ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6088/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 septembrie 2006 la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanții A.A.A. și A.A.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții P.G. și P.W. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie locuința situată în București, str. B., sector 1, compusă din două camere, hol și dependințe în suprafață utilă de 94,85 mp, reprezentând o cotă parte indiviză de 23,97% din imobil și cota indiviză de 23,97% din părțile de folosință comune ale imobilului și 32 mp teren situat sub construcție, cu cheltuieli de judecată. În drept au invocat dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituția României din anul 1991, Legea nr. 112/1995, H.G.

nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998. În motivare au susținut că sunt proprietarii imobilului situat în București, str. B., sector 1, compus din teren în suprafață de 467 mp și construcții, potrivit actelor de vânzare-cumpărare nr. 22520/1919, nr. 22734/1938, nr. 48900/1946, actului de partaj voluntar nr. 48899/ 1946 și procesului-verbal de înființare a cărților funciare nr. 2322/1940 din 20 aprilie 1948. Prin Sentința civilă nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 în contradictoriu cu CG.M.B. s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare cu privire la imobil, respectiv dreptul de proprietate al reclamanților, imobilul fiind deținut fără titlu de stat. Reclamanții precizează că au dobândit proprietatea asupra acestui imobil prin moștenire de la tatăl lor, A.V.

(decedat în anul 1994), care l-a dobândit la rândul său prin vânzare-cumpărare de la tatăl său A.T. Pe baza sentinței civile menționate și a procesului-verbal din 21 iulie 1998 li s-a predat apartamentul nr. 2. Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 320/2002 li s-a restituit imobilul situat în București, str. Braziliei nr. 7, sector 1 format din teren de 287,66 mp, garaj și construcție cu excepția ap. nr. 1, ap. 2 et. 1 și ap. 3 et. 2. Reclamanții arată că nu au pierdut niciodată proprietatea, imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului și, în acest fel, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996 între RAAPPS și pârâții P.G. și P.W., RAAPPS nu deținea cu titlu valabil imobilul, pârâții cunoscând că imobilul este revendicat de moștenitorii fostului proprietar și prin aceasta au dat dovadă de rea-credință.

Contractul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Reclamanții au solicitat ca, prin compararea celor două titluri, respectiv actul de proprietate al autorului lor (actul de vânzare-cumpărare nr. 48900/1946) și titlul pârâților, contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, să se constate că titlul lor este mai bine caracterizat,fiind un act autentic transcris în anul 1946. Prin Sentința civilă nr. 1218 din 21 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanție ca lipsită de obiect; a respins și cererea privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, referitor la excepția de autoritate de lucru judecat, că aceasta nu poate fi admisă, deoarece în cauză nu există identitate de părți, obiect și cauză, potrivit art. 1201 C. civ.

Procesul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996 încheiat între RAAPPS și P.G. și P.W., iar în prezentul proces are ca obiect o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituția României din 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. Nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe fond, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul ce a aparținut autorului lor A.V., intrat abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, cu respectarea dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 preluate de stat cu titlu sau fără titlu instanța competentă să stabilească valabilitatea titlului. Sub acest aspect instanța a reținut că reclamanții nu au adus nicio dovadă din care să rezulte că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului sau cu vicierea acestuia, conform H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997. Comparând cele două titluri de proprietate, instanța a dat preferință titlului de proprietate al pârâților, care au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea imobilului, că la acea dată imobilul era preluat cu titlu, dar în mod abuziv în proprietatea statului, iar nevalabilitatea acestui titlu nu fusese constatată pe cale judecătorească, existând aparența de drept în favoarea vânzătorului ca fiind proprietarul imobilului.

Deși cele două titluri provin de la autori diferiți, titlul pârâților nu a fost anulat, aceștia au posesia de fapt și de drept a imobilului, reclamanții având posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10 2001. Nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate față de dispozițiile art. 41 din Constituția României și ale Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pentru imobilul trecut abuziv în proprietatea statului reclamanții au posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Față de împrejurarea că cererea de chemare în garanție a fost formulată numai pentru situația în care pârâții ar fi căzut în pretenții, tribunalul a respins-o ca lipsită de obiect.

A respins ca nedovedită cererea pârâților pentru cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 665 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței, iar prin Decizia civilă nr. 1495 din 05 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că reclamanții au sesizat instanța la data de 6 septembrie 2006 cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., ale art. 41 din Constituția României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanțelor judecătorești, inclusiv cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia din 1 decembrie 2005 Curții europene a Drepturilor Omului. Critica de nelegalitate formulată în recurs, potrivit căreia în mod greșit instanța de apel ar fi soluționat pricina în baza unui alt temei juridic, neinvocat de reclamanți, respectiv în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu a fost primită.

Apariția unei legi speciale, în câmpul de reglementare al căreia intră toate imobilele aflate în situația celui din litigiul de față, nu poate fi ignorată pentru simplul motiv că părțile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile exclusiv pe actele normative preexistente legii speciale. În acest sens s-a pronunțat Decizia în interesul legii a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, prin care s-au statuat - în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității raporturilor juridice". În ceea ce privește dispozițiile Convenției, deși reclamanții au înțeles să se prevaleze de acestea, invocând în concret și soluția dată de Curte în cauza Străin contra României, analiza instanței de apel se limitează la prevederile dreptului intern.

Or, pentru o justă soluționare a cauzei în ceea ce privește aplicabilitatea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție era necesar să se stabilească, în primul rând, dacă, în speță, reclamanții dețin un bun în sensul Convenției, respectiv dacă există o confirmare a dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel cum a reținut Curtea în cauza Brumărescu contra României, precum și în altele similare. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Deși în apel reclamanții au criticat sentința, susținând că nevalabilitatea titlului statului a fost deja stabilită într-un alt litigiu, finalizat prin Sentința civilă nr. 1428/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, curtea de apel nu a statuat în niciun fel asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului, ci s-a limitat doar la a observa că acțiunea în care s-a contestat titlul statului s-a introdus după ce apartamentul în litigiu a fost vândut chiriașilor. Or, era necesar să se verifice dacă, în ceea ce privește apartamentul din prezentul litigiu există o hotărâre anterioară prin care să se fi statuat asupra nevalabilității titlului statului și, după caz, asupra calității de proprietari a reclamanților, atât din perspectiva corectei aplicări a dreptului convențional, cât și din cea a respectării puterii lucrului judecat, care se opune ca, printr-o hotărâre judecătorească să contrazică ceea ce s-a statuat deja printr-una anterioară.

În speță, reclamanții s-au prevalat constant de Sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului din București, str. B., sector 1 și l-a obligat pe pârât să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie.

Se impunea, mai întâi să se verifice dacă hotărârea invocată vizează apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, deoarece așa cum înșiși reclamanții au arătat inclusiv în dezbaterea recursului, ei au intentat mai multe acțiuni în justiție pentru diferite apartamente situate în str. B. În legătură cu acest imobil, reclamanții au depus la dosar atât actul de vânzare-cumpărare încheiat la 4 noiembrie 1946, între T.A., în calitate de vânzător, și V.A., în calitate de cumpărător, cu privire la "apartamentul de la etajul întâi" al clădirii din str. B., arătat în cartea de imobil sub nr. 2, precum și actul de partaj voluntar din aceeași dată încheiat de această dată între T.A. și R.A., prin care fiecare dintre copărtași a luat câte un corp de casă din cele situate în str. B. Prin acest act T.A.

- autorul de la care reclamanții pretind că au dobândit prin moștenire dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu - a primit corpul de la nr. 7, iar R.A. a primit corpul de la nr. 7 A. În atare situație, se impune a se clarifica dacă Sentința nr. 1429/1998 a Judecătoriei a privit apartamentul nr. 2 din corpul situat la nr. 7, ce i-a revenit lui T.A. sau, dimpotrivă, din corpul nr. 7 A, ce i-a revenit lui R.A., caz în care nu e vorba despre apartamentul din prezenta cauză. Această clarificare este cu atât mai necesară cu cât reclamanții au susținut în mod constant că, după pronunțarea sentinței, s-a emis dispoziția de restituire de către Primarul general, dar aceasta nu s-a putut executa, deoarece apartamentul fusese vândut chiriașilor P., de la care acum îl revendică.

Or, în Dispoziția de restituire nr. 795/1998 se face vorbire de apartamentul nr. 2 etaj 1 din str. B., iar în adresa nr. 3172/2984/1998 emisă de SC H.N. SA se arată că imobilul menționat în Dispoziția nr. 795/1998 se restituie în proprietatea lui A.A.C. și A.A.A. și că este ocupat de B.I.P. cu contract de închiriere, adică de cu totul altă persoană decât pârâții din prezenta cauză. Date fiind toate aceste lipsuri și inadvertențe, care fac ca situația de fapt să nu fie pe deplin lămurită și având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că se află în imposibilitatea de a aplica ea însăși dispozițiile incidente din dreptul național și, după caz, pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența aferentă acestuia, prin prisma Deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii.

Recurenții au mai criticat decizia și sub aspectul atitudinii subiective a pârâților la încheierea contractului, susținând, pe de o parte, că aceștia au cumpărat în condițiile în care apartamentul fusese solicitat de reclamanți pe cale administrativă, iar pe de altă parte că buna sau reaua lor credință nici nu prezintă relevantă. Pârâții s-au apărat în sensul că valabilitatea contractului lor de vânzare-cumpărare a fost deja verificată într-un alt litigiu care are autoritate de lucru judecat. Sub acest aspect, recurenții solicită instanței de recurs reevaluarea probelor și verificări de fapt care sunt incompatibile cu structura acestei căi de atac.

Dat fiind că se va dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează ca instanța de trimitere să aibă în vedere și această critică de netemeinicie, dar, deopotrivă, urmează a verifica cu prioritate excepția autorității de lucru judecat ori, după caz, existența prezumției de lucru judecat invocată de pârâți, cu referire la litigiile anterioare în care s-a cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece pârâții susțin, la rândul lor, că dețin un bun în sensul Convenției, adică un drept de proprietate legal dobândit și a cărui valabilitate a fost confirmată în justiție. Aceste verificări sunt necesare și din perspectiva dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție, care trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, în care se enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Or, un element fundamental al preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. În rejudecare, instanța de apel prin Decizia civilă nr. 370 din 5 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanților și s-a desființat în parte hotărârea instanței de fond în parte în sensul admiterii acțiunii principale și obligării pârâților P.D. și P.W. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul București, str. B., apartament 2, sector 1 și cota parte de proprietate asupra terenului situat sub construcția imobil obiect a contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1996 încheiat între P.O., P.W.

și RAAPPS. S-a dispus trimiterea spre rejudecare la Tribunalul București a cererii de chemare în garanție formulată de pârâte împotriva RAAPPS. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținut reținute următoarele considerente: Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 22520/1919 și autorizația din 14 octombrie 1932, bunicul apelanților reclamanți - T.A. - și fratele său - R.A. - au devenit proprietarii imobilului situat în București, str. B. Prin actul de partaj voluntar nr. 48899/1946 aceștia au convenit asupra partajării terenului și clădirii din str. B, în sensul că i-a revenit în natură, în proprietate exclusivă, numitului T.A. imobilul teren și construcție din str. B. Potrivit procesului-verbal de înființare a cărților funciare nr. 2322/1940 din 20 aprilie 1948, imobilul din str. B., format din teren de 445 mp și o casă compusă din subsol, pivniță, parter și două etaje, a fost înscris ca fiind proprietatea lui T.A., în baza actului de partaj voluntar menționat.

Astfel cum se arată în adresa nr. 9790/2703/2702/2003 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății, Cadastru, acest imobil, la care se referă procesul-verbal nr. 2322/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în București, încheiat la data de 20 aprilie 1948, în prezent poartă numărul 7 pe str. B., sector 1, București. Din acest imobil, T.A. a vândut fiului său V.T.A. apartamentul ce formează etajul întâi al acestei clădiri, "arătat în Cartea de imobil sub nr. 2" și cota-parte din teren de 1/3, fiind încheiat actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1946. Prin Decretul nr. 92/1950, de la numiții A.R., A.T. și A.V. a fost naționalizat întregul imobil din str. B. Chiar dacă în actul de preluare nu s-a prevăzut în mod expres imobilul din str. B., nr. 7, prin faptul că au fost menționați ca și proprietari "A.R.

