ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1495/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 septembrie 2006 la Judecătoria sector 1 București reclamanții A.A.A. și A.A.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții P.G. și P.W. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie locuința situată în București, sector 1, compusă din două camere, hol și dependințe în suprafață utilă de 94, 85 mp, reprezentând o cotă parte indiviză de 23,97% din imobil și cota indiviză de 23,97% din părțile de folosință comune ale imobilului și 32 mp teren situat sub construcție, cu cheltuieli de judecată. În drept au invocat dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituția României din anul 1991, Legea nr. 112/1995, H.G.

nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998. În motivare au susținut că sunt proprietarii imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 467 mp și construcții, potrivit actelor de vânzare-cumpărare nr. 22520/1919, nr. 22734/1938, nr. 48900/1946, actului de partaj voluntar nr. 48899/1946 și procesului-verbal de înființare a cărților funciare nr. 2322/1940 din 20 aprilie 1948. Prin sentința civilă nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 în contradictoriu cu C.G.M.B. s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare cu privire la imobil , respectiv dreptul de proprietate al reclamanților, imobilul fiind deținut fără titlu de stat. Reclamanții precizează că au dobândit proprietatea asupra acestui imobil prin moștenire de la tatăl lor, A.V.

(decedat în anul 1994), care l-a dobândit la rândul său prin vânzare-cumpărare de la tatăl său A.T. Pe baza sentinței civile menționate și a procesului-verbal nr. 5774 din 21 iulie 1998 li s-a predat apartamentul nr. 2. Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 320/2002 li s-a restituit imobilul situat în București, sector 1 format din teren de 287,66 mp, garaj și construcție cu excepția ap. nr. 1, ap. 2 et. 1 și ap. 3 et. 2. Reclamanții arată că nu au pierdut niciodată proprietatea, imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului și, în acest fel, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996 între RA A.P.P.S. și pârâții P.G. și P.W., RA A.P.P.S.

nu deținea cu titlu valabil imobilul, pârâții cunoscând că imobilul este revendicat de moștenitorii fostului proprietar și prin aceasta au dat dovadă de rea-credință. Contractul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Reclamanții au solicitat ca, prin compararea celor două titluri, respectiv actul de proprietate al autorului lor (actul de vânzare-cumpărare nr. 48900/1946) și titlul pârâților, contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, să se constate că titlul lor este mai bine caracterizat, fiind un act autentic transcris în anul 1946. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, precum și excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a Judecătoriei sector 1, prin care s-a respins cererea reclamanților de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996.

Totodată, au chemat în garanție RA A.P.P.S., pentru situația în care ar cădea în pretenții, solicitând și obligarea acesteia la despăgubiri în cuantum de 19.110.679 ROL la valoarea actualizată, reprezentând valoarea actualizată a prețului de vânzare-cumpărare. Prin sentința civilă nr. 705 din 17 ianuarie 2007 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, reținând că în raport de valoarea apartamentului revendicat, care depășește suma de 500.000 RON, devin incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1218 din 21 septembrie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanție ca lipsită de obiect; a respins și cererea privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Referitor la excepția de autoritate de lucru judecat, aceasta nu poate fi admisă, deoarece în cauză nu există identitate de părți, obiect și cauză, potrivit art. 1201 C. civ. Procesul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a avut ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996 încheiat între RA A.P.P.S. și P.G. și P.W., iar în prezentul proces are ca obiect o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituția României din 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și practica CEDO.

