ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1495/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1495/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 6 septembrie 2006 la Judecătoria sector 1 București reclamanții A.A.A. și A.A.C. au solicitat în contradictoriu cu

pârâții P.G. și P.W. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie

obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie locuința

situată în București, sector 1, compusă din două camere, hol și dependințe în

suprafață utilă de 94, 85 mp, reprezentând o cotă parte indiviză de 23,97% din

imobil și cota indiviză de 23,97% din părțile de folosință comune ale

imobilului și 32 mp teren situat sub construcție, cu cheltuieli de judecată.

În drept au invocat dispozițiile

art. 480, art. 481 C. civ., Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituția

României din anul 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998.

În motivare au susținut că sunt

proprietarii imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în

suprafață de 467 mp și construcții, potrivit actelor de vânzare-cumpărare nr. 22520/1919,

nr. 22734/1938, nr. 48900/1946, actului de partaj voluntar nr. 48899/1946 și

procesului-verbal de înființare a cărților funciare nr. 2322/1940 din 20

aprilie 1948.

Prin sentința civilă nr. 1429/1998

pronunțată de Judecătoria sector 1 în contradictoriu cu C.G.M.B. s-a constatat

nulitatea măsurii de naționalizare cu privire la imobil , respectiv dreptul de

proprietate al reclamanților, imobilul fiind deținut fără titlu de stat.

Reclamanții precizează că au

dobândit proprietatea asupra acestui imobil prin moștenire de la tatăl lor, A.V.

(decedat în anul 1994), care l-a dobândit la rândul său prin vânzare-cumpărare

de la tatăl său A.T.

Pe baza sentinței civile menționate

și a procesului-verbal nr. 5774 din 21 iulie 1998 li s-a predat apartamentul

nr. 2. Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 320/2002 li

s-a restituit imobilul situat în București, sector 1 format din teren de 287,66

mp, garaj și construcție cu excepția ap. nr. 1, ap. 2 et. 1 și ap. 3 et. 2.

Reclamanții arată că nu au pierdut

niciodată proprietatea, imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului

și, în acest fel, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996

între RA A.P.P.S. și pârâții P.G. și P.W., RA A.P.P.S. nu deținea cu titlu

valabil imobilul, pârâții cunoscând că imobilul este revendicat de moștenitorii

fostului proprietar și prin aceasta au dat dovadă de rea-credință.

Contractul a fost încheiat cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au solicitat ca, prin

compararea celor două titluri, respectiv actul de proprietate al autorului lor

(actul de vânzare-cumpărare nr. 48900/1946) și titlul pârâților, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, să se constate că titlul lor este mai bine

caracterizat, fiind un act autentic transcris în anul 1946.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat

excepția necompetenței materiale a judecătoriei, precum și excepția autorității

de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a Judecătoriei sector 1, prin care s-a respins cererea reclamanților de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996.

Totodată, au chemat în garanție RA

A.P.P.S., pentru situația în care ar cădea în pretenții, solicitând și

obligarea acesteia la despăgubiri în cuantum de 19.110.679 ROL la valoarea

actualizată, reprezentând valoarea actualizată a prețului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 705 din 17

ianuarie 2007 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de

soluționare în favoarea Tribunalului București, reținând că în raport de

valoarea apartamentului revendicat, care depășește suma de 500.000 RON, devin

incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1218 din 21

septembrie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

reclamanților ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanție ca lipsită de

obiect; a respins și cererea privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Referitor la excepția de autoritate

de lucru judecat, aceasta nu poate fi admisă, deoarece în cauză nu există

identitate de părți, obiect și cauză, potrivit art. 1201 C. civ. Procesul în

care s-a pronunțat sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a avut ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996

încheiat între RA A.P.P.S. și P.G. și P.W., iar în prezentul proces are ca

obiect o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituția României din 1991,

Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și practica

CEDO.

Pe fond, reclamanții au calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul ce a aparținut

autorului lor A.V., intrat abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, cu

respectarea dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950. Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 pentru imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu

instanța de judecată este competentă să stabilească valabilitatea titlului.

Sub acest aspect instanța a reținut

că reclamanții nu au adus nicio dovadă din care să rezulte că imobilul a intrat

fără titlu în proprietatea statului sau cu vicierea acestuia, conform H.G. nr. 11

din 29 ianuarie 1997.

Comparând cele două titluri de

proprietate, instanța a dat preferință titlului de proprietate al pârâților,

care au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea imobilului,

că la acea dată imobilul era preluat cu titlu, dar în mod abuziv în

proprietatea statului, iar nevalabilitatea acestui titlu nu fusese constatată

pe cale judecătorească, existând aparența de drept în favoarea vânzătorului ca

fiind proprietarul imobilului.

Deși cele două titluri provin de la

autori diferiți, titlul pârâților nu a fost anulat, aceștia au posesia de fapt

și de drept a imobilului, reclamanții având posibilitatea de a obține măsuri

reparatorii prin echivalent, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Nu se poate reține o încălcare a

dreptului de proprietate față de dispozițiile art. 41 din Constituția României

și ale Protocolului nr.1 adițional la CEDO, deoarece pentru imobilul trecut

abuziv în proprietatea statului reclamanții au posibilitatea obținerii de

măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Față de împrejurarea că cererea de

chemare în garanție a fost formulată numai pentru situația în care pârâții ar

fi căzut în pretenții, tribunalul a respins-o ca lipsită de obiect.

A respins ca nedovedită cererea

pârâților pentru cheltuieli de judecată.

Judecata în apel

Prin decizia nr. 665 din 17

septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut următoarele:

Apartamentul în litigiu a fost

înstrăinat la data de 21 noiembrie 1996, iar hotărârea judecătorească prin care

s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului a fost pronunțată

la data de 30 ianuarie 1998, acțiunea fiind înregistrată la Judecătoria sector 1 în anul 1997, deci după încheierea contractului.

Din adresa RA A.P.P.S. de la 16

septembrie 2008 rezultă că nu au fost înregistrate solicitări referitoare la

restituirea în natură sau acțiuni în revendicare pentru acest apartament.

Apărarea reclamanților prin care se

susține că s-a formulat cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul

Legii nr. 112/1995 nu a fost primită, deoarece din conținutul acestei cereri

rezultă că reclamanții au solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1

și 6, nu a apartamentului nr. 2.

În momentul încheierii contractului,

pârâții au avut convingerea că dobândesc bunul de la adevăratul proprietar; la

acel moment nu exista vreun dubiu asupra valabilității titlului statului,

acțiunea în nulitatea valabilității titlului statului fiind promovată ulterior.

De asemenea, au fost îndeplinite

condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, titlul statului nefiind contestat în

acel moment, iar pârâții neputând să prevadă că intențiile viitoare ale

reclamanților. Sunt incidente dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în

sensul că reclamanții pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.

Din perspectiva art. 480 C. civ.

instanța a reținut că ambele părți dețin titluri de proprietate asupra

imobilului, dar acest articol nu dă preferință titlului reclamanților față de

cel al pârâților.

Judecata în recurs

Împotriva acestei decizii

reclamanții au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenții au susținut următoarele: Instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a legii, apreciind că nu s-a făcut dovada faptului că reclamanții au

solicitat RA A.P.P.S. restituirea în natură a apartamentului revendicat.

Cererea formulată în temeiul Legii

nr. 112/1995 a fost depusă în conformitate cu dispozițiile acestui act normativ

atât la Primăria Municipiului București, sub nr. 10555 din 11 iulie 1996, cât

și la Primăria sector 1 București, sub nr. 2310 din 24 iulie 2006, singurele

entități abilitate prin Legea nr. 112/1995 să primească astfel de cereri.

În aceste condiții, motivarea

instanței de apel conform căreia nu s-a depus cerere de restituire la RA A.P.P.S.

denotă confuzia instanței în privința dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Mai mult, instanța de apel face o

confuzie gravă cu privire la conținutul acestei cereri, deoarece viza

apartamentul de la etajul nr. 1 al imobilului, care are nr. 2, și nu

apartamentul nr. 1, cum reține instanța.

Reclamanții mai critică soluția

instanței de apel arătând că aceasta a omis să țină cont de actele prin care

s-a dovedit faptul că s-a solicitat restituirea în natură a imobilului chiar în

anul 1996 , respectiv cererile nr. 10555/1996 și 2310/2006.

Prin sentința civilă nr. 1429/1998

pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost constatată în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București nulitatea măsurii

de naționalizare a imobilului.

În mod eronat instanța de apel a

constatat că în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare

intimații-pârâți au avut convingerea că dobândesc bunul de la adevăratul

proprietar, că nu există vreun dubiu asupra valabilității titlului statului,

acesta fiind anulat ulterior.

S-a probat prin înscrisurile depuse

că reclamanții sunt succesorii legali ai lui A.V. și A.T., dobândind dreptul de

proprietate asupra întregului imobil compus în prezent din teren și 3 apartamente,

situat în București.

