ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3616/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 8501/299/2008, reclamanții A.N.L., A.O.H.L. și A.I.D., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General, au solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei de 24.451.749 lei reprezentând prețul pe care l-au achitat pentru apartamentul nr. x, situat în București, str. Ciprian Porumbescu, parter, sector l, la valoarea reactualizată în raport de indicele de inflație din data de 22 aprilie 1997 și până la data la care se va efectua plata, precum și obligarea la plata sumei calculate prin diferența dintre valoarea de piață în prezent, a apartamentului în discuție și suma totală plătită de reclamanți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, la valoarea actualizata, conform indicelui de inflație.

La data de 25 septembrie 2008, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au precizat că solicită ca judecata să se desfășoare în contradictoriu și cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin sentința civilă nr. 7521 din 04 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosar nr. 8501/299/2009, s-a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, față de împrejurarea că, potrivit expertizei contabile administrată în cauză, a rezultat că valoarea pretențiilor reclamanților depășește pragul valoric de 500.000 lei Cauza a fost înregistrată la data de 22 iulie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 30754/3/2009.

Prin sentința civilă nr. 1338 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea formulată de reclamanții A.N.L., A.O.H.L. și A.I.D., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General, a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 246.174 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății reprezentând valoarea de circulație a imobilului și a respins cererea de chemare în garanție a SC H.N. SA ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009, Ministerul Finanțelor Publice este cel care este ținut să restituie prețul de circulație al imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a apreciat că sunt incidente prevederile art. 50 1 din același act normativ, având în vedere că titlul de proprietate al reclamanților constituit în baza Legii 112/1995 a fost desființat în urma acțiunii în revendicare admisă prin comparația cu titlul fostului proprietar. În privința cererii de chemare în garanție, față de împrejurarea nedesființării, ci executării contractului de comision încheiat între stat și SC H.N.

SA. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București. Prin decizia civila nr. 24/ A din 21 ianuarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 30754/3/2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelurile, a desființat sentința apelata și a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța de control judiciar a observat, pe de o parte, că prima instanță a examinat calitatea procesuală pasivă a statului român prin raportare la dispoziții legale ce făceau vorbire despre un alt subiect de drept, iar pe de altă parte, că aceasta a admis acțiunea împotriva celor trei pârâți fără a clarifica subiectul căruia îi incumbă, potrivit legii, obligația plății sumelor de bani de felul celor solicitate de reclamanți, fiind necesare clarificări atât din partea reclamanților, cât și o analiză atentă din partea instanței în ceea ce privește cadrul procesual pasiv al litigiului. În rejudecare, cauza a fost înregistrata la Tribunalul București la data de 20 aprilie 2011, sub număr Dosar nr. 30754/3/2009.

Față de considerentele decizie de desființare, reclamanții au înțeles sa își precizeze cadrul procesual pasiv, respectiv Ministerul Finanțelor Publice și Mun. București prin Primar General, argumentându-și acțiunea pe art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și solicitând restituirea prețului de piața al imobilului. Prin Sentința civilă nr. 1033 din 30 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General, și în consecință s-a respins,ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă acțiunea formulată de reclamanții A.I.D. și A.O.H.L., în contradictoriu cu Municipiul București; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A.I.D.

și A.O.H.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, și SC H.N. SA și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 556.600 lei reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, str. Ciprian Porumbescu. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat, în ceea ce privește calitatea procesual pasiva a Mun. București, față de temeiul de drept invocat, că nu are legitimare, în condițiile în care legea speciala prevede în mod expres ca plata sumelor cuvenite în ipotezele reglementate de text se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul constituit potrivit art. 13 din Legea nr. 112/1995.

Asupra fondului acțiunii formulate tribunalul a reținut că reclamanții au cumpărat imobilul situat în București, str. Ciprian Porumbescu, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, încheiat cu Primăria Mun. București, iar prin Sentința civilă nr. 1293 din 26 februarie 2003 pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 în Dosarul nr. 2082/2003, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 709 din 26 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, imobilul menționat a fost restituit numitului P.D.D.

Situația reținută corespunde ipotezei legale a dispozițiilor art. 50 1 Legea 10/2009, iar evaluarea bunului s-a realizat prin expertiză, la suma de 556.600 (valoarea de piață de la momentul introducerii acțiunii ). Expertul a indicat legislația și normativele avute în vedere la evaluarea imobilului, coeficienții de scădere cat și cei de majorare, starea actuala a imobilului, pârâtul neformulând obiecțiuni la raportul de expertiza, în condițiile în care raportul a fost depus la dosar cu respectarea termenului impus de art. 209 C. proc. civ. În ceea ce privește calitatea procesual pasiva a Ministerului Finanțelor Publice, Tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Cu referire la cererea de chemare în garanție s-a arătat că o eventuală încălcare a contractului de mandat, cu consecința rezoluțiunii, ori o eventuală nulitate a acestuia, odată dispusă sau constatată, ar putea atrage obligarea SC H.N. SA la restituirea comisionului încasat către cocontractantul Primăria Municipiului București (și nu a procentului de 1% din valoarea actuală a imobilului, în nici un caz), însă față de pârât, chematul în garanție nu are vreo obligație, aspecte stabilite, de altfel, în mod irevocabil și prin decizia pronunțata în calea de atac a apelului, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție. Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 4/ A din 15 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că în mod corect prima instanță a reținut că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este conferită de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, anume de dispozițiile art. 50 alin. (3) din această lege, ce prevăd că restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Critica recurentului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., a fost înlăturată ca nefondata întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuala), presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio în integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, legea speciala deroga de la aceasta regula, instituind o subrogație legala a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului). Aceasta prevedere legala își are rațiunea în respectarea unei simetrii intre destinația finala a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritoriala) cu titlu de preț de la chiriașii comparatori și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor - în prezent Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire a prețului vânzării. În condițiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească și, mai mult, cererea de constatare a nulității acestuia a fost respinsă, devin incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește legislația și practica europeană indicată de apelant, în susținerea criticii sale legate de valoarea excesivă a imobilului, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză ala cauzei, s-a arătat că nu este aplicabilă, în speță nefiind vorba de vreo încălcare a vreunui drept fundamental și în plus CEDO recunoscând statelor membre dreptul de a impune prin legislația proprie termene și condiții proprii în acord cu respectarea normelor europene. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât, criticând pentru nelegalitate hotărârea atacată, pe care a considerat-o ca fiind data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). În motivarea recursului declarat, recurentul a formulat următoarele critici: - în mod greșit s-a considerat că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiv în cauza. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț fata de acesta, Ministerul Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În baza art. 1337, art. 1341 și următoarele din C. civ., ar trebui să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț, aceasta dispoziție de drept comun neputând fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrară.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natura sa determine chemarea în judecata a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde acestuia calitate procesuala pasiva, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piața. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Invocând și prevederile art. 1344 C. civ., recurentul a solicitat modificarea decizia recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

- în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a menținut soluția pronunțata de instanța de fond, având în vedere ca în speța nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea 10/2001. În opinia recurentului, în cauza de față nu este întrunită nici una din cele două condiții ale textului legal pe care instanțele de fond și-au justificat soluția. Astfel, nu există un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât reaua credința atât a vânzătorului cat și a cumpărătorilor nu poate fi pusa la îndoiala, având în vedere ca imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, așa cum s-a reținut în decizia civila nr. 546A/02 octombrie 2000 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a III-a civila, în Dosarul nr. 3644/2000.

De asemenea, nu există nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze ca reclamanții ar fi fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare, aceștia nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau sa-l achiziționeze. Nici cea de-a doua condiție a textului legal, privitoare la desființarea contractului prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nu este îndeplinită întrucât acțiunea promovata de foștii proprietari în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București, a fost respinsa irevocabil.

- în mod eronat s-a apreciat de către instanța de apel că, neavând obiecțiuni la raportul de expertiza depus la dosarul de fond, recurentul ar fi achiesat la concluziile acestuia, atâta timp cat, prin motivele de apel a formulat critici cu privire la prețul real al imobilului în discuție, critici pe care instanța le-a ignorat.

În primul rând, în mod eronat a fost stabilit drept obiectiv pentru expertiza „valoarea de circulație a imobilului ” în condițiile în care nu exista în legislația în vigoare nicio referire la aceasta „valoare de circulație ” , iar Legea 10/2001, la art. 50, alin. (2 1 ), vorbește despre „prețul de piața al imobilelor ” , iar la art. 50 1 din aceeași lege se adaugă: prețul de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare ” . Expertul nu a utilizat nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare, iar suma stabilita în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauza, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții.

Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferenta actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciata de recurent la 30%. Soluția adoptată în aceste condiții echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză. O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul ca indicatori a valorii de piața a imobilului de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți), a valorii de piața de la momentul evicțiunii și a determinării diferenței lor, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Recurentul a mai precizat că trebuie examinat în ce măsura jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil. În opinia sa, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piața actuala a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justa cauza a acestora, care încălca principiul egalității cetățenilor în fata legii. Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferita de situația celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piața, așadar, la valoarea de piața.

In drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La data de 06 septembrie 2013, cei doi intimați-reclamanți rămași în cauză (urmare a decesului reclamantului A.N.L., intervenit la data de 19 aprilie 2010, care a fost moștenit de ceilalți doi reclamanți) au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât Ministerul Finanțelor Publice este entitatea chemată prin lege și ținută să restituie chiriașilor cumpărători sumele prevăzute prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale care au un caracter special și care se aplică cu prioritate față de dreptul comun invocat de recurent în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

În cazul reclamanților se aplică dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 1/2009, neexistând nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi constat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare, ci doar o hotărâre irevocabilă prin care aceștia au pierdut proprietatea bunului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, în fața fostului proprietar, în urma comparării titlurilor de proprietate. Întrucât nici una din părțile litigante nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză de determinare a valorii de piață a bunului imobil, intimații au solicitat respingerea ca nefondate a criticilor de recurs privitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Așa cum se menționează în decizia civila recurată, ei au fost despăgubiți pentru privare de bun prin aplicarea principiului a „restitutio in integrum” și în cf. cu dispozițiile legale incidente, ținându-se astfel seama de cerințele respectării dreptului de proprietate prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Analizând criticile de recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este întemeiat în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează. Astfel, critica vizând greșita dezlegare de către instanțele de fond a problemei de drept privitoare la lipsa calității procesuale pasive în cauză a recurentului Ministerul Finanțelor Publice este nefondată.

Înalta Curte reține că, deși ca natură juridică, acțiunea în justiție cu care reclamanții s-au adresat instanțelor este una în răspundere pentru evicțiune și că, deși aceștia au indicat ca temeiuri juridice atât normele din materia evicțiunii de drept comun, cât și pe cele ale Legii nr. 10/2001, prezenta acțiune se judecă în raport de normele speciale ale acestei din urmă legi, edictate anume pentru reglementarea raporturilor juridice generale prin încheierea de acte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterioara lor desființare ori pierdere a proprietăților dobândite de chiriași în temeiul acestora, chiar în ipoteza menținerii contractelor, ca efect al admiterii acțiunilor în revendicare.

Aceste norme speciale, aplicabile cu prioritate, după cum în mod corect au stabilit și cele două instanțe de fond, conțin atât reglementări de drept material, cât și de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) – adică atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât și a celui de piață – se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (respectiv, de către Ministerul Finanțelor Publice, potrivit O.U.G. nr. 221/2008).

Așadar, prin derogare de la regulile de drept comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligația de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desființării contractului ori a evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, stabilesc faptul că această obligație, pentru oricare din cele două ipoteze, aparține Ministerului Finanțelor Publice. Privită în substanță, reglementarea supusă analizei, spune cine plătește sumele de genul celor pretinse de reclamanții din prezenta cauză și din ce surse se vor face aceste plăți, îndestulător pentru a răspunde la întrebarea cine stă în judecată, în calitate de pârât în aceste acțiuni.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nerelevante argumentele invocate de recurent în susținerea acestui prim motiv de recurs al său, argumente prin care acesta a susținut că nu a avut calitatea de parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu soții Atanasiu, fiind terț față de acest act juridic, ori că în cauză ar trebui să se facă aplicare dispozițiilor art. 1337, 1341 și următoarele C. civ., cu consecința antrenării răspunderii contractuale a vânzătorului, Primăria Municipiului București, pentru evicțiunea totală sau parțială produsă prin fapta unui terț.

Înalta Curte apreciază însă ca fiind îndreptățită critica recurentului prin care acesta a invocat greșita aplicare în cauză de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, și obligarea sa la plata către intimați a sumei de 556.600 lei reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, str. Ciprian Porumbescu, parter, sector 1, bun a cărui proprietate aceștia au dobândit-o în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, dar pe care au pierdut-o în concursul cu fostul proprietar (prin autorii lor, părinții A.N.L. și A.A.A., în prezent decedați).

Pentru a soluționa în acest mod acțiunea reclamanților, ambele instanțe de fond au reținut că aceștia, prin situația juridică în care s-au aflat în legătură cu apartamentul nr. 1 de la adresa anterior menționată, se situează în ipoteza legală a textului art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cu care proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Înalta Curte apreciază că, reținând ca fiind întrunite în cazul reclamanților cele două condiții cumulative ale textului legal anterior evocat - respectiv, încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil apartamentul nr. 1 din București, str. Ciprian Porumbescu, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și desființarea acestuia prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile - instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a legii în cazul dedus judecății.

Aceasta întrucât, contrar celor reținute de cele două instanțe cu referire la valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 4218/25379/22 aprilie 1997, cu respectarea Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință din partea chiriașilor cumpărători, prin hotărârile judecătorești ce au fost pronunțate în litigiul dintre aceștia și succesorul fostului proprietar (având ca obiect acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 1), s-a reținut în mod definitiv și irevocabil, că încheierea contractului privind achiziționarea de către chiriași a apartamentului nr. x s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât a avut loc „la o dată anterioară soluționării cererii formulate de reclamant în baza Legii nr. 112/1995, deși aplicabilitatea art. 9 alin. (2) din această lege nu putea fi stabilită decât după soluționarea cererii formulate de reclamant, doar prin soluționarea definitivă a cererii putându-se stabili dacă apartamentul „nu se restituie în natură”, așa cum stabilea art. 9 alin. (1) drept condiție pentru a se putea proceda la vânzarea apartamentelor (…)”.

Aceleași instanțe au mai reținut că soții Atanasiu nu pot invoca nici buna-credință întrucât nu au făcut dovada că ar fi făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului pe care doreau să îl cumpere. Este adevărat că intimații-reclamanți Atanasiu au pierdut proprietatea apartamentului nr. x, în concursul cu fostul proprietar, în urma soluționării irevocabile a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri introdusă de acesta din urmă, iar nu în urma constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a bunului imobil, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, la cererea fostului proprietar.

Cu toate acestea, instanțele de fond ar fi trebuit să observe că în cadrul acțiunii în revendicare, s-a suspus analizei, pe cale incidentală, și aspectul legat de condițiile de validitate a unuia dintre titlurile în concurs, respectiv cel al chiriașilor cumpărători, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea acelei acțiuni cercetând și dezlegând inclusiv aceste aspecte, rezultând din considerentele deciziilor nr. 434 din 4 mai 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și nr. 709 din 26 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, că motivele de nelegalitate a titlului deținut de chiriașii cumpărători Atanasiu asupra apartamentului nr. 1 au fost cele care au condus la admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Soluționând acțiunea de față prin reținerea faptului că reclamanții au deținut bunul de care au fost evinși în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, așadar contrar dezlegărilor irevocabile date acestor aspecte prin hotărârile instanțelor ce au soluționat acțiunea în revendicare a apartamentului nr. x, instanțele de fond au nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură acele hotărâri judecătorești (respectiv, decizia civilă nr. 434 din 4 mai 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și decizia nr. 709 din 26 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie).

Ca părți în litigiul ce a fost soluționat prin pronunțarea acestor hotărâri judecătorești ori ca succesori cu titlu universal ai acestora (în particular, a chiriașilor cumpărători), intimaților li se opun cu putere de lucru judecat dezlegările instanțelor care au soluționat acțiunea în revendicare ce a condus la pierderea de către ei a proprietății apartamentului nr. x, și prin care s-a statuat asupra nevalabilității titlului lor de dobândire, încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și cu rea-credință.

Prin urmare, date fiind acele dezlegări regăsite în considerentele deciziilor de apel și recurs nr. 4344 mai 2004 și nr. 709 din 26 mai 2005, care au justificat soluția de admitere a acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, nici intimaților și nici instanțelor chemate să soluționeze acțiunea de față a acestora, în despăgubire, nu le este îngăduit să afirme contrariul celor dezlegate cu titlu irevocabil în acel litigiu, astfel cum au făcut-o prin hotărârea recurată, afirmând că apartamentul nr. x a fost cumpărat cu bună-credință și în temeiul unui contract valabil încheiat. Tot astfel, printr-un considerent cu totul străin prezentei cauze, instanța de apel nu putea reține, așa cum a făcut-o, că cererea de constatare a nulității contractului de cumpărare a apartamentului în cauză ar fi fost respinsă, în condițiile în care nici o dovadă în acest sens nu există în cauză, iar părțile nu au invocat măcar o atare situație prin cererile sau apărările lor.

De asemenea, aceleași argumente se opun recunoașterii dreptului intimaților de a fi despăgubiți la nivelul valorii de piață a apartamentului nr. x, considerentele regăsite în deciziile nr. 434 din 4 mai 2004 și nr. 709 din 26 mai 2005 opunându-se reținerii faptului că intimații-reclamanți s-ar afla în situația proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Dimpotrivă, probatoriile cauzei, între care hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea de revendicare a apartamentului nr. x, joacă un rol primordial, demonstrează că, cel mult intimații, prin situația juridică în care s-au aflat în legătură cu apartamentul a cărui proprietate au pierdut-o, se circumscriu ipotezei legale a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, deoarece fac parte din categoria chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a reținut în mod irevocabil prin hotărârile evocate.

Această împrejurare justifică recunoașterea dreptului intimaților de a fi despăgubiți ca urmare a pierderii proprietății apartamentului nr. 1, în concursul cu fostul proprietar, doar în limitele arătate prin textul legal anterior menționat, respectiv în limita prețului actualizat, plătit pentru cumpărarea bunului, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 22 aprilie 1997, iar nu în limita valorii de piață a imobilului, astfel cum fără temei și printr-o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, au hotărât instanțele de fond. Pentru aceste considerentele, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată cea de-a doua critică a recursului prin care s-a susținut greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Cât privește celelalte critici ale recursului, regăsite la filele 6-11 din dosarul de recurs, întrucât critică valoarea exagerată a cuantumului despăgubirii acordată de instanțele de fond intimaților la nivelul valorii de piață, în raport de criteriile de determinare a acesteia utilizate de către expert, și întrucât, pentru considerentele anterioare, instanța de recurs a concluzionat că printr-o aplicare greșită a legii s-a recunoscut intimaților dreptul de a fi despăgubiți la nivelul valorii de piață a bunului de care au fost evinși (aceștia fiind îndreptățiți la a primi doar prețul din contract, în valoare actualizată, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 112/1995), Înalta Curte apreciază că nu se mai justifică analizarea temeiniciei lor, fiind înlăturată situația premisă a formulării acestora, respectiv obligația stabilită în sarcina recurentului de plată în favoarea intimaților a sumei de 556.600 lei.

În considerarea acestor motive, Înalta Curte, găsind întemeiat recursul declarat, îl va admite și, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia atacată, va admite apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 24.451.749 ROL (2.445,17 RON) reprezentând prețul din contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, preț ce va fi reactualizat la data executării hotărârii. Va fi menținut restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 4/ A din 15 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, pe care o modifică în tot. Admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 1033 din 30 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a V a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 24.451.749 ROL (lei vechi), reprezentând prețul din contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, preț ce va fi reactualizat la data executării hotărârii. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2013.