ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 30 ianuarie 2008, reclamanții N.G., N.M.Z., N.M. și N.D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General și SC A. SA, au solicitat Judecătoriei Sectorului 2 București, prin cerere, declinată ulterior Tribunalului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să le plătească, prețul actualizat cu indicele de inflație, achitat la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, cu privire la imobilele din corpurile A și B din sector 2, București, diferența dintre valoarea de circulație a apartamentelor și prețul, actualizat cu indicele de inflație.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Sentința civilă nr. 3032/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1121/2006 pronunțată de Tribunalul București și Decizia civilă nr. 1564/2007 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea în constatarea nulității și revendicării apartamentelor în litigiu, astfel că pârâții datorează despăgubiri pentru nerespectarea obligațiilor ce rezultă din garanția pentru evicțiune.

Prin Sentința civilă nr. 284 din 18 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București prin Primarul General, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA Apelul formulat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 590/A din 25 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, a desființat în parte sentința apelată și a trimis spre rejudecare capătul de cerere având ca obiect prețul actualizat cu indicele de inflație, achitat de reclamanți la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, reținându-se, în esență, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, în condițiile în care încheierea contractelor nu a respectat cerințele Legii nr. 112/1995, însă trebuia analizat și capătul de cerere privind restituirea prețului plătit de reclamanți la încheierea contractelor, din perspectiva art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, capăt de cerere,

omis a fi soluționat de tribunal. Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 6819 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins ca neîntemeiat recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 2 decembrie 2009, sub nr. 19851/3/2009*, iar această instanță, prin Sentința civilă nr. 1841 din 12 octombrie 2012, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească 26.746,47 RON reclamanților N.G.

și N.M., 12.800 RON reclamanților N.M. și N.D. și 4.752 RON reclamantului N.G., reprezentând preț actualizat până în mai 2012, sume ce se vor actualiza în continuare cu rata inflației până la data plății efective. Tribunalul a respins capătul cererii precizate referitor la diferența dintre valoarea de circulație a apartamentelor și prețul actualizat și a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele: După reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții au adus precizări suplimentare acțiunii, arătând că înțeleg să se prevaleze atât de art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 (restituire preț actualizat), cât și de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Lega nr. 1/2009 (diferența până la valoarea de piață).

La 30 martie 2012 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primar și SC A. SA pe cererea principală, SC A. SA păstrându-și calitatea doar în chemarea în garanție (dosar rejudecare). A fost administrată proba cu înscrisuri și, de asemenea, a fost efectuată o expertiză tehnică evaluatoare imobiliară, care a stabilit valoarea de piață a imobilului și o altă expertiză contabilă care a actualizat prețul plătit de reclamanți pe apartamente, până în prezent.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat parțial întemeiată acțiunea, cu privire la capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat și a fost respins capătul cererii astfel cum a fost precizată în rejudecare, referitor la diferența până la valoarea de piață (art. 50/1 din Legea 10/2001), pentru următoarele motive: În ceea ce privește capătul de cerere referitor la diferența dintre prețul plătit actualizat și cel la valoarea de piață (art. 50 1 din Legea nr. 10/2001), s-a constatat că această solicitare a reclamanților a fost deja respinsă în primul ciclu procesual, soluție menținută până în recurs, astfel că nu mai poate fi reiterată, deci a fost respinsă.

Tribunalul a mai avut în vedere și faptul că, la o reanalizare, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or în speță, așa cum rezultă explicit din hotărârile prin care au fost evinși, anulându-se și contractele, rezultă explicit că aceste contracte au fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (constatări intrate în puterea lucrului judecat), astfel că nu sunt întrunite cerințele art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piață (diferenței până la aceasta).

De asemenea, instanța de fond a constatat, pe de altă parte, că reclamanții beneficiază de prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, referitoare la restituirea prețului plătit pentru achiziționarea celor trei apartamente conform Legii nr. 112/1995, preț actualizat la zi. Astfel, s-a avut în vedere că prin contractele de vânzare-cumpărare x din 21 decembrie 1996, y din 21 decembrie 1996 și z din 20 iulie 2000, reclamanții și T.P.

(decedată la 21 decembrie 2001 și moștenită de reclamantul N.G.) au cumpărat cele trei apartamente din corpurile A și B din București, iar prin Sentința civilă nr. 3032/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1121/2006, pronunțată de Tribunalul București și Decizia civilă 1564/2007 a Curții de Apel București, s-a admis foștilor proprietari acțiunea în constatarea nulității contractelor reclamanților din prezenta cauză și revendicarea de la aceștia a apartamentelor de la adresa amintită. Prin urmare, a apreciat tribunalul că reclamanților evinși li se cuvine restituirea prețului plătit, actualizat la zi, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește calculul prețului actualizat, tribunalul a luat în considerare raportul de expertiză întocmit cu ocazia rejudecării, de expertul contabil R.M. și a înlăturat raportul întocmit în fața judecătoriei de expertul M.A., întrucât doar cel dintâi menționat a luat în considerare faptul că prețul a fost plătit în rate (ceea ce implica o actualizare cu indice distinct de inflație pe fiecare rată), în timp ce expertiza M.A., în mod eronat, a actualizat global prețul menționat în contracte, cu același coeficient calculat în raport de momentul încheierii primelor două contracte (coeficient aplicat, printr-o nouă eroare, și celui de al treilea contract). Astfel, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească 26.746,47 RON reclamanților N.G.

și N.M. (x din 21 decembrie 1996), 12.800 RON reclamanților N.M. și N.D. (contract y din 20 iulie 2000) și 4.752 RON reclamantului N.G. (contract z din 21 decembrie 1996). Pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA ca neîntemeiată, ca urmare a constatării lipsei calității sale procesuale pasive la 30 martie 2012. A fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA cu privire la comisionul de 1% încasat de aceasta din urmă pentru vânzare, întrucât nu s-a stabilit niciunde răspunderea mandatarului (intermediarului vânzării) pentru evicțiunea suferită de reclamanți sau în modul în care a fost derulată intermedierea.

În baza art. 274 C. proc. civ., au fost acordate cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului contabil din rejudecare (parțial, în limita în care a fost achitat). Împotriva Sentinței civile nr. 1841 din 12 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în baza împuternicirii nr. x, y din 12 noiembrie 2012, de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiul București. Calea de atac a fost recalificată drept apel, prin încheierea de ședință din data de 28 martie 2013, cu luarea în considerare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată și aplicarea dispozițiilor art. 282 1 alin. (1) C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, s-a apreciat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele considerente: În primul rând, apelantul a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca în cauza dedusă judecății are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A argumentat apelantul că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț, or Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractelor dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, este terț față de acestea, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

A mai susținut apelantul că stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații, or obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.

Pe plan procesual, a arătat apelantul că nu poate avea calitatea procesuală pasivă într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București, prin SC A. SA, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică, respectiv faptul că este de analizat un raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

Mai mult, a susținut apelantul că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, iar prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care doar administrează fondul cu această destinație.

Pe fondul cauzei, apelantul a arătat că apreciază că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, deoarece această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractele au fost desființate cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei credințe în momentul încheierii contractelor.

Într-o altă argumentare, a susținut apelantul că nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituției, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului, întrucât deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

În ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, formulată de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC A. SA, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apelantul a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică, deoarece în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, acest comision de 1 % a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță, de SC A. SA, iar Ministerul Finanțelor Publice, nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%.

Astfel, consideră apelantul că instanța de fond trebuia să dispună ca, cel puțin procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate să fie restituit de către partea care a încasat comisionul, restituirea urmând a se realiza la prețul actualizat. Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale prin Decizia civilă nr. 68 A din 28 martie 2013 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 1841 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut în esență următoarele: Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea 10/2011, având astfel următorul cuprins: "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Tot astfel, după art. 50, prin același act normativ sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 50 1 , cu următorul cuprins: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză". Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of.

nr. 63/3.02.2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

În contextul cauzei, se constată că reclamanții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Prin Sentința civilă nr. 3032/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1121/2006, pronunțată de Tribunalul București și Decizia civilă 1564/2007 a Curții de Apel București, s-a admis foștilor proprietari acțiunea în constatarea nulității contractelor reclamanților din prezenta cauză și revendicarea de la aceștia a apartamentelor de la adresa amintită, deci s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este exclusă buna-credință a cumpărătorilor.

Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cauză, urmând a se constata că a intervenit desființarea titlului de proprietate al reclamanților ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Din perspectiva celor expuse, instanța de fond a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, raportat doar la incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit.

Cum dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificarea și completările ulterioare, Curtea constată că sentința apelată este dată prin corecta aplicare a legii.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic, de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă. Cum nulitatea operează cu efect retroactiv (ex tunc), principiul restabilirii situației anterioare ce guvernează efectele nulității, impune restituirea prestațiilor efectuate în baza actului desființat.

Critica apelantului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., a fost înlăturată ca nefondată, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Cum dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată (forma de dinaintea modificării prin Legea nr. 1/2009) prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, Curtea constată că și sub acest aspect, sentința apelată este dată prin corecta aplicare a legii.

Este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul menționat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului). Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Curtea a mai avut în vedere și faptul că dreptul la restituirea prețului actualizat s-a născut prin lege, O.G. nr. 184/2002 determinând cine este dator a repara paguba pricinuită chiriașului și din ce fonduri se realizează aceasta, în scopul înlăturării dezechilibrului economic creat uneia din părți, în acest caz, fostului chiriaș. Un eventual drept de regres al Ministerului Finanțelor Publice nu a fost prevăzut legal pentru ca, la rândul său, să se poată dezdăuna de la vânzătorul imobilului pe motiv că nu i se poate reține vreo culpă, deoarece nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Nu poate fi vorba nici de subrogarea Ministerului Finanțelor Publice în dreptul creditorului obligației, atâta timp cât aceasta și-a exercitat dreptul direct împotriva celui care a colectat resursele bugetare provenind din vânzarea locuințelor.

Susținerea Ministerului Finanțelor Publice că este obligat pentru alții, nu este pertinentă, din moment ce statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin A.N.A.F. și unitățile sale teritoriale (art. 17 alin. (3) C. proc. fisc.). Într-adevăr, în dreptul comun, în caz de evicțiune totală prin fapta unui terț, obligația de garanție revine în principal vânzătorului, dar în lumina Legii nr. 10/2001, răspunderea pentru plata de despăgubire revine exclusiv Ministerului Finanțelor Publice, pentru că prețul vânzării a fost pus la dispoziția acestei instituții pentru constituirea fondului extrabugetar. Este inadmisibil ca două instituții ale statului, dintre care una prevalându-se de un drept de regres, să fie obligate distinct pentru prețul actualizat al imobilului, una pentru prețul plătit de chiriași, cealaltă pentru actualizare, datorită apariției procesului inflaționist.

Referitor la critica privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, formulată de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC A. SA, instanța a reținut faptul că, potrivit art. 41 din H.G. nr. 20/1996 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul, deschis la unitățile Băncii Comerciale Romane - SA, după caz.

Pe verso-ul ordinului de plată, vânzătorul va menționa: suma încasată din vânzarea apartamentelor, suma reținută, reprezentând comisionul de 1%, precum și suma rămasă și virată în contul fondului extrabugetar, conform Legii nr. 112/1995; comisionul de 1% se calculează asupra întregului preț al apartamentului și se retine integral din prima plata care se face la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Față de dispozițiile legale menționate, se reține că pârâta SC A. SA a încasat comisionul conform legii o singură dată, la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, iar pentru această sumă a prestat o serie de servicii precum întocmirea contractului, încasarea lunară a ratelor și virarea acestora către bugetul de stat, etc., iar în Legea nr. 10/2001 nu se prevede și restituirea comisionului încasat potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate: În mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecății, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, nefiind parte la încheierea contractului dintre intimații-reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. A mai arătat recurentul că, stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani, reprezentând prețul actualizat.

Sub acest aspect, recurentul susține că în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia că obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor, nefiind justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice. Recurentul apreciază că pe plan procesual calitate procesual pasivă, în speță, nu poate avea într-o astfel de acțiune decât Municipiul București prin mandatar SC A. SA, întrucât ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind norme cu caracter procesual.

Ca atare, pentru a reține apărarea contrară, în sensul că, ex lege, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, ar însemna că s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ. O altă critică se referă la greșita menținere a obligației de plată a prețului actualizat în sarcina recurenților, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț și la nerestituirea comisionului de 1% încasat de SC A. SA: În raport cu cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și în rejudecare, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor, restituire ce se efectuează de Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Așa fiind, în mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile legii speciale care dispune în mod expres și cu privire la persoana juridică obligată la restituirea prețului actualizată.

Nefondată este și critica recurentului referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., întrucât premisa acestui tip de răspundere presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de către un terț, asupra obiectului vânzării. Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 devenind astfel incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Și critica referitoare la nerestituirea comisionului de 1% este nefondată, întrucât ambele instanțe, de fond și apel, au respins cererea de chemare în garanție a intimatei SC A. SA, având în vedere și faptul că, potrivit art. 41 din H.G.

nr. 20/1996, privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele au obligația să rețină comisionul de 1% potrivit art. 13 lit. a) din legea menționată, iar legea specială nu prevede și restituirea comisionului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul-recurent va fi obligat să plătească intimaților-reclamanți suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, ce constau din onorariu apărător conform chitanței din 1 aprilie 2014 emisă de Cabinet de Avocat R.G. (dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 68 A din 28 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata sumei de 500 RON către intimații-reclamanți N.G., N.M.Z., N.M. și N.D.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014. Procesat de GGC - CL