În ce privește preluarea imobilului

de către stat, aceasta s-a realizat formal prin Decretul nr. 92/1950, chiar

dacă în anexa la acest decret nu este prevăzut în mod expres imobilul din str.

B. nr. 7 (a fost menționat imobilul de la nr. 7 A cu mențiunea că se

naționalizează 37 de apartamente de la A.T., A.R. și A.V.) și nu constituie un

titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate întrucât acest decret

încălca flagrant Constituția.

Prin sentința civilă nr. 1429 din 30

ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sector 1 s-a constatat nulitatea

măsurii de naționalizare în contradictoriu cu C.G.M.B. asupra unei părți din

imobil, respectiv pentru et. 1, ap. 2 și a fost obligat C.G.M.B. la restituirea

acestui imobil.

Această împrejurare reprezintă

recunoașterea faptului că dreptul de proprietate al reclamanților nu a ieșit

niciodată din patrimoniul autorilor lor. Ulterior sentinței s-a emis dispoziția

nr. 795 din 30 martie 1998, prin care acest apartament a fost restituit în

natură, dar, cu ocazia punerii în posesie s-a constatat că a fost vândut.

În temeiul Legii nr. 10/2001 prin

dispoziția nr. 320/2002 Primarul General al Municipiului București a restituit

în natură imobilul situat în București sector 1 cu excepția apart. 1 parter,

ap. 2, et. 1 și ap. 3, et. 2.

Instanța a făcut o greșită aplicare

a legii comparând titlul de proprietate al reclamanților cu cel al pârâților,

prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care

reclamanții nu au invocat acest temei juridic. Pârâții au dobândit bunul de la Statul Român reprezentat de Regia Autonomă A.P.P.S., care nu a avut niciodată titlu de

proprietate.

Mai mult, analizând dispozițiile

art. 480 C. civ., instanța a reținut că ambele părți dețin titluri de

proprietate, iar aceste dispoziții nu dau preferință titlului reclamanților,

fiind incidente dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Opinia instanței de apel este

eronată prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța nu a motivat de ce a dat

forță juridică superioară contractului pârâților.

Din perspectiva art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 și art. 18 lit. d) nu poate fi susținută opinia în sensul

menținerii contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu „bună credință”.

Aceste dispoziții nu pot fi aplicate în situația acțiunii în revendicare, având

ca temei juridic art. 480 C. civ.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că:

„Vânzarea de către stat a unui bun

al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu

lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al

Protocolului 1 (Cauza Străin contra României).”

În concursul dintre ei și pârâți,

reclamanții arată că dețin un titlu originar de proprietate, reconfirmat de

instanțele de judecată cu efect retroactiv și irevocabil, prin recunoașterea

nevalabilității preluării imobilului de stat și se impune recunoașterea

existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate cu privire la

bunul în patrimoniul reclamanților.

În sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ambele părți au un bun,

iar în conflictul dintre ele se impune recunoașterea preferabilității titlului

reclamanților ca fiind originar și mai bine caracterizat, provenind de la

proprietarii inițiali, care au obținut bunul în condiții de perfectă

legalitate, necontestat și anterior naționalizării.

Buna-credință a chiriașilor

cumpărători în momentul cumpărării nu are relevanță în aprecierea privării de

proprietate a adevăratului proprietar, implicit a încălcării art. 1 din Primul

Protocol, se impune a se constata preferabilitatea titlului reclamanților A.

față de titlul subdobânditorilor de bună-credință în absența oricărei

posibilități de despăgubire conferită de legea națională.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că Fondul Proprietatea nu reprezintă o modalitate viabilă de

despăgubire a foștilor proprietari.

În aceste condiții, restituirea în

natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă, iar buna credință a

cumpărătorilor unită cu aparența de drept nu poate înfrânge forța juridică a

titlului reclamanților. De altfel, arată reclamanții, au făcut dovada

relei-credințe a subdobânditorilor la data încheierii contractului.

În cursul procesului pârâtul P.G. a

decedat, procesul fiind continuat în contradictoriu cu moștenitoarele P.W. și P.D.,

care au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Intimatele susțin că recursul nu

este fondat, deoarece nu poate fi reținută greșita aplicare a legii, conform

celor trei motive invocate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Situația de fapt a fost corect

stabilită de ambele instanțe și rezultă din înscrisurile de la dosar:

contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996, sentința civilă

nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 din care rezultă că acțiunea în revendicare

formulată împotriva C.L.M.B a fost promovată în anul 1997, după data cumpărării

locuinței. Adresa nr. 9087 din 16 septembrie 2008 emisă de RA A.P.P.S. atestă

că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nu erau înregistrate

solicitări referitoare la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din

București, sector 1 și nici acțiuni în revendicare privind acest apartament.

Se mai susține că respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996 a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 (definitivă și irevocabilă) prin care a

fost respinsă cererea reclamanților de anulare a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, soluție confirmată ulterior într-un alt proces

prin care s-a respins o nouă cerere a recurenților prin care s-a solicitat

constatarea nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare.

Susținerea recurenților în sensul că

sunt proprietarii imobilului este nefondată raportat la regimul juridic al

acestuia. Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950,

fiind vândut chiriașilor cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

recurenții având dreptul la despăgubiri.

În fine, se susține că nici al

treilea motiv de recurs nu este întemeiat sens în care este invocată Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, prin

care a fost analizat raportul dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială și

Codul civil ca lege generală.

Cu ocazia dezbaterilor, recurenții

au învederat instanței că au introdus acțiuni distincte, prin care au

revendicat alte două apartamente din același imobil și că s-au pronunțat

soluții irevocabile diferite, una de admitere a acțiunii, iar cealaltă de

respingere.

Au atașat în copie la dosar decizia

nr. 630 din 9 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

și decizia nr. 7815 din 30 septembrie 2009 a Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, precum și hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Viașu

contra României.

Hotărârile atașate privesc

apartamentele nr.1 situat la parterul imobilului din str. B. nr. 7 și respectiv

nr. 3 situat la etajul 2 al aceluiași imobil și au fost îndreptate împotriva

altor pârâți decât cei din prezenta cauză și nu pot fi avute în vedere decât

orientativ, pentru coerența practicii judiciare, în măsura în care situațiile

de fapt și de drept sunt identice sau similare.

În ceea ce privește, cauza de față,

recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta:

Reclamanții au sesizat instanța la

data de 6 septembrie 2006 cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un

imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând

în drept dispozițiile art. 480-481 C. civ., ale art. 41 din Constituția

României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996,

practica instanțelor judecătorești, inclusiv cea a Î.C.C.J. și decizia din 1

decembrie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aceleași temeiuri legale au fost

menținute și în apel.

Critica de nelegalitate formulată în

recurs, potrivit căreia în mod greșit instanța de apel ar fi soluționat pricina

în baza unui alt temei juridic, neinvocat de reclamanți, respectiv în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Apariția unei legi speciale, în

câmpul de reglementare al căreia intră toate imobilele aflate în situația celui

din litigiul de față, nu poate fi ignorată pentru simplul motiv că părțile

interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile

exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens s-a pronunțat decizia

în interesul legii a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J. nr. 33/2008, prin care s-au

statuat - în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 - următoarele:

„Concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului,

aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care

astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității

raporturilor juridice”.

În ceea ce privește dispozițiile

Convenției, deși reclamanții au înțeles să se prevaleze de acestea, invocând în

concret și soluția dată de Curte în cauza Străin contra României, analiza

instanței de apel se limitează la prevederile dreptului intern.

Or, pentru o justă soluționare a

cauzei în ceea ce privește aplicabilitatea art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenție era necesar să se stabilească, în primul rând, dacă, în speță,

reclamanții dețin un bun în sensul Convenției, respectiv dacă există o

confirmare a dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, astfel cum a reținut Curtea în cauza Brumărescu contra României,

precum și în altele similare.

Sub acest aspect, tribunalul a

reținut că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul în litigiu a fost

preluat de stat fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Deși în apel reclamanții au criticat

sentința, susținând că nevalabilitatea titlului statului a fost deja stabilită

într-un alt litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 1428/1998 a

Judecătoriei sectorului 1 București, curtea de apel nu a statuat în nici un fel

asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului, ci s-a limitat doar

la a observa că acțiunea în care s-a contestat titlul statului s-a introdus

după ce apartamentul în litigiu a fost vândut chiriașilor.

Or, era necesar să se verifice dacă,

în ceea ce privește apartamentul din prezentul litigiu există o hotărâre

anterioară prin care să se fi statuat asupra nevalabilității titlului statului

și, după caz, asupra calității de proprietari a reclamanților, atât din

perspectiva corectei aplicări a dreptului convențional, cât și din cea a

respectării puterii lucrului judecat, care se opune ca, printr-o hotărâre judecătoreasă

să contrazică ceea ce s-a statuat deja printr-un a anterioară.

În speță, reclamanții s-au prevalat

constant de sentința civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, nulitatea măsurii de naționalizare

a imobilului din București, str. B. nr. 7 (fost 7A), et. 1, apartamentul nr. 2,

sector 1 și l-a obligat pe pârât să lase reclamanților imobilul în deplină

proprietate și posesie.

Se impunea, mai întâi să se verifice

dacă hotărârea invocată vizează apartamentul ce face obiectul prezentului

litigiu, deoarece așa cum înșiși reclamanții au arătat inclusiv în dezbaterea

recursului, ei au intentat mai multe acțiuni în justiție pentru diferite

apartamente situate în str. B. nr. 7.

În legătură cu acest imobil,

reclamanții au depus la dosar atât actul de vânzare cumpărare încheiat la 4

noiembrie 1946, între T.A., în calitate de vânzător, și V.A., în calitate de

cumpărător, cu privire la „apartamentul de la etajul întâi” al clădirii din

str. B. nr. 7, „arătat în cartea de imobil sub nr. 2”, precum și actul de

partaj voluntar din aceeași dată încheiat de această dată între T.A. și R.A.,

prin care fiecare dintre copărtași a luat câte un corp de casă din cele situate

în str. B. nr. 7 și nr. 7A. Prin acest act T.A. - autorul de la care

reclamanții pretind că au dobândit prin moștenire dreptul de proprietate asupra

apartamentului în litigiu – a primit corpul de la nr. 7, iar R.A. a primit

corpul de la nr. 7A.

În atare situație, se impune a se

clarifica dacă sentința nr. 1429/1998 a Judecătoriei a privit apartamentul nr. 2

din corpul situat la nr. 7, ce i-a revenit lui T.A. sau, dimpotrivă, din corpul

nr. 7A, ce i-a revenit lui R.A., caz în care nu e vorba despre apartamentul din

prezenta cauză.

Această clarificare este cu atât mai

necesară cu cât reclamanții au susținut în mod constant că, după pronunțarea

sentinței, s-a emis dispoziția de restituire de către Primarul general, dar

aceasta nu s-a putut executa, deoarece apartamentul fusese vândut chiriașilor P.,

de la care acum îl revendică.

Or, în dispoziția de restituire nr. 795/1998

se face vorbire de apartamentul nr. 2 etaj 1 din str. B. nr. 7, fost 7A, iar în

adresa nr. 3172/2984/1998 emisă de SC H.N. SA se arată că imobilul menționat în

dispoziția nr. 795/1998 se restituie în proprietatea lui A.A.C. și A.A.A. și că

este ocupat de B.I.P. cu contract de închiriere, adică de cu totul altă

persoană decât pârâții din prezenta cauză.

Date fiind toate aceste lipsuri și

inadvertențe, care fac ca situația de fapt să nu fie pe deplin lămurită și

având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte se află în

imposibilitatea de a aplica ea însăși dispozițiile incidente din dreptul

național și, după caz, pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. și jurisprudența aferentă acestuia, prin prisma deciziei nr. 33/2008 dată în

interesul legii.

Recurenții au mai criticat decizia

și sub aspectul atitudinii subiective a pârâților la încheierea contractului,

susținând, pe de o parte, că aceștia au cumpărat în condițiile în care

apartamentul fusese solicitat de reclamanți pe cale administrativă, iar pe de

altă parte că buna sau reaua lor credință nici nu prezintă relevanță.

Pârâții s-au apărat în sensul că

valabilitatea contractului lor de vânzare cumpărare a fost deja verificată

într-un alt litigiu care are autoritate de lucru judecat.

Sub acest aspect, recurenții

solicită instanței de recurs reevaluarea probelor și verificări de fapt care

sunt incompatibile cu structura acestei căi de atac.

Dat fiind că se va dispune casarea

deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează ca instanța de trimitere

să aibă în vedere și această critică de netemeinicie, dar, deopotrivă, urmează

a verifica cu prioritate excepția autorității de lucru judecat ori, după caz,

existența prezumției de lucru judecat invocată de pârâți, cu referire la

litigiile anterioare în care s-a cerut constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece pârâții susțin, la rândul lor, că dețin un

bun în sensul Convenției, adică un drept de proprietate legal dobândit și a

cărui valabilitate a fost confirmată în justiție.

Aceste verificări sunt necesare și

din perspectiva dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe,

garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenție, care trebuie interpretat în lumina

preambulului acesteia, în care se enunță preeminența dreptului ca element de

patrimoniu comun statelor contractante. Or, un element fundamental al preeminenței

dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă,

între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.

Așa fiind, Înalta Curte va admite

recursul în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în baza art. 314 C. proc.

civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții A.A.A. și A.A.C. împotriva deciziei nr. 665 din 17 septembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi

5 martie 2010.