ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la data de 18 iunie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr.

28472/299/2010, astfel cum a fost precizată reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. au

solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții D.G. și D.I. să dispună

obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat

în București, Calea F., sector 1.

În motivare, reclamanții

au arătat că imobilul din Calea F. a aparținut autorului său, C.A., aspect rezultat

din cuprinsul procesului-verbal de carte funciară nr. X1/1940. După anul 1948, au

arătat reclamanții că familia lor a fost nevoită să părăsească acest imobil, acesta

fiind naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948. Ulterior, au susținut reclamanții,

pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la stat care era

un non dominus, astfel că titlul lor, în comparare cu titlul reclamanților este

un titlu precar.

Au arătat reclamanții

că în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia

unor terți de bună credință, combinată cu lipsa totală a despăgubirii constituie

o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului. Prin urmare, în concursul dintre foștii proprietari, aflați

în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat și chiriașii

cumpărători sau cumpărătorii subsecvenți cărora nu li s-a desființat contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va da preferabilitate

titlului înfățișat de reclamanți ca fiind cel originar și mai bine caracterizat,

provenind de la proprietarul inițial care dobândise bunul în condiții de perfectă

legalitate, anterior preluării de către stat.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864, dispozițiile Legii nr. 30/1994, art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea înaintată

la dosarul cauzei la data de 2 decembrie 2010, pârâtul D.G. a învederat decesul

pârâtei D.I. la data de 17 iulie 2010, înaintând la dosarul cauzei certificatul

de deces eliberat de Consiliul Local sector 1 la data de 18 iulie 2010 și certificatul

de calitate de moștenitor din 28 septembrie 2010 emis de Biroul Notarilor Publici

I.N.

Prin încheierea din data

de 16 decembrie 2010, instanța a luat act de transmisiunea calității procesuale

pasive de la pârâta D.I. la pârâta G.M.

Prin sentința civilă

nr. 18504 din 27 octombrie 2011, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale invocată de pârâți prin întâmpinare și a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul

fiind înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă la data de 30 ianuarie 2012 sub

nr. 2872/3/2012.

Prin sentința civilă

nr. 2011 din 14 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, ca neîntemeiată,

privind pe reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., în contradictoriu cu pârâții G.M. și

D.G.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că din actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 2 decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secția notariat, a rezultat că vânzătorii

E.V. a transmis în favoarea cumpărătorului C.A. dreptul de proprietate asupra imobilului

loc viran situat în București, Calea F., având întinderile și vecinătățile specificate

în act.

Între Primăria Municipiului

București prin SC H.N. SA în calitate de vânzător și pârâta D.I. în calitate de

cumpărător s-a încheiat la data de 14 decembrie 1998 contractul de vânzare-cumpărare

din 14 decembrie 1998, având ca obiect locuința situată în București, Calea F.,

sector 1, compusă din cameră, cameră, hol, bucătărie, cameră serviciu, baie, culoar,

balcon, balcon, pivniță, în comun hol în suprafață utilă de 106,6 mp și 95,33 mp

teren situat sub construcție.

Tribunalul a reținut în

baza dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) în aplicarea prevederilor

alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Ca atare,

prezumția de proprietate prevăzute de dispozițiile legale menționate este incidentă

exclusiv pentru ipoteza lipsei oricăror probe contrarii, cerință ce nu este îndeplinită

în cauza de față, de vreme ce înscrisurile înaintate la dosarul cauzei atestă existența

dreptului de proprietate în favoarea autorului reclamanților.

Instanța nu și-a însușit

apărarea de fond invocată de către pârâți referitoare la inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare formulate, față de considerentele deciziei în interesul legii

nr. 33/2008 și având în vedere comportamentul organelor administrative și respectarea

de către acestea a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, apreciind că aceste

constituie tot atâtea criterii ce se impune a fi avute în vedere în soluționarea

conflictului între legea generală și legea specială, și, implicit, în soluționarea

chestiunii admisibilității acțiunii în revendicare (cauza Faimblat împotriva României).

Cu referire la acțiunea

în revendicare formulată, instanța a constatat că în prezenta cauză atât reclamanții,

pe de o parte, cât și pârâții, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate

valabile și anume actul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 decembrie 1913 de

Tribunalului Ilfov, secția notariat, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare

din 14 decembrie 1998, pentru pârâți.

În demersul său, instanța

a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul

legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile

speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din

moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența

C.E.D.O., care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

În domeniul de față, un

bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Instanța a constatat că

reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui

imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile

administrative, motiv pentru care instanța a apreciat că reclamanta nu se poate

prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai

de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul

abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea

în natură a bunului.

Pe de altă parte, valabilitatea

titlului pârâților a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării unei cereri

de declarare a nulității contractului invocat de aceștia drept titlu de proprietate.

Prin decizia civilă

nr. 135 A din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți

N.D.I.M.C. și B.E., împotriva sentinței civile nr. 2011 din 14 noiembrie 2012, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2872/3/2012, în contradictoriu

cu intimații-pârâți G.M. și D.G., ca nefondat.

Examinând sentința apelată

și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză, Curtea a constatat

că apelul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Tribunalul, reținând că

imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic

comunist, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept

conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele

ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare

formulată de reclamanți.

De altfel, prin decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008

, pronunțată de

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant.

Înalta Curte a reținut

totodată că persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. În cadrul acestui

control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate

asupra imobilului în litigiu.

Tot instanța supremă,

prin aceeași decizie, a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului în situația

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate

fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără

echivoc că „în ceea ce privește acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile

civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea

de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o

problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de art. 6

parag. 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001

să constituie o cale judiciara eficientă”.

Or, pentru a se atinge

finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care

să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia

că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Pe de altă parte, contrar

susținerilor apelanților, se remarcă faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus

posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate

după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea

regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale

Legii nr. 10/2001.

Or, singurele aspecte

relevante față de pretențiile reclamanților sunt dacă bunul revendicat a fost preluat

abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație

și dacă reclamantul se poate prevala de un bun actual într-o acțiune întemeiată

pe dreptul comun.

Dreptul

de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamanților (autorilor acestora)

nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența

C.E.D.O. fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi

drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv

nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanții

s-ar fi putut prevala

de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunește

toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această

situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor

prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile),

prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu

soluționarea notificării

care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite

la restituire în natură ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Or, reclamanții nu au

înțeles să formuleze o notificare conform legii speciale și să parcurgă astfel procedurile

de restituire prevăzute de lege, iar în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească

anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea

acestuia în patrimoniul lor.

Având în vedere considerentele

aceleiași hotărâri C.E.D.O. pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României

din 12 octombrie 2010, față de apărările reclamanților referitoare la preferabilitatea

titlului acestora asupra imobilului preluat abuziv de stat, Curtea observă că s-a

constatat și de către C.E.D.O. că „de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001

și nr. 10/2000 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism

care ar trebui sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despăgubiri.”

Altfel spus, singura speranță

legitimă creată reclamanților apelanți a fost cea dată prin aplicarea Legii nr.

10/2001, o speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist.

Pârâții sunt deținători

ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, fiind moștenitorii lui D.G. și D.I.,

care l-au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului din 14

decembrie 1998, act de înstrăinare în legătură cu care instanța de fond a constatat

corect, văzând dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001

, că

nu s-a solicitat de către reclamanți declararea nulității acestuia.

În temeiul respectivului

contract de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți cumpărători, care se află și în

posesia apartamentului au, spre deosebire de recurentul-reclamant, un bun, în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. prezentată mai sus.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții N.D.I.M.C. și B.E.

Reclamanții au arătat

că, instanța de apel, în mod eronat, a ajuns la concluzia că în cauză, atât reclamanții

cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile, făcând o greșită

aplicațiune a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dar și a Legii nr. 10/2001 și mai

mult, utilizând criterii de preferabilitate necorespunzătoare situației din dosar.

Motivarea instanței este

nelegală, deoarece reclamanții sunt înlăturați, nu numai de la primirea unor despăgubiri

bănești, deoarece nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar și de

la restituirea în natură, care constituie unica posibilitate de reparație în litigiul

dedus judecății.

La data de 18 mai 1994,

România a ratificat Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului din Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, ceea ce obligă

statul la protecția proprietății respectând standardele convenționale.

La data de 18 mai 1994,

asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni în afara vechiului

proprietar nu avea un titlu legal.

Vechii proprietari, cum

este și cazul reclamanților, își justificau dreptul de proprietate cu un act autentic

de proprietate dobândit legal în condițiile art. 644-art. 645 C. civ., intrat în

circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripțiuni, moment de

la care actul de proprietate este opozabil erga omnes.

Cum titlul reclamanților

de proprietate nu a fost desființat pe cale judecătorească, în nici una dintre modalitățile

prevăzute de lege, dreptul de proprietate conferit de acest act este imprescriptibil,

conform art. 480 C. civ. și poate fi luat din mâinile proprietarului de drept numai

pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum

prevede art. 481 C. civ.

Cum în cauză, reclamanții

nu au dreptul la niciun fel despăgubire, întrucât nu au formulat notificare în baza

Legii nr. 10/2001, statul nu putea să devină proprietar asupra imobilului și să

dispună de el, făcând acte de vânzare, întrucât nu a respectat condițiile legale,

și nu a acordat despăgubiri, în locul imobilului propriu-zis.

Nu numai că nu a respectat

aceste dispoziții dar au fost încălcate și dispozițiile art. 20 și art. 148

din Constituție, precum și criteriile de preferabilitate.

Criteriul esențial pentru

stabilirea preferabilității unuia dintre titluri este dat de stabilirea mijloacelor

juridice prevăzute în dreptul intern pe care fiecare parte le are la dispoziție

pentru a obține o despăgubire efectivă, în cazul în care este privată de proprietatea

sa.

Sub acest aspect, instanța

de apel trebuia sa constate că pârâții aveau la dispoziție în dreptul intern mijloace

mult mai eficiente de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul

acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun pentru care exista o practică

constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie, mai nou, prin intermediul

acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, nu se poate

reține că prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâților li s-ar fi creat un

prejudiciu disproporționat, în schimb, pentru vechii proprietari, în lipsa posibilității

acordării de măsuri reparatorii în echivalent, singura soluție este restituirea

în natura.

Instanța de apel, în mod

greșit s-a prevalat de cauza C.E.D.O. Atanasiu și alții contra României, deși această

cauză este legată de Legea nr. 10/2001 și ignoră aplicațiunea Legii nr. 247/2005

care a consacrat principiul restituirii în natură a bunurilor preluate de stat.

De asemenea, s-a invocat

faptul că, potrivit Legii nr. 165/2013, reclamanții au notificat organele competente

cu restituirea în natură a imobilului în cauză.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile

recurenților-reclamanți N.D.I.M.C. și B.E., Înalta Curte constată

că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

urmează să fie analizate din această perspectivă.

Astfel, sunt neîntemeiate

criticile reclamanților referitoare la înlăturarea drepturilor ce li se cuvin,

în sensul restituirii în natură sau acordării de despăgubiri pentru imobilul situat

în București, Calea F., sector 1, preluat abuziv de statul român.

Analizând actele și

lucrările dosarului, se reține că reclamanții au formulat o acțiune

în revendicare pe calea dreptului comun, la data de 18 iunie 2010, fără însă a apela

la dispozițiile legii speciale.

Or, în raport de dispozițiile

deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recurs în interesul legii, pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, persoanele

interesate au la îndemână legea specială, adică Legea nr. 10/2001. Numai în măsura

în care există o neconcordanță între legea internă și dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceasta are prioritate și se

poate apela la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Înalta Curte a statuat

că legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care

se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri

fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ,

Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru

că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede

calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

În consecință, întrucât

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe

deplin asigurat accesul la justiție.

Aplicarea Legii nr. 10/2001

nu împiedică reclamanții să-și valorifice drepturile prevăzute de legea

specială, însă în situația în care nu au formulat notificare în conformitate

cu dispozițiile art. 22 din actul normativ menționat, nu mai pot susține

posibilitatea acordarea unor măsuri reparatorii pe cale separată.

Este nefondată susținerea

reclamanților că dreptul de proprietate asupra imobilului ființează la

momentul formulării acțiunii introductive de instanță, potrivit jurisprudenței

C.E.D.O. privind art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În cazul unei acțiuni

în revendicare formulată pe calea dreptului comun, în baza dispozițiilor

art. 480 C. civ., reclamanții trebuie să demonstreze că în patrimoniul lor

se află dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, care să corespundă

noțiunii de bun, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. de la Strasbourg.

Astfel, în hotărârea Maria

Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010,

Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența

unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă

printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus

în mod expres restituirea bunului.

Or, în prezenta cauză,

reclamanții nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu

accepțiunea jurisprudenței europene în această materie. Reclamanții și-au

întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de li se

vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt

de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate

fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Această situație

face neîntemeiate susținerile reclamanților privitoare la pretinsul conflict

între legislația națională și C.E.D.O. sub aspectul îndreptățirii

sale la restituirea bunului preluat de stat de la antecesorii săi, condițiile

în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de C.E.D.O., acestea fiind

convergente cu dispozițiile legii naționale.

În acest context, reclamanții

nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială

pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecință,

aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat

în condițiile art. 480 C. civ.

În privința titlului

exhibat de pârâți se constată că bunul a fost dobândit de aceștia în condiții

de legalitate, contractul fiind încheiat cu proprietarul al cărui titlu nu era contestat

la acel moment și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Acest titlu nu a fost desființat și în mod corect instanțele anterioare

au constatat preferabilitatea acestuia și îndreptățirea pârâților

să păstreze bunul.

Este nefondată și

susținerea că au formulat notificare în baza Legii nr. 165/2013, deoarece acest

act normativ nu prelungește termenul anterior, prevăzut de art. 22 din Legea

nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare și nici nu instituie

un nou interval de timp pentru persoanele interesate de a depune solicitări de restituire.

De asemenea, este nefondată

și critica referitoare la jurisprudența neunitară a instanțelor,

deoarece hotărârile depuse în faza recursului de către reclamanți privesc alți

chiriași din imobil și față de care a fost respinsă acțiunea

în revendicare formulată de reclamanți, decizia civilă nr. 1124 R din 4

iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 28467/299/2010.

În conformitate cu jurisprudența

C.E.D.O., în cauza Tudor Tudor contra României, publicată în M. Of., Partea I

nr. 778/13.11.2009, s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, pentru

pronunțarea unor soluții diferite în spețe similare, or în speță,

dimpotrivă, hotărârea depusă dovedește unitate de jurisprudență și

confirmă soluțiile pronunțate de instanțele anterioare.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează

să respingă recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. împotriva deciziei nr. 135 A

din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2014.