ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3616/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3616/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2008,

pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 8501/299/2008,

reclamanții A.N.L., A.O.H.L. și A.I.D., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București prin

Primarul General, au solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei de

24.451.749 lei reprezentând prețul pe care l-au achitat pentru apartamentul nr.

x, situat în București, str. Ciprian Porumbescu, parter, sector l, la valoarea

reactualizată în raport de indicele de inflație din data de 22 aprilie 1997 și

până la data la care se va efectua plata, precum și obligarea la plata sumei

calculate prin diferența dintre valoarea de piață în prezent, a apartamentului

în discuție și suma totală plătită de reclamanți la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, la valoarea actualizata, conform

indicelui de inflație.

La data de 25

septembrie 2008, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au precizat

că solicită ca judecata să se desfășoare în contradictoriu și cu pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Prin sentința civilă nr.

7521 din 04 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosar

nr. 8501/299/2009, s-a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei

și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția civilă, față de împrejurarea că, potrivit

expertizei contabile administrată în cauză, a rezultat că valoarea pretențiilor

reclamanților depășește pragul valoric de 500.000 lei

Cauza a fost

înregistrată la data de 22 iulie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, sub nr. 30754/3/2009.

Prin sentința civilă nr.

1338 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea formulată de

reclamanții A.N.L., A.O.H.L. și A.I.D., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și

Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General, a obligat pârâții la

plata către reclamanți a sumei de 246.174 euro în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății reprezentând valoarea de circulație a imobilului și a respins

cererea de chemare în garanție a SC H.N. SA ca nefondată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009,

Ministerul Finanțelor Publice este cel care este ținut să restituie prețul de

circulație al imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. În ceea ce

privește fondul cauzei, s-a apreciat că sunt incidente prevederile art. 50

1

din același act normativ, având în vedere că titlul de proprietate al

reclamanților constituit în baza Legii 112/1995 a fost desființat în urma

acțiunii în revendicare admisă prin comparația cu titlul fostului proprietar.

În privința cererii de chemare în garanție, față de împrejurarea

nedesființării, ci executării contractului de comision încheiat între stat și SC

H.N. SA.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București.

Prin decizia civila nr.

24/ A din 21 ianuarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 30754/3/2009, Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, a admis apelurile, a desființat sentința apelata

și a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța de control

judiciar a observat, pe de o parte, că prima instanță a examinat calitatea

procesuală pasivă a statului român prin raportare la dispoziții legale ce

făceau vorbire despre un alt subiect de drept, iar pe de altă parte, că aceasta

a admis acțiunea împotriva celor trei pârâți fără a clarifica subiectul căruia

îi incumbă, potrivit legii, obligația plății sumelor de bani de felul celor

solicitate de reclamanți, fiind necesare clarificări atât din partea

reclamanților, cât și o analiză atentă din partea instanței în ceea ce privește

cadrul procesual pasiv al litigiului.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrata la Tribunalul București la data de 20 aprilie 2011,

sub număr Dosar nr. 30754/3/2009.

Față de

considerentele decizie de desființare, reclamanții au înțeles sa

își precizeze cadrul procesual pasiv, respectiv Ministerul Finanțelor

Publice și Mun. București prin Primar General, argumentându-și acțiunea

pe art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și solicitând restituirea prețului

de piața al imobilului.

Prin Sentința civilă nr.

1033 din 30 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin

Primarul General, și în consecință s-a respins,ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă acțiunea formulată de reclamanții

A.I.D. și A.O.H.L., în contradictoriu cu Municipiul București; s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții A.I.D. și A.O.H.L., în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice, și SC H.N. SA și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumei de 556.600 lei reprezentând valoarea de circulație a imobilului

situat în București, str. Ciprian Porumbescu.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a constatat, în ceea ce privește calitatea procesual pasiva

a Mun. București, față de temeiul de drept invocat, că nu are legitimare, în

condițiile în care legea speciala prevede în mod expres ca plata sumelor

cuvenite în ipotezele reglementate de text se face de către Ministerul

Finanțelor Publice, din fondul constituit potrivit art. 13 din Legea nr.

112/1995.

Asupra fondului acțiunii

formulate tribunalul a reținut că reclamanții au cumpărat imobilul situat în

București, str. Ciprian Porumbescu, în baza contractului de vânzare-cumpărare din

22 aprilie 1997, încheiat cu Primăria Mun. București, iar prin Sentința civilă nr.

1293 din 26 februarie 2003 pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 în Dosarul

nr. 2082/2003, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 709 din 26 mai

2005 pronunțată de Curtea de Apel București, imobilul menționat a fost

restituit numitului P.D.D.

Situația reținută

corespunde ipotezei legale a dispozițiilor art. 50

1

Legea 10/2009,

iar evaluarea bunului s-a realizat prin expertiză, la suma de 556.600 (valoarea

de piață de la momentul introducerii acțiunii ). Expertul a indicat

legislația și normativele avute în vedere la evaluarea imobilului, coeficienții

de scădere cat și cei de majorare, starea actuala a imobilului, pârâtul neformulând

obiecțiuni la raportul de expertiza, în condițiile în care raportul a fost

depus la dosar cu respectarea termenului impus de art. 209 C. proc. civ.

În ceea ce privește

calitatea procesual pasiva a Ministerului Finanțelor Publice, Tribunalul a

reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului

se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Cu referire la

cererea de chemare în garanție s-a arătat că o eventuală încălcare a

contractului de mandat, cu consecința rezoluțiunii, ori o eventuală nulitate a

acestuia, odată dispusă sau constatată, ar putea atrage obligarea SC H.N. SA la

restituirea comisionului încasat către cocontractantul Primăria Municipiului

București (și nu a procentului de 1% din valoarea actuală a imobilului, în nici

un caz), însă față de pârât, chematul în garanție nu are vreo obligație, aspecte

stabilite, de altfel, în mod irevocabil și prin decizia pronunțata în calea de

atac a apelului, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii de

chemare în garanție.

Apelul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei sentințe a fost

respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 4/ A din 15 ianuarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a arătat că în mod corect prima instanță a reținut că

legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este conferită

de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, anume de

dispozițiile art. 50 alin. (3) din această lege, ce prevăd că restituirea

prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Critica recurentului

referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art.

1337 și urm. C. civ., a fost înlăturată ca nefondata întrucât premisa acestui

tip de răspundere (care este una contractuala), presupune valabilitatea

contractului de vânzare cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător,

urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio în integrum

ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului

comun, operează între părțile contractante, însă, legea speciala deroga de la

aceasta regula, instituind o subrogație legala a persoanei debitorului

(vânzătorul obligat la restituirea prețului). Aceasta prevedere legala își are

rațiunea în respectarea unei simetrii intre destinația finala a sumelor

încasate de vânzător (unitatea administrativ teritoriala) cu titlu de preț de

la chiriașii comparatori și sursa fondurilor pentru restituirea prețului

actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații

- fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Legiuitorul a înțeles

să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru

evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane

decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor - în

prezent Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire a prețului

vânzării.

În condițiile în care

contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat printr-o hotărâre

judecătorească și, mai mult, cererea de constatare a nulității acestuia a fost

respinsă, devin incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

În ceea ce privește

legislația și practica europeană indicată de apelant, în susținerea criticii

sale legate de valoarea excesivă a imobilului, astfel cum a fost determinată

prin raportul de expertiză ala cauzei, s-a arătat că nu este aplicabilă, în

speță nefiind vorba de vreo încălcare a vreunui drept fundamental și în plus CEDO

recunoscând statelor membre dreptul de a impune prin legislația proprie termene

și condiții proprii în acord cu respectarea normelor europene.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât, criticând pentru

nelegalitate hotărârea atacată, pe care a considerat-o ca fiind data cu

încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În motivarea

recursului declarat, recurentul a formulat următoarele critici:

- în mod greșit s-a

considerat că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiv în

cauza.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți

și Primăria Municipiului București, este terț fata de acesta, Ministerul

Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar

în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În baza art. 1337, art.

1341 și următoarele din C. civ., ar trebui să se instituie răspunderea

vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiunea

totală sau parțială prin fapta unui terț, aceasta dispoziție de drept comun

neputând fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrară.

Dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu

sunt de natura sa determine chemarea în judecata a Ministerului Finanțelor

Publice și sa acorde acestuia calitate procesuala pasiva, cat timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului la valoarea de piața. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face

obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept

prin fapta unui terț.

Invocând și

prevederile art. 1344 C. civ., recurentul a solicitat modificarea decizia recurate,

în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii

acțiunii ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala

pasiva.

- în mod nelegal și netemeinic

instanța de apel a menținut soluția pronunțata de instanța de fond, având în vedere

ca în speța nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din

Legea 10/2001.

În opinia

recurentului, în cauza de față nu este întrunită nici una din cele două

condiții ale textului legal pe care instanțele de fond și-au justificat

soluția.

Astfel, nu există un contract

de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât

reaua credința atât a vânzătorului cat și a cumpărătorilor nu poate fi pusa la îndoiala,

având în vedere ca imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995,

fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, așa cum s-a reținut în decizia

civila nr. 546A/02 octombrie 2000 pronunțata de Curtea de Apel București, secția

a III-a civila, în Dosarul nr. 3644/2000.

De asemenea, nu

există nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze ca reclamanții

ar fi fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare,

aceștia nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care

este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului pe care urmau sa-l achiziționeze.

Nici cea de-a doua

condiție a textului legal, privitoare la desființarea contractului prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nu este îndeplinită întrucât acțiunea

promovata de foștii proprietari în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București,

a fost respinsa irevocabil.

- în mod eronat s-a

apreciat de către instanța de apel că, neavând obiecțiuni la raportul de

expertiza depus la dosarul de fond, recurentul ar fi achiesat la concluziile

acestuia, atâta timp cat, prin motivele de apel a formulat critici cu privire

la prețul real al imobilului în discuție, critici pe care instanța le-a ignorat.

În primul rând, în mod

eronat a fost stabilit drept obiectiv pentru expertiza „valoarea de circulație

a imobilului

”

în condițiile în care

nu exista în legislația în vigoare nicio referire la aceasta „valoare de

circulație

”

, iar Legea 10/2001,

la art. 50, alin. (2

1

), vorbește despre „prețul de piața al

imobilelor

”

, iar la art. 50

1

din aceeași lege se adaugă: prețul de piața al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare

”

.

Expertul nu a

utilizat nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare, iar suma

stabilita în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauza, reclamanții

achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții.

Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel

referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferenta actualului blocaj al pieței

imobiliare, apreciata de recurent la 30%.

Soluția adoptată în

aceste condiții echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză. O aplicare

corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și a

stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul ca indicatori a

valorii de piața a imobilului de la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți), a valorii

de piața de la momentul evicțiunii și a determinării diferenței lor, această

diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile

legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Recurentul a mai

precizat că trebuie examinat în ce măsura jurisprudența instanței europene

impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul

comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia

sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai

acelui imobil.

În opinia sa, indemnizarea

cumpărătorilor la valoarea de piața actuala a imobilelor constituie, în mod vădit,

o îmbogățire fără justa cauza a acestora, care încălca principiul egalității

cetățenilor în fata legii.

Astfel, situația

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferita de situația

celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piața,

așadar, la valoarea de piața.

In drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La data de 06

septembrie 2013, cei doi intimați-reclamanți rămași în cauză (urmare a

decesului reclamantului A.N.L., intervenit la data de 19 aprilie 2010, care a

fost moștenit de ceilalți doi reclamanți) au formulat întâmpinare prin care au

solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât Ministerul Finanțelor

Publice este entitatea chemată prin lege și ținută să restituie chiriașilor

cumpărători sumele prevăzute prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

dispoziții legale care au un caracter special și care se aplică cu prioritate

față de dreptul comun invocat de recurent în susținerea excepției lipsei

calității sale procesuale pasive. În cazul reclamanților se aplică dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și

modificată prin Legea nr. 1/2009, neexistând nici o hotărâre judecătorească

prin care să se fi constat nulitatea absolută a contractului lor de

vânzare-cumpărare, ci doar o hotărâre irevocabilă prin care aceștia au pierdut

proprietatea bunului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, în fața fostului

proprietar, în urma comparării titlurilor de proprietate.

Întrucât nici una din

părțile litigante nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză de

determinare a valorii de piață a bunului imobil, intimații au solicitat

respingerea ca nefondate a criticilor de recurs privitoare la îmbogățirea fără

justă cauză.

Așa cum se menționează

în decizia civila recurată, ei au fost despăgubiți pentru privare de bun prin

aplicarea principiului a „restitutio in integrum” și în cf. cu dispozițiile

legale incidente, ținându-se astfel seama de cerințele respectării dreptului de

proprietate prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Analizând criticile

de recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul

declarat este întemeiat în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează.

Astfel, critica

vizând greșita dezlegare de către instanțele de fond a problemei de drept

privitoare la lipsa calității procesuale pasive în cauză a recurentului

Ministerul Finanțelor Publice este nefondată. Înalta Curte reține că, deși ca

natură juridică, acțiunea în justiție cu care reclamanții s-au adresat

instanțelor este una în răspundere pentru evicțiune și că, deși aceștia au

indicat ca temeiuri juridice atât normele din materia evicțiunii de drept

comun, cât și pe cele ale Legii nr. 10/2001, prezenta acțiune se judecă în

raport de normele speciale ale acestei din urmă legi, edictate anume pentru

reglementarea raporturilor juridice generale prin încheierea de acte de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterioara lor desființare

ori pierdere a proprietăților dobândite de chiriași în temeiul acestora, chiar

în ipoteza menținerii contractelor, ca efect al admiterii acțiunilor în

revendicare.

Aceste norme

speciale, aplicabile cu prioritate, după cum în mod corect au stabilit și cele

două instanțe de fond, conțin atât reglementări de drept material, cât și de

drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, că

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) – adică atât a

celui din contract, în valoare actualizată, cât și a celui de piață – se face

de către Ministerul Economiei și Finanțelor (respectiv, de către Ministerul

Finanțelor Publice, potrivit O.U.G. nr. 221/2008).

Așadar, prin derogare

de la regulile de drept comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligația

de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desființării contractului ori a

evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și

modificată, stabilesc faptul că această obligație, pentru oricare din cele două

ipoteze, aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Privită în substanță,

reglementarea supusă analizei, spune cine plătește sumele de genul celor

pretinse de reclamanții din prezenta cauză și din ce surse se vor face aceste

plăți, îndestulător pentru a răspunde la întrebarea cine stă în judecată, în

calitate de pârât în aceste acțiuni.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nerelevante argumentele invocate

de recurent în susținerea acestui prim motiv de recurs al său, argumente prin

care acesta a susținut că nu a avut calitatea de parte în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu soții Atanasiu, fiind terț față de acest act

juridic, ori că în cauză ar trebui să se facă aplicare dispozițiilor art. 1337,

1341 și următoarele C. civ., cu consecința antrenării răspunderii contractuale

a vânzătorului, Primăria Municipiului București, pentru evicțiunea totală sau

parțială produsă prin fapta unui terț.

Înalta Curte

apreciază însă ca fiind îndreptățită critica recurentului prin care acesta a

invocat greșita aplicare în cauză de către instanțele de fond a dispozițiilor art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009,

și obligarea sa la plata către intimați a sumei de 556.600 lei reprezentând

valoarea de circulație a apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București,

str. Ciprian Porumbescu, parter, sector 1, bun a cărui proprietate aceștia au

dobândit-o în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997,

dar pe care au pierdut-o în concursul cu fostul proprietar (prin autorii lor,

părinții A.N.L. și A.A.A., în prezent decedați).

Pentru a soluționa în

acest mod acțiunea reclamanților, ambele instanțe de fond au reținut că

aceștia, prin situația juridică în care s-au aflat în legătură cu apartamentul nr.

1 de la adresa anterior menționată, se situează în ipoteza legală a textului art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009,

potrivit cu care proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Înalta Curte

apreciază că, reținând ca fiind întrunite în cazul reclamanților cele două

condiții cumulative ale textului legal anterior evocat - respectiv, încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil apartamentul nr. 1 din

București, str. Ciprian Porumbescu, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

și desființarea acestuia prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

- instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a legii în cazul dedus

judecății.

Aceasta întrucât,

contrar celor reținute de cele două instanțe cu referire la valabilitatea încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 4218/25379/22 aprilie 1997, cu

respectarea Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință din partea chiriașilor

cumpărători, prin hotărârile judecătorești ce au fost pronunțate în litigiul

dintre aceștia și succesorul fostului proprietar (având ca obiect acțiunea în

revendicarea apartamentului nr. 1), s-a reținut în mod definitiv și irevocabil,

că încheierea contractului privind achiziționarea de către chiriași a

apartamentului nr. x s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

întrucât a avut loc „la o dată anterioară soluționării cererii formulate de

reclamant în baza Legii nr. 112/1995, deși aplicabilitatea art. 9 alin. (2) din

această lege nu putea fi stabilită decât după soluționarea cererii formulate de

reclamant, doar prin soluționarea definitivă a cererii putându-se stabili dacă

apartamentul „nu se restituie în natură”, așa cum stabilea art. 9 alin. (1)

drept condiție pentru a se putea proceda la vânzarea apartamentelor (…)”.

Aceleași instanțe au

mai reținut că soții Atanasiu nu pot invoca nici buna-credință întrucât nu au

făcut dovada că ar fi făcut demersuri pentru a afla situația juridică a

imobilului pe care doreau să îl cumpere.

Este adevărat că

intimații-reclamanți Atanasiu au pierdut proprietatea apartamentului nr. x, în

concursul cu fostul proprietar, în urma soluționării irevocabile a acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri introdusă de acesta din urmă, iar nu în

urma constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a

bunului imobil, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, la cererea fostului

proprietar.

Cu toate acestea,

instanțele de fond ar fi trebuit să observe că în cadrul acțiunii în revendicare,

s-a suspus analizei, pe cale incidentală, și aspectul legat de condițiile de

validitate a unuia dintre titlurile în concurs, respectiv cel al chiriașilor

cumpărători, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea acelei acțiuni

cercetând și dezlegând inclusiv aceste aspecte, rezultând din considerentele

deciziilor nr. 434 din 4 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

și nr. 709 din 26 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, că motivele de nelegalitate a titlului

deținut de chiriașii cumpărători Atanasiu asupra apartamentului nr. 1 au fost

cele care au condus la admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Soluționând acțiunea

de față prin reținerea faptului că reclamanții au deținut bunul de care au fost

evinși în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea

Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, așadar contrar dezlegărilor irevocabile

date acestor aspecte prin hotărârile instanțelor ce au soluționat acțiunea în

revendicare a apartamentului nr. x, instanțele de fond au nesocotit efectul

pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură acele hotărâri

judecătorești (respectiv, decizia civilă nr. 434 din 4 mai 2004 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, și decizia nr. 709 din 26 mai 2005 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie).

Ca părți în litigiul

ce a fost soluționat prin pronunțarea acestor hotărâri judecătorești ori ca

succesori cu titlu universal ai acestora (în particular, a chiriașilor

cumpărători), intimaților li se opun cu putere de lucru judecat dezlegările

instanțelor care au soluționat acțiunea în revendicare ce a condus la pierderea

de către ei a proprietății apartamentului nr. x, și prin care s-a statuat

asupra nevalabilității titlului lor de dobândire, încheiat cu încălcarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și cu rea-credință.

Prin urmare, date

fiind acele dezlegări regăsite în considerentele deciziilor de apel și recurs nr.

4344 mai 2004 și nr. 709 din 26 mai 2005, care au justificat soluția de

admitere a acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, nici

intimaților și nici instanțelor chemate să soluționeze acțiunea de față a

acestora, în despăgubire, nu le este îngăduit să afirme contrariul celor

dezlegate cu titlu irevocabil în acel litigiu, astfel cum au făcut-o prin

hotărârea recurată, afirmând că apartamentul nr. x a fost cumpărat cu

bună-credință și în temeiul unui contract valabil încheiat. Tot astfel,

printr-un considerent cu totul străin prezentei cauze, instanța de apel nu

putea reține, așa cum a făcut-o, că cererea de constatare a nulității

contractului de cumpărare a apartamentului în cauză ar fi fost respinsă, în

condițiile în care nici o dovadă în acest sens nu există în cauză, iar părțile

nu au invocat măcar o atare situație prin cererile sau apărările lor.

De asemenea, aceleași

argumente se opun recunoașterii dreptului intimaților de a fi despăgubiți la

nivelul valorii de piață a apartamentului nr. x, considerentele regăsite în

deciziile nr. 434 din 4 mai 2004 și nr. 709 din 26 mai 2005 opunându-se reținerii

faptului că intimații-reclamanți s-ar afla în situația proprietarilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Dimpotrivă,

probatoriile cauzei, între care hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea

de revendicare a apartamentului nr. x, joacă un rol primordial, demonstrează

că, cel mult intimații, prin situația juridică în care s-au aflat în legătură

cu apartamentul a cărui proprietate au pierdut-o, se circumscriu ipotezei

legale a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și

completată, deoarece fac parte din categoria chiriașilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

astfel cum s-a reținut în mod irevocabil prin hotărârile evocate.

Această împrejurare justifică

recunoașterea dreptului intimaților de a fi despăgubiți ca urmare a pierderii

proprietății apartamentului nr. 1, în concursul cu fostul proprietar, doar în

limitele arătate prin textul legal anterior menționat, respectiv în limita prețului

actualizat, plătit pentru cumpărarea bunului, conform contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 22 aprilie 1997, iar nu în limita

valorii de piață a imobilului, astfel cum fără temei și printr-o aplicare greșită

a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și

completată, au hotărât instanțele de fond.

Pentru aceste

considerentele, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată cea de-a doua

critică a recursului prin care s-a susținut greșita aplicare în cauză a

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și

completată prin Legea nr. 1/2009.

Cât privește

celelalte critici ale recursului, regăsite la filele 6-11 din dosarul de

recurs, întrucât critică valoarea exagerată a cuantumului despăgubirii acordată

de instanțele de fond intimaților la nivelul valorii de piață, în raport de

criteriile de determinare a acesteia utilizate de către expert, și întrucât,

pentru considerentele anterioare, instanța de recurs a concluzionat că printr-o

aplicare greșită a legii s-a recunoscut intimaților dreptul de a fi despăgubiți

la nivelul valorii de piață a bunului de care au fost evinși (aceștia fiind

îndreptățiți la a primi doar prețul din contract, în valoare actualizată,

potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 112/1995), Înalta Curte apreciază

că nu se mai justifică analizarea temeiniciei lor, fiind înlăturată situația

premisă a formulării acestora, respectiv obligația stabilită în sarcina

recurentului de plată în favoarea intimaților a sumei de 556.600 lei.

În considerarea

acestor motive, Înalta Curte, găsind întemeiat recursul declarat, îl va admite

și, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot

decizia atacată, va admite apelul declarat împotriva hotărârii de primă

instanță, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 24.451.749 ROL (2.445,17 RON) reprezentând

prețul din contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, preț ce va fi

reactualizat la data executării hotărârii.

Va fi menținut restul

dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 4/ A din

15 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, pe care o

modifică în tot.

Admite apelul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 1033

din 30 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a V a civilă, pe care o

schimbă în parte, în sensul că obligă Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 24.451.749 ROL (lei vechi), reprezentând prețul din contractul de

vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, preț ce va fi reactualizat la data

executării hotărârii.

Menține restul

dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 septembrie 2013.