Pe fond, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul ce a aparținut autorului lor A.V., intrat abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, cu respectarea dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu instanța de judecată este competentă să stabilească valabilitatea titlului. Sub acest aspect instanța a reținut că reclamanții nu au adus nicio dovadă din care să rezulte că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului sau cu vicierea acestuia, conform H.G.

nr. 11 din 29 ianuarie 1997. Comparând cele două titluri de proprietate, instanța a dat preferință titlului de proprietate al pârâților, care au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea imobilului, că la acea dată imobilul era preluat cu titlu, dar în mod abuziv în proprietatea statului, iar nevalabilitatea acestui titlu nu fusese constatată pe cale judecătorească, existând aparența de drept în favoarea vânzătorului ca fiind proprietarul imobilului. Deși cele două titluri provin de la autori diferiți, titlul pârâților nu a fost anulat, aceștia au posesia de fapt și de drept a imobilului, reclamanții având posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate față de dispozițiile art. 41 din Constituția României și ale Protocolului nr.1 adițional la CEDO, deoarece pentru imobilul trecut abuziv în proprietatea statului reclamanții au posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Față de împrejurarea că cererea de chemare în garanție a fost formulată numai pentru situația în care pârâții ar fi căzut în pretenții, tribunalul a respins-o ca lipsită de obiect. A respins ca nedovedită cererea pârâților pentru cheltuieli de judecată. Judecata în apel Prin decizia nr. 665 din 17 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut următoarele: Apartamentul în litigiu a fost înstrăinat la data de 21 noiembrie 1996, iar hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului a fost pronunțată la data de 30 ianuarie 1998, acțiunea fiind înregistrată la Judecătoria sector 1 în anul 1997, deci după încheierea contractului. Din adresa RA A.P.P.S. de la 16 septembrie 2008 rezultă că nu au fost înregistrate solicitări referitoare la restituirea în natură sau acțiuni în revendicare pentru acest apartament.

Apărarea reclamanților prin care se susține că s-a formulat cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost primită, deoarece din conținutul acestei cereri rezultă că reclamanții au solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 și 6, nu a apartamentului nr. 2. În momentul încheierii contractului, pârâții au avut convingerea că dobândesc bunul de la adevăratul proprietar; la acel moment nu exista vreun dubiu asupra valabilității titlului statului, acțiunea în nulitatea valabilității titlului statului fiind promovată ulterior. De asemenea, au fost îndeplinite condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, titlul statului nefiind contestat în acel moment, iar pârâții neputând să prevadă că intențiile viitoare ale reclamanților.

Sunt incidente dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent. Din perspectiva art. 480 C. civ. instanța a reținut că ambele părți dețin titluri de proprietate asupra imobilului, dar acest articol nu dă preferință titlului reclamanților față de cel al pârâților. Judecata în recurs Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții au susținut următoarele: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, apreciind că nu s-a făcut dovada faptului că reclamanții au solicitat RA A.P.P.S. restituirea în natură a apartamentului revendicat.

Cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost depusă în conformitate cu dispozițiile acestui act normativ atât la Primăria Municipiului București, sub nr. 10555 din 11 iulie 1996, cât și la Primăria sector 1 București, sub nr. 2310 din 24 iulie 2006, singurele entități abilitate prin Legea nr. 112/1995 să primească astfel de cereri. În aceste condiții, motivarea instanței de apel conform căreia nu s-a depus cerere de restituire la RA A.P.P.S. denotă confuzia instanței în privința dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Mai mult, instanța de apel face o confuzie gravă cu privire la conținutul acestei cereri, deoarece viza apartamentul de la etajul nr. 1 al imobilului, care are nr. 2, și nu apartamentul nr. 1, cum reține instanța.

Reclamanții mai critică soluția instanței de apel arătând că aceasta a omis să țină cont de actele prin care s-a dovedit faptul că s-a solicitat restituirea în natură a imobilului chiar în anul 1996 , respectiv cererile nr. 10555/1996 și 2310/2006. Prin sentința civilă nr. 1429/1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost constatată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului. În mod eronat instanța de apel a constatat că în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare intimații-pârâți au avut convingerea că dobândesc bunul de la adevăratul proprietar, că nu există vreun dubiu asupra valabilității titlului statului, acesta fiind anulat ulterior.

S-a probat prin înscrisurile depuse că reclamanții sunt succesorii legali ai lui A.V. și A.T., dobândind dreptul de proprietate asupra întregului imobil compus în prezent din teren și 3 apartamente, situat în București. În ce privește preluarea imobilului de către stat, aceasta s-a realizat formal prin Decretul nr. 92/1950, chiar dacă în anexa la acest decret nu este prevăzut în mod expres imobilul din str. B. nr. 7 (a fost menționat imobilul de la nr. 7 A cu mențiunea că se naționalizează 37 de apartamente de la A.T., A.R. și A.V.) și nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate întrucât acest decret încălca flagrant Constituția. Prin sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare în contradictoriu cu C.G.M.B.

asupra unei părți din imobil, respectiv pentru et. 1, ap. 2 și a fost obligat C.G.M.B. la restituirea acestui imobil. Această împrejurare reprezintă recunoașterea faptului că dreptul de proprietate al reclamanților nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor lor. Ulterior sentinței s-a emis dispoziția nr. 795 din 30 martie 1998, prin care acest apartament a fost restituit în natură, dar, cu ocazia punerii în posesie s-a constatat că a fost vândut. În temeiul Legii nr. 10/2001 prin dispoziția nr. 320/2002 Primarul General al Municipiului București a restituit în natură imobilul situat în București sector 1 cu excepția apart. 1 parter, ap. 2, et. 1 și ap. 3, et. 2. Instanța a făcut o greșită aplicare a legii comparând titlul de proprietate al reclamanților cu cel al pârâților, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții nu au invocat acest temei juridic.

Pârâții au dobândit bunul de la Statul Român reprezentat de Regia Autonomă A.P.P.S., care nu a avut niciodată titlu de proprietate. Mai mult, analizând dispozițiile art. 480 C. civ., instanța a reținut că ambele părți dețin titluri de proprietate, iar aceste dispoziții nu dau preferință titlului reclamanților, fiind incidente dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001. Opinia instanței de apel este eronată prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța nu a motivat de ce a dat forță juridică superioară contractului pârâților. Din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 18 lit. d) nu poate fi susținută opinia în sensul menținerii contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu „bună credință”.

Aceste dispoziții nu pot fi aplicate în situația acțiunii în revendicare, având ca temei juridic art. 480 C. civ. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (Cauza Străin contra României).” În concursul dintre ei și pârâți, reclamanții arată că dețin un titlu originar de proprietate, reconfirmat de instanțele de judecată cu efect retroactiv și irevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de stat și se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate cu privire la bunul în patrimoniul reclamanților.

În sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ambele părți au un bun, iar în conflictul dintre ele se impune recunoașterea preferabilității titlului reclamanților ca fiind originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii inițiali, care au obținut bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării. Buna-credință a chiriașilor cumpărători în momentul cumpărării nu are relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit a încălcării art. 1 din Primul Protocol, se impune a se constata preferabilitatea titlului reclamanților A. față de titlul subdobânditorilor de bună-credință în absența oricărei posibilități de despăgubire conferită de legea națională.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că Fondul Proprietatea nu reprezintă o modalitate viabilă de despăgubire a foștilor proprietari. În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă, iar buna credință a cumpărătorilor unită cu aparența de drept nu poate înfrânge forța juridică a titlului reclamanților. De altfel, arată reclamanții, au făcut dovada relei-credințe a subdobânditorilor la data încheierii contractului. În cursul procesului pârâtul P.G. a decedat, procesul fiind continuat în contradictoriu cu moștenitoarele P.W. și P.D., care au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Intimatele susțin că recursul nu este fondat, deoarece nu poate fi reținută greșita aplicare a legii, conform celor trei motive invocate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Situația de fapt a fost corect stabilită de ambele instanțe și rezultă din înscrisurile de la dosar: contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996, sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 din care rezultă că acțiunea în revendicare formulată împotriva C.L.M.B a fost promovată în anul 1997, după data cumpărării locuinței. Adresa nr. 9087 din 16 septembrie 2008 emisă de RA A.P.P.S. atestă că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nu erau înregistrate solicitări referitoare la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din București, sector 1 și nici acțiuni în revendicare privind acest apartament.

Se mai susține că respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996 a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 (definitivă și irevocabilă) prin care a fost respinsă cererea reclamanților de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, soluție confirmată ulterior într-un alt proces prin care s-a respins o nouă cerere a recurenților prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare. Susținerea recurenților în sensul că sunt proprietarii imobilului este nefondată raportat la regimul juridic al acestuia.

Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind vândut chiriașilor cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, recurenții având dreptul la despăgubiri. În fine, se susține că nici al treilea motiv de recurs nu este întemeiat sens în care este invocată Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, prin care a fost analizat raportul dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială și Codul civil ca lege generală. Cu ocazia dezbaterilor, recurenții au învederat instanței că au introdus acțiuni distincte, prin care au revendicat alte două apartamente din același imobil și că s-au pronunțat soluții irevocabile diferite, una de admitere a acțiunii, iar cealaltă de respingere.

Au atașat în copie la dosar decizia nr. 630 din 9 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și decizia nr. 7815 din 30 septembrie 2009 a Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, precum și hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Viașu contra României. Hotărârile atașate privesc apartamentele nr.1 situat la parterul imobilului din str. B. nr. 7 și respectiv nr. 3 situat la etajul 2 al aceluiași imobil și au fost îndreptate împotriva altor pârâți decât cei din prezenta cauză și nu pot fi avute în vedere decât orientativ, pentru coerența practicii judiciare, în măsura în care situațiile de fapt și de drept sunt identice sau similare.

În ceea ce privește, cauza de față, recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta: Reclamanții au sesizat instanța la data de 6 septembrie 2006 cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispozițiile art. 480-481 C. civ., ale art. 41 din Constituția României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanțelor judecătorești, inclusiv cea a Î.C.C.J. și decizia din 1 decembrie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceleași temeiuri legale au fost menținute și în apel. Critica de nelegalitate formulată în recurs, potrivit căreia în mod greșit instanța de apel ar fi soluționat pricina în baza unui alt temei juridic, neinvocat de reclamanți, respectiv în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Apariția unei legi speciale, în câmpul de reglementare al căreia intră toate imobilele aflate în situația celui din litigiul de față, nu poate fi ignorată pentru simplul motiv că părțile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale. În acest sens s-a pronunțat decizia în interesul legii a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J. nr. 33/2008, prin care s-au statuat - în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității raporturilor juridice”. În ceea ce privește dispozițiile Convenției, deși reclamanții au înțeles să se prevaleze de acestea, invocând în concret și soluția dată de Curte în cauza Străin contra României, analiza instanței de apel se limitează la prevederile dreptului intern.

Or, pentru o justă soluționare a cauzei în ceea ce privește aplicabilitatea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție era necesar să se stabilească, în primul rând, dacă, în speță, reclamanții dețin un bun în sensul Convenției, respectiv dacă există o confirmare a dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel cum a reținut Curtea în cauza Brumărescu contra României, precum și în altele similare. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Deși în apel reclamanții au criticat sentința, susținând că nevalabilitatea titlului statului a fost deja stabilită într-un alt litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 1428/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, curtea de apel nu a statuat în nici un fel asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului, ci s-a limitat doar la a observa că acțiunea în care s-a contestat titlul statului s-a introdus după ce apartamentul în litigiu a fost vândut chiriașilor. Or, era necesar să se verifice dacă, în ceea ce privește apartamentul din prezentul litigiu există o hotărâre anterioară prin care să se fi statuat asupra nevalabilității titlului statului și, după caz, asupra calității de proprietari a reclamanților, atât din perspectiva corectei aplicări a dreptului convențional, cât și din cea a respectării puterii lucrului judecat, care se opune ca, printr-o hotărâre judecătoreasă să contrazică ceea ce s-a statuat deja printr-un a anterioară.

În speță, reclamanții s-au prevalat constant de sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului din București, str. B. nr. 7 (fost 7A), et. 1, apartamentul nr. 2, sector 1 și l-a obligat pe pârât să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie.

Se impunea, mai întâi să se verifice dacă hotărârea invocată vizează apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, deoarece așa cum înșiși reclamanții au arătat inclusiv în dezbaterea recursului, ei au intentat mai multe acțiuni în justiție pentru diferite apartamente situate în str. B. nr. 7. În legătură cu acest imobil, reclamanții au depus la dosar atât actul de vânzare cumpărare încheiat la 4 noiembrie 1946, între T.A., în calitate de vânzător, și V.A., în calitate de cumpărător, cu privire la „apartamentul de la etajul întâi” al clădirii din str. B. nr. 7, „arătat în cartea de imobil sub nr. 2”, precum și actul de partaj voluntar din aceeași dată încheiat de această dată între T.A.

și R.A., prin care fiecare dintre copărtași a luat câte un corp de casă din cele situate în str. B. nr. 7 și nr. 7A. Prin acest act T.A. - autorul de la care reclamanții pretind că au dobândit prin moștenire dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu – a primit corpul de la nr. 7, iar R.A. a primit corpul de la nr. 7A. În atare situație, se impune a se clarifica dacă sentința nr. 1429/1998 a Judecătoriei a privit apartamentul nr. 2 din corpul situat la nr. 7, ce i-a revenit lui T.A. sau, dimpotrivă, din corpul nr. 7A, ce i-a revenit lui R.A., caz în care nu e vorba despre apartamentul din prezenta cauză. Această clarificare este cu atât mai necesară cu cât reclamanții au susținut în mod constant că, după pronunțarea sentinței, s-a emis dispoziția de restituire de către Primarul general, dar aceasta nu s-a putut executa, deoarece apartamentul fusese vândut chiriașilor P., de la care acum îl revendică.

Or, în dispoziția de restituire nr. 795/1998 se face vorbire de apartamentul nr. 2 etaj 1 din str. B. nr. 7, fost 7A, iar în adresa nr. 3172/2984/1998 emisă de SC H.N. SA se arată că imobilul menționat în dispoziția nr. 795/1998 se restituie în proprietatea lui A.A.C. și A.A.A. și că este ocupat de B.I.P. cu contract de închiriere, adică de cu totul altă persoană decât pârâții din prezenta cauză. Date fiind toate aceste lipsuri și inadvertențe, care fac ca situația de fapt să nu fie pe deplin lămurită și având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte se află în imposibilitatea de a aplica ea însăși dispozițiile incidente din dreptul național și, după caz, pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

și jurisprudența aferentă acestuia, prin prisma deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii. Recurenții au mai criticat decizia și sub aspectul atitudinii subiective a pârâților la încheierea contractului, susținând, pe de o parte, că aceștia au cumpărat în condițiile în care apartamentul fusese solicitat de reclamanți pe cale administrativă, iar pe de altă parte că buna sau reaua lor credință nici nu prezintă relevanță. Pârâții s-au apărat în sensul că valabilitatea contractului lor de vânzare cumpărare a fost deja verificată într-un alt litigiu care are autoritate de lucru judecat. Sub acest aspect, recurenții solicită instanței de recurs reevaluarea probelor și verificări de fapt care sunt incompatibile cu structura acestei căi de atac.

Dat fiind că se va dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează ca instanța de trimitere să aibă în vedere și această critică de netemeinicie, dar, deopotrivă, urmează a verifica cu prioritate excepția autorității de lucru judecat ori, după caz, existența prezumției de lucru judecat invocată de pârâți, cu referire la litigiile anterioare în care s-a cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece pârâții susțin, la rândul lor, că dețin un bun în sensul Convenției, adică un drept de proprietate legal dobândit și a cărui valabilitate a fost confirmată în justiție. Aceste verificări sunt necesare și din perspectiva dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragr.

1 din Convenție, care trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, în care se enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Or, un element fundamental al preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Așa fiind, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții A.A.A. și A.A.C. împotriva deciziei nr. 665 din 17 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 5 martie 2010.