și T. și V.", care dețineau împreună în proprietate întregul imobil din str. B., constituit din două ansambluri de apartamente ce formau un singur corp de clădire, cu număr unic 7-7A, rezultă că naționalizarea a operat nu doar asupra imobilului de la nr. 7A, cum este menționat în Decretul nr. 92/1950, ci și asupra imobilului din str. B., deținut în proprietate de autorii apelanților reclamanți. Prin acțiunea ce a format obiectul Dosarului civil nr. 3826/1997 al Judecătoriei Sector 1, apelanții reclamanți au solicitat să se constate nulitatea actului de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 402 din anexa de București, cu privire la ap. 2, etajul I al imobilului situat în București, str. B., sector 1, dobândit de tatăl reclamanților, A.V., la 4 decembrie 1996 și să se dispună a le fi lăsat în deplină proprietate și folosință acest imobil.

Prin Sentința civilă nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 în acest dosar, contradictoriu cu CG. M.B. s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare cu privire la imobilului din București, str. B., et. 1, ap. 2, sector 1, respectiv dreptul de proprietate al reclamanților, imobilul fiind deținut fără titlu de stat. Această hotărâre are ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al apelanților reclamanți asupra bunului lor, ceea ce le conferă "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În acest sens, instanța de apel reține că apartamentul nr. 2 de la etajul nr. 1 al imobilului situat în București, str. B., este cel dobândit de tatăl apelanților reclamanți prin actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1946. De asemenea, atât în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. 3816/1997 al Judecătoriei Sectorului 1 cât și în prezenta cauză, apelanții reclamanți și-au justificat dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu cu același act de vânzare-cumpărare din data de 4 noiembrie 1946. Prin urmare, obiectul analizei instanței judecătorești în litigiul soluționat prin Sentința civilă nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 l-au constituit aspectele legate de valabilitatea titlului Statului pentru apartamentul nr. 2 de la etajul nr. 1 al imobilului situat în București, str. B., singurul asupra căruia tatăl apelanții reclamanți a justificat un drept de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1946. De altfel, imobilul din str. B., ce a revenit moștenitorilor numitului R.A., a făcut obiectul unor alte judecăți, iar pentru acesta s-a emis Dispoziția nr. 307/2002, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a apreciat că în prezenta cauză se opune efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care constituie un principiu ce are la bază regula că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Altfel spus, acest principiu, care corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul, iar problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul primei judecăți și drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă nu pot fi supuse unei noi analize într-un alt litigiu, nici măcar pe cale incidentală.

Astfel, deși în speță nu există autoritate de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1, deoarece litigiul nu s-a purtat în contradictoriu cu intimații din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu au fost analizate în mod irevocabil aspectele privind modul de preluare a imobilului în litigiu de către stat, prin Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură această hotărâre și a securității raporturilor juridice, s-a apreciat că statuările privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel încât apelanții reclamanți sunt titularii unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit de această normă.

Intimații la rândul lor beneficiază și ei de protecția dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât Sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților din prezenta cauză în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între intimații pârâți și Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, privind apartamentul nr. 2, etaj 1 din imobilul situat în str. B., le conferă, de asemenea, "bun". În aceste condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a apelanților reclamanți, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriașilor, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această "ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a fost deja făcută de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare. Dacă în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea europeană a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, parag. 49 și 50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin contra României, parag. 39 și 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, parag.

47). Elocventă este și distincția pe care Curtea europeană a Drepturilor Omului a făcut-o, în Hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (a se vedea parag.

140 - 143 din Hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, precum și modul în care această hotărâre este valorificată de către instanța supremă într-o speță similară celei de față - Decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). În speța de față, deși apelanții reclamanți contestaseră valabilitatea titlului statului și formulaseră cererea de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 și, mai mult, dețineau o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare (Sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1) și s-a dispus restituirea în natură a apartamentului în litigiu, acesta a fost totuși vândut chiriașilor.

În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al apelanților reclamanți nu poate fi remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care acestea ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și a O.U.G. nr. 81/2007. În ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul Proprietatea după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Jujescu contra României, cauza Johanna Huber contra României).

În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (cauza Porțeanu contra României). Prin urmare, respingerea acțiunii în revendicare a apelanților reclamanți ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului s-a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

Chiar și în cauze mai recente, Curtea europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Bone împotriva României, Hotărârea din 04 noiembrie 2008, definitivă la 04 aprilie 2009, parag. 18). Cu toate acestea, Curtea a ținut să precizeze că această concluzie nu aduce atingere unei evoluții pozitive care ar putea urma în viitor cu referire la mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială cu scopul de a indemniza persoane care, precum reclamanții, au fost în situația de a li se fi recunoscut calitatea de proprietari printr-o decizie definitivă (aceeași hotărâre, parag.

19). În ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care Curtea europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141/06.03.2009). Curtea nu a contestat eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații). De asemenea, Curtea a observat faptul că persoanele nemulțumite pot supune decizia administrativă controlului instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea, Curtea a considerat că, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea. Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006 și cauza Matache și alții împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.

În aceeași cauză, Curtea a conchis, prin urmare, că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Concret, Curtea europeană a observat că, în speță, există o diferență importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate.

Mai mult chiar, prin decizia administrativă dată în cauză de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanților li se propusese o despăgubire pentru imobilul lor naționalizat, care urma să fie calculată de către comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliată a procedurii în fața acestei comisii, se face trimitere la Hotărârea pronunțată în cauza Tudor împotriva României din 11 decembrie 2007, cererea nr. 29.035/05, parag. 15 - 20). Or, Curtea a constatat deja că părților interesate nu le-a fost oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [Matache și alții împotriva României (reparație echitabilă), cererea nr. 38.113/02, parag.

17 - 19, Hotărârea din 17 iunie 2008]. Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că apelanții reclamanți sunt în imposibilitatea de a-și recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care apelanții reclamanți sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Cum, în prezenta cauză, apelanții reclamanți se găsesc în situație similară, deoarece au un "bun actual" în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantei și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, Curtea de apel sesizată cu soluționarea prezentului apel conchide că restituirea în natură a imobilului către apelanții reclamanți este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași.

Aceștia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În ceea ce privește aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Curtea de apel reține că în dispozitivul acestei decizii se stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea Convenției europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne.

În ceea ce privește partea finală a dispozitivului, care condiționează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, Curtea consideră că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea europeană în cauza Raicu împotriva României. În acea cauză Curtea europeană a reținut că, în virtutea unei hotărâri judecătorești definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând că a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului.

Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensație pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în anulare. S-a mai reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea "pecuniară" a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea bunului la data hotărârii pronunțată în recursul în anulare (Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, parag.

38). Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâții din prezenta cauză o pot urma pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului. Față de cele reținute, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ. va admite apelul, va desființa sentința apelată, în parte, va admite cererea principală formulată de reclamanți, vor fi obligate pârâtele P.D. și P.W. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. B., sector 1 și cota parte de proprietate asupra terenului situat sub construcție, imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/21.111996 încheiat între P.G. și P.W.

și RAAPPS. Având în vedere că instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în garanție formulată de pârâții P.G. și P.W. în contradictoriu cu Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului de Stat", aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect în raport de modul în care a soluționat acțiunea principală, Curtea s-a trimis cauza spre rejudecarea pe fond a acestei cereri la Tribunalul București. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele P.D. și P.W., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului și pe cale de consecință respingerea acțiunii în revendicare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc.

civ. Astfel, recurentele invocă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în condițiile formulării ei după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Se mai invocă lipsa de temei legal a hotărârii în condițiile în care nu este indicată norma ce ar permite desființarea dreptului lor de proprietate, fiind încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție. O altă critică, vizează nesocotirea deciziei de casare, și implicit încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Recurentele mai invocă încălcarea normelor imperative ale art. 281 1 C. proc. civ. efectuând corectarea și lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sector 1 București deși nu avea competență în acest sens.

În aceeași idee se mai învederează încălcarea atât a normelor Convenției europene a Drepturilor Omului cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut niciodată asupra locuinței din litigiu vreun drept recunoscut. Hotărârea instanței de apel mai este criticată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea conține motive străine de natura cauzei, dar și contradictorii. Se mai învederează faptul că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. întrucât instanța în rejudecare a depășit atribuțiile puterii judecătorești. În fine, recurentele mai critică hotărârea instanței de apel pentru încălcarea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. raportat la Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, în condițiile în care acțiunile în anularea contractului de vânzare-cumpărare au fost respinse fiind confirmată legalitatea dobândirii dreptului lor de proprietate. Ca atare, recurentele susțin că imobilul lor era exceptat de la restituirea în natură raportat la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că potrivit art. 18 lit. "C" din Legea nr. 10/2001 foștii proprietari aveau dreptul doar la despăgubiri. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a pornit în examinarea cauzei aflată în rejudecare după casare cu trimitere chiar de la dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1495/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel s-au avut în vedere statuările, recomandările și problemele de drept dezlegate, cu putere obligatorie pentru instanță în rejudecare, rezultate din Decizia de casare nr. 1495 din 5 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța conformându-se acestora, motiv pentru care sunt nefondate criticile legate de nerespectarea și încălcarea art. 315 C. proc. civ. Nefondată este și critica legată de încălcarea art. 329 C. proc. civ. în ce privește nesocotirea Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în condițiile în care decizia de casare (respectată de instanța de apel în rejudecare) vizează chiar examinarea cauzei și din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite.

Astfel, față de statuările deciziei de casare sus-evocată, este de reținut că prin Sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului din București, str. B., apartamentul nr. 2, sector 1 și l-a obligat pe pârât să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie.

Față de această situație, este de reținut că prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Curtea europeană a Drepturilor Omului face distincția între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care, are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

În acest sens în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului sus-evocată se arată că "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului." (parag. 140 din Hotărârea pilot).

Or, în cauză, față de dispozițiile Sentinței civile nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului din București, str. B., apartamentul nr. 2, sector 1 și prin care a fost obligat pârâtul să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanții dețin un "bun" în sensul Convenției, și ca atare beneficiază și de protecția dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului. Or, din perspectiva celor expuse, sunt nefondate și criticile recurentelor legate de excepția inadmisibilității acțiunii, de exceptarea imobilului de la restituirea în natură, de încălcarea art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenție și respectiv de încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Considerentele hotărârii instanței de apel sunt clare, concise și concrete, fiind arătate motivele de fapt și de drept ce au determinat soluția adoptată, motiv pentru care sunt nefondate și criticile legate de motivarea hotărârii. De fapt motivarea unei hotărâri este o problemă de esență și nu de volum, astfel că hotărârea instanței de apel se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În ce privesc criticile legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 4 C. proc. civ., este de reținut că față de obiectul dedus judecății și de statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus-evocată, acestea nu-și găsesc corespondent în cauză, nefiind încălcate nici normele de competență și nici cele privind atribuțiile puterii judecătorești.

Este real că depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești" reprezintă o situație gravă, de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, și ar putea consta într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, însă situația evidențiată de recurente în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu se circumscrie acestui motiv cu atât mai mult cu cât instanța în rejudecare s-a conformat deciziei de casare. Astfel, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 3, 4,7 și 9 C. proc. civ., recursul pârâtelor urmează a fi respins ca nefondat, urmând ca în temeiul art. 274 C. proc.

civ. a fi obligate recurentele la plata sumei de 2480 RON către intimații A.A.A. și A.A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele P.D. și P.W. împotriva Deciziei nr. 370A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurente să plătească suma de 2480 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți A.A.A. și A.A.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN