ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 689/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 689/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
recursului civil de față, constată următoarele:
Prin
cererea inițială de chemare în judecată înregistrată la data de 12 decembrie
2008 sub nr. 12233/302/2008 reclamanții S.E.I. și S.E.I. au solicitat în
contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și
S.C. H.N. S.A, obligarea pârâților la plata prețului la valoarea de circulație
a apartamentului nr. 2 situat în București, sector 1, achitat în baza
contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din 29
noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de
1.866,8921 RON actualizată, reprezentând prețul apartamentului nr. 2
achiziționat; obligarea la plata sumei de 15.000 RON actualizată reprezentând
îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 2 și obligarea pârâților și la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin
Sentința civilă nr. 180 din 12 februarie 2010, Tribunalul București, secția a
IV-a civilă, (urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei) a
respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei
calității procesuale pasive a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanție
formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în
consecință, a respins cererea de chemare în garanție, a admis acțiunea
reclamanților S.E.I. și S.E.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamaților suma
de 952.204 RON (echivalent 276.982 euro) reprezentând valoarea de circulație a
apartamentului nr. 2 situat în București, sector 1 la data de 13 noiembrie 2007
și suma de 23.163 RON, reprezentând valoarea lucrărilor de îmbunătățire aduse
de către reclamanți respectivului apartament, pârâtul fiind obligat la plata
sumei de 2.200 lei RON cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru
a pronunța această sentință, instanța a reținut că potrivit art. 50 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii respectiv la 02
decembrie 2008 și aplicabilă în timp raportului juridic dedus judecății, Statul
român are calitate procesuală pasivă. S-a reținut în baza textului legal că,
restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, se
face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit
în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tribunalul
a avut în vedere că reclamanții au pierdut imobilul din patrimoniul lor ca
urmare a pronunțării Deciziei civile nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții
de Apel București, secția a IV-a civilă, și au rămas beneficiarii unui drept de
creanță, constând în contravaloarea de piață a apartamentului. Tribunalul a
avut în vedere și legislația internă, respectiv dispozițiile art. 1084 din C.
civ. în care se prevede că daunele interese ce sunt datorate creditorului
cuprind atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat. Mai mult, în caz
de evicțiune totală așa cum este cazul și în speța dedusă judecății, "dacă
lucrul vândut se află la epoca evicțiunii de o valoare mai mare, din orice
cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă prețul
vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." – art. 1344 C. civ.
Cu
privire la împrejurarea că nu s-a dispus anularea contractului de
vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a avut
în vedere că reclamanții și-au pierdut bunul în urma comparării de titluri și
admiterii acțiunii în revendicare prin acordarea de preferabilitate titlului
foștilor proprietari și cum pierderea bunului a născut dreptul la daune
interese în cauză, sunt incidente dispozițiile care reglementează acordarea
acestor despăgubiri. Tribunalul a avut în vedere și modificarea intervenită
prin Legea nr. 1/2009 care conferă drepturi reclamanților de a chema în judecată
Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a li se restitui
prețul de piață al imobilului potrivit standardelor internaționale la momentul
intervenirii deposedării precum și contravaloarea lucrărilor necesare și utile
și a îmbunătățirilor aduse apartamentului.
Cu
privire la calitatea procesuală pasivă a SC H.N. SA pe cererea de chemare în
garanție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,
tribunalul a admis această excepție deoarece pârâta a avut calitatea de mandatar
al Municipiului București în contractul de vânzare-cumpărare și răspunde numai
în raport de acest contract, drept pentru care a fost respinsă cererea de
chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă.
Prin
Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat
de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva
Sentinței civile nr. 180 din 12 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre
rejudecare Tribunalului București.
Pentru
a pronunța această decizie s-a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, arată în mod
expres că restituirea prețului reactualizat plătit chiriașilor ale căror
contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești
irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul
extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și
nu de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Nerespectând
norma imperativă, nu s-a realizat identitatea impusă de lege între titularul
obligației din raportul juridic de dezdăunare, așa cum rezultă din dispozițiile
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligație corelativă dreptului
intimaților-reclamanți la obținerea despăgubirii și cel care trebuie să stea în
judecată în calitate de pârât. Față de dispozițiile exprese ale legii, s-a
reținut că, plata sumelor reactualizate plătite chiriașilor trebuie să se facă
de Ministerul Finanțelor Publice care este instituția stabilită de legiuitor și
împotriva căruia trebuie îndreptate acțiunile, așa cum corect au procedat
intimații. Curtea de apel a constatat că prin modul în care a fost soluționată
excepția, tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, astfel că a casat
sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cauza
a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la
data de 16 decembrie 2010.
Prin
Sentința civilă nr. 657 din 11 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a
IV-a civilă, a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamanții
S.E.I. și S.E.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a
respins cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, ca fiind formulată
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 816.304 RON,
reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 2 situat în Calea
Victoriei, sector 1, a luat act de renunțarea la judecata cererii privind
contravaloarea îmbunătățirilor și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice să plătească reclamanților suma de 2.200 RON reprezentând cheltuieli de
judecată (700 RON onorariu expert și 1.500 RON onorariu avocat).
Pentru
a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr.
1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a
fost admisă acțiunea în revendicare formulată de S.I.M. împotriva reclamanților
din prezenta cauză, aceștia din urmă fiind obligați să lase în deplină
proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 2 din Calea Victoriei,
sector 1.
S-a
reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50
1
alin. (1) din
Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al
imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", iar
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului
prevăzut la alin. (2) și (2
1
) se face de către Ministerul Economiei
și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)
din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". S-a avut în vedere
că, obligația de restituire a valorii de piață a imobilului revine Ministerului
Finanțelor Publice, în sens fiind de altfel și considerentele deciziei prin
care cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În
conformitate cu dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001
reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de piață a imobilului cu
privire la care s-a admis acțiunea în revendicare. Astfel, raportul de
expertiză întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulație a bunului ca
fiind de 816.304 RON, valoare ce nu a fost contestată de niciuna din părți.
Situația reclamanților se încadrează în ipoteza vizată de respectivul articol,
împotriva lor fiind admisă acțiunea în revendicare a fostului proprietar. Prin
urmare, reclamanții sunt îndreptățiți să fie despăgubiți cu valoarea de piață a
imobilului de care au fost evinși, stabilită la 816.304 RON, sens în care
tribunalul a admis cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor
Publice.
Cu
privire la cererea reclamanților privind plata contravalorii îmbunătățirilor,
față de Declarația autentificată sub nr. 1.017 din 8 aprilie 2011 de BNP
D.O.V., tribunalul a luat act de renunțarea la judecata respectivei cereri, în
conformitate cu dispozițiile art. 246 C. proc. civ., iar în temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., față de soluția adoptată în cererea
principală, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata
către reclamanți a sumei de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva
acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,
criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Prin
Decizia civilă nr. 35 A din 1 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,
apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva
acestei decizii pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP București a
formulat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin
Decizia civilă nr. 856 din 21 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 35A din 1 februarie 2012 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare la
aceeași Curte de Apel.
Instanța
de recurs a reținut că, potrivit art. 50
1
din Legea nr. 10/2001
republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu
respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,
iar restituirea acestui preț se face de către Ministerul Finanțelor Publice.
S-a avut în vedere că, pentru a dispune obligarea pârâtului la contravaloarea
valorii de piață a imobilului, trebuie îndeplinite condițiile de aplicare a
prevederilor art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și anume să
fie vorba de un contract desființat și acesta să se fi încheiat cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995. Întrucât norma în discuție nu distinge, s-a
apreciat necesar ca Legea nr. 112/1995 să fie respectată în totalitate,
încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de drept
procesual, din conținutul acesteia, conducând la inaplicarea art. 50
1
din Legea nr. 10/2001. Instanța supremă a apreciat că, această constatare este
confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 care
reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza contractului "cu
încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că
legiuitorul a intenționat să reglementeze un regim juridic al dezdăunării
diferit, în raport de respectarea sau nerespectarea legii pe baza căreia s-a
încheiat contractul de vânzare-cumpărare. S-a stabilit ca, în rejudecare, să se
analizeze împrejurarea dacă reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea valorii
de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare,
fiind necesar a se verifica dacă au fost sau nu respectate dispozițiile Legii
nr. 112/1995 la încheierea respectivului contract și dacă cumpărătorii au fost
de bună credință la încheierea acestuia, funcție de care trebuie analizate
îndeplinirea condițiilor legale pentru a se putea dispune restituirea prețului
de piață al imobilelor revendicate, drept pentru care decizia recurată a fost
casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a se analiza și clarifica pe
deplin situația de fapt, față de care să se facă aplicarea dispozițiilor legale
ce reglementează dezdăunarea.
În
rejudecare, cauza a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București la
data de 8 martie 2013, sub nr. 9467/2/2011*.
Prin
Decizia civilă nr. 173A din 04 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a
fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul
Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 657 din 11 aprilie 2011,
pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr.
50321/3/2009, apelantul fiind obligat să plătească intimaților cheltuieli de
judecată în sumă de 1.984 RON.
În
pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că excepția lipsei
calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi
primită, prima instanță apreciind corect că în speță sunt incidente prevederile
Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la
data introducerii acțiunii. Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001,
astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de
piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care
au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se
face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar
constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare. S-a avut în vedere că, aceste prevederi legale trebuie corelate cu
cele cuprinse în art. 50
1
din același act normativ, introdus prin
Legea nr. 1/2009, conform cărora "proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al
imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". S-a
reținut că, în situația în care fondul extrabugetar este constituit din prețul
contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului
("prețul de piață") rezultă că singura rațiune a modificărilor
legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile
foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei
legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a
recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari
deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală
aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale
legii, astfel încât au fost respinse criticile apelantului vizând lipsa
legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii. De altfel, în primul ciclu
procesual în cauză, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010 a Curții de
Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra calității procesual pasive a
Ministerului Finanțelor Publice în cauză. De asemenea, față de normele legale
incidente în speță, au fost apreciate ca vădit neîntemeiate susținerile
apelantei privind regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului
în această materie conform dreptului comun, respectiv C. civ.
În
ceea ce privește criticile apelantului vizând fondul cauzei, instanța de apel a
constatat că, nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat
al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de
vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat,
este condiționat de împrejurarea că respectivul contract să fi fost încheiat cu
respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor
naționalizate. Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor -
desființarea contractului - instanța a analizat condiția respectării Legii nr.
112/1995 în corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, care
conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate
cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, dreptul numai la restituirea prețului
actualizat (art. 50 alin. (1)).
Din
examinarea lucrărilor dosarului, curtea de apel a reținut că în mod corect s-a
avut în vedere că, prin Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții
de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare
formulată de S.I.M. împotriva reclamanților din prezenta cauză, aceștia din
urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie
imobilul apartament nr. 2, sector 1. Instanța de apel a remarcat din
considerentele deciziei arătate că instanța care a pronunțat-o a reținut
indirect valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru
compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecății, conform art. 480
C. civ., apreciindu-se, totodată, asupra calității cumpărătorilor de
subdobânditori de bună-credință. S-a arătat în acest sens că, "atâta timp
cât (instanțele) nu au fost învestite cu o cerere privind constatarea nulității
absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, nu pot fi luate în discuție
aspectele legate de buna-credință, care conduce la menținerea actelor încheiate
cu respectarea acestui principiu". Într-o asemenea situație, față de cele
statuate prin decizie, aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea
subiectivă a cumpărătorilor imobilului, nu au fost primite în cadrul analizei
efectuate.
În
cauza de față, instanța de apel a avut în vedere însă și îndrumările
obligatorii ale instanței de casare, instanța supremă apreciind prin decizia sa
de recurs că, pentru a se putea dispune restituirea prețului de piață al
imobilelor revendicate, instanța de apel va trebui să verifice dacă au fost sau
nu respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare sau dacă cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea
acestor contracte. În acest context, examinând actele care au stat la baza
perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie
1996, instanța de apel nu a reținut aspecte de natură a pune în discuție
nerespectarea procedurii de încheiere a contractului, remarcând în plus că la
momentul cumpărării s-au avut în vedere și referatele întocmite de oficiul
juridic și de celelalte servicii de specialitate din cadrul societății care
administra imobilul din care rezultă că imobilul era preluat în baza
Decretului-lege nr. 92/1950, că acesta nu figura pe lista monumentelor
protejate, exceptate de la vânzare, că la data de 21 octombrie 1996 nu exista
un litigiu privind acest apartament, iar fostul proprietar solicita doar
despăgubiri de la stat. În raport de aceste date și în lipsa altor probe aduse
de apelantul-pârât, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit existența
vreunei împrejurări de fapt care să determine înlăturarea prezumției
bunei-credințe de care se bucură reclamanții în privința perfectării
respectivului act de înstrăinare.
În
ceea ce privește susținerea apelantului referitoare la faptul că prin Decizia
nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
s-a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului
nr. 92/1950, care nu poate constitui titlu valabil, fiind încălcate
dispozițiile Constituției României în vigoare la momentul încheierii
contractului, Curtea de Apel a constatat că o asemenea statuare nu poate
constitui un impediment în acordarea de despăgubiri, conform cerințelor impuse
de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 fiind pe deplin respectată la
încheierea contractului câtă vreme imobilul a fost preluat "cu titlu"
potrivit concepției legiuitorului, anterior precizărilor aduse acestei
sintagme, în interpretarea legii, prin Normele metodologice de aplicare
aprobate prin H.G. nr. 20/1996 cu modificările aduse în anul 1997. Curtea de
apel a constat că în mod corect s-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți să
primească despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului, calculate prin
raportul de expertiză întocmit în cauză, împotriva concluziilor expertului
nefiind formulate obiecțiuni.
Curtea
de apel a mai constatat că nici aspectul referitor la stabilirea obligației de
plată a cheltuielilor de judecată, nu este fondat ținând seama că pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții față de reclamanți, fiind
astfel incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,
reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,
criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris
în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea
instanței de apel este criticată în privința menținerii obligării Ministerului
Finanțelor Publice la plata prețului plătit actualizat în valoare de 816.304
RON pentru imobilul situat în București, Calea Victoriei, sector 1, fiind
reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor
Publice. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a
reținut calitatea procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în
sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 întrucât nu a fost parte la încheierea
contractului dintre reclamant și Primăria municipiului București, în temeiul
Legii nr. 112/1995.
Apreciază
că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine
introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate
procesuală pasivă acestei instituții, întrucât dispozițiile acestui text legal
nu conțin norme cu caracter procesual pentru a i se atribui calitate procesuală
pasivă.
Argumentează
recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere
dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. în baza cărora obligația de garanție,
pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului,
respectiv Primăriei municipiului București, prin mandatarul acesteia SC H.N.
SA.
Motivează
pârâta-recurentă că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres
și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice ar putea fi obligat
la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv
situația în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile. Or, arată că, în speța dedusă
judecații, dispozițiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât nu
există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și Primăria
Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC H.N. SA.
Un
alt motiv de recurs ce vizează fondul cauzei, se referă la nelegalitatea
hotărârii instanței de apel sub aspectul menținerii greșite a obligării
Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără
a avea în vedere îndrumările obligatorii ale instanței de casare care, în
considerentele Deciziei civile nr. 856 din 21 februarie 2013, a stabilit că
instanța de apel să verifice respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la
perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, verificări care nu au fost
întreprinse.
În
dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta reia argumentele de text înscrise
în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009
reiterând punctul de vedere conform căruia restituirea prețului de piață plătit
de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr.
112/1995 ar putea fi realizat de către Ministerul Finanțelor Publice doar dacă
ar fi întrunite cumulativ cele două condiții stipulate de textul invocat.
În
raport de îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție arătă că în ceea ce
privește condiția referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta susține că această
condiție nu este îndeplinita întrucât prin Sentința civilă nr. 1.896 din 13
noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
s-a statuat că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului
nr. 92/1950 care nu poate constitui un titlu valabil, întrucât încalcă
Constituția României în vigoare la acel moment și, prin urmare, preluarea a
fost abuzivă și nu a operat transferul proprietății. Întrucât preluarea
imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, recurenta susține că
încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995. Susține că reclamanții aveau obligația de a
cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului și să fi efectuat un
minim de diligente pentru a afla situația juridica a imobilului. Deoarece
încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că reclamanții nu pot beneficia de
restituirea prețului la valoarea de piață.
În
ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, recurenta
arată că deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului
litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de
vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr.
112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București nu a fost anulat
printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Consideră că, atât
timp cât în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de
dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, instanța de fond, cât
și cea de apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice când au dispus
obligarea pârâtei la restituirea prețului la valoarea de piață în sumă de
816.304 RON.
Hotărârea
instanței de apel este criticată și în ce privește obligarea de plată a
cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.984 RON stabilite în sarcina
Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, față de dispozițiile art. 274 alin.
(3) C. proc. civ., dispoziții ce conferă prerogativa instanței de a cenzura, cu
prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului avocațial,
astfel încât solicită a se constata că suma stabilită de instanță cu titlu de
cheltuieli de judecată, respectiv suma de 1.984 RON, este nejustificat de mare
în raport de obiectul dosarului și munca prestată de avocat, culpa Ministerul
Finanțelor Publice neputând fi reținută în cauză.
Analizând
actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate și
dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul
formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
Un
prim motiv de recurs invocat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice vizează
reținerea greșită a calității sale procesuale pasive în acțiunea ce are drept
obiect restituirea către reclamanții S.E.I. și S.E.I. a prețului de piață al
apartamentului nr. 2 situat în București, Calea Victoriei, sector 1 ce a format
obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie
1996.
Reiterarea
excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice ca
motiv de recurs, ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 402 din 28 iunie 2010
a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, conduce la inadmisibilitatea
analizării motivului invocat atât timp cât vizează o chestiune de drept care a
primit o dezlegare irevocabilă într-un prim ciclu procesual, finalizat prin
decizia de casare.
Astfel,
prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă (nerecurată), s-a statuat irevocabil asupra
calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, reținând că
justificarea calității acestuia rezultă în temeiul legii speciale, respectiv a
dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care arată în mod expres
că restituirea prețului reactualizat plătit chiriașilor ale căror contracte de
vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile
se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar
constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Soluția
pronunțată a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel încât în aplicarea
dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare,
hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și
asupra administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului."
În
atare condiții, reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive nu poate
fi analizată într-un nou ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru
judecat. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc la interpretare, în
doctrina juridică fiind subliniat faptul că instanța de trimitere este obligată
să respecte hotărârea instanței de control judiciar, astfel încât dezlegarea
problemei de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul
Finanțelor Publice nu mai poate face obiectul controlului instanței sesizată
după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drept pentru care criticile
recurentului axate pe greșita sa legitimare procesuală pasivă în cauză nu mai
pot fi analizate. Reiterând excepția referitoare la calitatea procesuală pasivă
a Ministerul Finanțelor Publice, recurentul pârât ignoră efectele pe care le
produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile
date în interiorul aceluiași proces. Modalitatea în care instanța de control
judiciar, prin Decizia de casare nr. 402 din 28 iunie 2010 pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a III-a civilă, a soluționat un aspect litigios - în
speță, calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice - se impune,
fără a da posibilitatea ca problema de drept să poată fi reiterată cu ocazia
rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare. Această regulă operează
ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale
unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței
ulterioare, dezlegări care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare,
care a tranșat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al
litigiului. În atare condiții, întrucât soluția dată în privința calității
procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a intrat în puterea lucrului
judecat, critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi repusă în discuție
fără încălcarea normelor de drept intern înscrise în art. 1201 C. civ., dar și
a normelor de drept internațional la care România este parte. Sub acest din
urmă aspect, instanța de contencios european a stabilit în jurisprudența sa
(cauza Amurăriței contra României) că dreptul la un proces echitabil garantat
de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului, ca
element al patrimoniului comun al statelor semnatare, principiu enunțat în
preambulul Convenției. Astfel, unul dintre elementele fundamentale ale
preeminenței dreptului este principiul securității juridice, care presupune,
printre altele, ca soluțiile definitive ale instanțelor judecătorești să nu mai
poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, Curtea de la
Strasbourg a statuat că instanțele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună
în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare, fiind obligate să țină cont
de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în
discuție a situațiilor soluționate definitiv, prin alte constatări, ar
constitui o încălcare a art. 6 din Convenție.
Sub
aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul a
invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a
dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că nu
sunt îndeplinite condițiile textului de lege în determinarea modalității de
stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului de piață și nu la cel
al prețului actualizat. Critica se vădește a fi nefondată și nu atrage
incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În
conformitate cu dispozițiile legale înscrise în art. 50
1
,
"proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au
fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au
dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform
standardelor internaționale de evaluare.". Conținutul normei analizate
relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze
de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie
încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Interpretarea
sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009,
relevă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul
de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care
funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a
pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare
încheiat cu rea credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o
consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în
revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție,
existența unor titluri valabile de proprietate.
Înalta
Curte apreciază că, menținerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art.
50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2)
și alin. (2
1
)), precum și introducerea articolului 50
1
,
denotă concluzia că, legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care
chiriașii cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea
valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de
vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această
valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității contractului de
vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de
instanța de apel în condițiile circumstanțiale particulare litigiului, astfel
cum s-a dispus prin Decizia de casare nr. 856 din 21 februarie 2013 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.
În
contextul cauzal, se constată că instanța de apel în mod judicios a
concluzionat asupra împrejurării că reclamanții se încadrează în ipoteza
reglementată de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, respectiv a
încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii
nr. 112/1995 și (ca urmare a valabilității contractului respective) a
îndreptățirii acestora de a primi prețul de piață a apartamentului ca efect al
evingerii lor în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.
Titlul
de proprietate al reclamanților, deși nu a fost atacat în condițiile art. 45
din Legea nr. 10/2001, a format obiectul unui litigiu soluționat prin Decizia
civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de
proprietate, reclamanții din prezenta acțiune fiind obligați să lase în deplină
proprietate și liniștită posesie fostului proprietar, S.I.M. imobilul situat în
București, sector 1.
Raportarea
recurentei la considerentele Deciziei civile nr. 1.896/2007 a Curții de Apel București
prin care s-ar fi reținut împrejurarea potrivit căreia imobilul litigios ar fi
intrat în proprietatea statului în baza unui act normativ care nu poate
constitui titlu valabil, nu are relevanță asupra acordării despăgubirilor
cuvenite în ipoteza reglementată de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001
atât timp cât Decretul nr. 92/1950 face parte din categoria actelor normative
de preluare abuzivă de către stat a imobilului în sensul dispozițiilor art. 2
lit. a) din legea specială. Verificarea condițiilor impuse de Legea nr.
112/1995 pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr.
1065/19463/1996 s-a realizat în conformitate cu îndrumările deciziei de casare,
instanța de apel concluzionând corect asupra lipsei oricărui impediment în
derularea procedurii privind vânzarea imobilului litigios aflat sub incidența
Legii nr. 112/1995.
Susținerea
recurentei cu ocazia concluziilor orale potrivit căreia contractual
reclamanților nu ar fi fost încheiat valabil întrucât fostul proprietar ar fi
formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi primită. Art. 9 alin.
(1) din Lege stabilește dreptul chiriașilor-titulari ai apartamentelor care nu
se restituie în natură foștilor proprietari de a cumpăra, după expirarea
termenului prevăzut de art. 14, respectivele apartamente. Faptul că fostul
proprietar a solicitat doar plata de despăgubiri de la stat nu a constituit un
impediment asupra procedurii de perfectare a contractului, ci a creat premisele
îndeplinirii condițiilor impuse de art. 9 din Lege, reclamanții în calitatea
lor de chiriași fiind îndreptățiți să dobândească prin cumpărare proprietatea
imobilului ce îl dețineau în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.
În
acest context este de semnalat că, în jurisprudența Curții europene s-a statuat
că titlul de proprietate a subdobânditorului de bună-credință constituit în
baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că diminuarea vechilor atingeri ale
dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționale
astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie
aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a
confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României, cauza Pincova
și Pina contra Republica Cehă).
Obligarea
reclamanților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul
litigios, în condițiile în care titlul lor de proprietate, respectiv contractul
de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 nu a fost atacat în temeiul art. 45
din Legea nr. 10/2001, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional
la Convenție în favoarea acestora, împrejurare care atrage incidența în cauză a
dispozițiilor înscrise în art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 în temeiul
cărora reclamanții sunt îndreptățiți la plata prețului de circulație al
imobilului de care au fost evinși ca efect al admiterii acțiunii în revendicare
prin compararea titlurilor de proprietate.
Susținerile
recurentei sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanții nu ar fi făcut dovada condiției
referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât
împotriva reclamanților a fost pronunțată Decizia civilă nr. 1.896 din 13
noiembrie 2007 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, prin care au
fost obligați - către fostul proprietar - să lase în deplină proprietate
apartamentul care a format obiectul contractului lor de vânzare-cumpărare nr.
1065/19463/1996, act care a rămas lipsit de eficiență juridică în urma
comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, procedeu
judiciar care presupune - prin definiție - existența unor titluri valabile de
proprietate. Este de semnalat că interpretarea sistemică a normelor înscrise în
art. 50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin.
(2
1
) din aceeași lege relevă concluzia că termenul de desființare a
contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are
în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în
baza Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca
urmare a unei acțiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de față.
În
ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la incidența în cauză a
dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului
pentru evicțiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi
reanalizate în raport de considerentele Deciziei de casare nr. 404 din 28 iunie
2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă prin care s-a statuat
asupra calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât reiterarea
excepției, în al doilea ciclu procesual, în calea de atac a recursului ar
conduce la ignorarea efectelor autorității de lucru judecat a dezlegării
jurisdicționale irevocabile dată în interiorul aceluiași proces.
În
ceea ce privește critica pârâtei referitoare la obligarea sa la plata
cheltuielilor de judecată, se va constata că apărarea subsumată acestui motiv
este neîntemeiată întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Textul consacră principiul potrivit căruia
la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa
procesuală și că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte
cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul. Prin decizia atacată a
fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,
reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București
împotriva Sentinței civile nr. 657 din 11 aprilie 2011 a Tribunalului
București, secția a IV-a civilă și întrucât s-a reținut culpa procesuală a
pârâtei în această fază procesuală, în mod judicios s-a dispus obligarea
acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Susținerea recurentei referitoare
la neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.
proc. civ. în privința posibilității reducerii onorariului de avocat nu poate
face obiect al controlului judiciar în recurs atât timp cât implică verificări
de fapt, fiind aspecte de netemeinicie a hotărârii referitoare la cuantumul
cheltuielilor (pretins prea mare) în raport de obiectul dosarului și munca
prestată de avocat.
În
consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o interpretare și
aplicare judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va
constata că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își
găsește incidentă, drept pentru care în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)
C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului
București împotriva Deciziei nr. 173A din 04 iulie 2013 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București
împotriva Deciziei nr. 173A din 04 iulie 2013 a Curții de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014.
Procesat
de GGC - AM