ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6855/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6855/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 532 din 10 aprilie

2009, Tribunalul București a admis, în parte, acțiunea reclamanților C.P. și

C.M., în sensul constatării trecerii fără titlu valabil, în proprietatea

statului, a imobilului situat în București, a respins capătul de cerere privind

revendicarea, ca neîntemeiat.

În fapt, s-a reținut

că reclamanții au făcut dovada proprietății apartamentului prin contractul de

construire din 9 martie 1973, respectiv procesul-verbal de predare-primire.

Prin Deciziile nr.

114 din 24 ianuarie 1989 și nr. 2348 din 24 ianuarie 1989, s-a dispus trecerea

cotelor de câte VI părți din acest apartament, în proprietatea statului, în

baza Decretului nr. 223/1974.

S-a apreciat că

deciziile emise în baza Decretului nr. 223/1974 contravin dispozițiilor art. 8

și 10 din Constituția României, în vigoare la acel moment, dispozițiilor art.

481 C. civ. și dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, așa încât preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil.

Ulterior, în baza

Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu a fost vândut pârâților-persoane

fizice, prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a fost respinsă, întrucât primul capăt de cerere,

deși formulat distinct, reprezintă o premisă a acțiunii în revendicare

întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, respectiv verificarea

titlului autorului pârâților.

S-a procedat la

compararea titlurilor părților și la analiza lor în lumina Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului. S-a apreciat astfel că lipsa constatării nulității

contractului de vânzare-cumpărare, conferă acestuia o deplină preferință în

raport cu titlul fostului proprietar.

Foștii chiriași,

actualii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, au un bun actual, în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Reclamanții nu pot să

invoce o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în

sensul jurisprudenței din cauzele Brumărescu, Străin, Pădurar și alții,

întrucât, în aceste cauze, Curtea a avut în vedere inexistența totală a

despăgubirii.

Prin Decizia civilă

nr. 39 A din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în rejudecare, a respins, ca nefondat, apelul principal al reclamanților și

cererea de aderare la apel.

În esență, s-a

reținut că, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanța

este ținută a stabili care din părți este deținătoarea unui bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Reclamanții nu au

obținut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

prin care statul să fi fost obligat la predarea apartamentului și nici o

hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilității contractului de

vânzare-cumpărare exhibat de către pârâți.

Prin Hotărârea din 12

octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, decât

în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.

Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Reclamanții nu au

calitatea de titulari ai unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri

judecătorești prin care să li se fi restituit imobilul din litigiu.

De la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede

un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparație nr. 10/2001 și nr.

247/2005 și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În condițiile în care

nici o instanță sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut,

reclamanților, în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conținutul lor ilegalitatea

naționalizării, reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât aceste hotărâri

judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în

natură.

Dacă constatarea

juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod

automat un drept de restituire a bunului, Curtea a observat că ea dă dreptul la

o despăgubire în baza legii de reparație.

Prin simplul fapt al

constatării nulității titlului statului asupra apartamentului din litigiu,

reclamanții nu sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție pentru a putea obține restituirea în natură.

Aceștia nu pot obține

restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta

vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

iar cumpărătorul este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din

Legea nr. 10/2001. Astfel, conform art. 18 lit. c) din lege, măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Conform art. 45 alin.

(2) din lege, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate

fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr.

213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință.

Nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu

a fost solicitată înăuntrul termenului de prescripție de către reclamanți, așa

încât, titlul de proprietate al pârâților este perfect valabil.

Prevederile Deciziei

nr. 33/2008 au fost just interpretate de către instanțele anterioare, de vreme

ce nu s-a reținut încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

și s-a acordat prioritate titularilor bunului în litigiu, respectiv

cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 și principiului securității raporturilor

juridice.

Prin această decizie

se reiterează un principiu al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, în sensul că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui

bunurile confiscate și, cu atât mai puțin, de a dispune de ele, odată adoptată

de către stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie

implementată cu claritate și coerență rezonabilă, pentru a evita pe cât posibil

insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare ale acestei soluții.

În cauza Atanasiu și

alții împotriva României, Statul Român a fost obligat să implementeze măsurile

necesare pentru a asigura despăgubirea beneficiarilor Legii nr. 10/2001,

într-un termen rezonabil. S-a statuat totodată că abuzurile comise de statul

comunist nu pot justifica comiterea unor noi abuzuri împotriva actualilor

cumpărători ai imobilelor.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 27 februarie

2012, pârâta I.G. și (II) la data de 8 martie 2012, reclamanții C.P. și C.M.,

prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte.

(I) Recurenta-pârâtă

I.G. a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, întrucât în mod greșit instanța a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților - persoane fizice, în ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

statului, în condițiile în care în proces nu figurează reprezentantul

autorității administrativ-teritoriale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 12

din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 215/2001.

Cât timp reclamanții

au pus în discuție nevalabilitatea titlului statului, unitatea

administrativ-teritorială avea calitate procesuală pasivă pentru soluționarea

primului capăt de cerere.

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și pentru faptul că instanța a

constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, în condițiile în

care deciziile administrative de preluare nu au fost anulate în prealabil,

nefiind contestate de către reclamanți.

(II)

Recurenții-reclamanți C.P. și C.M. au susținut că, în circumstanțele cauzei

pendinte - fiecare dintre părți deține un titlu de proprietate valabil asupra

imobilului în litigiu - operațiunea care se impunea a fi realizată era

compararea de titluri, în acest sens existând criterii de preferabilitate

consacrate de jurisprudența instanțelor.

Instanța de apel, în

operațiunea de comparare de titluri, s-a raportat la prevederile articolului 1

din Primul Protocol adițional al Convenției, urmărind a stabili care dintre

părți este deținătoarea unui bun în sensul acestei prevederi.

Cât timp instanța a

stabilit caracterul ilegal al preluării imobilului de către stat, având ca

efect recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanților cu

privire la bunul litigios, în cauză, există un bun în patrimoniul

reclamanților, iar nu al pârâților, cum greșit a reținut instanța de apel.

Prin art. 21 din

Constituție și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale s-a consacrat accesul liber la justiție,

ca drept fundamental.

Îngrădirea

exercițiului acțiunii în revendicare, prin impunerea ca unic mijloc de

recunoaștere a drepturilor, calea legii speciale, reprezintă o încălcare a

însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces în justiție.

Este adevărat că prin

Decizia nr. 33/2008 a Instanței Supreme se face trimitere la principiul

specialia generalibus derogant, legea ce ar putea crea premisele unei

interpretări în sensul preferabilității titlului cumpărătorului în temeiul

Legii nr. 112/1995, dar în aceeași decizie se face trimitere și la prioritatea

Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legislației interne, când

există contradictorialitate între norme.

Prin hotărârea din 12

octombrie 2010, pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României

s-a reținut ineficiența sistemului de acordare a despăgubirilor și inexistența

oricărei garanții cu privire la durata sau rezultatul procedurii în fața

Comisiei Centrale.

În lipsa unui context

legislativ eficient, fostul proprietar pierde dreptul său de proprietate,

într-un mod nereglementat de vreo normă de drept, în vreme ce unui act juridic

încheiat cu încălcarea condițiilor de valabilitate, respectiv cu un

neproprietar, i se oferă eficiență, realizând practic un transfer de drept real

de la o parte care nicicând nu a dobândit acest drept de proprietate, către un

terț.

Contractul de

vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voință între vânzător și cumpărător, a

cărui valabilitate trebuie analizată prin prisma art. 948 C. civ., respectiv

consimțământ, capacitate, obiect și cauză. În cazul în care dreptul transferat

nu aparține vânzătorului, este evident ca acesta nu se transmite

cumpărătorului. Buna-credință nu poate valora drept de proprietate, în lipsa

unui titlu provenit de la adevăratul proprietar.

Susținerea instanței

de apel, în sensul că adevăratul proprietar are posibilitatea de a obține

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, înseamnă înlocuirea, în mod

artificial și dincolo de voința proprietarului, a dreptului de proprietate, cu

un drept la despăgubire.

Recursurile sunt

nefondate, pentru următoarele considerente;

(I) În privința

recursului pârâtei, hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, atunci când instanța de apel a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților - persoane fizice în ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

statului, întrucât aprecierea instanței s-a întemeiat în mod corect atât pe

circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, cât și pe regimul juridic al

acțiunii în revendicare (compararea de titluri).

Astfel, s-a avut în

vedere că primul capăt de cerere, deși formulat distinct, reprezintă o premisă

a acțiunii în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate,

respectiv pe verificarea titlului autorului pârâților.

Din această

perspectivă, se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâților - persoane

fizice, cumpărătoare ale imobilului în litigiu de la stat.

În acest context

procedural, instanțele anterioare au procedat la compararea titlurilor părților

aflate în conflict judiciar și la analiza lor în lumina Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, în

proces, nu figurează și reprezentantul autorității administrativ-teritoriale,

nu poate constitui un argument pertinent pentru modificarea soluției pronunțate

pe excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât principiul

disponibilității este cel ce configurează cadrul procesual de învestire și

acesta trebuie să se raporteze exclusiv la voința reclamanților.

Nici cea de-a doua critică

a recurentei-pârâte nu poate fi primită pe același temei de drept procesual -

art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă - întrucât deciziile administrative de

preluare a imobilului au fost date în aplicarea Decretului nr. 223/1974,

constatat neconstituțional de către instanțe, prin raportare la dispozițiile

art. 8 și 10 din Constituția României, în vigoare la acel moment, competența

instanțelor judecătorești de control al constituționalității legilor, în aceste

circumstanțe, fiind de necontestat.

(II) În privința

recursului reclamanților, criticile de pretinsă nelegalitate nu pot fi primite,

pentru următoarele considerente:

Instanțele

anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a

cauzei pendinte, au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate

chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situației

juridice a fiecărei părți cu interese contrare din dosarul de față, după cum

urmează:

S-a reținut astfel că

atât reclamanții, cât și pârâții exhibă titluri de proprietate asupra aceluiași

imobil, reclamanții în baza contractului de construire din 9 martie 1973 și a

procesului-verbal de predare-primire, iar pârâții în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții nu au

obținut, în prealabil, o hotărâre prin care să se fi statuat asupra

nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâți, ceea

ce înseamnă că acesta beneficiază pe deplin de prezumția de legalitate.

Cât timp nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 nu

a fost solicitată înăuntrul termenului de prescripție, titlul de proprietate al

pârâților s-a consolidat, iar susținerile recurenților-reclamanți referitoare la

cercetarea condițiilor de valabilitate ale contractului în contextul cauzei

pendinte, total irelevante.

În circumstanțele

cauzei pendinte, instanța a interpretat corect dispozițiile legale atât în

raport cu legislația și jurisprudența europeană, cât și în raport de

jurisprudența națională - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de

Justiție și Casație - concluzionând corect că nu se poate realiza în cauză o

analiză comparativă a drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la

normele dreptului comun.

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 - a statuat în termeni expliciți "concursul

între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Principala

clarificare pe care această decizie a adus-o în soluționarea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care

instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării

titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar, întemeiată

pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat),

spre o analiză întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,

care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei

"speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a

stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în

care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă

și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu

respectarea principiului proporționalității.

În operațiunea

concretă de comparare de titluri, instanța de apel în mod corect s-a raportat

la prevederile articolului 1 din Primul Protocol adițional al Convenției,

urmărind a stabili care dintre părți este deținătoarea unui bun în sensul

acestor prevederi.

În cauza Atanasiu și

alții, pronunțată la data de 12 octombrie 2010, instanța de contencios european

a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant

nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se

raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții.

Prin urmare, critica

referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi

primită, cât timp aceștia nu pot susține existenta unui bun în patrimoniul său,

în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând

"bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau

"speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Noțiunea de

"bunuri" poate acoperi atât bunurile actuale, cât și valorile

patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate

pretinde să aibă cel puțin speranța legitimă de a se bucura efectiv de un drept

de proprietate.

Existența unui bun

actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis

în mod expres restituirea bunului.

Reclamanții nu se pot

prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceștia nefăcând dovada că au

obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost

recunoscută calitatea de proprietari iar, în dispozitiv, să existe obligația de

restituire a imobilului în litigiu.

În aceeași cauză

Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr.

1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea

bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Transformarea într-o

valoare patrimonială, în sensul art 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea

interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că "întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1

nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor

contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de

aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de

a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de

proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile

naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru

a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să

facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului".

Mai mult, este de

reținut că, în mod consecvent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință, nu trebuie să fie puse

în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect

statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

O eventuală admitere

a acțiunii în revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept

real și ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație

pârâții urmând să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme

neconforme cu Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de

Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova și Pine împotriva

Republicii Cehe și Raicu contra României.

Pentru toate aceste

considerente nu pot fi primite criticile privind nesocotirea prevederilor art.

21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la accesul liber

la justiție.

De asemenea, nu se

poate face nici o confuzie între accesul efectiv la instanță și aplicarea

principiului specilia generalibus derogant, principiu care se aplică atunci

când sunt în concurs o lege specială și una generală și, în același timp,

operează principiul securității raporturilor juridice. Acest principiu

specialia generalibus derogant, vorbește de înlăturarea legii generale și

aplicarea legii speciale și nu de lipsirea căii de atac. Înlăturarea

dispozițiilor generale și aplicarea celor speciale nu este tot una cu lipsirea

unei căi de atac efective.

Împrejurarea că prin

Hotărârea din 12 octombrie 2010, Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva

României s-a reținut ineficiența sistemului de acordare a despăgubirilor și

inexistența oricărei garanții cu privire la durata sau rezultatul procedurii în

fața Comisiei Centrale, nu reprezintă un argument pentru modificarea soluției

pronunțate, întrucât obiectul disputei judiciare de față este restituirea în

natură a imobilului în litigiu, și nu plata de despăgubiri.

Nu poate fi primită

critica conform căreia s-ar înlocui, prin soluția pronunțată, în mod artificial

și dincolo de voința proprietarului, dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu cu un drept la despăgubire, întrucât o astfel de posibilitate de

rezolvare a conflictului judiciar este prescrisă de normele legii speciale,

asupra cărora instanța de apel a insistat în mod particular.

Caracterul real al

acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a

readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a

dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către

acesta unui terț care a dobândit în mod legal proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.P. și C.M. și de pârâta

I.G. împotriva Deciziei nr. 39A din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL