ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6088/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6088/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 6 septembrie 2006 la Judecătoria Sectorului 1

București, reclamanții A.A.A. și A.A.C. au solicitat în contradictoriu cu

pârâții P.G. și P.W. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie

obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie locuința situată

în București, str. B., sector 1, compusă din două camere, hol și dependințe în

suprafață utilă de 94,85 mp, reprezentând o cotă parte indiviză de 23,97% din

imobil și cota indiviză de 23,97% din părțile de folosință comune ale imobilului

și 32 mp teren situat sub construcție, cu cheltuieli de judecată.

În drept au invocat

dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Decretul nr. 92/1950, art. 41 din

Constituția României din anul 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997 și

Legea nr. 213/1998.

În motivare au

susținut că sunt proprietarii imobilului situat în București, str. B., sector

1, compus din teren în suprafață de 467 mp și construcții, potrivit actelor de

vânzare-cumpărare nr. 22520/1919, nr. 22734/1938, nr. 48900/1946, actului de

partaj voluntar nr. 48899/ 1946 și procesului-verbal de înființare a cărților

funciare nr. 2322/1940 din 20 aprilie 1948.

Prin Sentința civilă

nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 în contradictoriu cu CG.M.B.

s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare cu privire la imobil,

respectiv dreptul de proprietate al reclamanților, imobilul fiind deținut fără

titlu de stat.

Reclamanții

precizează că au dobândit proprietatea asupra acestui imobil prin moștenire de

la tatăl lor, A.V. (decedat în anul 1994), care l-a dobândit la rândul său prin

vânzare-cumpărare de la tatăl său A.T.

Pe baza sentinței

civile menționate și a procesului-verbal din 21 iulie 1998 li s-a predat

apartamentul nr. 2. Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr.

320/2002 li s-a restituit imobilul situat în București, str. Braziliei nr. 7,

sector 1 format din teren de 287,66 mp, garaj și construcție cu excepția ap.

nr. 1, ap. 2 et. 1 și ap. 3 et. 2.

Reclamanții arată că

nu au pierdut niciodată proprietatea, imobilul a trecut fără titlu în

proprietatea statului și, în acest fel, în momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 6871/1996 între RAAPPS și pârâții P.G. și P.W., RAAPPS nu

deținea cu titlu valabil imobilul, pârâții cunoscând că imobilul este revendicat

de moștenitorii fostului proprietar și prin aceasta au dat dovadă de

rea-credință.

Contractul a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au

solicitat ca, prin compararea celor două titluri, respectiv actul de proprietate

al autorului lor (actul de vânzare-cumpărare nr. 48900/1946) și titlul

pârâților, contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, să se constate că

titlul lor este mai bine caracterizat,fiind un act autentic transcris în anul

1946.

Prin Sentința civilă

nr. 1218 din 21 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în

garanție ca lipsită de obiect; a respins și cererea privind obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut, referitor la excepția de autoritate de

lucru judecat, că aceasta nu poate fi admisă, deoarece în cauză nu există

identitate de părți, obiect și cauză, potrivit art. 1201 C. civ. Procesul în

care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a avut ca

obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie

1996 încheiat între RAAPPS și P.G. și P.W., iar în prezentul proces are ca

obiect o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C.

civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituția României din

1991, Legea nr. 112/1995, H.G. Nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și

practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe fond, reclamanții

au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul ce

a aparținut autorului lor A.V., intrat abuziv în proprietatea statului, dar cu

titlu, cu respectarea dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 preluate de stat cu titlu sau fără titlu instanța competentă

să stabilească valabilitatea titlului.

Sub acest aspect

instanța a reținut că reclamanții nu au adus nicio dovadă din care să rezulte

că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului sau cu vicierea

acestuia, conform H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997.

Comparând cele două

titluri de proprietate, instanța a dat preferință titlului de proprietate al

pârâților, care au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea

imobilului, că la acea dată imobilul era preluat cu titlu, dar în mod abuziv în

proprietatea statului, iar nevalabilitatea acestui titlu nu fusese constatată pe

cale judecătorească, existând aparența de drept în favoarea vânzătorului ca

fiind proprietarul imobilului.

Deși cele două

titluri provin de la autori diferiți, titlul pârâților nu a fost anulat,

aceștia au posesia de fapt și de drept a imobilului, reclamanții având

posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 18

lit. d) din Legea nr. 10 2001.

Nu se poate reține o

încălcare a dreptului de proprietate față de dispozițiile art. 41 din

Constituția României și ale Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, deoarece pentru imobilul trecut abuziv în proprietatea

statului reclamanții au posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Față de împrejurarea

că cererea de chemare în garanție a fost formulată numai pentru situația în

care pârâții ar fi căzut în pretenții, tribunalul a respins-o ca lipsită de

obiect.

A respins ca

nedovedită cererea pârâților pentru cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 665

din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței, iar prin

Decizia civilă nr. 1495 din 05 martie 2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de

apel.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut că reclamanții au sesizat

instanța la data de 6 septembrie 2006 cu o acțiune în revendicare, având ca

obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

invocând în drept dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., ale art. 41 din

Constituția României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr.

213/1996, practica instanțelor judecătorești, inclusiv cea a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și decizia din 1 decembrie 2005 Curții europene a

Drepturilor Omului.

Critica de

nelegalitate formulată în recurs, potrivit căreia în mod greșit instanța de

apel ar fi soluționat pricina în baza unui alt temei juridic, neinvocat de

reclamanți, respectiv în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu a fost

primită.

Apariția unei legi

speciale, în câmpul de reglementare al căreia intră toate imobilele aflate în

situația celui din litigiul de față, nu poate fi ignorată pentru simplul motiv

că părțile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază

pretențiile exclusiv pe actele normative preexistente legii speciale.

În acest sens s-a

pronunțat Decizia în interesul legii a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 33/2008, prin care s-au statuat - în ceea ce privește

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 -

următoarele:

"Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

insecurității raporturilor juridice".

În ceea ce privește

dispozițiile Convenției, deși reclamanții au înțeles să se prevaleze de

acestea, invocând în concret și soluția dată de Curte în cauza Străin contra

României, analiza instanței de apel se limitează la prevederile dreptului

intern.

Or, pentru o justă

soluționare a cauzei în ceea ce privește aplicabilitatea art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție era necesar să se stabilească, în primul rând,

dacă, în speță, reclamanții dețin un bun în sensul Convenției, respectiv dacă

există o confirmare a dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, astfel cum a reținut Curtea în cauza Brumărescu

contra României, precum și în altele similare.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul în

litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Deși în apel

reclamanții au criticat sentința, susținând că nevalabilitatea titlului

statului a fost deja stabilită într-un alt litigiu, finalizat prin Sentința

civilă nr. 1428/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, curtea de apel nu a

statuat în niciun fel asupra valabilității sau nevalabilității titlului

statului, ci s-a limitat doar la a observa că acțiunea în care s-a contestat

titlul statului s-a introdus după ce apartamentul în litigiu a fost vândut

chiriașilor.

Or, era necesar să se

verifice dacă, în ceea ce privește apartamentul din prezentul litigiu există o

hotărâre anterioară prin care să se fi statuat asupra nevalabilității titlului

statului și, după caz, asupra calității de proprietari a reclamanților, atât

din perspectiva corectei aplicări a dreptului convențional, cât și din cea a

respectării puterii lucrului judecat, care se opune ca, printr-o hotărâre

judecătorească să contrazică ceea ce s-a statuat deja printr-una anterioară.

În speță, reclamanții

s-au prevalat constant de Sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a

Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a constatat, în contradictoriu

cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nulitatea măsurii de

naționalizare a imobilului din București, str. B., sector 1 și l-a obligat pe

pârât să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie.

Se impunea, mai întâi

să se verifice dacă hotărârea invocată vizează apartamentul ce face obiectul

prezentului litigiu, deoarece așa cum înșiși reclamanții au arătat inclusiv în

dezbaterea recursului, ei au intentat mai multe acțiuni în justiție pentru

diferite apartamente situate în str. B.

În legătură cu acest

imobil, reclamanții au depus la dosar atât actul de vânzare-cumpărare încheiat

la 4 noiembrie 1946, între T.A., în calitate de vânzător, și V.A., în calitate

de cumpărător, cu privire la "apartamentul de la etajul întâi" al

clădirii din str. B., arătat în cartea de imobil sub nr. 2, precum și actul de

partaj voluntar din aceeași dată încheiat de această dată între T.A. și R.A.,

prin care fiecare dintre copărtași a luat câte un corp de casă din cele situate

în str. B. Prin acest act T.A. - autorul de la care reclamanții pretind că au

dobândit prin moștenire dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu

- a primit corpul de la nr. 7, iar R.A. a primit corpul de la nr. 7 A.

În atare situație, se

impune a se clarifica dacă Sentința nr. 1429/1998 a Judecătoriei a privit

apartamentul nr. 2 din corpul situat la nr. 7, ce i-a revenit lui T.A. sau,

dimpotrivă, din corpul nr. 7 A, ce i-a revenit lui R.A., caz în care nu e vorba

despre apartamentul din prezenta cauză.

Această clarificare

este cu atât mai necesară cu cât reclamanții au susținut în mod constant că,

după pronunțarea sentinței, s-a emis dispoziția de restituire de către Primarul

general, dar aceasta nu s-a putut executa, deoarece apartamentul fusese vândut

chiriașilor P., de la care acum îl revendică.

Or, în Dispoziția de

restituire nr. 795/1998 se face vorbire de apartamentul nr. 2 etaj 1 din str.

B., iar în adresa nr. 3172/2984/1998 emisă de SC H.N. SA se arată că imobilul

menționat în Dispoziția nr. 795/1998 se restituie în proprietatea lui A.A.C. și

A.A.A. și că este ocupat de B.I.P. cu contract de închiriere, adică de cu totul

altă persoană decât pârâții din prezenta cauză.

Date fiind toate

aceste lipsuri și inadvertențe, care fac ca situația de fapt să nu fie pe

deplin lămurită și având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., Înalta

Curte a apreciat că se află în imposibilitatea de a aplica ea însăși

dispozițiile incidente din dreptul național și, după caz, pe cele ale art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

jurisprudența aferentă acestuia, prin prisma Deciziei nr. 33/2008 dată în

interesul legii.

Recurenții au mai

criticat decizia și sub aspectul atitudinii subiective a pârâților la

încheierea contractului, susținând, pe de o parte, că aceștia au cumpărat în

condițiile în care apartamentul fusese solicitat de reclamanți pe cale

administrativă, iar pe de altă parte că buna sau reaua lor credință nici nu

prezintă relevantă.

Pârâții s-au apărat

în sensul că valabilitatea contractului lor de vânzare-cumpărare a fost deja

verificată într-un alt litigiu care are autoritate de lucru judecat.

Sub acest aspect,

recurenții solicită instanței de recurs reevaluarea probelor și verificări de

fapt care sunt incompatibile cu structura acestei căi de atac.

Dat fiind că se va

dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează ca

instanța de trimitere să aibă în vedere și această critică de netemeinicie,

dar, deopotrivă, urmează a verifica cu prioritate excepția autorității de lucru

judecat ori, după caz, existența prezumției de lucru judecat invocată de

pârâți, cu referire la litigiile anterioare în care s-a cerut constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece pârâții susțin,

la rândul lor, că dețin un bun în sensul Convenției, adică un drept de proprietate

legal dobândit și a cărui valabilitate a fost confirmată în justiție.

Aceste verificări

sunt necesare și din perspectiva dreptului la un proces echitabil în fața unei

instanțe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, care trebuie interpretat în

lumina preambulului acesteia, în care se enunță preeminența dreptului ca

element de patrimoniu comun statelor contractante. Or, un element fundamental

al preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice,

care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu

trebuie rediscutată.

În rejudecare,

instanța de apel prin Decizia civilă nr. 370 din 5 aprilie 2010 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanților și s-a

desființat în parte hotărârea instanței de fond în parte în sensul admiterii

acțiunii principale și obligării pârâților P.D. și P.W. să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul București, str. B.,

apartament 2, sector 1 și cota parte de proprietate asupra terenului situat sub

construcția imobil obiect a contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie

1996 încheiat între P.O., P.W. și RAAPPS.

S-a dispus trimiterea

spre rejudecare la Tribunalul București a cererii de chemare în garanție formulată

de pârâte împotriva RAAPPS.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținut reținute următoarele considerente:

Prin actul de

vânzare-cumpărare nr. 22520/1919 și autorizația din 14 octombrie 1932, bunicul

apelanților reclamanți - T.A. - și fratele său - R.A. - au devenit proprietarii

imobilului situat în București, str. B. Prin actul de partaj voluntar nr.

48899/1946 aceștia au convenit asupra partajării terenului și clădirii din str.

B, în sensul că i-a revenit în natură, în proprietate exclusivă, numitului T.A.

imobilul teren și construcție din str. B.

Potrivit

procesului-verbal de înființare a cărților funciare nr. 2322/1940 din 20

aprilie 1948, imobilul din str. B., format din teren de 445 mp și o casă

compusă din subsol, pivniță, parter și două etaje, a fost înscris ca fiind

proprietatea lui T.A., în baza actului de partaj voluntar menționat.

Astfel cum se arată

în adresa nr. 9790/2703/2702/2003 emisă de Primăria Municipiului București -

Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății, Cadastru, acest imobil, la care se

referă procesul-verbal nr. 2322/1940 emis de Comisia pentru înființarea

Cărților Funciare în București, încheiat la data de 20 aprilie 1948, în prezent

poartă numărul 7 pe str. B., sector 1, București.

Din acest imobil,

T.A. a vândut fiului său V.T.A. apartamentul ce formează etajul întâi al

acestei clădiri, "arătat în Cartea de imobil sub nr. 2" și cota-parte

din teren de 1/3, fiind încheiat actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie

1946.

Prin Decretul nr.

92/1950, de la numiții A.R., A.T. și A.V. a fost naționalizat întregul imobil

din str. B.

Chiar dacă în actul

de preluare nu s-a prevăzut în mod expres imobilul din str. B., nr. 7, prin

faptul că au fost menționați ca și proprietari "A.R. și T. și V.",

care dețineau împreună în proprietate întregul imobil din str. B., constituit

din două ansambluri de apartamente ce formau un singur corp de clădire, cu

număr unic 7-7A, rezultă că naționalizarea a operat nu doar asupra imobilului

de la nr. 7A, cum este menționat în Decretul nr. 92/1950, ci și asupra

imobilului din str. B., deținut în proprietate de autorii apelanților

reclamanți.

Prin acțiunea ce a

format obiectul Dosarului civil nr. 3826/1997 al Judecătoriei Sector 1,

apelanții reclamanți au solicitat să se constate nulitatea actului de

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 402 din anexa de

București, cu privire la ap. 2, etajul I al imobilului situat în București,

str. B., sector 1, dobândit de tatăl reclamanților, A.V., la 4 decembrie 1996

și să se dispună a le fi lăsat în deplină proprietate și folosință acest

imobil.

Prin Sentința civilă

nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 în acest dosar, contradictoriu

cu CG. M.B. s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare cu privire la

imobilului din București, str. B., et. 1, ap. 2, sector 1, respectiv dreptul de

proprietate al reclamanților, imobilul fiind deținut fără titlu de stat.

Această hotărâre are

ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de

proprietate al apelanților reclamanți asupra bunului lor, ceea ce le conferă

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În acest sens,

instanța de apel reține că apartamentul nr. 2 de la etajul nr. 1 al imobilului

situat în București, str. B., este cel dobândit de tatăl apelanților reclamanți

prin actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1946. De asemenea, atât în

litigiul ce a format obiectul dosarului nr. 3816/1997 al Judecătoriei

Sectorului 1 cât și în prezenta cauză, apelanții reclamanți și-au justificat

dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu cu același act de

vânzare-cumpărare din data de 4 noiembrie 1946.

Prin urmare, obiectul

analizei instanței judecătorești în litigiul soluționat prin Sentința civilă

nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 l-au constituit aspectele

legate de valabilitatea titlului Statului pentru apartamentul nr. 2 de la

etajul nr. 1 al imobilului situat în București, str. B., singurul asupra căruia

tatăl apelanții reclamanți a justificat un drept de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare

din 4 noiembrie 1946.

De altfel, imobilul

din str. B., ce a revenit moștenitorilor numitului R.A., a făcut obiectul unor

alte judecăți, iar pentru acesta s-a emis Dispoziția nr. 307/2002, în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a

apreciat că în prezenta cauză se opune efectul pozitiv al puterii lucrului

judecat, care constituie un principiu ce are la bază regula că o constatare

făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de

o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a

justiției.

Altfel spus, acest

principiu, care corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine

socială, împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul

că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă

niciunei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul, iar

problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul primei judecăți și

drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă nu pot fi supuse

unei noi analize într-un alt litigiu, nici măcar pe cale incidentală.

Astfel, deși în speță

nu există autoritate de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 1429/1998

pronunțată de Judecătoria sector 1, deoarece litigiul nu s-a purtat în contradictoriu

cu intimații din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui

litigiu au fost analizate în mod irevocabil aspectele privind modul de preluare

a imobilului în litigiu de către stat, prin Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, în considerarea

prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură

această hotărâre și a securității raporturilor juridice, s-a apreciat că

statuările privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în

litigiu nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel

încât apelanții reclamanți sunt titularii unui "bun actual" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit de această normă.

Intimații la rândul

lor beneficiază și ei de protecția dreptului lor, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât Sentința civilă nr. 18338 din

20 octombrie 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care a fost

respinsă acțiunea reclamanților din prezenta cauză în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1996 încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 între intimații pârâți și Regia Autonomă -

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, privind apartamentul nr. 2,

etaj 1 din imobilul situat în str. B., le conferă, de asemenea,

"bun".

În aceste condiții,

rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a apelanților

reclamanți, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriașilor, corespunde

cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această

"ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este

justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru

între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul

protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei

compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost

deposedat.

Această analiză a

fost deja făcută de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot

soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României,

Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01

decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006),

ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă în ceea ce

privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea europeană a reținut că

acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, parag.

49 și 50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la

concluzia contrară.

Astfel, Curtea a

statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia,

chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de

proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri,

reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție (Cauza Străin contra României, parag. 39 și 59). În această cauză,

Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea

acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce

legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul

statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, parag. 47).

Elocventă este și

distincția pe care Curtea europeană a Drepturilor Omului a făcut-o, în

Hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, între situația în care reclamantul are

o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz

în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite

restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare

de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o

simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (a se vedea parag. 140 - 143 din Hotărârea pronunțată în

cauza Atanasiu, precum și modul în care această hotărâre este valorificată de

către instanța supremă într-o speță similară celei de față - Decizia nr. 6008

din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală).

În speța de față,

deși apelanții reclamanți contestaseră valabilitatea titlului statului și

formulaseră cererea de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 și,

mai mult, dețineau o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a

constatat nulitatea măsurii de naționalizare (Sentința civilă nr. 1429 din 30

ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1) și s-a dispus restituirea în natură

a apartamentului în litigiu, acesta a fost totuși vândut chiriașilor.

În acest context,

încălcarea dreptului de proprietate al apelanților reclamanți nu poate fi

remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având

în vedere procedura greoaie și de durată pe care acestea ar trebui să o

parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și a O.U.G. nr. 81/2007.

În ceea ce privește

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la

Fondul Proprietatea după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a

apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu

funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a

unei despăgubiri (cauza Jujescu contra României, cauza Johanna Huber contra

României). În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare

prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor

înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a

oricărei despăgubiri (cauza Porțeanu contra României).

Prin urmare,

respingerea acțiunii în revendicare a apelanților reclamanți ar echivala cu o

lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, întrucât

chiar în jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului s-a reținut că

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă

iluzorii.

Chiar și în cauze mai

recente, Curtea europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a

demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr.

247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei

proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de

piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Bone împotriva României,

Hotărârea din 04 noiembrie 2008, definitivă la 04 aprilie 2009, parag. 18). Cu

toate acestea, Curtea a ținut să precizeze că această concluzie nu aduce

atingere unei evoluții pozitive care ar putea urma în viitor cu referire la

mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială cu scopul de a

indemniza persoane care, precum reclamanții, au fost în situația de a li se fi

recunoscut calitatea de proprietari printr-o decizie definitivă (aceeași

hotărâre, parag. 19).

În ceea ce privește

lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe

care Curtea europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat

împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr.

141/06.03.2009). Curtea nu a contestat eficiența pe care o poate avea procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de

persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea

metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații). De

asemenea, Curtea a observat faptul că persoanele nemulțumite pot supune decizia

administrativă controlului instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea,

Curtea a considerat că, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga

procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei

administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii

prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului

Proprietatea.

Or, Curtea a stabilit

deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie

considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza

Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006 și cauza

Matache și alții împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici

Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit

din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. În aceeași cauză, Curtea a conchis,

prin urmare, că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât

accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la

o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în

prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Concret, Curtea

europeană a observat că, în speță, există o diferență importantă între

termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în

realitate. Mai mult chiar, prin decizia administrativă dată în cauză de Comisia

de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanților li se propusese o despăgubire

pentru imobilul lor naționalizat, care urma să fie calculată de către comisia

centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliată a

procedurii în fața acestei comisii, se face trimitere la Hotărârea pronunțată

în cauza Tudor împotriva României din 11 decembrie 2007, cererea nr. 29.035/05,

parag. 15 - 20). Or, Curtea a constatat deja că părților interesate nu le-a

fost oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei

etape a procedurii [Matache și alții împotriva României (reparație echitabilă),

cererea nr. 38.113/02, parag. 17 - 19, Hotărârea din 17 iunie 2008].

Toate aceste

argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii

imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că apelanții reclamanți sunt în

imposibilitatea de a-și recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura

soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care apelanții reclamanți

sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca

efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a

Convenției europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței

europene.

Cum, în prezenta

cauză, apelanții reclamanți se găsesc în situație similară, deoarece au un

"bun actual" în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la

respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului

către chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția

proprietății reclamantei și cerințele interesului general, iar repararea

acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale

interne de reparație, Curtea de apel sesizată cu soluționarea prezentului apel

conchide că restituirea în natură a imobilului către apelanții reclamanți este

unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea imobilului către chiriași.

Aceștia din urmă nu

pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de

vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun

pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009

permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să

obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe

calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

În ceea ce privește

aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Secțiile Unite, Curtea de apel reține că în dispozitivul acestei decizii

se stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea Convenției europene a

Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne. În ceea ce privește

partea finală a dispozitivului, care condiționează această prioritate prin

aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, Curtea consideră că prin intrarea în vigoare a Legii nr.

1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de

proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are

posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri

judiciare de drept comun.

Noua reglementare

schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea europeană în cauza Raicu împotriva

României. În acea cauză Curtea europeană a reținut că, în virtutea unei

hotărâri judecătorești definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de

proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând

că a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare a

apartamentului. Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio

compensație pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării

hotărârii sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului

în anulare. S-a mai reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului

plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul nu ar fi

putut duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport

cu valoarea "pecuniară" a apartamentului de care a fost privată,

deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis

să compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea

bunului la data hotărârii pronunțată în recursul în anulare (Cauza Raicu

împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, parag. 38).

Or, Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează

tocmai o asemenea cale, pe care pârâții din prezenta cauză o pot urma pentru a

obține valoarea actuală de piață a imobilului.

Față de cele

reținute, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ. va admite apelul, va desființa

sentința apelată, în parte, va admite cererea principală formulată de

reclamanți, vor fi obligate pârâtele P.D. și P.W. să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. B.,

sector 1 și cota parte de proprietate asupra terenului situat sub construcție,

imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/21.111996 încheiat

între P.G. și P.W. și RAAPPS.

Având în vedere că

instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în garanție formulată

de pârâții P.G. și P.W. în contradictoriu cu Regia Autonomă "Administrația

Patrimoniului de Stat", aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect în

raport de modul în care a soluționat acțiunea principală, Curtea s-a trimis

cauza spre rejudecarea pe fond a acestei cereri la Tribunalul București.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâtele P.D. și P.W., solicitând modificarea ei în

sensul respingerii apelului și pe cale de consecință respingerea acțiunii în

revendicare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentele

invocă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în condițiile formulării ei

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Se mai invocă lipsa

de temei legal a hotărârii în condițiile în care nu este indicată norma ce ar

permite desființarea dreptului lor de proprietate, fiind încălcate și

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

O altă critică,

vizează nesocotirea deciziei de casare, și implicit încălcarea dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ.

Recurentele mai

invocă încălcarea normelor imperative ale art. 281

1

C. proc. civ.

efectuând corectarea și lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 1429 din

30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sector 1 București deși nu avea competență în

acest sens.

În aceeași idee se

mai învederează încălcarea atât a normelor Convenției europene a Drepturilor

Omului cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie,

cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut niciodată asupra locuinței din

litigiu vreun drept recunoscut.

