ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4073/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 4 septembrie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 15581/299/2008, reclamanții N.B.L. și N.M.D. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului nr. 45 situat în sectorul 1, București. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 1337-1351 C. civ. La termenul de judecată din data de 12 mai 2010, reclamanții și-au modificat acțiunea sub aspectul cadrului procesual pasiv și au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 10944 din 26 mai 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 15581/299/2008, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținându-se că raportat la valoarea de circulație a apartamentului nr. 45 din sectorul 1, București, evaluată de expert la peste 500.000 RON, iar potrivit criteriului valoric stabilit de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanța competentă a judeca pricina este Tribunalul București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 10 august 2010, sub nr. 38291/3/2010.

Prin sentința civilă nr. 280 din 10 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București prin Primar General, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamanții N.B.L. și N.M.D.; a obligat pârâtul Municipiul București la plata către reclamanți a sumei de 141.833 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daune interese; a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5079/1/1991 încheiat între SC R. SA, în calitate de vânzător, și reclamanții N.B.L.

și N.M.D., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 61/1991, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 45 situat în sectorul 1, București. Prin decizia civilă nr. 1812 din 31 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, iar reclamanții din cauză au fost obligați să lase acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 45 situat în sectorul 1, București. În considerentele acestei decizii s-a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către reclamanții din cauză, în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990, cu toate că nu făcea obiectul dispozițiilor acestei legi, deoarece nu era un apartament construit din fondurile statului ci din fonduri personale, ce a fost abuziv preluat de stat.

În consecință, s-a apreciat că în aceste condiții titlul acestora nu poate fi preferabil, în condițiile în care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la un neproprietar. Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, tribunalul a examinat cu precădere excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București. Examinând excepția invocată, tribunalul a avut în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiție de exercițiu a acțiunii civile presupune existența identității între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și persoana ținută de îndeplinirea obligației din raportul juridic dedus judecății, obligația justificării calității procesuale pasive revenind reclamantului.

Cum prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Municipiul București și a Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii apartamentului nr. 45 situat în sectorul 1, București, iar temeiul real al acțiunii îl reprezintă dispozițiile C. civ. în materia evicțiunii, și reținând că între reclamanți în calitate de cumpărători și Primăria Municipiului București prin mandatar SC R. SA, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului anterior menționat în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 61/1991, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecății reclamanții au dovedit calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București.

Sub acest aspect tribunalul a mai avut în vedere că temeiul cererii de chemare în judecată este dat de dispozițiile C. civ. referitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune, iar nu prevederile legii speciale, astfel că nu s-a putut considera că pârâtul nu ar fi ținut de obligația de despăgubire, în condițiile în care acesta a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de mandatarul său cu reclamanții, în calitate de vânzător. Așa fiind în raport de considerentele expuse, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București, ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare-cumpărare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului.

Așadar, garanția contra evicțiunii rezultând din fapta unui terț, există și poate fi angajată dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a) să fie vorba de o tulburare de drept; b) cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării; c) cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. Așa fiind, față de considerațiile teoretice expuse, tribunalul a examinat în cele ce urmează, dacă în cauza dedusă judecății, sunt îndeplinite cele trei condiții enumerate anterior, în vederea angajării răspunderii contractuale a vânzătorului, Municipiul București. Astfel, în ceea ce privește prima cerință, a existenței unei tulburări de drept, s-a constatat că este realizată, întrucât terțul evingător invocă un drept real asupra bunului imobil în litigiu, respectiv dreptul de proprietate.

Potrivit celor reținute mai sus, vânzătorul garantează numai dacă tulburarea din partea terțului are o cauză anterioară vânzării. Sub acest aspect, tribunalul a observat că evicțiunea are drept cauză anterioară vânzării împrejurarea că imobilul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare, fusese preluat de stat fără titlu valabil. În acest sens tribunalul a observat că în considerentele deciziei civile nr. 5143/2001 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, reținute ca impunându-se cu putere de lucru judecat în decizia civilă nr. 1812 din 31 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a apreciat că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în condițiile în care terțului evingător nu i-a fost comunicată decizia administrativă de preluare a apartamentului.

În ceea ce privește cea de a treia condiție tribunalul a constatat că este realizată în sensul că reclamanții nu ar fi putut cunoaște că imobilul fusese preluat abuziv de către stat ca urmare a necomunicării deciziei administrative de preluare către fostul proprietar, și mai ales, în condițiile în care vânzarea apartamentului către aceștia, s-a realizat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1991, care excludea obligația acestora de a verifica aspectele ce vizau dreptul de proprietate al statului, raportat și la domeniul de aplicare al acestui act normativ.

Prin urmare, față de considerentele ce preced, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite cele trei cerințe necesare pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, evicțiune ce s-a produs la momentul rămâneri irevocabile a hotărârii judecătorești prin care reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, astfel că a obligat pârâtul Municipiului București, la plata către reclamanți a sumei de 141.833 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daune interese. Pentru aceleași considerente precum și pentru argumentele expuse cu ocazia examinării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Municipiul București prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 371-A din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 280 din 10 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 38291/3/2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice și intimații.reclamanți N.B.L. și N.M.D., ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la prima critică și anume, netimbrarea acțiunii care este evaluabilă în bani, este de observat, pe de o parte că temeiul de drept al acțiunii a fost atât art. 1337-1351 C. civ., cât și art. 50 și 51 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, reținând acest temei de drept declinarea de competență de la judecătorie la tribunal s-a făcut și în baza Legii nr. 10/2001 și în baza criteriului valoric (peste 500.000 RON). Ca atare, acest motiv de apel nu a putut fi primit ca întemeiat. În ceea ce privește al doilea motiv de apel și anume, încălcarea principului disponibilității, curtea a reținut următoarele: Pentru a se cerceta dacă s-a încălcat principiul disponibilității trebuie ca în apel (art. 294 Cod proc.

civ.) să se fi schimbat obiectul în sensul că pe lângă evicțiune se solicită separat și daune interese (sau se solicită penalitatea la fond și în apel dobânda). Or, și în acțiune și în motivele de apel, temeiul de drept al cererii este art. 1337-1351 C. civ. și art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 (iar în art. 1341 C. civ. sunt arătate daunele interese, cât și în art. 1350 C. civ., iar în art. 1346 C. civ. se vorbește și de buna credință, regăsită în Legea specială nr. 10/2001) și ca atare, nu se poate reține nici acest motiv de apel, nefiind schimbat obiectul acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia. Existând reaua credință a cumpărătorului, corelativ această rea credință incumbă (în condițiile Legii nr. 10/2001, invocată ca temei de drept) și vânzătorului și ca atare, nici acest motiv de apel nu poate fi primit.

Ca atare, cum motivele de apel nu pot fi întemeiate, conform art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Municipiul București prin primar general. Prin motivele de recurs s-a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Se susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a respins în mod eronat apelul, reținând în considerentele hotărârii pronunțate, că temeiul de drept al acțiunii a fost atât art. 1337-1351 C. civ., cât și art. 50 și 51 din Legea nr. 10/2001, pe lângă evicțiune solicitându-se separat și daune interese (penalitatea la fond și în apel dobânda), nefiind deci schimbat obiectul acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia.

Trebuie remarcat că acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe două acte normative distincte, respectiv Legea nr. 10/2001 și C. civ. (art. 1337-1351 C. civ.), iar ulterior, la termenul din 12 mai 2010, au fost invocate și dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 (introduse prin Legea nr. 1/2009). Or, criticile din motivele de apel au vizat tocmai această chestiune fundamentală a încălcării principiului disponibilității de către prima instanță, respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, chestiune la care instanța de apel a răspuns prin considerente contradictorii și confuze în sensul celor menționate mai sus.

De asemenea, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra criticilor din apel privind neîndeplinirea condițiilor evicțiunii prevăzute de art. 1337 C. civ., deși această critică este consemnată punctual în motivele de apel. Chiar dacă instanța de apel nu s-a pronunțat efectiv pe această critică din motivele de apel, hotărârea necuprinzând motivele pe care se sprijină sub acest aspect, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., opinia fermă și constantă (exprimată atât în apel cât și în recurs) este aceea că intimații reclamanți, fie au avut posibilitatea reală de a cunoaște cauza evicțiunii anterior încheierii contractului, fie chiar au cunoscut efectiv împrejurarea că pot fi evinși, cumpărând imobilul (apartamentul) în discuție pe riscul lor (în condițiile în care acesta nu fusese construit din fondurile statului, pentru a intra sub incidența Decretului Lege nr. 61/1991), situație în care în mod categoric nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 C. civ. pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a Municipiului București. Soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii instanței de fond, fără a exista însă o motivare cu privire la această critică, este esențialmente nelegală.

Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed: Criticile de recurs astfel cum au fost structurate se circumscriu sferei de incidență a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii, confuze ori străine de natura pricinii. În recursul pendinte, recurentul pârât Municipiul București prin primar general susține că prin motivele de apel a invocat, în concret, încălcarea principiului disponibilității de către prima instanță, respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., care stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, chestiune la care instanța de apel a răspuns prin considerente contradictorii și confuze, pronunțând o soluție esențialmente nelegală. În acest sens se arată că reclamanții în cauză au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului nr. 45, în temeiul art. 1337-1351 C. civ. și art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, iar instanța le-a dat daune interese, înlocuind obiectul cererii de chemare în judecată și încălcând, astfel, principiului disponibilității părților în procesul civil. Curtea de apel a reținut, textual, că, „Pentru a se cerceta dacă s-a încălcat principiul disponibilității trebuie ca în apel (art. 294 C. proc.

civ.) să se fi schimbat obiectul în sensul că pe lângă evicțiune se solicită separat și daune interese (sau se solicită penalitatea la fond și în apel dobânda). Or, și în acțiune și în motivele de apel, temeiul de drept al cererii este art. 1337-1351 C. civ. și art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 (iar în art. 1341 C. civ. sunt arătate daunele interese, cât și în art. 1350 C. civ., iar în art. 1346 C. civ. se vorbește și de buna credință, regăsită în Legea specială nr. 10/2001) și ca atare, nu se poate reține nici acest motiv de apel, nefiind schimbat obiectul acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia”. Critica viza, de fapt, legalitatea și temeinicia considerentelor hotărârii tribunalului, care a reținut că obiectul pricinii constă în obigația de despăgubire în condițiile angajării răspunderii pârâtului pentru evicțiune, în temeiul dispozițiilor C. civ.

în materia evicțiunii, iar nu în temeiul prevederilor legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Or, curtea de apel nu a răspuns acestei critici de o manieră clară, concisă și inteligibilă, de natură a lămurii părțile și, mai departe instanța de control judiciar, în ce constă obiectul material al acțiunii reclamanților (despăgubiri/daune interese) și care este temeiul de drept aplicabil acesteia (dreptul comun în materia evicțiunii/legea specială de reparație care cuprinde dispoziții în această materie). Curtea de apel nu a stabilit, de fapt, dacă s-a încălcat principiul disponibilității părților în fața primei instanțe de fond, astfel cum s-a invocat în mod expres prin motivele de apel, iar fără arătarea motivelor și a temeiurilor care au dus la soluția pronunțată, de menținere a hotărârii primei instanțe, așa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., nu se poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă analiza legalității hotărârii atacate sub acest aspect, în cadrul recursului de față. Motivarea deciziei pronunțate în apel nu poate fi sumară sau lapidară, confuză sau implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelanți și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite. O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra criticilor privind neîndeplinirea condițiilor evicțiunii prevăzute de art. 1337 C. civ., hotărârea pronunțată necuprinzând motivele pe care se sprijină sub acest aspect, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Verificând hotărârea recurată se constată că este fondată critica astfel formulată, întrucât, deși instanța de apel a confirmat soluția de admitere a acțiunii reclamanților, prin respingerea apelului pârâtului, nu a examinat și, implicit, nu a răspuns motivat de ce a considerat că sunt îndeplinite condițiile în vederea angajării răspunderii pârâtului pentru evicține prevăzute de art. 1337 C. civ., aspect invocat de pârât prin motivele de apel. Nepronunțându-se în niciun fel asupra acestei critici din apel, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse judecății. Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile/apărările părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare. În speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la aplicabilitatea dreptului comun în materia evicțiunii, cu privire la dreptul reclamanților la despăgubiri, lipsesc și prin urmare, nu fundamentează soluția pronunțată.

Lipsa motivării face imposibilă exercitarea controlului judiciar, iar pe de altă parte, nu reprezintă o motivare să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României). Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, părțile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, arătarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs. În lipsa oricăror considerente referitoare la aspectele invocate, Înalta Curte apreciază că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea litigiului, așa încât, în temeiul art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtului Municipiul București prin primarul general la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 371/A din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.