ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 689/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea inițială de chemare în judecată înregistrată la data de 12 decembrie 2008 sub nr. 12233/302/2008 reclamanții S.E.I. și S.E.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. H.N. S.A, obligarea pârâților la plata prețului la valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat în București, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.866,8921 RON actualizată, reprezentând prețul apartamentului nr. 2 achiziționat; obligarea la plata sumei de 15.000 RON actualizată reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 2 și obligarea pârâților și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 180 din 12 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, (urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a respins cererea de chemare în garanție, a admis acțiunea reclamanților S.E.I.

și S.E.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamaților suma de 952.204 RON (echivalent 276.982 euro) reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat în București, sector 1 la data de 13 noiembrie 2007 și suma de 23.163 RON, reprezentând valoarea lucrărilor de îmbunătățire aduse de către reclamanți respectivului apartament, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 2.200 lei RON cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii respectiv la 02 decembrie 2008 și aplicabilă în timp raportului juridic dedus judecății, Statul român are calitate procesuală pasivă.

S-a reținut în baza textului legal că, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Tribunalul a avut în vedere că reclamanții au pierdut imobilul din patrimoniul lor ca urmare a pronunțării Deciziei civile nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și au rămas beneficiarii unui drept de creanță, constând în contravaloarea de piață a apartamentului. Tribunalul a avut în vedere și legislația internă, respectiv dispozițiile art. 1084 din C. civ.

în care se prevede că daunele interese ce sunt datorate creditorului cuprind atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat. Mai mult, în caz de evicțiune totală așa cum este cazul și în speța dedusă judecății, "dacă lucrul vândut se află la epoca evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." – art. 1344 C. civ. Cu privire la împrejurarea că nu s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a avut în vedere că reclamanții și-au pierdut bunul în urma comparării de titluri și admiterii acțiunii în revendicare prin acordarea de preferabilitate titlului foștilor proprietari și cum pierderea bunului a născut dreptul la daune interese în cauză, sunt incidente dispozițiile care reglementează acordarea acestor despăgubiri.

Tribunalul a avut în vedere și modificarea intervenită prin Legea nr. 1/2009 care conferă drepturi reclamanților de a chema în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a li se restitui prețul de piață al imobilului potrivit standardelor internaționale la momentul intervenirii deposedării precum și contravaloarea lucrărilor necesare și utile și a îmbunătățirilor aduse apartamentului. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a admis această excepție deoarece pârâta a avut calitatea de mandatar al Municipiului București în contractul de vânzare-cumpărare și răspunde numai în raport de acest contract, drept pentru care a fost respinsă cererea de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 180 din 12 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Pentru a pronunța această decizie s-a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, arată în mod expres că restituirea prețului reactualizat plătit chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și nu de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Nerespectând norma imperativă, nu s-a realizat identitatea impusă de lege între titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, așa cum rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligație corelativă dreptului intimaților-reclamanți la obținerea despăgubirii și cel care trebuie să stea în judecată în calitate de pârât. Față de dispozițiile exprese ale legii, s-a reținut că, plata sumelor reactualizate plătite chiriașilor trebuie să se facă de Ministerul Finanțelor Publice care este instituția stabilită de legiuitor și împotriva căruia trebuie îndreptate acțiunile, așa cum corect au procedat intimații. Curtea de apel a constatat că prin modul în care a fost soluționată excepția, tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, astfel că a casat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 16 decembrie 2010. Prin Sentința civilă nr. 657 din 11 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamanții S.E.I. și S.E.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 816.304 RON, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 2 situat în Calea Victoriei, sector 1, a luat act de renunțarea la judecata cererii privind contravaloarea îmbunătățirilor și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 2.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată (700 RON onorariu expert și 1.500 RON onorariu avocat).

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de S.I.M.

împotriva reclamanților din prezenta cauză, aceștia din urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 2 din Calea Victoriei, sector 1. S-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". S-a avut în vedere că, obligația de restituire a valorii de piață a imobilului revine Ministerului Finanțelor Publice, în sens fiind de altfel și considerentele deciziei prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de piață a imobilului cu privire la care s-a admis acțiunea în revendicare. Astfel, raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulație a bunului ca fiind de 816.304 RON, valoare ce nu a fost contestată de niciuna din părți. Situația reclamanților se încadrează în ipoteza vizată de respectivul articol, împotriva lor fiind admisă acțiunea în revendicare a fostului proprietar. Prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți să fie despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului de care au fost evinși, stabilită la 816.304 RON, sens în care tribunalul a admis cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la cererea reclamanților privind plata contravalorii îmbunătățirilor, față de Declarația autentificată sub nr. 1.017 din 8 aprilie 2011 de BNP D.O.V., tribunalul a luat act de renunțarea la judecata respectivei cereri, în conformitate cu dispozițiile art. 246 C. proc. civ., iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., față de soluția adoptată în cererea principală, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 35 A din 1 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP București a formulat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 856 din 21 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 35A din 1 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Instanța de recurs a reținut că, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar restituirea acestui preț se face de către Ministerul Finanțelor Publice. S-a avut în vedere că, pentru a dispune obligarea pârâtului la contravaloarea valorii de piață a imobilului, trebuie îndeplinite condițiile de aplicare a prevederilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și anume să fie vorba de un contract desființat și acesta să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Întrucât norma în discuție nu distinge, s-a apreciat necesar ca Legea nr. 112/1995 să fie respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de drept procesual, din conținutul acesteia, conducând la inaplicarea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Instanța supremă a apreciat că, această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza contractului "cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenționat să reglementeze un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea sau nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

S-a stabilit ca, în rejudecare, să se analizeze împrejurarea dacă reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, fiind necesar a se verifica dacă au fost sau nu respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea respectivului contract și dacă cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea acestuia, funcție de care trebuie analizate îndeplinirea condițiilor legale pentru a se putea dispune restituirea prețului de piață al imobilelor revendicate, drept pentru care decizia recurată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a se analiza și clarifica pe deplin situația de fapt, față de care să se facă aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează dezdăunarea.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 8 martie 2013, sub nr. 9467/2/2011*. Prin Decizia civilă nr. 173A din 04 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 657 din 11 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 50321/3/2009, apelantul fiind obligat să plătească intimaților cheltuieli de judecată în sumă de 1.984 RON.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi primită, prima instanță apreciind corect că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data introducerii acțiunii. Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

S-a avut în vedere că, aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus prin Legea nr. 1/2009, conform cărora "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". S-a reținut că, în situația în care fondul extrabugetar este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață") rezultă că singura rațiune a modificărilor legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, astfel încât au fost respinse criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii.

De altfel, în primul ciclu procesual în cauză, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice în cauză. De asemenea, față de normele legale incidente în speță, au fost apreciate ca vădit neîntemeiate susținerile apelantei privind regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun, respectiv C. civ.

În ceea ce privește criticile apelantului vizând fondul cauzei, instanța de apel a constatat că, nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat, este condiționat de împrejurarea că respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - instanța a analizat condiția respectării Legii nr. 112/1995 în corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul numai la restituirea prețului actualizat (art. 50 alin. (1)). Din examinarea lucrărilor dosarului, curtea de apel a reținut că în mod corect s-a avut în vedere că, prin Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de S.I.M.

împotriva reclamanților din prezenta cauză, aceștia din urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 2, sector 1. Instanța de apel a remarcat din considerentele deciziei arătate că instanța care a pronunțat-o a reținut indirect valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecății, conform art. 480 C. civ., apreciindu-se, totodată, asupra calității cumpărătorilor de subdobânditori de bună-credință.

S-a arătat în acest sens că, "atâta timp cât (instanțele) nu au fost învestite cu o cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, nu pot fi luate în discuție aspectele legate de buna-credință, care conduce la menținerea actelor încheiate cu respectarea acestui principiu". Într-o asemenea situație, față de cele statuate prin decizie, aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor imobilului, nu au fost primite în cadrul analizei efectuate.

În cauza de față, instanța de apel a avut în vedere însă și îndrumările obligatorii ale instanței de casare, instanța supremă apreciind prin decizia sa de recurs că, pentru a se putea dispune restituirea prețului de piață al imobilelor revendicate, instanța de apel va trebui să verifice dacă au fost sau nu respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea acestor contracte.

În acest context, examinând actele care au stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, instanța de apel nu a reținut aspecte de natură a pune în discuție nerespectarea procedurii de încheiere a contractului, remarcând în plus că la momentul cumpărării s-au avut în vedere și referatele întocmite de oficiul juridic și de celelalte servicii de specialitate din cadrul societății care administra imobilul din care rezultă că imobilul era preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, că acesta nu figura pe lista monumentelor protejate, exceptate de la vânzare, că la data de 21 octombrie 1996 nu exista un litigiu privind acest apartament, iar fostul proprietar solicita doar despăgubiri de la stat.

În raport de aceste date și în lipsa altor probe aduse de apelantul-pârât, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit existența vreunei împrejurări de fapt care să determine înlăturarea prezumției bunei-credințe de care se bucură reclamanții în privința perfectării respectivului act de înstrăinare.

În ceea ce privește susținerea apelantului referitoare la faptul că prin Decizia nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu poate constitui titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Constituției României în vigoare la momentul încheierii contractului, Curtea de Apel a constatat că o asemenea statuare nu poate constitui un impediment în acordarea de despăgubiri, conform cerințelor impuse de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 fiind pe deplin respectată la încheierea contractului câtă vreme imobilul a fost preluat "cu titlu" potrivit concepției legiuitorului, anterior precizărilor aduse acestei sintagme, în interpretarea legii, prin Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G.

nr. 20/1996 cu modificările aduse în anul 1997. Curtea de apel a constat că în mod corect s-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului, calculate prin raportul de expertiză întocmit în cauză, împotriva concluziilor expertului nefiind formulate obiecțiuni. Curtea de apel a mai constatat că nici aspectul referitor la stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, nu este fondat ținând seama că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții față de reclamanți, fiind astfel incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Hotărârea instanței de apel este criticată în privința menținerii obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului plătit actualizat în valoare de 816.304 RON pentru imobilul situat în București, Calea Victoriei, sector 1, fiind reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a reținut calitatea procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 întrucât nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apreciază că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, întrucât dispozițiile acestui text legal nu conțin norme cu caracter procesual pentru a i se atribui calitate procesuală pasivă. Argumentează recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. în baza cărora obligația de garanție, pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăriei municipiului București, prin mandatarul acesteia SC H.N. SA.

Motivează pârâta-recurentă că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice ar putea fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv situația în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, arată că, în speța dedusă judecații, dispozițiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC H.N.

SA. Un alt motiv de recurs ce vizează fondul cauzei, se referă la nelegalitatea hotărârii instanței de apel sub aspectul menținerii greșite a obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea în vedere îndrumările obligatorii ale instanței de casare care, în considerentele Deciziei civile nr. 856 din 21 februarie 2013, a stabilit că instanța de apel să verifice respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, verificări care nu au fost întreprinse.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta reia argumentele de text înscrise în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 reiterând punctul de vedere conform căruia restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 ar putea fi realizat de către Ministerul Finanțelor Publice doar dacă ar fi întrunite cumulativ cele două condiții stipulate de textul invocat.

În raport de îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție arătă că în ceea ce privește condiția referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta susține că această condiție nu este îndeplinita întrucât prin Sentința civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a statuat că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 care nu poate constitui un titlu valabil, întrucât încalcă Constituția României în vigoare la acel moment și, prin urmare, preluarea a fost abuzivă și nu a operat transferul proprietății. Întrucât preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, recurenta susține că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Susține că reclamanții aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului și să fi efectuat un minim de diligente pentru a afla situația juridica a imobilului. Deoarece încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, recurenta arată că deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Consideră că, atât timp cât în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond, cât și cea de apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice când au dispus obligarea pârâtei la restituirea prețului la valoarea de piață în sumă de 816.304 RON. Hotărârea instanței de apel este criticată și în ce privește obligarea de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.984 RON stabilite în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, față de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., dispoziții ce conferă prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului avocațial, astfel încât solicită a se constata că suma stabilită de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 1.984 RON, este nejustificat de mare în raport de obiectul dosarului și munca prestată de avocat, culpa Ministerul Finanțelor Publice neputând fi reținută în cauză. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente: Un prim motiv de recurs invocat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice vizează reținerea greșită a calității sale procesuale pasive în acțiunea ce are drept obiect restituirea către reclamanții S.E.I.

și S.E.I. a prețului de piață al apartamentului nr. 2 situat în București, Calea Victoriei, sector 1 ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996. Reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice ca motiv de recurs, ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 402 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, conduce la inadmisibilitatea analizării motivului invocat atât timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare irevocabilă într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia de casare.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă (nerecurată), s-a statuat irevocabil asupra calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, reținând că justificarea calității acestuia rezultă în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care arată în mod expres că restituirea prețului reactualizat plătit chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Soluția pronunțată a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel încât în aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. "în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii fondului." În atare condiții, reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive nu poate fi analizată într-un nou ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc la interpretare, în doctrina juridică fiind subliniat faptul că instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de control judiciar, astfel încât dezlegarea problemei de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice nu mai poate face obiectul controlului instanței sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drept pentru care criticile recurentului axate pe greșita sa legitimare procesuală pasivă în cauză nu mai pot fi analizate.

Reiterând excepția referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice, recurentul pârât ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile date în interiorul aceluiași proces. Modalitatea în care instanța de control judiciar, prin Decizia de casare nr. 402 din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a soluționat un aspect litigios - în speță, calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice - se impune, fără a da posibilitatea ca problema de drept să poată fi reiterată cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare.

Această regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, dezlegări care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului. În atare condiții, întrucât soluția dată în privința calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a intrat în puterea lucrului judecat, critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi repusă în discuție fără încălcarea normelor de drept intern înscrise în art. 1201 C. civ., dar și a normelor de drept internațional la care România este parte. Sub acest din urmă aspect, instanța de contencios european a stabilit în jurisprudența sa (cauza Amurăriței contra României) că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.

1 trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, principiu enunțat în preambulul Convenției. Astfel, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive ale instanțelor judecătorești să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, Curtea de la Strasbourg a statuat că instanțele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare, fiind obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în discuție a situațiilor soluționate definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenție.

Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege în determinarea modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului de piață și nu la cel al prețului actualizat. Critica se vădește a fi nefondată și nu atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile legale înscrise în art. 50 1 , "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.". Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază că, menținerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 )), precum și introducerea articolului 50 1 , denotă concluzia că, legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de instanța de apel în condițiile circumstanțiale particulare litigiului, astfel cum s-a dispus prin Decizia de casare nr. 856 din 21 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În contextul cauzal, se constată că instanța de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și (ca urmare a valabilității contractului respective) a îndreptățirii acestora de a primi prețul de piață a apartamentului ca efect al evingerii lor în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar. Titlul de proprietate al reclamanților, deși nu a fost atacat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, a format obiectul unui litigiu soluționat prin Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reclamanții din prezenta acțiune fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie fostului proprietar, S.I.M.

imobilul situat în București, sector 1. Raportarea recurentei la considerentele Deciziei civile nr. 1.896/2007 a Curții de Apel București prin care s-ar fi reținut împrejurarea potrivit căreia imobilul litigios ar fi intrat în proprietatea statului în baza unui act normativ care nu poate constitui titlu valabil, nu are relevanță asupra acordării despăgubirilor cuvenite în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 atât timp cât Decretul nr. 92/1950 face parte din categoria actelor normative de preluare abuzivă de către stat a imobilului în sensul dispozițiilor art. 2 lit. a) din legea specială. Verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 s-a realizat în conformitate cu îndrumările deciziei de casare, instanța de apel concluzionând corect asupra lipsei oricărui impediment în derularea procedurii privind vânzarea imobilului litigios aflat sub incidența Legii nr. 112/1995.

Susținerea recurentei cu ocazia concluziilor orale potrivit căreia contractual reclamanților nu ar fi fost încheiat valabil întrucât fostul proprietar ar fi formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi primită. Art. 9 alin. (1) din Lege stabilește dreptul chiriașilor-titulari ai apartamentelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari de a cumpăra, după expirarea termenului prevăzut de art. 14, respectivele apartamente. Faptul că fostul proprietar a solicitat doar plata de despăgubiri de la stat nu a constituit un impediment asupra procedurii de perfectare a contractului, ci a creat premisele îndeplinirii condițiilor impuse de art. 9 din Lege, reclamanții în calitatea lor de chiriași fiind îndreptățiți să dobândească prin cumpărare proprietatea imobilului ce îl dețineau în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.

În acest context este de semnalat că, în jurisprudența Curții europene s-a statuat că titlul de proprietate a subdobânditorului de bună-credință constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că diminuarea vechilor atingeri ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționale astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României, cauza Pincova și Pina contra Republica Cehă).

Obligarea reclamanților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul litigios, în condițiile în care titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 nu a fost atacat în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în favoarea acestora, împrejurare care atrage incidența în cauză a dispozițiilor înscrise în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora reclamanții sunt îndreptățiți la plata prețului de circulație al imobilului de care au fost evinși ca efect al admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.

Susținerile recurentei sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanții nu ar fi făcut dovada condiției referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât împotriva reclamanților a fost pronunțată Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, prin care au fost obligați - către fostul proprietar - să lase în deplină proprietate apartamentul care a format obiectul contractului lor de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996, act care a rămas lipsit de eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, procedeu judiciar care presupune - prin definiție - existența unor titluri valabile de proprietate.

Este de semnalat că interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (2 1 ) din aceeași lege relevă concluzia că termenul de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de față. În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ.

referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi reanalizate în raport de considerentele Deciziei de casare nr. 404 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă prin care s-a statuat asupra calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât reiterarea excepției, în al doilea ciclu procesual, în calea de atac a recursului ar conduce la ignorarea efectelor autorității de lucru judecat a dezlegării jurisdicționale irevocabile dată în interiorul aceluiași proces. În ceea ce privește critica pârâtei referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, se va constata că apărarea subsumată acestui motiv este neîntemeiată întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. Textul consacră principiul potrivit căruia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală și că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul. Prin decizia atacată a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 657 din 11 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și întrucât s-a reținut culpa procesuală a pârâtei în această fază procesuală, în mod judicios s-a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Susținerea recurentei referitoare la neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. în privința posibilității reducerii onorariului de avocat nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs atât timp cât implică verificări de fapt, fiind aspecte de netemeinicie a hotărârii referitoare la cuantumul cheltuielilor (pretins prea mare) în raport de obiectul dosarului și munca prestată de avocat. În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o interpretare și aplicare judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește incidentă, drept pentru care în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 173A din 04 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 173A din 04 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014. Procesat de GGC - AM