Hotărârea instanței

de apel mai este criticată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., susținând că hotărârea conține motive străine de natura cauzei, dar și

contradictorii.

Se mai învederează

faptul că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

întrucât instanța în rejudecare a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În fine, recurentele

mai critică hotărârea instanței de apel pentru încălcarea dispozițiilor art.

329 alin. (3) C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în

interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, în

condițiile în care acțiunile în anularea contractului de vânzare-cumpărare au

fost respinse fiind confirmată legalitatea dobândirii dreptului lor de

proprietate.

Ca atare, recurentele

susțin că imobilul lor era exceptat de la restituirea în natură raportat la

dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că potrivit art. 18 lit.

"C" din Legea nr. 10/2001 foștii proprietari aveau dreptul doar la

despăgubiri.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 3, 4, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentelor, instanța de apel a pornit în examinarea cauzei aflată în

rejudecare după casare cu trimitere chiar de la dispozițiile obligatorii ale

Deciziei de casare nr. 1495/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel s-au avut în vedere

statuările, recomandările și problemele de drept dezlegate, cu putere

obligatorie pentru instanță în rejudecare, rezultate din Decizia de casare nr.

1495 din 5 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

conformându-se acestora, motiv pentru care sunt nefondate criticile legate de

nerespectarea și încălcarea art. 315 C. proc. civ.

Nefondată este și

critica legată de încălcarea art. 329 C. proc. civ. în ce privește nesocotirea

Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, în condițiile în care decizia de casare (respectată de

instanța de apel în rejudecare) vizează chiar examinarea cauzei și din

perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în

recurs în interesul legii de Secțiile Unite.

Astfel, față de

statuările deciziei de casare sus-evocată, este de reținut că prin Sentința

civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a

constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului

București, nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului din București, str.

B., apartamentul nr. 2, sector 1 și l-a obligat pe pârât să lase reclamanților

imobilul în deplină proprietate și posesie.

Față de această

situație, este de reținut că prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu,

Curtea europeană a Drepturilor Omului face distincția între situația în care

reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres

restituirea bunului, caz în care, are în patrimoniul său un "bun

actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar și în

cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care

reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului

statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

În acest sens în

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului sus-evocată se arată că

"existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului." (parag. 140 din

Hotărârea pilot).

Or, în cauză, față de

dispozițiile Sentinței civile nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei

sectorului 1 București, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, nulitatea măsurii de naționalizare

a imobilului din București, str. B., apartamentul nr. 2, sector 1 și prin care

a fost obligat pârâtul să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și

posesie, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanții dețin un

"bun" în sensul Convenției, și ca atare beneficiază și de protecția

dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a

Drepturilor Omului.

Or, din perspectiva

celor expuse, sunt nefondate și criticile recurentelor legate de excepția

inadmisibilității acțiunii, de exceptarea imobilului de la restituirea în

natură, de încălcarea art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenție și respectiv

de încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Considerentele

hotărârii instanței de apel sunt clare, concise și concrete, fiind arătate

motivele de fapt și de drept ce au determinat soluția adoptată, motiv pentru

care sunt nefondate și criticile legate de motivarea hotărârii.

De fapt motivarea

unei hotărâri este o problemă de esență și nu de volum, astfel că hotărârea

instanței de apel se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În ce privesc

criticile legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 4 C. proc. civ.,

este de reținut că față de obiectul dedus judecății și de statuările și

problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus-evocată, acestea nu-și

găsesc corespondent în cauză, nefiind încălcate nici normele de competență și

nici cele privind atribuțiile puterii judecătorești.

Este real că depășirea

atribuțiilor "puterii judecătorești" reprezintă o situație gravă, de

natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, și ar putea consta

într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau

legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică,

însă situația evidențiată de recurente în dezvoltarea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu se circumscrie acestui motiv cu

atât mai mult cu cât instanța în rejudecare s-a conformat deciziei de casare.

Astfel, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 3, 4,7 și 9 C. proc. civ., recursul pârâtelor

urmează a fi respins ca nefondat, urmând ca în temeiul art. 274 C. proc. civ. a

fi obligate recurentele la plata sumei de 2480 RON către intimații A.A.A. și

A.A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtele P.D. și P.W. împotriva Deciziei nr.

370A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurente

să plătească suma de 2480 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți

A.A.A. și A.A.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 8 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN