.N.

SA în calitate de vânzător și pârâta D.I. în calitate de cumpărător s-a încheiat la data de 14 decembrie 1998 contractul de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 1998, având ca obiect locuința situată în București, Calea F., sector 1, compusă din cameră, cameră, hol, bucătărie, cameră serviciu, baie, culoar, balcon, balcon, pivniță, în comun hol în suprafață utilă de 106,6 mp și 95,33 mp teren situat sub construcție.

Tribunalul a reținut în baza dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Ca atare, prezumția de proprietate prevăzute de dispozițiile legale menționate este incidentă exclusiv pentru ipoteza lipsei oricăror probe contrarii, cerință ce nu este îndeplinită în cauza de față, de vreme ce înscrisurile înaintate la dosarul cauzei atestă existența dreptului de proprietate în favoarea autorului reclamanților. Instanța nu și-a însușit apărarea de fond invocată de către pârâți referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulate, față de considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și având în vedere comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, apreciind că aceste constituie tot atâtea criterii ce se impune a fi avute în vedere în soluționarea conflictului între legea generală și legea specială, și, implicit, în soluționarea chestiunii admisibilității acțiunii în revendicare (cauza Faimblat împotriva României).

Cu referire la acțiunea în revendicare formulată, instanța a constatat că în prezenta cauză atât reclamanții, pe de o parte, cât și pârâții, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate valabile și anume actul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secția notariat, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 1998, pentru pârâți. În demersul său, instanța a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența C.E.D.O., care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. Instanța a constatat că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care instanța a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului.

Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării unei cereri de declarare a nulității contractului invocat de aceștia drept titlu de proprietate. Prin decizia civilă nr. 135 A din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți N.D.I.M.C. și B.E., împotriva sentinței civile nr. 2011 din 14 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2872/3/2012, în contradictoriu cu intimații-pârâți G.M. și D.G., ca nefondat. Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Tribunalul, reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanți. De altfel, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Înalta Curte a reținut totodată că persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Tot instanța supremă, prin aceeași decizie, a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce privește acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de art. 6 parag. 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciara eficientă”.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Pe de altă parte, contrar susținerilor apelanților, se remarcă faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Or, singurele aspecte relevante față de pretențiile reclamanților sunt dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație și dacă reclamantul se poate prevala de un bun actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun. Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamanților (autorilor acestora) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența C.E.D.O.

fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanții s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Or, reclamanții nu au înțeles să formuleze o notificare conform legii speciale și să parcurgă astfel procedurile de restituire prevăzute de lege, iar în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor. Având în vedere considerentele aceleiași hotărâri C.E.D.O. pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, față de apărările reclamanților referitoare la preferabilitatea titlului acestora asupra imobilului preluat abuziv de stat, Curtea observă că s-a constatat și de către C.E.D.O.

că „de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2000 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despăgubiri.” Altfel spus, singura speranță legitimă creată reclamanților apelanți a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, o speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist. Pârâții sunt deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, fiind moștenitorii lui D.G. și D.I., care l-au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului din 14 decembrie 1998, act de înstrăinare în legătură cu care instanța de fond a constatat corect, văzând dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 , că nu s-a solicitat de către reclamanți declararea nulității acestuia.

În temeiul respectivului contract de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți cumpărători, care se află și în posesia apartamentului au, spre deosebire de recurentul-reclamant, un bun, în sensul jurisprudenței C.E.D.O. prezentată mai sus. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. Reclamanții au arătat că, instanța de apel, în mod eronat, a ajuns la concluzia că în cauză, atât reclamanții cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile, făcând o greșită aplicațiune a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dar și a Legii nr. 10/2001 și mai mult, utilizând criterii de preferabilitate necorespunzătoare situației din dosar. Motivarea instanței este nelegală, deoarece reclamanții sunt înlăturați, nu numai de la primirea unor despăgubiri bănești, deoarece nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar și de la restituirea în natură, care constituie unica posibilitate de reparație în litigiul dedus judecății.

La data de 18 mai 1994, România a ratificat Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului din Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, ceea ce obligă statul la protecția proprietății respectând standardele convenționale. La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni în afara vechiului proprietar nu avea un titlu legal. Vechii proprietari, cum este și cazul reclamanților, își justificau dreptul de proprietate cu un act autentic de proprietate dobândit legal în condițiile art. 644-art. 645 C. civ., intrat în circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripțiuni, moment de la care actul de proprietate este opozabil erga omnes.

