ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 30 ianuarie 2008, reclamanții

N.G., N.M.Z., N.M. și N.D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor

Publice, Municipiul București prin Primarul General și SC A. SA, au solicitat

Judecătoriei Sectorului 2 București, prin cerere, declinată ulterior

Tribunalului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați

pârâții să le plătească, prețul actualizat cu indicele de inflație, achitat la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, cu

privire la imobilele din corpurile A și B din sector 2, București, diferența

dintre valoarea de circulație a apartamentelor și prețul, actualizat cu

indicele de inflație.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Sentința civilă nr. 3032/2003 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel cum a fost modificată prin Decizia

civilă nr. 1121/2006 pronunțată de Tribunalul București și Decizia civilă nr.

1564/2007 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea în constatarea

nulității și revendicării apartamentelor în litigiu, astfel că pârâții

datorează despăgubiri pentru nerespectarea obligațiilor ce rezultă din garanția

pentru evicțiune.

Prin Sentința civilă

nr. 284 din 18 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiului București prin Primarul General, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă

acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva SC A. SA

Apelul formulat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr.

590/A din 25 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, a

desființat în parte sentința apelată și a trimis spre rejudecare capătul de

cerere având ca obiect prețul actualizat cu indicele de inflație, achitat de

reclamanți la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare conform Legii nr.

112/1995, reținându-se, în esență, că în speță nu sunt incidente dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, în

condițiile în care încheierea contractelor nu a respectat cerințele Legii nr.

112/1995, însă trebuia analizat și capătul de cerere privind restituirea

prețului plătit de reclamanți la încheierea contractelor, din perspectiva art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, capăt de cerere, omis a fi soluționat de

tribunal.

Împotriva acestei

hotărâri, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin

Decizia civilă nr. 6819 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție a fost respins ca neîntemeiat recursul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data

de 2 decembrie 2009, sub nr. 19851/3/2009*, iar această instanță, prin Sentința

civilă nr. 1841 din 12 octombrie 2012, a admis în parte cererea precizată

formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să

plătească 26.746,47 RON reclamanților N.G. și N.M., 12.800 RON reclamanților

N.M. și N.D. și 4.752 RON  reclamantului N.G., reprezentând preț actualizat

până în mai 2012, sume ce se vor actualiza în continuare cu rata inflației până

la data plății efective.

Tribunalul a respins

capătul cererii precizate referitor la diferența dintre valoarea de circulație

a apartamentelor și prețul actualizat și a respins cererile de chemare în

garanție formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:

După reînregistrarea

cauzei pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții au

adus precizări suplimentare acțiunii, arătând că înțeleg să se prevaleze atât

de art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 (restituire preț actualizat),

cât și de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Lega nr. 1/2009

(diferența până la valoarea de piață).

La 30 martie 2012 a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul

București prin Primar și SC A. SA pe cererea principală, SC A. SA păstrându-și

calitatea doar în chemarea în garanție (dosar rejudecare).

A fost administrată

proba cu înscrisuri și, de asemenea, a fost efectuată o expertiză tehnică

evaluatoare imobiliară, care a stabilit valoarea de piață a imobilului și o

altă expertiză contabilă care a actualizat prețul plătit de reclamanți pe

apartamente, până în prezent.

Analizând actele și

lucrările dosarului, tribunalul a constatat parțial întemeiată acțiunea, cu

privire la capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat și a fost

respins capătul cererii astfel cum a fost precizată în rejudecare, referitor la

diferența până la valoarea de piață (art. 50/1 din Legea 10/2001), pentru

următoarele motive:

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la diferența dintre prețul plătit actualizat și cel

la valoarea de piață (art. 50

1

din Legea nr. 10/2001), s-a constatat

că această solicitare a reclamanților a fost deja respinsă în primul ciclu

procesual, soluție menținută până în recurs, astfel că nu mai poate fi

reiterată, deci a fost respinsă.

Tribunalul a mai avut

în vedere și faptul că, la o reanalizare, potrivit art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or în speță, așa cum rezultă

explicit din hotărârile prin care au fost evinși, anulându-se și contractele,

rezultă explicit că aceste contracte au fost încheiate cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 (constatări intrate în puterea lucrului judecat), astfel că

nu sunt întrunite cerințele art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru

acordarea valorii de piață (diferenței până la aceasta).

De asemenea, instanța

de fond a constatat, pe de altă parte, că reclamanții beneficiază de

prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, referitoare la

restituirea prețului plătit pentru achiziționarea celor trei apartamente

conform Legii nr. 112/1995, preț actualizat la zi.

Astfel, s-a avut în

vedere că prin contractele de vânzare-cumpărare x din 21 decembrie 1996, y din

21 decembrie 1996 și z din 20 iulie 2000, reclamanții și T.P. (decedată la 21

decembrie 2001 și moștenită de reclamantul N.G.) au cumpărat cele trei

apartamente din corpurile A și B din București, iar prin Sentința civilă nr.

3032/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, astfel cum a fost modificată

prin Decizia civilă nr. 1121/2006, pronunțată de Tribunalul București și

Decizia civilă 1564/2007 a Curții de Apel București, s-a admis foștilor

proprietari acțiunea în constatarea nulității contractelor reclamanților din

prezenta cauză și revendicarea de la aceștia a apartamentelor de la adresa

amintită.

Prin urmare, a

apreciat tribunalul că reclamanților evinși li se cuvine restituirea prețului

plătit, actualizat la zi, obligație ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

calculul prețului actualizat, tribunalul a luat în considerare raportul de expertiză

întocmit cu ocazia rejudecării, de expertul contabil R.M. și a înlăturat

raportul întocmit în fața judecătoriei de expertul M.A., întrucât doar cel

dintâi menționat a luat în considerare faptul că prețul a fost plătit în rate

(ceea ce implica o actualizare cu indice distinct de inflație pe fiecare rată),

în timp ce expertiza M.A., în mod eronat, a actualizat global prețul menționat

în contracte, cu același coeficient calculat în raport de momentul încheierii

primelor două contracte (coeficient aplicat, printr-o nouă eroare, și celui de

al treilea contract).

Astfel, a fost

obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească 26.746,47 RON

reclamanților N.G. și N.M. (x din 21 decembrie 1996), 12.800 RON reclamanților

N.M. și N.D. (contract y din 20 iulie 2000) și 4.752 RON reclamantului N.G.

(contract z din 21 decembrie 1996).

Pe cale de

consecință, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de SC

A. SA ca neîntemeiată, ca urmare a constatării lipsei calității sale procesuale

pasive la 30 martie 2012.

A fost respinsă și

cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice

împotriva SC A. SA cu privire la comisionul de 1% încasat de aceasta din urmă

pentru vânzare, întrucât nu s-a stabilit niciunde răspunderea mandatarului

(intermediarului vânzării) pentru evicțiunea suferită de reclamanți sau în

modul în care a fost derulată intermedierea.

În baza art. 274 C.

proc. civ., au fost acordate cheltuielile de judecată constând în onorariul

expertului contabil din rejudecare (parțial, în limita în care a fost achitat).

Împotriva Sentinței

civile nr. 1841 din 12 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat în baza împuternicirii nr. x, y din 12 noiembrie 2012, de Direcția

Generala a Finanțelor Publice a Municipiul București. Calea de atac a fost

recalificată drept apel, prin încheierea de ședință din data de 28 martie 2013,

cu luarea în considerare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată și

aplicarea dispozițiilor art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, s-a apreciat că hotărârea atacată este netemeinică și

nelegală, având în vedere următoarele considerente:

În primul rând,

apelantul a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

susținând că în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca în cauza dedusă

judecății are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice,

stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A argumentat

apelantul că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici

dauna unui terț, or Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractelor dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin SC A.

SA, este terț față de acestea, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

A mai susținut

apelantul că stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță,

clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura

obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul

acestei obligații, or obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi

întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al

retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în

situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și

regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că

restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile

art. 970 C. civ.

Pe plan procesual, a

arătat apelantul că nu poate avea calitatea procesuală pasivă într-o astfel de

acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță

Municipiul București, prin SC A. SA, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice,

atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic

dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate

în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași

premisă juridică, respectiv faptul că este de analizat un raport juridic de

drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un

astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană

(instituție) răspunzătoare.

Mai mult, a susținut

apelantul că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme

cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă

Ministerului Finanțelor Publice, iar prin modificarea alin. (3) din art. 50 din

Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea

sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate

de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un

raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească

restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința

judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care doar administrează fondul

cu această destinație.

Pe fondul cauzei,

apelantul a arătat că apreciază că în mod greșit instanța de fond a admis

acțiunea având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui

terț, deoarece această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici

o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile

din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractele au fost

desființate cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei credințe în momentul

încheierii contractelor.

Într-o altă

argumentare, a susținut apelantul că nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală

pasivă acestei instituției, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are

un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului, întrucât deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

În ceea ce privește

respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, formulată de

Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC A.

SA, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această

societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apelantul a arătat

că hotărârea instanței de fond este netemeinică, deoarece în conformitate cu

prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

acest comision de 1 % a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului

București, în speță, de SC A. SA, iar Ministerul Finanțelor Publice, nu a făcut

altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii

primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%.

Astfel, consideră

apelantul că instanța de fond trebuia să dispună ca, cel puțin procentul de 1%

prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate să fie restituit de către

partea care a încasat comisionul, restituirea urmând a se realiza la prețul

actualizat.

Intimații-reclamanți

au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale prin Decizia civilă nr.

68 A din 28 martie 2013 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 1841 din 12

octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut în esență următoarele:

Legea nr. 1/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea 10/2011, având astfel următorul

cuprins: "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Tot astfel, după art.

50, prin același act normativ sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 50

1

,

cu următorul cuprins: "proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea

despăgubirilor, se stabilește prin expertiză".

Din interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă că, inclusiv după intrarea în

vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009, trebuie

realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului,

ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în

raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract

de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul

imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu

rea-credință ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a

admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare,

prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența

unor titluri valabile de proprietate.

În contextul cauzei,

se constată că reclamanții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de

vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a

menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin

efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

Prin

Sentința civilă nr. 3032/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel cum

a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1121/2006, pronunțată de Tribunalul

București și Decizia civilă 1564/2007 a Curții de Apel București, s-a admis

foștilor proprietari acțiunea în constatarea nulității contractelor

reclamanților din prezenta cauză și revendicarea de la aceștia a apartamentelor

de la adresa amintită, deci s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este

exclusă buna-credință a cumpărătorilor.

Cum aceste aspecte de

drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o

prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cauză,

urmând a se constata că a intervenit desființarea titlului de proprietate al

reclamanților ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva celor

expuse, instanța de fond a făcut o legală interpretare și aplicare a legii,

raportat doar la incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 republicată, reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului

actualizat plătit.

Cum

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările și

completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificarea și completările ulterioare, Curtea constată că

sentința apelată este dată prin corecta aplicare a legii.

Pe de altă parte,

Curtea a reținut că nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare,

încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a

actului juridic, de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza

nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă.

Cum nulitatea

operează cu efect retroactiv (ex tunc), principiul restabilirii situației

anterioare ce guvernează efectele nulității, impune restituirea prestațiilor

efectuate în baza actului desființat.

Critica apelantului

referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform

art. 1337 și urm. C. civ., a fost înlăturată ca nefondată, întrucât premisa

acestui tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător,

urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului

vânzării.

Cum dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată (forma de dinaintea modificării

prin Legea nr. 1/2009) prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

Curtea constată că și sub acest aspect, sentința apelată este dată prin corecta

aplicare a legii.

Este real că

restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in

integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit

dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei

anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin

textul menționat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul

obligat la restituirea prețului).

Această prevedere

legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a

sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de

preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea

prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în

ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Curtea a mai avut în

vedere și faptul că dreptul la restituirea prețului actualizat s-a născut prin

lege, O.G. nr. 184/2002 determinând cine este dator a repara paguba pricinuită

chiriașului și din ce fonduri se realizează aceasta, în scopul înlăturării

dezechilibrului economic creat uneia din părți, în acest caz, fostului chiriaș.

Un eventual drept de

regres al Ministerului Finanțelor Publice nu a fost prevăzut legal pentru ca,

la rândul său, să se poată dezdăuna de la vânzătorul imobilului pe motiv că nu

i se poate reține vreo culpă, deoarece nu a fost parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Nu poate fi vorba

nici de subrogarea Ministerului Finanțelor Publice în dreptul creditorului

obligației, atâta timp cât aceasta și-a exercitat dreptul direct împotriva

celui care a colectat resursele bugetare provenind din vânzarea locuințelor.

Susținerea

Ministerului Finanțelor Publice că este obligat pentru alții, nu este pertinentă,

din moment ce statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin

A.N.A.F. și unitățile sale teritoriale (art. 17 alin. (3) C. proc. fisc.).

Într-adevăr, în

dreptul comun, în caz de evicțiune totală prin fapta unui terț, obligația de

garanție revine în principal vânzătorului, dar în lumina Legii nr. 10/2001,

răspunderea pentru plata de despăgubire revine exclusiv Ministerului Finanțelor

Publice, pentru că prețul vânzării a fost pus la dispoziția acestei instituții

pentru constituirea fondului extrabugetar.

Este inadmisibil ca

două instituții ale statului, dintre care una prevalându-se de un drept de

regres, să fie obligate distinct pentru prețul actualizat al imobilului, una

pentru prețul plătit de chiriași, cealaltă pentru actualizare, datorită

apariției procesului inflaționist.

Referitor la critica

privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, formulată

de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC A.

SA, instanța a reținut faptul că, potrivit art. 41 din H.G. nr. 20/1996 privind

normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 unitățile specializate,

care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au

obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină

comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma

rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul deschis la

trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în

contul, deschis la unitățile Băncii Comerciale Romane - SA, după caz.

Pe verso-ul ordinului

de plată, vânzătorul va menționa: suma încasată din vânzarea apartamentelor,

suma reținută, reprezentând comisionul de 1%, precum și suma rămasă și virată

în contul fondului extrabugetar, conform Legii nr. 112/1995; comisionul de 1%

se calculează asupra întregului preț al apartamentului și se retine integral

din prima plata care se face la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Față de dispozițiile

legale menționate, se reține că pârâta SC A. SA a încasat comisionul conform

legii o singură dată, la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, iar

pentru această sumă a prestat o serie de servicii precum întocmirea

contractului, încasarea lunară a ratelor și virarea acestora către bugetul de

stat, etc., iar în Legea nr. 10/2001 nu se prevede și restituirea comisionului

încasat potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, invocând cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

susținut următoarele critici de nelegalitate:

În mod greșit

instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecății, Ministerul Finanțelor

Publice are calitate procesuală pasivă, stabilind în sarcina acestuia obligația

de restituire a prețului, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

întrucât potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante neputând nici profita și nici

dăuna unui terț.

Or, nefiind parte la

încheierea contractului dintre intimații-reclamanți și Primăria Municipiului

București prin mandatar SC A. SA, este terț față de acesta, având doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

A mai arătat

recurentul că, stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță,

clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura

obligației sumei de bani, reprezentând prețul actualizat.

Sub acest aspect,

recurentul susține că în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a conturat și opinia că obligația de plată ar fi

întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anulării

contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a

cumpărătorilor, nefiind justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art.

1337 C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate

fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice.

Recurentul apreciază

că pe plan procesual calitate procesual pasivă, în speță, nu poate avea într-o

astfel de acțiune decât Municipiul București prin mandatar SC A. SA, întrucât

ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract,

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind norme cu caracter

procesual.

Ca atare, pentru a

reține apărarea contrară, în sensul că, ex lege, s-a stabilit calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, ar însemna că s-ar realiza

o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

O altă critică se

referă la greșita menținere a obligației de plată a prețului actualizat în

sarcina recurenților, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care

instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin

fapta unui terț și la nerestituirea comisionului de 1% încasat de SC A. SA:

În raport cu cele

expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate și în rejudecare, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Examinând decizia

recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor,

restituire ce se efectuează de Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Așa fiind, în mod

corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile

legii speciale care dispune în mod expres și cu privire la persoana juridică

obligată la restituirea prețului actualizată.

Nefondată este și

critica recurentului referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune,

întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., întrucât premisa acestui

tip de răspundere presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și

pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile

invocate de către un terț, asupra obiectului vânzării.

Or, în speță,

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995

devenind astfel incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Și critica

referitoare la nerestituirea comisionului de 1% este nefondată, întrucât ambele

instanțe, de fond și apel, au respins cererea de chemare în garanție a

intimatei SC A. SA, având în vedere și faptul că, potrivit art. 41 din H.G. nr.

20/1996, privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele au obligația să

rețină comisionul de 1% potrivit art. 13 lit. a) din legea menționată, iar

legea specială nu prevede și restituirea comisionului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., pârâtul-recurent va fi obligat să plătească

intimaților-reclamanți suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în

recurs, ce constau din onorariu apărător conform chitanței din 1 aprilie 2014

emisă de Cabinet de Avocat R.G. (dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

împotriva Deciziei nr. 68 A din 28 martie 2013 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă

recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata sumei de 500

RON către intimații-reclamanți N.G., N.M.Z., N.M. și N.D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2014.

Procesat de GGC - CL