ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4073/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4073/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 4

septembrie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr.

15581/299/2008, reclamanții N.B.L. și N.M.D. au chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București

prin Primarul General solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului

nr. 45 situat în sectorul 1, București.

În drept, reclamanții

au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 1337-1351 C. civ.

La termenul de

judecată din data de 12 mai 2010, reclamanții și-au modificat acțiunea sub

aspectul cadrului procesual pasiv și au arătat că înțeleg să se judece în

contradictoriu și cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

București prin Primarul General.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 10944 din 26 mai 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul

nr. 15581/299/2008, a fost admisă excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei sectorului 1 București și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținându-se că

raportat la valoarea de circulație a apartamentului nr. 45 din sectorul 1,

București, evaluată de expert la peste 500.000 RON, iar potrivit criteriului

valoric stabilit de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanța competentă a

judeca pricina este Tribunalul București.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 10 august 2010,

sub nr. 38291/3/2010.

Prin sentința civilă

nr. 280 din 10 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București

prin Primar General, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea modificată formulată

de reclamanții N.B.L. și N.M.D.; a obligat pârâtul Municipiul București la plata

către reclamanți a sumei de 141.833 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu

de daune interese; a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință tribunalul a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 5079/1/1991 încheiat între SC R. SA, în calitate de vânzător, și reclamanții

N.B.L. și N.M.D., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit în temeiul

prevederilor Decretului-lege nr. 61/1991, dreptul de proprietate asupra apartamentului

nr. 45 situat în sectorul 1, București.

Prin decizia civilă

nr. 1812 din 31 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de fostul

proprietar, iar reclamanții din cauză au fost obligați să lase acestuia în deplină

proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 45 situat în sectorul 1, București.

În considerentele acestei

decizii s-a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către reclamanții din

cauză, în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990, cu toate că nu făcea

obiectul dispozițiilor acestei legi, deoarece nu era un apartament construit din

fondurile statului ci din fonduri personale, ce a fost abuziv preluat de stat. În

consecință, s-a apreciat că în aceste condiții titlul acestora nu poate fi preferabil,

în condițiile în care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu

de la un neproprietar.

Întrucât, potrivit dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor

de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în

parte, cercetarea în fond a pricinii, tribunalul a examinat cu precădere excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București.

Examinând excepția invocată,

tribunalul a avut în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiție de exercițiu

a acțiunii civile presupune existența identității între persoana chemată în judecată

în calitate de pârât și persoana ținută de îndeplinirea obligației din raportul

juridic dedus judecății, obligația justificării calității procesuale pasive revenind

reclamantului.

Cum prin cererea de chemare

în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților

Municipiul București și a Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii

apartamentului nr. 45 situat în sectorul 1, București, iar temeiul real al acțiunii

îl reprezintă dispozițiile C. civ. în materia evicțiunii, și reținând că între reclamanți

în calitate de cumpărători și Primăria Municipiului București prin mandatar SC

R. SA, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit dreptul

de proprietate asupra apartamentului anterior menționat în temeiul prevederilor

Decretului-lege nr. 61/1991, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecății

reclamanții au dovedit calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București.

Sub acest aspect tribunalul

a mai avut în vedere că temeiul cererii de chemare în judecată este dat de dispozițiile

C. civ. referitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune, iar nu prevederile

legii speciale, astfel că nu s-a putut considera că pârâtul nu ar fi ținut de obligația

de despăgubire, în condițiile în care acesta a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare

încheiat de mandatarul său cu reclamanții, în calitate de vânzător.

Așa fiind în raport de

considerentele expuse, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de pârâtul Municipiul București, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept

obligat, după natura contractului de vânzare-cumpărare, a răspunde către cumpărător

de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar

pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului.

Așadar, garanția contra

evicțiunii rezultând din fapta unui terț, există și poate fi angajată dacă sunt

îndeplinite următoarele condiții: a) să fie vorba de o tulburare de drept; b) cauza

evicțiunii să fie anterioară vânzării; c) cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută

de cumpărător.

Așa fiind, față de considerațiile

teoretice expuse, tribunalul a examinat în cele ce urmează, dacă în cauza dedusă

judecății, sunt îndeplinite cele trei condiții enumerate anterior, în vederea angajării

răspunderii contractuale a vânzătorului, Municipiul București.

Astfel, în ceea ce privește

prima cerință, a existenței unei tulburări de drept, s-a constatat că este realizată,

întrucât terțul evingător invocă un drept real asupra bunului imobil în litigiu,

respectiv dreptul de proprietate.

Potrivit celor reținute

mai sus, vânzătorul garantează numai dacă tulburarea din partea terțului are o cauză

anterioară vânzării.

Sub acest aspect, tribunalul

a observat că evicțiunea are drept cauză anterioară vânzării împrejurarea că imobilul

ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare, fusese preluat de stat fără

titlu valabil. În acest sens tribunalul a observat că în considerentele deciziei

civile nr. 5143/2001 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, reținute

ca impunându-se cu putere de lucru judecat în decizia civilă nr. 1812 din 31 octombrie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a apreciat

că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în condițiile în care terțului

evingător nu i-a fost comunicată decizia administrativă de preluare a apartamentului.

În ceea ce privește cea

de a treia condiție tribunalul a constatat că este realizată în sensul că reclamanții

nu ar fi putut cunoaște că imobilul fusese preluat abuziv de către stat ca urmare

a necomunicării deciziei administrative de preluare către fostul proprietar, și

mai ales, în condițiile în care vânzarea apartamentului către aceștia, s-a realizat

în temeiul Decretului-lege nr. 61/1991, care excludea obligația acestora de a verifica

aspectele ce vizau dreptul de proprietate al statului, raportat și la domeniul de

aplicare al acestui act normativ.

Prin urmare, față de considerentele

ce preced, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite cele

trei cerințe necesare pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune,

evicțiune ce s-a produs la momentul rămâneri irevocabile a hotărârii judecătorești

prin care reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul în litigiu, astfel că a obligat pârâtul Municipiului București,

la plata către reclamanți a sumei de 141.833 euro (echivalent în RON la data plății)

cu titlu de daune interese.

Pentru aceleași considerente

precum și pentru argumentele expuse cu ocazia examinării excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, a respins acțiunea formulată

împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă

nr. 371-A din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul formulat de apelantul-pârât

Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 280 din

10 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 38291/3/2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice

și intimații.reclamanți N.B.L. și N.M.D., ca nefondat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la prima critică

și anume, netimbrarea acțiunii care este evaluabilă în bani, este de observat, pe

de o parte că temeiul de drept al acțiunii a fost atât art. 1337-1351 C. civ., cât

și art. 50 și 51 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, reținând acest temei

de drept declinarea de competență de la judecătorie la tribunal s-a făcut și în

baza Legii nr. 10/2001 și în baza criteriului valoric (peste 500.000 RON).

Ca atare, acest motiv

de apel nu a putut fi primit ca întemeiat.

În ceea ce privește al

doilea motiv de apel și anume, încălcarea principului disponibilității, curtea a

reținut următoarele:

Pentru a se cerceta dacă

s-a încălcat principiul disponibilității trebuie ca în apel (art. 294 Cod proc.

civ.) să se fi schimbat obiectul în sensul că pe lângă evicțiune se solicită separat

și daune interese (sau se solicită penalitatea la fond și în apel dobânda). Or,

și în acțiune și în motivele de apel, temeiul de drept al cererii este art. 1337-1351

C. civ. și art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 (iar în art. 1341 C.

civ. sunt arătate daunele interese, cât și în art. 1350 C. civ., iar în art. 1346

C. civ. se vorbește și de buna credință, regăsită în Legea specială nr. 10/2001)

și ca atare, nu se poate reține nici acest motiv de apel, nefiind schimbat obiectul

acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia.

Existând reaua credință

a cumpărătorului, corelativ această rea credință incumbă (în condițiile Legii

nr. 10/2001, invocată ca temei de drept) și vânzătorului și ca atare, nici acest

motiv de apel nu poate fi primit.

Ca atare, cum motivele

de apel nu pot fi întemeiate, conform art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins

ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen legal, Municipiul București prin primar general.

Prin motivele de recurs

s-a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „Hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”.

Se susține că hotărârea

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a

respins în mod eronat apelul, reținând în considerentele hotărârii pronunțate, că

temeiul de drept al acțiunii a fost atât art. 1337-1351 C. civ., cât și art. 50

și 51 din Legea nr. 10/2001, pe lângă evicțiune solicitându-se separat și daune

interese (penalitatea la fond și în apel dobânda), nefiind deci schimbat obiectul

acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia.

Trebuie remarcat că acțiunea

introductivă de instanță a fost întemeiată pe două acte normative distincte, respectiv

Legea nr. 10/2001 și C. civ. (art. 1337-1351 C. civ.), iar ulterior, la termenul

din 12 mai 2010, au fost invocate și dispozițiile art. 50 și 50

1

din

Legea nr. 10/2001 (introduse prin Legea nr. 1/2009).

Or, criticile din motivele

de apel au vizat tocmai această chestiune fundamentală a încălcării principiului

disponibilității de către prima instanță, respectiv a dispozițiilor art. 129

alin. (6) C. proc. civ., care stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, chestiune la care instanța de

apel a răspuns prin considerente contradictorii și confuze în sensul celor menționate

mai sus.

De asemenea, instanța

de apel a omis să se pronunțe asupra criticilor din apel privind neîndeplinirea

condițiilor evicțiunii prevăzute de art. 1337 C. civ., deși această critică este

consemnată punctual în motivele de apel.

Chiar dacă instanța de

apel nu s-a pronunțat efectiv pe această critică din motivele de apel, hotărârea

necuprinzând motivele pe care se sprijină sub acest aspect, în sensul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., opinia fermă și constantă (exprimată atât în apel

cât și în recurs) este aceea că intimații reclamanți, fie au avut posibilitatea

reală de a cunoaște cauza evicțiunii anterior încheierii contractului, fie chiar

au cunoscut efectiv împrejurarea că pot fi evinși, cumpărând imobilul (apartamentul)

în discuție pe riscul lor (în condițiile în care acesta nu fusese construit din

fondurile statului, pentru a intra sub incidența Decretului Lege nr. 61/1991), situație

în care în mod categoric nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 C.

civ. pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a Municipiului București. Soluția

instanței de apel, de menținere a hotărârii instanței de fond, fără a exista însă

o motivare cu privire la această critică, este esențialmente nelegală.

Examinând recursul, Înalta

Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed:

Criticile de recurs astfel

cum au fost structurate se circumscriu sferei de incidență a motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii

judecătorești, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc

motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii, confuze ori străine de

natura pricinii.

În recursul pendinte,

recurentul pârât Municipiul București prin primar general susține că prin motivele

de apel a invocat, în concret, încălcarea principiului disponibilității de către

prima instanță, respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care

stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății”, chestiune la care instanța de apel a răspuns prin considerente

contradictorii și confuze, pronunțând o soluție esențialmente nelegală. În acest

sens se arată că reclamanții în cauză au solicitat obligarea pârâților la plata

contravalorii apartamentului nr. 45, în temeiul art. 1337-1351 C. civ. și art. 50

și 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar instanța le-a dat daune interese, înlocuind

obiectul cererii de chemare în judecată și încălcând, astfel, principiului disponibilității

părților în procesul civil.

Curtea de apel a reținut,

textual, că, „Pentru a se cerceta dacă s-a încălcat principiul disponibilității

trebuie ca în apel (art. 294 C. proc. civ.) să se fi schimbat obiectul în sensul

că pe lângă evicțiune se solicită separat și daune interese (sau se solicită penalitatea

la fond și în apel dobânda). Or, și în acțiune și în motivele de apel, temeiul de

drept al cererii este art. 1337-1351 C. civ. și art. 50 și 50

1

din Legea

nr. 10/2001 (iar în art. 1341 C. civ. sunt arătate daunele interese, cât și în

art. 1350 C. civ., iar în art. 1346 C. civ. se vorbește și de buna credință, regăsită

în Legea specială nr. 10/2001) și ca atare, nu se poate reține nici acest motiv

de apel, nefiind schimbat obiectul acțiunii și nici temeiul de drept al acesteia”.

Critica viza, de fapt,

legalitatea și temeinicia considerentelor hotărârii tribunalului, care a reținut

că obiectul pricinii constă în obigația de despăgubire în condițiile angajării răspunderii

pârâtului pentru evicțiune, în temeiul dispozițiilor C. civ. în materia evicțiunii,

iar nu în temeiul prevederilor legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 1/2009.

Or, curtea de apel nu

a răspuns acestei critici de o manieră clară, concisă și inteligibilă, de natură

a lămurii părțile și, mai departe instanța de control judiciar, în ce constă obiectul

material al acțiunii reclamanților (despăgubiri/daune interese) și care este temeiul

de drept aplicabil acesteia (dreptul comun în materia evicțiunii/legea specială

de reparație care cuprinde dispoziții în această materie).

Curtea de apel nu a stabilit,

de fapt, dacă s-a încălcat principiul disponibilității părților în fața primei instanțe

de fond, astfel cum s-a invocat în mod expres prin motivele de apel, iar fără arătarea

motivelor și a temeiurilor care au dus la soluția pronunțată, de menținere a hotărârii

primei instanțe, așa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se

poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă analiza legalității hotărârii

atacate sub acest aspect, în cadrul recursului de față.

Motivarea deciziei pronunțate

în apel nu poate fi sumară sau lapidară, confuză sau implicită, ci trebuie să se

refere la criticile în concret formulate de apelanți și la argumentele de fapt și

de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

O altă critică formulată

prin motivele de recurs vizează faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe

asupra criticilor privind neîndeplinirea condițiilor evicțiunii prevăzute de

art. 1337 C. civ., hotărârea pronunțată necuprinzând motivele pe care se sprijină

sub acest aspect, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând hotărârea recurată

se constată că este fondată critica astfel formulată, întrucât, deși instanța de

apel a confirmat soluția de admitere a acțiunii reclamanților, prin respingerea

apelului pârâtului, nu a examinat și, implicit, nu a răspuns motivat de ce a considerat

că sunt îndeplinite condițiile în vederea angajării răspunderii pârâtului pentru

evicține prevăzute de art. 1337 C. civ., aspect invocat de pârât prin motivele de

apel.

Nepronunțându-se în niciun

fel asupra acestei critici din apel, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de

motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse

judecății.

Dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată

de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile/apărările părților, nerespectarea

acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105

alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care

atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate, cu consecința casării acesteia și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În speță, obligația de

a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la aplicabilitatea

dreptului comun în materia evicțiunii, cu privire la dreptul reclamanților la despăgubiri,

lipsesc și prin urmare, nu fundamentează soluția pronunțată.

Lipsa motivării face imposibilă

exercitarea controlului judiciar, iar pe de altă parte, nu reprezintă o motivare

să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României).

Dreptul la un proces echitabil

presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, părțile

litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat

probele administrate. În plus, arătarea problemelor de drept și de fapt pe care

judecătorul și-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părții să aprecieze

șansele de succes ale unui recurs.

În lipsa oricăror considerente

referitoare la aspectele invocate, Înalta Curte apreciază că decizia atacată cu

recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea litigiului, așa încât,

în temeiul art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea

soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtului Municipiul București

prin primarul general la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei civile

nr. 371/A din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași

instanțe, pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie

2013.