Cum titlul reclamanților de proprietate nu a fost desființat pe cale judecătorească, în nici una dintre modalitățile prevăzute de lege, dreptul de proprietate conferit de acest act este imprescriptibil, conform art. 480 C. civ. și poate fi luat din mâinile proprietarului de drept numai pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum prevede art. 481 C. civ. Cum în cauză, reclamanții nu au dreptul la niciun fel despăgubire, întrucât nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, statul nu putea să devină proprietar asupra imobilului și să dispună de el, făcând acte de vânzare, întrucât nu a respectat condițiile legale, și nu a acordat despăgubiri, în locul imobilului propriu-zis.

Nu numai că nu a respectat aceste dispoziții dar au fost încălcate și dispozițiile art. 20 și art. 148 din Constituție, precum și criteriile de preferabilitate. Criteriul esențial pentru stabilirea preferabilității unuia dintre titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern pe care fiecare parte le are la dispoziție pentru a obține o despăgubire efectivă, în cazul în care este privată de proprietatea sa. Sub acest aspect, instanța de apel trebuia sa constate că pârâții aveau la dispoziție în dreptul intern mijloace mult mai eficiente de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun pentru care exista o practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie, mai nou, prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, nu se poate reține că prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâților li s-ar fi creat un prejudiciu disproporționat, în schimb, pentru vechii proprietari, în lipsa posibilității acordării de măsuri reparatorii în echivalent, singura soluție este restituirea în natura. Instanța de apel, în mod greșit s-a prevalat de cauza C.E.D.O. Atanasiu și alții contra României, deși această cauză este legată de Legea nr. 10/2001 și ignoră aplicațiunea Legii nr. 247/2005 care a consacrat principiul restituirii în natură a bunurilor preluate de stat. De asemenea, s-a invocat faptul că, potrivit Legii nr. 165/2013, reclamanții au notificat organele competente cu restituirea în natură a imobilului în cauză.

Recursul este nefondat. Examinând susținerile recurenților-reclamanți N.D.I.M.C. și B.E., Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Astfel, sunt neîntemeiate criticile reclamanților referitoare la înlăturarea drepturilor ce li se cuvin, în sensul restituirii în natură sau acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în București, Calea F., sector 1, preluat abuziv de statul român. Analizând actele și lucrările dosarului, se reține că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, la data de 18 iunie 2010, fără însă a apela la dispozițiile legii speciale. Or, în raport de dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, persoanele interesate au la îndemână legea specială, adică Legea nr. 10/2001.

Numai în măsura în care există o neconcordanță între legea internă și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceasta are prioritate și se poate apela la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Înalta Curte a statuat că legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Aplicarea Legii nr. 10/2001 nu împiedică reclamanții să-și valorifice drepturile prevăzute de legea specială, însă în situația în care nu au formulat notificare în conformitate cu dispozițiile art. 22 din actul normativ menționat, nu mai pot susține posibilitatea acordarea unor măsuri reparatorii pe cale separată. Este nefondată susținerea reclamanților că dreptul de proprietate asupra imobilului ființează la momentul formulării acțiunii introductive de instanță, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. privind art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. În cazul unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun, în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., reclamanții trebuie să demonstreze că în patrimoniul lor se află dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, care să corespundă noțiunii de bun, potrivit jurisprudenței C.E.D.O.

de la Strasbourg. Astfel, în hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Or, în prezenta cauză, reclamanții nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței europene în această materie. Reclamanții și-au întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Această situație face neîntemeiate susținerile reclamanților privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și C.E.D.O. sub aspectul îndreptățirii sale la restituirea bunului preluat de stat de la antecesorii săi, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de C.E.D.O., acestea fiind convergente cu dispozițiile legii naționale. În acest context, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ. În privința titlului exhibat de pârâți se constată că bunul a fost dobândit de aceștia în condiții de legalitate, contractul fiind încheiat cu proprietarul al cărui titlu nu era contestat la acel moment și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Acest titlu nu a fost desființat și în mod corect instanțele anterioare au constatat preferabilitatea acestuia și îndreptățirea pârâților să păstreze bunul. Este nefondată și susținerea că au formulat notificare în baza Legii nr. 165/2013, deoarece acest act normativ nu prelungește termenul anterior, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare și nici nu instituie un nou interval de timp pentru persoanele interesate de a depune solicitări de restituire. De asemenea, este nefondată și critica referitoare la jurisprudența neunitară a instanțelor, deoarece hotărârile depuse în faza recursului de către reclamanți privesc alți chiriași din imobil și față de care a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, decizia civilă nr. 1124 R din 4 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 28467/299/2010.

În conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., în cauza Tudor Tudor contra României, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/13.11.2009, s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, pentru pronunțarea unor soluții diferite în spețe similare, or în speță, dimpotrivă, hotărârea depusă dovedește unitate de jurisprudență și confirmă soluțiile pronunțate de instanțele anterioare. Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. împotriva deciziei nr. 135 A din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.